UJO: De ce ne obișnuiesc ierarhii ortodocși cu „arhiepiscopesele”?
Patriarhul Teofil al Ierusalimului primește o arhiepiscopesă anglicană. La Fanar, ierarhi ortodocși se roagă alături de „episcopi” lesbieni. Aceasta nu este nici curtoazie, nici diplomație. Este felul în care se deschide fereastra Overton.
Pe 24 iunie 2026, Patriarhul Teofil III al Ierusalimului a primit-o pe Sarah Mullally, Arhiepiscopul anglican de Canterbury. Ea a fost însoțită de Arhiepiscopul anglican din Ierusalim Hosam Naoum și de alții.
La prima vedere, poate părea o întâlnire diplomatică de rutină cu un conducător religios care vizitează Sfânta Cetate. Asemenea întâlniri nu sunt neobișnuite. În toamna lui 2025, de exemplu, Patriarhul Teofil a prezentat Vice-Președintelui SUA J.D. Vance locurile sfinte din Ierusalim.
Dar acest caz este diferit.
Sarah Mullally nu este un politician sau o figură publică. Ea este prima „arhiepiscopesă” care conduce Biserica Angliei. O întâlnire oficială cu ea din partea Patriarhului Ierusalimului – și îndeosebi o rugăciune în comun – nu este un simplu gest de curtoazie. Este o legitimizare tăcută a „hirotonirii” femeilor, un pas spre recunoașterea ei în lumea creștină.
Astfel este deschisă fereastra Overton.
Poziția oficială a Bisericilor Ortodoxe
Chestiunea „hirotonirii” femeilor a fost ridicată în Biserica Anglicană încă din 1976. În 1978, s-a ținut o întâlnire specială a Comisiei Doctrinare Ortodoxo-Anglicană în Atena. Comisia a înclus reprezentanți ai Bisericilor de Constatinopol, Ierusalim, Alexandria, Antiohia, Rusia, România, Bulgaria, Grecia, Cipru, Polonia și Finlanda – cu alte cuvinte, aproape întreaga lume ortodoxă.
În documentul final, membrii ortodocși au condamnat unanim hirotonia femeilor și au numit-o „inovație” ce nu are temei în sfânta tradiție, argumentând că „este important, de aceea, să distingem între inovații și continuitatea creatoare a Tradiției”.
Ceea ce este de o importanță deosebită este că participanții ortodocși la declarația de la Atena „nu pot privi propunerile anglicane de a hirotoni femeile ca o problemă pur internă, care nu-i privește pe ortodocși”. Ei au scris direct: „Noi, ortodocșii, privim hirotonia femeilor nu ca pe o parte a continuității creatoare, ci ca pe o încălcare a credinței apostolice și a ordinii Bisericii”.
În 2006, la o întâlnire a Comisiei Anglicano-Ortodoxe din Cipru, participanții ortodocși și-au exprimat din nou dezacordul categoric față de decizia bisericilor anglicane de a hirotoni femei.
Multe Biserici Locale au descris hirotonia femeilor drept un obstacol pentru dialogul cu anglicanii. În 2008, după ce Sinodul General al Bisericii Angliei a aprobat introducerea episcopilor femei, Biserica Ortodoxă Rusă a declarat că decizia „complică în mod semnificativ dialogul dintre creștinii ortodocși și anglicani, distanțează mai departe anglicanismul de Biserica Ortodoxă și contribuie la divizarea pe mai departe a lumii creștine ca întreg”.
Dar timpurile se schimbă.
Ce s-a întâmplat la Ierusalim
Aceasta nu a fost o banală recepție diplomatică – a fost o rugăciune în comun. Sarah Mullally însăși spune asta.
Pe site-ul oficial al Arhiepiscopului de Canterbury, ea a mulțumit Patriarhului Teofil pentru că a primit-o și a spus că „a fost un dar profund faptul de a se fi rugat împreună în acel loc sfânt, în inima poveștii creștine”.
După cum e bine știut, legea canonică ortodoxă a tratat mereu rugăciunea împreună ca pe o faptă ecleziologică serioasă. Numeroase canoane interzic strict nu doar conslujirea liturgică, ci chiar și simpla rugăciune cu cei dinafara comuniunii Bisericii. Canonul 10 apostolic declară: „Dacă cineva se va ruga, chiar și într-o casă privată, cu o persoană excomunicată, să fie și el excomunicat”.
Aici, oricum, vedem nu o simplă rugăciune cu cineva dinafara Bisericii, ci o rugăciune cu o persoană care subminează unul din principiile de bază ale preoției și promovează agenda LGBT chiar cu prețul unei scindări în propria ei biserică.
Sarah Mullally, care pledează pentru cuplurile gay, a devenit primul Arhiepiscop femeie de Canterbury din istoria Bisericii Angliei și conducătorul spiritual a 85 de milioane de credincioși din toată lumea. Totuși desemnarea ei a provocat o criză majoră chiar în anglicanism. În octombrie 2025, anglicanii din Nigeria s-au rupt de Mullally. În martie 2026, 347 de episcopi și 121 de lideri din 27 de provincii din Sudul Global au anunțat formal ruperea de centrul administrativ din Londra și și-au creat propriul lor Sinod Global Anglican.
Imaginea este ciudată.
„Chiar și în interiorul Anglicanismului – o comunitate religioasă privită în general ca mai degrabă liberală – Mullally este inacceptabilă pentru mulți. Totuși un Patriarh ortodox se pare că nu vede nici o problemă în a se ruga cu ea în Locul Sfânt.”
Bineînțeles, nu se poate spune că Patriarhul Teofil a recunoscut formal hirotonia femeilor prin acest gest. Dar este o îndepărtare neîndoioasă de la tradiția apostolică și patristică.
Motivul a fost necesitatea?
De ce ar avea nevoie Patriarhul Teofil de asemenea întâlniri? Atitudinea Bisericii față de hirotonia femeilor, scindarea anglicană provocată de ea și susținerea agendei gay de către Sarah Mullally sunt lucruri bine știute. Patriarhul de Ierusalim este cu siguranță conștient de ele.
Probabil că explicația stă în starea actuală a Bisericii de Ierusalim. Și această situație este mai degrabă sumbră.
În august 2025, autoritățile municipale din Ierusalim au blocat conturile bancare ale Patriarhiei de Ierusalim pentru o dispută pentru taxe. Personalul Patriarhiei, școlile, mănăstirile și instituțiile caritabile au fost lăsate fără fonduri.
Disputa nu-i privește doar pe ortodocși. În martie 2025, capii Bisericilor creștine din Locurile Sfinte au protestat față de încercările de a-i forța să plătească taxe, avertizând că povara financiară insuportabilă ar putea amenința chiar prezența acestor Biserici în regiune.
Războiul din Gaza a înrăutățit situația. Patriarhia de Ierusalim încearcă să-i ajute pe refugiați, ceea ce necesită resurse financiare majore. Mănăstirea ortodoxă a Sf. Porfirie, de exemplu, a devenit adăpost pentru sute de civili.
Biserica Ierusalimului are nevoie de susținere internațională și asistență financiară și speră să o primească de la structuri creștine influente din Occident. Poate aceasta explică primirea caldă dată Arhiepiscopesei de Canterbury în Ierusalim.
Patriarhul Teofil ar putea face compromisuri nu pentru el însuși, ci pentru binele Bisericii. Dar nu este prea mare prețul?
Constantinopolul deschide fereastra Overton încă și mai larg
Dacă acțiunea Patriarhului Teofil poate fi explicată prin poziția dificilă a Bisericii de Ierusalim, cazul Patriarhiei de Constantinopol este cumva diferit.
Pe 30 ianuarie 2026, o slujbă de rugăciune ecumenică s-a ținut în Catedrala Sfânta Treime din New York, care aparține de Arhiepiscopia Patriarhiei de Constantinopol din Statele Unite. Au luat parte reprezentați a diferite confesiuni, inclusiv „episcopesa” luterană Katrina Foster.
Foster nu este pur și simplu o „episcopesă” – ea este și o lesbiană practicantă. A participat de asemenea și „preoteasa” episcopală Kirsten Guidero, cunoscută pentru promovarea ideologiei LGBT. Reprezentanții Patriarhiei de Constantinopol s-au rugat împreună cu toți aceștia.
Mai devreme, în 2022, la Istanbul, Patriarhul Bartolomeu s-a rugat cu reprezentanți ai altor organizații religioase „pentru unitate ecumenică”. Printre cei ce s-au rugat a fost o femeie neidentificată ce purta epitrahil.
Și astfel de slujbe nu par să se oprească. Dimpotrivă, dat fiind numărul de „hirotonii” de femei printre anglicani, luterani și protestanți, acest trend doar va crește. Nu se poate pune la îndoială că ierarhii de Constantinopol justifică și asemenea contacte prin aprecieri despre „binele Bisericii”.
Vechea cursă a compromisului
Ideea de „compromis pentru binele Bisericii” nu este nouă. Astăzi ea este justificată de nevoia pentru susținere financiară, sprijin internațional, dialog, pace șamd. Totul sună foarte nobil. Poate părea drept sacrificiu de sine.
Dar istoria Bisericii dă mărturie de altceva: când ierarhii au început să facă lucruri contrare față de doctrină sau morala Bisericii „pentru binele Bisericii”, rezultatul a fost opusul.
Un exemplu este Sinodul de la Ferrara–Florence din sec. al XV-lea. Constantinopolul era atunci pe punctul de a fi cucerit de turci și avea nevoie disperată de ajutor militar din partea Occidentului. Împăratul și o parte semnificativă a ierarhiei a fost de acord cu unirea cu Roma „pentru binele Bisericii și al imperiului”. Rezultatul: cetatea nu a primit nici un ajutor real, Biserica a fost împinsă spre marginea schismei și, în 1453, Constantinopolul a fost cucerit de turcii otomani.
Un alt exemplu este Declarația din 1927 a Mitropolitului Seghie (Stragorodsky) de loialitate deplină față de regimul sovietic. Încerca să salveze Biserica de la distrugere totală în furnalul represiunilor din anii 1920 și 1930. Rezultatul: persecuția doar s-a intensificat. Mii de preoți, monahi și mireni au fost arestați, exilați și executați. Mii de biserici au fost distruse. Biserica a căzut sub controlul complet al agențiilor sovietice. Consecințele acestei politici, numită mai apoi „serghianism”, nu au fost depășite până astăzi.
Compromisul în materie de doctrină și morală a condus aproape mereu la tragedie în istoria Bisericii și a subminat autoritatea Bisericii. Și opusul este adevărat de asemenea.
Sfinții au ales credincioșia
Biserica a supraviețuit nu datorită celor care au știut cum să facă înțelegeri cu cei puternici cu orice preț, ci datorită mărturisirii ferme a credinței.
Sf. Vasile cel Mare a trăit în secolul al IV-lea, când autoritățile susțineau arianismul. Credincioșii ortodocși erau scoși din biserici și trimiși în exil. Guvernatorul local Modest a încercat să-l forțeze pe Sf. Vasile să accepte arianismul. L-a amenințat pe el și pe turma lui cu confiscarea averii, tortură și moarte. Sf. Vasile ar fi putut face un compromis – mulți au făcut asta. Dar a răspuns: „Amenință pe alții, dacă poți; nimic din astea nu mă atinge”.
Sf. Maxim Mărturisitorul a trăit în sec. al VII-lea, când autoritățile susțineau erezia monotelită. Ierarhii Bisericii, unul după altul, au fost de acord să facă compromis de dragul „păcii”. Dar Maxim a spus: „Nu mă gândesc la unirea sau despărțirea romanilor sau grecilor, ci la căderea din adevărata credință”.
Sf. Marcu al Efesului a refuzat unirea cu catolicii. A stat împotriva tuturor: împăratului bizantin, papei roman și elitei politice a imperiului. Și poziția sa a salvat Biserica.
Alături de acești Sfinți au fost aceia care au propus compromisul și au explicat abil concesiile prin „circumstanțele dificile” și „binele Bisericii”. Dar adevărul lui Dumnezeu a fost de partea mărturisitorilor. Istoria a dovedit că au avut dreptate.
Ar trebui să facă un stareț compromis „de dragul obștii”?
Bineînțeles, hirotonia femeilor este departe de a fi singura provocare pe care o întâmpină Biserica astăzi. Acum există un exemplu mai ascuțit – legalizarea BOaU.
În Bisericile Locale există ierarhi bine-cunoscuți și clericii care au susținut cândva BOU canonică și apoi s-au întors complet. Nu vom analiza fiecare asemenea întorsătură – două exemple sunt suficiente: Patriarhul Teodor al Alexandriei și Mitropolitul Isaia de Tamassos al Bisericii Ciprului. Amândoi au vizitat Ucraina mai mult decât o dată, amândoi au susținut cu căldură BOU canonică și pe Mitropolitul Onufrie personal. Și apoi „au uitat” totul.
Este dureros în mod deosebit când Muntele Athos apare în acest rând – reduta monahismului, un loc în care oamenii au venit de secole în căutarea credinței nealterate.
Să examinăm argumentele a doi stareți: Bătrânul Efrem de la Vatopedi și Arhimandritul Elisei de la Simonopetra.
Arhimandritul Efrem a vorbit în mod repetat în sprijinul BOU canonice și a îndemnat pe ucraineni să rămână credincioși Mitropolitului Onufrie. Dar, după cum ne amintim, în 2019 a venit la Kiev pentru întronizarea lui Serghei Dumenko. Adevărat, nu a participat la slujba în sine: s-a îmbolnăvit subit și a părăsit imediat Ucraina. Mai apoi, comentând chestiunea BOU, starețul de la Vatopedi a spus că atoniții nu pot vorbi pe subiect deoarece Sfântul Munte este sub jurisdicția Patriarhiei de Constantinopol și, de aceea, toate întrebările despre Dumenko ar trebui adresate acolo.
Retorica starețului de Simonopetra este și mai uimitoare.
Potrivit informației disponibile pentru UJO, Arhimandritul Elisei a spus obștii că, dacă refuză să recunoască BOU, ar putea să părăsească mănăstirea și Patriarhia de Constantinopol ar desemna un alt stareț mai „supus”. După o asemenea recunoaștere, monahii se presupune că „nu l-au lăsat să plece” deoarece le era prea drag.
Dar este scopul vieții unui monah să rămână capul unei mănăstiri cu orice preț?
Istoria Bisericii oferă nenumărate exemple de stareți sfinți care nu doar că nu s-au agățat de poziția lor, ci au căutat de voie să plece pentru a de dedica deplin rugăciunii.
Sf. Antonie cel Mare a condus un așezământ monahal, dar, împovărat de mulțimi, s-a retras departe spre răsărit, în Muntele Colzim, unde a petrecut restul vieții aproape de un izvor și câțiva palmieri.
Sf. Sava cel Sfințit, întemeietorul faimoasei lavre aproape de Ierusalim pleca în pustie în fiecare Post Mare pentru rugăciune singuratică, întorcându-se în obște numai la Praznic.
Sf. Antonie al Peșterilor, când obștea s-a adunat în jurul lui, a plecat să-și sape o nouă peșteră pentru sine în căutarea singurătății, încredințând obștea stareților desemnați.
Sf. Teodosie al Peșterilor, chiar ca stareț, se închidea într-o peșteră în fiecare Post Mare pentru rugăciune singuratică, întorcându-se la obște numai în Duminica lui Lazăr.
Sf. Serghie de Radonej, în timp ce era stareț al Mănăstirii Sfânta Treime, a părăsit în ascuns mănăstirea după un conflict cu fratele său Ștefan pentru a evita o vrajbă.
Sf. Chiril de Belozersk era arhimandrit al Mănăstirii Simonov din Moscova, dar era împovărat de slavă și a căutat singurătatea. Renunțând la stăreție, a părăsit Moscova cu monahul Terapont spre nord, spre Lacul Belo, unde a întemeiat Mănăstirea Kirillo-Belozersky. În cazul său, retragerea de dragul rugăciunii a devenit definitivă.
Acestea sunt doar câteva exemple; în realitate, există mult mai multe. Ne putem imagina pe vreunul din Sfinți făcând compromis cu conștiința pur și simplu pentru a rămâne stareț?
Cine este gata să-și sacrifice credința pentru a-și păstra poziția nu mai salvează Biserica – își salvează locul ei în ea. Oricum, drumul acela nu duce unde crede el.
Concluzie: fereastra se deschide în liniște
Ceea ce nu are loc în Biserică nu intră pe poartă. Prima dată vine o întâlnire normală, una din multe, apoi fotografii partajate. Apoi vine rugăciunea în comun – și cine, la urma urmei, va comenta față de o rugăciune pentru pace?
La fiecare pas sunt argumente rezonabile și „corecte”: nu exagera; vezi poziția dificilă a Bisericii; trebuie să fim în stare să vorbim tuturor. Pare că nu e nimic de împotrivit. Dar tocmai astfel se deschide fereastra Overton – centimetru cu centimetru.
Pericolul nu este ceea ce e evident. Biserica s-a confruntat mereu cu dușmani fățiși și a supraviețuit. Ce e mai înspăimântător e ceva mai puțin vizibil: graba păstorilor de a ceda – firește, „pentru binele Bisericii”.
Istoria a arătat de mai multe ori la ce conduce o asemenea preocupare. Unirea de la Florența nu a salvat Constantinopolul – doar i-a adus mai aproape sfârșitul. Declarația de la 1927 nu a oprit persecuția. De fiecare dată când credința a fost încălcată „pentru binele Bisericii”, prețul s-a dovedit mai greu decât dezastrul de care oamenii încercau să fugă.
Biserica a fost păstrată nu prin aceia care știau cum să facă înțelegeri, ci prin aceia care au refuzat să le facă – Sf. Vasile cel Mare, Maxim Mărturisitorul, Marcu al Efesului. În viața lor, au fost numiți încăpățânați și distrugători ai păcii Bisericii. Dar, în final, ei au fost cei care s-au dovedit că au avut dreptate.
Există o dimensiune mai adâncă pentru acestea toate. De ce suntem în Biserică, la urma urmei? Pentru a-i aranja problemele ei pământești? Nu. Suntem în Biserică pentru a învăța încrederea în Dumnezeu și să cultivăm credința în noi înșine.
Și ce este credința? Sigur nu este abilitatea de a face tocmeli sau de a face afaceri de dragul unei vieți mai calme pentru Biserică. Hristos, Capul Bisericii, va purta grijă de existența ei pământească. Menirea noastră este diferită: să ne gândim la cum să ne mântuim și cum să ne întărim credința. Aceasta îl privește pe patriarh, pe episcop și pe stareț nu mai puțin decât pe un mirean. Pe lângă conducerea Bisericii, și ei trebuie să se mântuiască.
După cum spunea Sf. Serafim de Sarov: „Agonisește Duhul păcii și mii se vor mântui în jurul tău”.
Credința noastră se întărește tocmai în momente critice – când nu există bani, când pericolul se ivește, când amenințările vin din toate părțile. Mereu a fost astfel. În limbaj bisericesc, aceasta se numește ispitire. Și ispitirile nu sunt evitate – ele sunt traversate. Sunt date pentru ca o persoană să le îndure, să se țină tare de Dumnezeu și să iasă cu o credință mai tare și o legătură vie cu El. Pentru asta sunt ele.
Tentativele de „a așterne paie” pentru Biserică sau pentru sine în Biserică se îndreaptă contra credinței. Sunt calcule pur umane unde este cerută încrederea în Dumnezeu.
Psalmistul a spus cu mult timp în urmă: „Nu vă încredeți în boieri, în fiii oamenilor, întru care nu este mântuire”.
Și iarăși: „De nu va zidi Domnul casa, în zadar se ostenesc cei ce o zidesc; dacă Domnul nu va purta grijă de cetate, în zadar priveghează cel ce o păzește”.
Toată Scriptura ne îndreaptă spre același adevăr: „Unii în care, alții în cai, dar noi în numele Domnului Dumnezeu ne vom mări”.
Să-și pună cei puternici ai acestei lumi încrederea în tragerea sforilor și aranjamente. Calea noastră este diferită, după cum ar trebui să fie.
