Canalul telegram al Provita publică astăzi o captură de ecran din cotidianul englez Daily Mail care relatează despre subiectul educaţiei sexuale în şcoli, acolo unde elevii de 9 ani primesc temă pentru acasă, în scopul „auto-conunoaşterii”, să se masturbeze, iar cei de 12 ani sunt instruiţi cu privire la practicarea sodomiei.
Deşi este un subiect impudic, de care mulţi credincioşi vor să se ţină departe, realitatea ne obligă să constatăm că în această privinţă nu mai avem drept de alegere şi că tema este împinsă neobosit în atenţia publicului, atât de către presă cât şi de către reprezentanţii curentului politic progresist-neomarxist, care are destui (prea mulţi?) reprezentanţi şi la noi.
Articolul a fost publicat cu o zi în urmă, aşadar este unul recent şi este deosebit de relevant pentru noi în contextul presiunilor mediatice care se fac asupra ţării noastre pentru adoptarea aceleiaşi abordări educative. În treacăt fie spus, şcoala românească a fost deja penetrată de multiple iniţiative care au tangenţă cu „disciplina” sexualistă în care ar trebui să fie iniţiaţi elevii români, iar astfel de semnalări indică destinaţia previzibilă unde se doreşte să fie adusă şi societatea românească.
În acest context, activitatea organizaţiilor de tipul Provita devine una de importanţă critică, atât prin efortul de documentare şi de dezvăluire a obiectivelor implicite ale lobby-ului sexualist cât şi prin efortul de organizare a evenimentelor civice sau culturale menite să reafirme valorile familiei şi bunei-creşteri, specifice civilizaţiei româneşti.
Provita Iaşi a lansat recent un apel de recrutare de noi voluntari care să sprijine activitatea pro-familie şi pro-natalistă, atât în mediul online cât şi offline. Apelul prezintă publicului multiple forme de sprijin pe care îl pot acorda, inclusiv dintre cele care se adresează credincioşilor fără posibilităţi materiale şi fără prea mult timp disponibil.
Colportăm acest anunţ cu convingerea că ne aflăm într-un moment critic, când frontul pederast a covârşit orice minimă rezistenţă românească, marile oraşe ale României fiind scena unor manifestaţii de neconceput chiar şi pentru părinţii noştri, nemaivorbind de strămoşi. Educaţia sexualistă, în forma relatată mai sus, nu pare a fi deloc departe.
Implicarea civică, oricât de minimală, este binevenită:
Un incident deosebit de grav s-a petrecut de Înălţarea Domnului şi Ziua Eroilor, în 25 mai 2023 în Poiana Braşov, acolo unde Ileana Negru, mama unui copil ucis în timpul loviturii de stat din 1989 (denumită în mod greşit ca Revoluţia Română), s-a autoincendiat în semn de protest faţă de condiţia urmaşilor victimelor loviturii de stat (eroilor Revoluţiei) şi faţă de neadevărurile care se menţin în conştiinţa publică despre împrejurările acelor zile.
În subsidiar, elementul declanşator al autoincendierii a fost reprezentat de modalitatea în care reprezentanţii Casei de Pensii Braşov au înţeles să îi comunice cu câteva zile înainte un refuz de plată a pensiei de urmaş la domiciliul său din Spania. Această împrejurare pare că a fost ultimul strop care a umplut paharul de batjocoriri. Tratamentul la care a fost supusă instituţional în cei 33 de ani de demersuri efectuate pentru aflarea adevărului (care au inclus inclusiv proteste solitare în faţa Parlamentului României şi a Guvernului României), reprezintă factorul determinant al suicidului chiar de Ziua Eroilor, după cum se pare că ar rezulta dintr-un mesaj scris, lăsat la locul autoincendierii.
Confirmare oficială cu mare întârziere
Cazul a fost făcut public la mai mult de două săptămâni de la autoincendiere şi strict datorită insistenţei unui jurnalist local, Cătălin Giurcanu, el însuşi rămas orfan de tată în timpul loviturii de stat din anul 1989. În cele din urmă, la două săptămâni distanţă, poliţia şi parchetul au confirmat tragedia, însă au justificat trecerea sub tăcere prin aceea că se desfăşoară o anchetă penală şi că nu se doreşte influenţarea publicului înspre atitudini suicidale.
Poziţia autorităţilor este extrem de criticabilă şi este sugestivă sub aspectul controlului totalitar asupra societăţii româneşti, asupra opiniilor şi atitudinilor sociale. Este la fel de sugestivă sub aspectul controlului mediatic care se menţine mult după încetarea pandemiei, fapt relevat de modalitatea unitară în care, finalmente, tragedia a fost prezentată publicului. Şablonul articolelor de ştiri este similar, cu trimitere la comunicatul IPJ Braşov şi al parchetului, relatând tragedia ca şi cum ar reprezenta un fapt tragic dar din categoria diverse, nedemn de continuitate mediatică, un incident care presupune derularea procedurilor birocratice descrise în comunicatele oficiale: s-a deschis dosar penal pentru ucidere din culpă, se va efectua expertiză medico-legală pentru determinarea cauzelor decesului, deocamdată nu putem declara mai multe etc.
Cât cântăreşte în ochii autorităţilor această sinucidere
Or, tocmai ceea ce este strigător la cer este prezentat de massmedia ca fiind complet neimportant şi nesemnificativ, în condiţiile în care tocmai acest aspect a determinat o modalitate atât de îngrozitoare de sinucidere. Jurnalistul Cătălin Giurcanu relatează faptul că Ileana Negru a reuşit să rostească în timpul resuscitării faptul că „Am făcut gestul ăsta în numele eroilor martiri”, declaraţie verbală care nu a putut fi coroborată cu mesajul scris pe care l-a lăsat în urma sa întrucât autorităţile refuză să îl facă public.
Atitudinea autorităţilor aminteşte de politica de comunicare în cazul atacurilor teroriste, care sunt relatate în presă într-o notă dezangajantă, tocmai pentru a fi împiedicat efectul psihosocial pe care atentatorul îl urmăreşte.
Însă în cazul tragediei de la Poiana Braşov nu avem de-a face cu un act terorist, ci cu un mijloc extrem de alarmare a societăţii româneşti în privinţa unei nedreptăţi care iată, poate provoca o suferinţă morală aptă să conducă la acest mod de sinucidere. Prin urmare, trecerea sub tăcere nu reprezintă un mijloc de protecţie a societăţii ci un act josnic de cenzură politică, de împiedicare a sentimentului firesc de revoltă pe care o astfel de ştire îl produce în sufletele noastre.
Un deces inoportun pentru autorităţi
Aparent, sinuciderea mamei Ileana Negru nu a fost oportună sub aspect politic, într-un moment în care societatea era oricum inflamată de greva generală din învăţământ, iar autorităţile au optat să nege victimei, să îi împiedice chiar şi ultimul cuvânt. Faptul că vorbim despre o linie de comunicare impusă se observă, după cum am spus, din formularea unitară a ştirilor şi relatărilor din presă, fiind evident efortul de a captura şi inhiba orice dezvoltare ulterioară a subiectului.
Cazul se aseamănă celui al bătrânei Reghina din satul Măgura Silvei, cea care a decedat în mai 2020 după ce a refuzat să se mai hrănească pentru a nu fi internată forţat în spaţiile de carantinare a persoanelor asimptomatice, caz despre care am scris în articolul: Biserica trebuie să ceară Lustraţie Politică Generală.
Când mai contăm?
Dincolo de modul îngrozitor în care Ileana Negru a înţeles să renunţe la viaţă şi la mântuire, trebuie subliniat faptul că suntem în mod continuu puşi în situaţia de a nu mai avea voce, de a nu mai fi ascultaţi, de a fi ignoraţi chiar şi cu privire la aspectele cele mai dureroase şi mai importante ale demnităţii noastre.
Acest lucru nu este consecinţa unui stat eşuat, aşa cum este el descris în comunicatul iniţial al jurnalistului care a făcut cunoscută tragedia (redat mai jos), ci este simptomul unui aparat de stat cinic până la a fi criminal, dar care acţionează aşa în mod intenţionat. Ascunderea de ochii publicului a autoincendierii mamei Ileana Negru dovedeşte faptul că o viaţă de om nu merită nici măcar o minimă tulburare a agendei politice, nici măcar de seama viralizărilor artificiale a non-temelor de discuţie pe Facebook.
Atunci când lucrurile sunt serioase, statul român prin parchet, poliţie, presă şi cenzură ne închide ochii cu forţa. Aceasta nu este deloc puţin lucru!
Din acest motiv, cei care doresc să devină cosemnatarii unei petiţii către Avocatul Poporului, care să fie sesizat privitor la amuţirea intenţionată a comunicărilor oficiale pe motive politice (fără să îşi facă iluzii cu privire la finalitatea demersului), îşi pot semnala disponibilitatea în rubrica de comentarii.
Redăm postarea lui Cătălin Giurcanu
„Astăzi am aflat o veste care mi-a sfâşiat inima. D-na Negru, mamă de Erou Martir, a murit. Venise în România ca să-şi rezolve problemele cu Casa de Pensii, cu Casa de Sănătate, cu SSRML-ul. Stătea la fiica dânsei, care trăieşte şi munceşte în Spania, deoarece nu se mai putea deplasa prea bine, operându-se la şold recent. Ne-am întâlnit pentru puţin timp la Biserica Caşin, pentru a-mi lăsa decizia dânsei de pensie unde se vedea clar cum o mamă de Erou Martir are indemnizaţia de 918 lei.
Mi-a povestit cum a fost umilită la toate instituţiile statului român, mai puţin la SSRML, unde a găsit înţelegere la noul Secretar de Stat pentru a tipări un nou certificat, deoarece dânsa divorţase, şi nu mai corespundea numele.
Am încurajat-o şi i-am promis că voi încerca să o ajut cu tot ce pot. Am crezut că a plecat înapoi la familia dânsei în Spania. Astăzi am primit un mesaj de la fiica d-nei Negru care mi-a spus că mama dânsei a murit…Nu mi-a venit să cred. Şi, după un timp, mi-a spus ce s-a întâmplat. D-na Negru nu a murit în Spania, ci în România, de ziua Eroilor. Pe 25 mai, s-a dus la mormântul lui Florin, băiatul ei de 12 ani împuşcat la Revoluţie, după aceea s-a dus în Poiana Braşov, şi-a turnat benzină, şi şi-a dat foc… Atunci când au reuşit să o resusciteze, a spus că: ‘Am făcut gestul ăsta în numele eroilor martiri.’ După aceea şi-a dat duhul.
Oameni buni, în ce ţară trăim dacă o mamă de erou moare în felul acesta şi toată lumea tace? În ce ţară trăim dacă o mamă de erou martir îşi ia viaţa sătulă de batjocura statului român? Dacă o mamă de Erou Martir îşi ia viaţa pentru că procurorii şi judecătorii îmbuibaţi de salarii şi pensii speciale mimează justiţia de 33 de ani? Unde am ajuns? Ce fel de oameni suntem?
D-na Negru, Dumnezeu să vă odihnească !
Lucrurile NU vor rămâne aşa. Nu se poate ca statul ăsta să fie atât de eşuat.
PS: nu am rugat niciodată să distribuie cineva ce postez eu, dar în acest caz, vă rog frumos.
Așa-zisele Biserici surori Catolică și Ortodoxă (Imagine: UJO)
Credința creștină, fiind sfântă și nepământească, s-a confruntat mereu de-a lungul timpului cu erezii care i-au denaturat caracterul ceresc și au încercat să o reducă la o convingere omenească facilă, netrebnică pentru mântuire. Ereziile, atât învățăturile, cât și grupările bisericești formate pe baza lor, au constituit mereu pericole la adresa dreptei credințe și Biserica le-a depărtat de la sine pentru a se proteja. Din nefericire, curentul ecumenist din zilele noastre distruge acești anticorpi printr-o concepție strâmbă, care constituie ea însăși o erezie, adică o abatere dogmatică.
Ce este ecumenismul
Mișcarea care urmărește, chipurile, să unească pe toți creștinii și chiar toate religiile pentru a ajunge la unitatea între toți și care prezintă această acțiune drept una plăcută lui Dumnezeu constituie rătăcirea cu care ne confruntăm cel mai mult în aceste vremuri. Năzuința după cer este înlocuită cu propunerea unei păci pământești de natură religioasă. Lupta cu lumea și decăderea ei este dată la o parte pentru a instaura o împăcare tocmai cu viața aceasta trecătoare. De parcă unitatea Bisericii nu a fost păstrată de atâtea veacuri prin condamnarea ereziilor, ci trebuie atinsă prin împăcarea cu ele. O astfel de unitate, care ține să adune pe cât mai mulți laolaltă pe plan pământesc, nu să-i curețe ca să se lipească de Dumnezeu, este o mare înșelare.
Mijloacele folosite sunt rugăciunile în comun, dialogurile teologice inter-creștine, căutarea unei unități între oameni în dauna unirii cu Dumnezeu, cu Hristos. Depărtarea de erezii este prezentată ca o faptă negativă, plină de ură și dispreț, pe când împăcarea cu dușmanii și potrivnicii credinței adevărate este înfățișată drept un act de bunăvoință și pace plăcută lui Dumnezeu.
Existența atâtor erezii produce mirare în sufletele multora și efortul de a căuta adevărul în atâtea rătăciri este epuizant și cere multă trudă. Însă Biserica mereu s-a distanțat de orice amăgire pentru a păstra nealterată credința cerească primită o dată pentru totdeauna. Această delimitare a fost un reflex normal din partea celor care caută pe Dumnezeu în mod curat pentru a nu-și pierde râvna sfântă și legătura vie cu El, pentru a nu cădea în concepții și fapte hulitoare și mincinoase.
Ecumenismul tocmai această pază de rătăciri o înlătură și pune în locul ei unirea cu ele. În forma sa extremă, el neagă orice graniță a Bisericii și orice claritate în credință, fiind suficientă o îndreptare vagă spre Dumnezeu, fără dogme clare și nestrămutate. Însă există și forme de ecumenism moderat, care dinamitează concepția despre Biserică, prin care se șterge definirea ei și raportarea corectă și sfântă față de ea. Mai concret, este negată unitatea și unicitatea ei. Articolul din Crez prin care Biserica este caracterizată drept „una, sfântă, sobornicească/catolică și apostolească” cu referire la cea Ortodoxă este strâmbat în noima lui. Se vorbește de o Biserică a lui Hristos care cuprinde și pe eretici sau se regăsește în diferite grade și la ei. Tainele sunt prezentate ca fiind lucrătoare și la ei prin forma exterioară. Drept urmare, apare necesitatea dialogului și unirii cu aceștia pentru a întregi și împlini Biserica apostolică.
Această viziune distruge tot ce au făcut Sfinții Părinți, care au păstrat intacte și integre atât dreapta credință, cât și unitatea Bisericii de-a lungul timpului în fața diverselor erezii cu care ea s-a confruntat. În loc să fie privite acestea drept uscăciunile tăiate și aruncate afară, ele sunt considerate păstrătoare ale Evangheliei. În loc să fie tratate ca niște otrăvuri și vrăjmași ai adevărului, ereziile sunt abordate ca bâjbâiri nevinovate și cu bună intenție.
Răstălmăcirea citatelor biblice: „Ca toți să fie una” și „o turmă și un Păstor”
Pasajul cel mai des invocat și cel mai grav răstălmăcit de ecumeniști din Evanghelie este cel din rugăciunea arhierească a Mântuitorului dinainte de răstignirea Sa: „ca toți să fie una” (In. 17: 21). Această cerere este privită ca referindu-se la toți creștinii, inclusiv eretici, și la o unitate care se realizează între ei.
Dar versetul anterior din contextul scripturistic ne arată că termenul „toți” se referă la apostoli și la „cei ce vor crede în Mine (Hristos) prin cuvântul lor”. În plus, credința avută în vedere nu este una simplă, declarativă, cum o aveau evreii în Legea lui Moise, dar care nu L-au primit, ci L-au răstignit pe Hristos. Ci este vorba despre o credință nelumească, după cum se înțelege din versetele anterioare: „Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău, pe cei ce Mi i-ai dat; şi i-am păzit şi n-a pierit nici unul dintre ei, decât fiul pierzării” (v. 12) și: „le-am dat cuvântul Tău şi lumea i-a urât, pentru că nu sunt din lume” (v. 14) și: „sfințește-i întru adevărul Tău; cuvântul Tău este adevărul” (v. 17).
Cât despre unitatea pentru care Se roagă Hristos, aceasta nu este pur și simplu între oamenii credincioși, ci cu Tatăl, cu Dumnezeu. El Însuși precizează: „după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una” (v. 21), adică după cum Mântuitorul este una cu Tatăl, așa și apostolii devin una cu Tatăl și cu Fiul (și cu Duhul Sfânt). Lucrarea aceasta este una harică, prin schimbarea adusă de intervenția dumnezeiască: „slava pe care Tu Mi-ai dat-o le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem” (v. 22). Nu este vorba de o simplă adeziune la cuvântul Evangheliei, ci de o trăire a ei corectă și în adevăr.
Abia în felul acesta, prin mărturia unirii cu Dumnezeu și prin dragostea și buna înțelegere întreolaltă, care se nasc din harul Lui, se poate ajunge ca „lumea să creadă că Tu (Tatăl) M(pe Hristos)-ai trimis” (v. 21). Necredincioșii nu pot fi convinși să primească pe Hristos doar pentru că nu ar exista dezbinări, ci abia atunci când văd o viețuire în dragoste cerească, evanghelică.
Această interpretare a versetului în cauză se găsește la toți Părinții bisericești mai vechi și mai noi, pe când viziunea ecumenistă nu se găsește decât la teologii moderni, care doresc să impună direcția cea nouă.
La fel și referința la „o turmă și un Păstor” (In. 10: 16) este răstălmăcită pentru a lărgi contextul dincolo de limitele Bisericii spre eretici. Însă Hristos se referă că vor fi o turmă apostolii și credincioșii dintre iudei împreună cu „alte oi, care nu sunt din staulul acesta”, adică nu dintre evrei, ci dintre neamuri. Este vorba despre constituirea Bisericii formată nu doar din iudei, ci și din neamuri. Nicidecum nu se poate raporta acest verset la credincioși și eretici, pentru că Mântuitorul nu vorbea cu apostolii sau cu credincioșii botezați, ci cu fariseii pe care îi mustra. Deci turma este formată din alăturarea neamurilor care au credință curată, în contrast cu necredința fariseilor, saducheilor și conducătorilor iudaici din acea vreme.
Nu există Taine în afara Bisericii
Excomunicarea ereticilor sau despărțirea lor de Biserică a dus la pierderea continuității apostolice și a harului sacramental. Acest lucru îl spune Sf. Vasile cel Mare în primul său canon. Este vorba atât de eretici, cât și de schismatici, după cum considera și Sf. Ciprian al Cartaginei.
Primirea ereticilor prin mirungere fără botez sau a clericilor fără hirotonirea lor din nou nu constituie o dovadă a acceptării acestor Taine în cadrul comunităților rupte de Biserică, ci iconomii și pogorăminte pentru a face mai ușoară revenirea individuală a persoanelor rătăcite la dreapta credință și în staulul mântuitor. Nici un canon și nici o scriere patristică nu conține o astfel de învățătură, care ar veni în directă contradicție cel puțin cu Părinții menționați mai sus.
Extra Ecclesiam nulla salus este principiul de bază al Bisericii, spus de Sf. Ciprian al Cartaginei (Epistola LXIII, XXI, 2, Către Iubaianus), adică: În afara Bisericii nu este mântuire. Aceasta deoarece nu există credință dreaptă. De aceea nici de Taine autentice nu putem vorbi.
Desigur că există situații când unii oameni din afara Bisericii se pot mântui. Chiar Sf. Ciprian, în aceeași scrisoare menționată, afirmă despre catehumeni că se mântuiesc dacă li se întâmplă să mărturisească pe Hristos înainte de a fi botezați. Dumnezeu lucrează asupra sufletului omenesc și direct, fără mijlocirea Tainelor, cum a fost cazul cu sutașul Corneliu (Fapte, 10:45-46), spre exemplu, revărsând harul Său. Însă aceasta nu înseamnă că putem extrapola de la cazuri de persoane particulare la structuri bisericești întregi. Dacă inima unora din afara Bisericii poate să aibă credință curată și să primească har, un cult eretic se caracterizează prin deviere dogmatică și rătăcire.
Abateri ecumeniste concrete
Depărtarea de cugetul și rânduiala ortodoxă se înregistrează prin participarea oficială la Consiliul Mondial al Bisericilor și la dialogurile speciale cu catolicii și anticalcedonienii. Această implicare a fost decisă la cel mai înalt nivel la Sinodul din Creta.
Practic, rugăciunile în comun din cadrul săptămânii ecumenice din ianuarie și orice alte afirmații cu iz ecumenist au fost validate de către Sinodul menționat. Dacă până atunci acestea puteau fi interpretate ca opinii personale și nereprezentative pentru Biserică, de atunci ele sunt oficializate.
Abaterea concretă constă în „teoria ramurilor nedepline”, adică în conceptul că Biserica lui Hristos cuprinde confesiuni depline (Biserica Ortodoxă) și nedepline, ultimii având doar elemente și rămășițe din Biserica primară. Practic, Biserica cea una, sfântă din Crez nu mai este considerată cea Ortodoxă, ci una mai încăpătoare și mai inclusivistă. În practică, această doctrină justifică și conduce la rugăciuni și slujbe în comun cu excepția Liturghiei, adică la comuniune bisericească, dar nu și euharistică, dacă se poate spune așa.
Aceste idei sunt eretice pentru că se abat de la definițiile din Crez. Ele nu sunt nici măcar de natură schismatică, așa cum ar putea fi schimbarea calendarului, pentru că ating nivelul dogmatic, chiar dacă se încearcă negarea acestui fapt.
Promovarea ecumenismului
Există factori care propagă acest flagel în sânul Ortodoxiei. Aceștia se găsesc îndeosebi în cadrul Patriarhiei de Constantinopol, care are activitatea cea mai bogată în această direcție. Cel mai probabil și dovedit în multe situații, aceasta este controlată de către agenți politici din SUA, care impun o agendă concretă, după cum se constată din colaborarea strânsă de mai multe decenii.
De asemenea, Patriarhia Alexandriei, fără mulți credincioși și vulnerabilă, aflată la cheremul politicii grecești și poziționată între musulmani și monofiziți, este o altă sursă de vulnerabilitate. Chiar și Patriarhia Antiohiei s-a aflat pe aceeași linie de apropiere îndeosebi de monofiziți, dar în ultimul timp s-a mai redresat. Bineînțeles că înclinații ecumeniste se găsesc în multe alte Biserici Locale, la ruși, greci, ciprioți, dar sub un oarecare control.
La noi, românii, ierarhii, Facultățile de Teologie și majoritatea preoților educați în seminarii au promovat după căderea comunismului ideile ecumeniste și acum există un flanc puternic în această direcție. Este duhul vremii să crezi într-un Dumnezeu al tuturor, care nu se uită la religia omului.
În urma poziționării unor duhovnici cunoscuți împotriva ecumenismului și în ultimul timp a protestelor de după Sinodul din Creta, s-a cristalizat și un front de apărare a credinței în fața căruia se manifestă prudență. Dar interesele mondialiste sunt mai puternice și înclină balanța în favoarea ecumenismului. Pe de altă parte, bunul simț stricat manifestă o reținere să se dezică de faptele eretice ale ierarhiei din respect neghiob față de conducerea bisericească.
Aici trebuie precizat că ecumenismul se manifestă prin desacralizare, printr-o perspectivă adogmatică, pur lumească, după cum ar fi exemplul Pr. Vasile Ioana în discursul său Fain și simplu de la Oradea de acum câteva zile. Redăm mai jos o secvență virală care surprinde derapajele dogmatice, deși sunt destule și la nivel moral, bisericesc și duhovnicesc:
Preoți, mireni și chiar purtători de cuvânt pe această linie sunt destui și sunt promovați de mass-media. Ei încearcă să dea tonul.
Mascarea ereziei
Din nefericire, discursul deșănțat ecumenist este apărat și chiar dublat de o altă linie constituită din duhovnici și teologi ancorați în viața Bisericii, dar care justifică aceste deraieri.
Dacă în cazul împărtășirii Mitropolitului Nicolae Corneanu din 2008 au existat reacții de opoziție și dezaprobare în urma cărora și Sinodul mare a dat măcar un pas înapoi, astăzi cu greu se găsesc voci care să înfiereze semnăturile de la Sinodul din Creta. Dimpotrivă, sunt arătate atitudinile extreme ale nepomenitorilor și luate ca pretext să fie înghițită erezia (spre exemplu, P. Zaharia Zaharou, care apără ideile rătăcite ale Mitr. Ioannis Zizioulas).
Dar există o serie de teologi, ierarhi și preoți care justifică greșelile dogmatice din Creta într-un mod nejustificat. Spre exemplu, IPS Ierotheos Vlachos din Grecia a fost un opozant al Sinodului, dar numai de fațadă, sfârșind prin a-l arăta ca pe ceva tolerabil, folosind argumente false teologic și istoric. Concret, cele vreo 40 de Sinoade între primul și al doilea Ecumenic nu au conlucrat la găsirea unei formule cât mai clare dogmatice, ci s-au condamnat reciproc, ortodocșii și arienii din acea vreme.
La un nivel mai de mase, Părintele Rafail Noica a pledat și el spre dezincriminarea Sinodului pentru că a folosit un limbaj plastic. Chiar dacă el însuși spune că e nevoie de luare aminte ca nu, făcând pe prostul, să ajungem chiar să fim, pare că tocmai aceasta s-a întâmplat. Pentru că nu este vorba doar de folosirea termenului de Biserică impropriu pentru eretici, ci chiar de a-i considera astfel.
Amintesc în treacăt de atitudinea Sfântului Munte pe acest subiect, care a fost una diplomatică și ilicită. A evitat să înfiereze erezia și chiar să o abordeze punctual, iar hotărârile Sinaxei au fost luate în ciuda opoziției unor Mănăstiri și prezentate ca fiind ale întregului Athon. Pe un subiect dogmatic ar fi fost corect să existe o hotărâre unanimă, nu majoritară și duplicitară.
Dar nu numai personalitățile cu renume din Ortodoxie au luat parte la această trădare, ci majoritatea zdrobitoare a preoților și mănăstirilor. Argumentul invocat este că nu ne privește, ci răspunderea este a episcopilor. Ca și cum noi am fi străini de ierarhia superioară.
Însă cel mai greu aspect al acestei situații consider că este acela că această poziție a oamenilor duhovnicești este o obișnuință cu trădarea și cu abaterea de la credință. E ca și cum ar spune că nu-L cunosc pe Omul Acesta (Hristos) și credința Bisericii.
Vocile ecumeniste nesancționate introduc o obișnuință, o nouă linie și normă. Acestea capătă aderență și îndrăzneală prin nepăsarea vinovată a celor drept-credincioși. Treptat, se poate ajunge, dacă nu s-a ajuns deja, la formarea unei noi tradiții.
Mărturisirea ortodoxă
În fața acestei decăderi treptate și grave este nevoie de o mărturisire vie, nu de o atitudine de muzeu. Credința este și trebuie să fie viață și comoară, nu un exponat din vremuri apuse. Ea trebuie apărată dacă este în noi, și nu în vreo vitrină. Formulele dogmatice nu sunt niște expresii consfințite pentru totdeauna și de neatins, ci cuvinte vii care trebuie apărate și împlinite pentru a avea viață din ele.
Credința în Biserică rămâne autentică atunci când o păstrăm curată, când reacționăm față de cei care vor să o strâmbe, când nu o dăm după moda fandosită a societății.
În vechime, Sfinții Părinți au dezvoltat subiectele dogmatice aflate sub atacul ereticilor. Dogma Sfintei Treimi a fost nuanțată prin conceptele de ipostas, fire, natură și persoane. Firile lui Hristos au fost definite ca neîmpărțite, nedespărțite, neamestecate și neschimbate, iar voința și lucrările ca fiind ale firii, nu ale persoanei. Despre icoane a fost elaborată o doctrină care să combată rătăcirile iconoclaste. Și multe alte aspecte teologice au fost clarificate pentru a nu exista loc de rătăcire.
În același mod, și astăzi este necesară o teologie edificatoare asupra relației Bisericii cu ereticii din cauza înțelegerii greșite care domină nu doar pe credincioșii simpli, ci care a pătruns chiar și printre cei mai duhovnicești.
Desigur că ecumenismul are un pronunțat caracter pământesc și profan, dar el atacă esența credinței și este de factură eretică. Induce idei strâmbe despre Sfintele Taine, despre Botez, despre spovedanie, despre sfințenie. Pierderea acestor repere ne lasă pradă unui „ecumenism lucid”, care nu este decât masca și pretextul pentru a ne ține de cele lumești și a ne rușina de Hristos, de adevăr și de rânduielile cerești ale Bisericii.
Eschivarea de la discutarea aspectelor problematice dovedește doar alipirea de minciună și nevoia de a masca acest lucru. Nu folosirea termenului de „Biserică” pentru eretici este greșeala incriminată, ci teoria ramurilor, a unității pierdute și a Bisericilor nedepline, participarea la mișcarea ecumenică, la Consiliul Mondial al Bisericilor, care are un regulament eretic, rugăciunile în comun și sincretismul religios. Și, bineînțeles, esențialul este ca toți creștinii ortodocși să creadă în Biserica Ortodoxă una, sfântă, sobornicească/catolică și apostolească.
Imagine: Orthopraxia (Documentul BORu cu privire la primirea Sfintei Împărtășanii)
Tema împărtășirii cu Sfintele Taine este una actuală în contextul desacralizării lumii, dar și a trăirii creștinilor. Manifestarea deplină a credinței se arată în primirea Sfintei Împărtășanii, dar nu fără o pregătire care să vădească faptul că inima a fost gătită cum se cuvine pentru primirea Împăratului Hristos.
Am realizat o prezentare video a acestui subiect mai jos (sau discuția completă, cu mult mai multe precizări pe subiect la acest link), la care este adăugată sublinierea în scris a unor aspecte importante:
Evitând prescripțiile că împărtășirea trebuie să fie deasă sau rară, ceea ce contează este să fie făcută în duh de trezvie, de credință nelumească, întru curăția inimii și conștiinței. Fiecare după puterea și măsura proprie. Nu există termene de 40 de zile, nici necesitatea de a ne apropia de Potir la fiecare Liturghie. Deși Părinții colivari au cultivat o conștientizare mai mare a apropierii frecvente și continue de Sfintele Taine, ei nu au făcut aceasta în detrimentul nevoinței duhovnicești, ci au insistat mereu pe pregătirea prealabilă. Din nefericire, astăzi există un curent nivelator care anulează aceste cerințe și dă o altă conotație împărtășirii, anume de medicament magic, chiar și pentru păcate nepocăite cum se cuvine. Aceasta este în răspăr cu prevederile canonice, care rânduiesc îndepărtarea de la cele Sfinte pe anumite perioade, până la curățirea prin pocăință.
Mai jos redăm câteva sfaturi practice și repere concrete cu privire la desimea împărtășirii:
Cuv. Filothei Zervakos:„În ce privește Sfânta Împărtășanie, stabilim următoarele:
1. Câți au dragoste din tot sufletul și din toată inima față de Dumnezeu și câți îl iubesc pe aproapele lor ca pe ei înșiși, au smerenie, ascultare, tăierea voii, blândețe, nemâniere, înfrânare, răbdare, tăcere, aceștia pot să se împărtășească o dată pe săptămână și de două ori când se întâmplă o sărbătoare în mijlocul acestei săptămâni.
2. Când nu au virtuțile de mai sus și se mâhnesc din cauza aceasta și se silesc să le dobândească și se roagă și doresc sincer și cer Sfânta Împărtășanie ca pe un medicament ajutător și evită pe cât le stă în putință orice păcat, li se permite și lor să se împărtășească o dată pe săptămână.
3. Câți au așa-zise păcate care se iartă, adică puțină mândrie, se înfurie pentru moment când le spune cineva ceva, spun vreo minciună, glumesc, râd, bârfesc, mănâncă mai mult decât e de trebuință, fac ascultare, dar fără tragere de inimă și au și alte mici păcate de moarte, pe care se silesc să le taie și să le tempereze, dar nu cu osteneală și râvnă cum se cuvine, dar totuși le cunosc, se căiesc și le mărturisesc, acestora li se permite să se împărtășească la 15 zile.
4. Acei care sunt mândri, nesupuși, mânioși, certăreți, mincinoși, dacă se mărturisesc și arată o pocăință și schimbare adevărată și iau hotărâre că vor înceta să păcătuiască, să se împărtășească la două luni.
5. Dacă după un an încetează sau se înfrânează, împuținând păcatele, să se împărtășească la 40 de zile și, când se îndreaptă complet, să se împărtășească ca și cei de mai sus, la 15 zile și o dată pe săptămână.
O astfel de dispoziție către monahii de la noi a dat-o Cuviosul Arsenie, care s-a nevoit acum 100 de ani aici, un sfânt duhovnic care a primit har de la Dumnezeu să săvârșească minuni în timpul vieții lui și după moarte. Un astfel de discernământ al acestor vrednici de pomenire Părinți trebuie să-l urmeze și Părinții duhovnici actuali, ca să-i canonisească pe cei care se mărturisesc la ei.” (din cartea Împărtășirea continuă cu Sfintele Taine p. 77-78).
„Oare este bine să ne împărtășim în fiecare zi sau la intervale de timp sau în fiecare duminică și numai atunci?
Această întrebare nu are unul și același răspuns. Sunt unii care se cuvine să se împărtășească în fiecare zi, și sunt alții cărora nu li se potrivește aceasta, și sunt iarăși alții care nu se cuvine deloc să se împărtășească. Sunt iarăși alții care se țin pe ei înșiși departe de Împărtășanie, păcătuind, așadar, fără frică, precum neamul armenilor, iar alții se împărtășesc pentru pază, și sunt alții care se împărtășesc din dispreț, dând mai mult loc lui satana în suflet, cum s-a întâmplat cu Iuda, fiindcă odată cu pâinea „a intrat în el satana”; și sunt alții care, așteptând să se împărtășească, se păzesc mai întâi de păcat. Iar alții, iarăși plângând și tânguindu-se pe ei înșiși, se opresc pe ei o vreme de la Taine – aceștia, precum cred, bine fac, fiindcă nu dau atâta loc diavolului în ei înșiși.
Și simplu, ca să spun pe scurt, conștiința omului este canonul împărtășirii cu Sfintele Taine. Fiindcă știu pe cineva care îmi spunea că s-ar bucura dacă ar fi cu putință să se împărtășească de trei ori pe zi din prea mult dor către Hristos, mai ales când sufletul se curățește prin milostenie.”
Dialogul iubirist cu papistașii a fost început în atmosfera mișcării ecumenice în anul 1980 în Patmos și Rodos, Grecia. Până în momentul de față, au avut loc o serie de 14 întruniri ale Comisiei Mixte de Dialog, unde au fost elaborate 6 documente oficiale (la Munchen – 1982, Bari – 1987, Valaam – 1988, Balamand – 1993, Ravenna – 2007 și Chieti – 2016). Zilele acestea Comisia s-a întrunit din nou pentru a continua discuțiile-„tratative” despre primat și sinodalitate în al doilea mileniu de creștinism.
Cu binecuvântarea Sanct. Sale Teodor al II-lea, Papa și Patriarhul Alexandriei și al întregii Africi, Patriarhia străveche al celui de-al doilea scaun al găzduiește întâlnirea Comisiei Mixte Internaționale de Dialog Teologic între Biserica Ortodoxă și cea Romano-Catolică. La această importantă întâlnire, care se va ține între 1 și 7 iunie a.c., participă 24 de reprezentanți ortodocși și 18 r/catolici, teologi clerici și mireni.
Faptul acesta dobândește o greutate specială de vreme ce se adună în Scaunul istoric al străvechii Biserici Alexandrine, în țara Nilului, leagănul creștinismului și creatoarea teologiei prin pionierii înalt-zburători și stâlpi ai dreptei credințe, Marii Părinți și Sfinți Arhiepiscopi ai Alexandriei, prin vestita Școală Catehetică a Marii Cetăți, precum și prin pustiile vaste care au născut anahoreza (retragerea), ascetismul și au format definitoriu monahismul de sub cer și canoanele lui.
Este semnalat faptul că această Comisie Internațională este cel mai înalt organism pentru «Dialogul Iubirii» între Biserica Ortodoxă și Biserica Romano-Catolică.
Comisia menționată s-a întrunit prima dată pe sfânta insulă Patmos în anul 1980 și a cercetat succesiv pe diferite punte o serie de subiecte teologice critice cu sinceritate și în duh de dragoste frățească.
Textele-Declarații care au fost emise la aceste întâlniri au constituit temelia și punctul de referință pentru întâlnirea mondială în desfășurare și dialogul dintre cele două Biserici.
Ultima întâlnire a Comisiei a avut loc la Chieti, Italia în anul 2016, cu tema: Primatul și sinodalitatea în Biserică în primul mileniu.
Comisia își continuă lucrările pe aceeași temă în al doilea mileniu.
Ceremonia oficială de începere a lucrărilor Comisiei Internaționale Mixte Teologice va avea loc mâine, 1 iunie a.c., în Sala Tronului Palatului Patriarhal al Alexandriei.
Din partea Secretariatului Sfântului Sinod al Patriarhiei Alexandriei
Contextualizare: După cum a specificat în comunicatul de mai sus și după cum este comunicat oficial de către Patriarhia Alexandriei, lucrările au fost deschise ieri de către Patriarhul Teodor printr-un discurs de început, după care a luat cuvântul reprezentantul catolicilor, cardinalul Kurt Koch. Mai sunt menționate două nume de Mitropoliți ai Patriarhiei Ecumenice, Iov de Pisidia și Maxim de Silivria, și încă un cardinal, Joseph W. Tobin. Nu se știe care Biserici Ortodoxe și-au trimis delegați și numele acestora. Foarte probabil că și noi, românii, am trimis pe Mitropolitul Nifon.
Ideea centrală din discursul Patriarhului Teodor ar putea fi rezumată de această frază pompoasă, dar care nu ne dă multă încredere în realitate: „Suntem datori să devenim diaconi/slujitori ai unității Bisericii prin dragostea de Adevărul lui Hristos, fără a decădea din credință, prin adevărul dragostei Sale, cu cutezanță, răbdare și curaj”. Alăturarea termenilor de mai sus este suspectă și imposibilă. Unitatea Bisericii nu este slujită alături de eretici, ci împotriva lor prin păstrarea adevărului de credință fără ezitare, nu prin dialog cu cei înstrăinați de el.
Important de notat este faptul că dialogurile acestea au fost blocate temporar după ruperea comuniunii dintre Moscova și Fanar în urma disputelor pe tema autocefaliei schismatice ucrainene, începând cu 2019. Este obligatorie participarea tuturor Bisericilor Ortodoxe implicate în dialog. Însă asistăm la o ignorare a acestui principiu probabil pentru a netezi calea spre o apropiere mai mare în vederea Sinodului preconizat să fie întrunit în 2025 în comun de ortodocși și catolici.
