ΕκκλησίαONLINE: Cum am ajuns la întreruperea pomenirii Patriarhului Atenagora în 1970
Ce a precedat (februarie 1970)
Abia devenisem episcop când unii vechi-calendariști mă acuzau că nu am oprit pomenirea Patriarhului Atenagora, care nu învață drept cuvântul adevărului, și că nu l-am dezavuat/afurisit (απεκήρυξα) ca eretic.
Pomenirea Patriarhului la Sfânta Liturghie, în rugăciunea: „Întâi pomenește, Doamne, pe…, pe care dăruiește-l Sfintelor Tale Biserici în pace, întreg, cinstit, sănătos, îndelungat în zile și drept învățând cuvântul adevărului Tău”, după cum observă părintele Epifanie Teodoropoulos, nu are sensul unei confirmări că toate acestea sunt deja împlinite. Ea exprimă o rugăciune ca Domnul să-i dăruiască Episcopului sau Patriarhului pace sufletească, sănătate trupească, bună faimă și o învățătură întru totul ortodoxă.
Patriarhul Atenagora, fără îndoială, săvârșise acte care îl puneau departe de cugetarea ortodoxă. De aceea mi se cerea să-l declar eretic, să-l șterg din diptice și să încetez pomenirea lui.
Le-am răspuns că unele dintre acțiunile Patriarhului reprezentau încălcări ale sfintelor canoane, care, dacă s-ar dovedi adevărate, atrag caterisirea. Dar cine avea competența să-i aplice această pedeapsă? Organul competent pentru judecarea clericilor este Sinodul, iar pentru Patriarhul Ecumenic, Ierarhia (Sinodul) Bisericii Ortodoxe. Din nefericire însă, el nu a fost adus înaintea acesteia spre judecată și, astfel, a rămas pe tronul patriarhal.
După cum spunea vrednicul de pomenire mitropolit Hrisostom Kavuridis, fostul mitropolit al Florinei și arhiepiscop al vechi-calendariștilor, caterisirea și afurisirea se împart în „potențiale” (δυνάμει) și „efective” (ἐνεργείᾳ).
Un cleric care s-a abătut de la ortodoxie, până la judecarea lui de către un Sinod, poate fi considerat caterisit în mod potențial; însă caterisit în mod efectiv devine numai după hotărârea sinodală. Același lucru îl spune și Sfântul Nicodim Aghioritul în Pidalion (într-o notă la canonul 3 apostolic).
Acestea sunt valabile pentru acțiunile necanonice ale Patriarhului. Adică, pentru încălcarea sfintelor canoane, el putea fi socotit caterisit în mod potențial, dar nu și în mod efectiv.
Dar existau și acțiuni ale sale care atingeau dogmele. În acest caz, deoarece propovăduia „cu capul descoperit” învățături antiortodoxe, nu mai era necesară o hotărâre prealabilă de caterisire din partea unui tribunal sinodal competent. Caterisirea intervine automat, potrivit Canonului al 15-lea al Sinodului I-II, canon pe care și eu, pe când eram predicator, îl invocasem și cerusem ierarhilor din Grecia de Nord să-l aplice și să întrerupă comuniunea cu Patriarhul Ecumenic.
De ce acum, mă întrebau ei, după ce ați devenit Episcop în Grecia de Nord, nu aplicați dumneavoastră înșivă acest canon și nu întrerupeți legătura duhovnicească cu Patriarhul?
Răspuns: Continui să cred ceea ce credeam și atunci. Totuși încă nu aplic acest canon nu pentru că mi-ar fi frică; mi-am primejduit deja în repetate rânduri tronul episcopal pentru aplicarea sfintelor canoane. Dar, deși sunt hotărât să-l aplic, tremur și mă cuprinde amețeala înaintea răspunderii pe care o port în fața lui Dumnezeu și a oamenilor pentru o faptă care ar putea provoca o zguduire în sânul Bisericii Ortodoxe.
De aceea cercetez și cântăresc această problemă tot mai adânc și aștept încredințarea conștiinței mele, care să mă convingă cu putere că a sosit ceasul.
Privesc cu atenție și cu neliniște evoluția situației. Văd că și alți ierarhi ai Bisericii Greciei sunt îngrijorați și se întreabă: Încotro mergem? Vremurile noastre poartă în ele ceva înfricoșător. Îmi pregătesc continuu sufletul, turma încredințată mie și sufletele cititorilor mei apropiați pentru ceasul critic al Ortodoxiei. Fie ca Domnul să îndepărteze de la noi acest pahar amar! Fie ca unitatea să nu fie sfâșiată prin împlinirea dorințelor ascunse ale unor conducători ecumeniști ai Bisericii!
În orice caz, când și cum voi aplica canonul amintit mai sus nu-mi vor dicta persoane iresponsabile, ci propria mea conștiință, ascultând totodată și glasul acelui popor care a luptat împreună cu mine în zile de grea încercare (Canonicitatea alegerii și hirotoniei mele, Atena, 1990, p. 144-151).
Întreruperea pomenirii patriarhului Atenagora
În cele din urmă, oprirea pomenirii s-a făcut (martie 1970).
Aplaud fapta Mitropolitului Ambrozie al Elefterupolei, care a oprit pomenirea Patriarhului Atenagora din cauza declarațiilor sale mai noi privind împărtășirea din același potir, primat, infailibilitate și Filioque. Oprirea se va extinde cumva. Și alți ierarhi se pregătesc să protesteze. Situația devine tot mai tensionată. Scandalul ia proporții. Prestigiul Patriarhiei scade. Se apropie o înfricoșătoare ruptură a unității lumii ortodoxe, iar după aceasta va urma o ruină duhovnicească.
Iată roadele dialogului început între papă și patriarh. Acest dialog este o cursă vicleană a papismului ca să destrame Ortodoxia.
Sfântul Sinod Permanent, după cum au observat și alții, nu poate face față situației. Este necesar să fie convocată întreaga Ierarhie (Sinodul plenar) a Bisericii Greciei. Sunt convins că, în această problemă de importanță capitală, ea va înfiera cu o unitate admirabilă abaterile de la principiile Ortodoxiei și va adresa un mesaj întregii lumi ortodoxe, care este profund dezamăgită de acțiunile necanonice și neortodoxe ale Patriarhiei Ecumenice. Poate că Patriarhul, confruntat cu primejdia de a fi condamnat de întreaga Ierarhie, își va veni în fire.
Sfântul Sinod Permanent ar fi trebuit, imediat după publicarea înfricoșătoarelor declarații ale Patriarhului despre primatul și infailibilitatea Papei, precum și despre Filioque, să se întrunească în ședință extraordinară, să-i adreseze Patriarhului întrebarea dacă aceste declarații sunt autentice sau nu și să liniștească poporul ortodox.
Ierarhii care au protestat sau chiar au încetat pomenirea nu numai că sunt lipsiți de orice vină, ci sunt și vrednici de laudă, deoarece au interpretat corect canonul 15 al Sinodului I-II.
S-a creat o gravă problemă de credință și de judecată a conștiinței ortodoxe, pe care numai întreaga Ierarhie o poate soluționa. Vocile necredincioșilor, ateilor, spiritiștilor, masonilor care se ridică împotriva ierarhilor protestatari, care sunt reci și nepăsători și aparțin Bisericii Ortodoxe doar în registrele de stare civilă, trebuie disprețuite ca lătratul unor căței, așa cum ne-au învățat vrednicii de pomenire apărători ai Ortodoxiei. Să-i ascultăm pe fiii credincioși ai Ortodoxiei, care, din toate colțurile Greciei, își îndreaptă cu neliniște privirea către păstorii lor, cerând o apărare hotărâtă a bunei-credințe moștenite de la Părinți (Bilanțul unei perioade de patru ani, Atena, 1971, pp. 123–125).
După întreruperea pomenirii (februarie 1973)
Suntem acuzați că nu respectăm Patriarhia, deoarece am întrerupt, în mod cu totul arbitrar, pomenirea numelui Patriarhului.
Nu. Cei care spun că am făcut-o „în mod cu totul arbitrar” nedreptățesc adevărul. Realitatea este tocmai dimpotrivă.
Dacă veți deschide Pidalionul și veți studia Canonul 15 al Sinodului I-II, veți vedea că am întrerupt pomenirea Patriarhului nu „în mod cu totul arbitrar”, ci «cu totul canonic».
Am întrerupt-o după înfricoșătoarele sale declarații despre primatul și infailibilitatea papei, despre Filioque șamd. Cu „capul descoperit” se propovăduiau, la scară mondială, învățături antiortodoxe, condamnate de o mulțime de Sinoade.
Noi, cei trei Mitropoliți din Grecia de Nord, care, cu durere sufletească, am procedat la întreruperea pomenirii Patriarhului, am declarat, printr-un memoriu adresat Sfântului Sinod, că, dacă Patriarhul ar dezminți declarațiile respective, noi am relua pomenirea.
Dar, din nefericire, acela a rămas în convingerile sale rătăcite. Faptul că Sfântul Sinod, în ciuda tuturor presiunilor la care a fost supus, nu a mers până la a aplica sancțiuni împotriva noastră dovedește că a recunoscut în adânc corectitudinea acțiunii noastre.
Prin această faptă am adus chiar un serviciu de cea mai mare importanță Patriarhiei, deoarece ea a constituit o frână pentru Patriarh, care se îndrepta cu repeziciune, ca un proiectil, spre o unire pripită cu romano-catolicii. (Răspunsuri pe teme bisericești, Atena, 1973, p. 49-50).
Merită să adăugăm aici o scrisoare a Părintelui Arhimandrit Epifanie Teodoropulos din acele zile, care a fost și el menționat mai sus de Mitropolitul Augustin. De menționat că a fost oprită comuniunea nu doar cu Atenagora, Patriarhul Ecumenic din acei ani, ci și cu alți episcopi ecumeniști din aceeași Patriarhie. În plus, tonul textului este unul sever, ceea ce arată că nu a fost indiferent, nici opozant al zelotiștilor cu care se confrunta în acel timp și cărora le răspundea că pomenirea episcopului nu reprezintă o adeziune la abaterile sale:
«A fost publicată ieri știrea că încă doi Arhierei, Policarp de Siatisti și Iacov de Mitimni, au încetat să-l pomenească pe Patriarhul Ecumenic, după cum procedaseră mai înainte Mitropoliții Ambrozie de Elefteropole, Augustin de Florina și Pavel de Paramithia. E de prisos să accentuăm că această faptă a celor cinci ierarhi curajoși este absolut canonică. Canonul 31 apostolic permite clericilor să oprească pomenirea Episcopului lor înainte-stătător dacă deosebesc o greșeală cu privire la «buna-credință», adică despre credința ortodoxă. Iar canonul 15 al Sinodului numit I-II nu doar că nu pedepsește, ci îi consideră vrednici «de cinstea cuvenită» pe acei Episcopi care vor opri de voia lor și «înainte de o cercetare sinodală» pomenirea Patriarhului care propovăduiește «cu capul descoperit», adică fățiș o «erezie dezavuată de Sfintele Sinoade sau de Părinți».
Este cunoscut faptul că papismul și dogmele lui eretice au fost condamnate ca erezie nu numai de Sfinții Părinți ai Bisericii, precum Marele Fotie, Grigorie Palama, Marcu Evghenicul șa, ci și de mari Sinoade care s-au întrunit în Constantinopol pe vremea lui Fotie și Mihail Cherularie, precum și de alte Sinoade ulterioare (la Moscova în 1441, la Ierusalim în 1443, la Constantinopol în 1484 șamd). Este la fel de cunoscut faptul că Patriarhul Atenagora nu pune nici un preț pe toate acestea și, prin declarațiile lui publice, odată spune că «nimic nu ne desparte» de felurite erezii ale Occidentului și altădată caracterizează drept simple «obiceiuri locale» ereziile Filioque și infailibilitatea și primatul pentru care Ortodoxia a anatematizat papismul. Deci bine și drept și conform cu sfintele canoane au oprit pomenirea lui cei cinci ierarhi. Și datoria Sfântului Sinod este nu să se ocupe cu Arhiereii păzitori ai jurămintelor lor episcopale, ci cu vrăjmașii dinăuntru ai Ortodoxiei, precum sunt Patriarhul, Iacov al Americii, Atenagora al Tiatirelor, Episcopul vicar Meliton și încă alții. Și, da, este posibil pună înainte argumentarea lipsei de competență pentru cazul punerii în judecată a celor de mai sus, totuși nu există nici o scuză pentru continuarea relațiilor cu ei din partea Bisericii noastre. Întreruperea comuniunii ei bisericești cu aceștia se impune pentru Biserica Greciei. Poate, de altfel, măsura aceasta îi va înțelepți și îi va aduce pe calea dreaptă.
Trimisă pe 4/2/1971 și publicată ca epistolă (nu întreagă) a doua zi.
