Abia de curând am descoperit că Părinții aghioriți care au oprit pomenirea Patriarhului Atenagora au avut comuniune cu cei ce nu făcuseră acest gest. Și încă alte detalii despre împrejurările acelor vremuri.
Cărți zelotiste din anii 70
În 2018 am făcut o călătorie în Sfântul Munte pentru a lua legătura și a traduce niște materiale unor monahi despre Sinodul din Creta și despre Sinodul unionist de la Lyon (1274). Am tipărit trei broșuri cu acele materiale. Însă împrejurarea a făcut că m-am întâlnit și cu Părinți din gruparea Monahului Sava Lavriotul cu care am avut unele discuții și de la care am primit patru cărți pe tema întreruperii pomenirii, trei dintre ele (în format digital) fiind scrise în anii ’70. La acea vreme le-am răsfoit doar pentru a vedea argumentele patristice, care nu mi s-au părut concludente, dar de care am ținut cumva cont.
Abia zilele acestea le-am citit mai pe îndelete și am găsit unele detalii interesante despre modul cum au întrerupt pomenirea aghioriții în vremea Patriarhului Atenagora. Autorul, Monahul Teodorit (ulterior Ieromonah), este unul dintre zeloții acelor vremuri și probabil reperul pentru cei din athoniții „îngrădiți” de astăzi, unii dintre ei veniți și prin România (pe lângă Monahul Sava). De aceea sunt importante cele scrise, pentru că au o legătură directă cu evenimentele actuale, cu modul cum este aplicată oprirea pomenirii în zilele noastre.
Așadar Monahul Teodorit este un opozant și critic absolut al Arhim. Epifanie Teodoropulos. Una din cărți este Antidotul. Desființarea articolelor împotriva zelotismului din cartea CELE DOUĂ EXTREME ale Arhim. Epifanie Teodoropulos (To Αντίδοτον…). Îl descrie pe acesta ca pe un luptător împotriva opririi pomenirii prin mai multe interveniții spre anul 1970 pentru că descria pomenirea Patriarhului ca o simplă rugăciune, fără asumarea erorilor lui personale. Apoi Arhimandritul grec a consacrat cea mai mare parte din cartea sa Cele două extreme, alcătuită din capitolele unei alte cărți mai ample, pentru combaterea zelotismului de sorginte calendaristă. Informațiile acestea sunt verificate și prin faptul că Pr. Teodor Zisis dă mărturie că Păr. Epifanie a fost îndrumătorul celor trei Mitropoliți din Grecia care au întrerupt pomenirea în acei ani.
Important de reținut este că au existat două tabere chiar și în acele momente, moderați și zelotiști. Iar majoritatea Mănăstirilor au fost conduse de un duh cumpătat, dat de Arhim. Epifanie, dar care nu era pe placul celorlalți.
Cartea Διάλογοι της ερήμου περι οικουμενισμού (Dialoguri în pustie despre ecumenism, 2002, ediția a doua după cea din 1971) descrie o discuție cu toți Părinții unui Schit din Sfântul Munte (posibil Sf. Ana) din martie 1970, în urma căruia s-a luat decizia întreruperii pomenirii Patriarhului Atenagora. Însă oferă câteva informații de interes, pe care le voi expune mai jos, urmând un comentariu asupra lor și asupra modului canonic de mărturisire prin întreruperea pomenirii.
Dialogul din Athos (’70) despre întreruperea pomenirii
Întâi de toate este prezentat contextul general, care iarăși este important.
Pe 5 și 6 ianuarie 1964 a avut loc primă întâlnire irenică între Patriarhul Atenagora și Papa Paul VI în Ierusalim, unde s-au rugat împreună, au vorbit și au făcut declarații publice pentru prima dată și au promis o împăcare în viitorul apropiat. Sfântul Munte a reacționat pe 5 februarie/23 ianuarie printr-o scrisoare deschisă semnată de patru Mănăstiri și multe Schituri și monahi. În acel text sunt repudiate lozincile filo-unioniste ale Patriarhului Ecumenic și este declarată păzirea credinței ortodoxe neîntinate până la moarte. De asemenea, este exclusă unirea cu ereticii, fiind acceptată doar revenirea lor la dreapta credință. În final, scrisoarea de o pagină (p. 23-24) promite să renege chiar și pe Patriarh dacă va continua calea aceasta a așa-zisei uniri sau unități cu ereticii.
Se pare că Ierom. Teodul (personajul principal al cărții, real, dar cu nume probabil schimbat) a întrerupt pomenirea Patriarhului încă din acel moment și s-a simțit validat în decizia luată de ridicarea anatemelor din decembrie 1965. El a refuzat comuniunea cu ceilalți Părinți ai Schitului.
După 1965, unele Mănăstiri au oprit pomenirea Patriarhului, însă au menținut comuniunea cu Chinotita, organul de conducere al Athosului, și cu restul Mănăstirilor. Pentru Teodul, această situație este una tragică și inexplicabilă.
În orice caz, în martie 1970, în Săptămâna Luminată, are loc o dezbatere în Sinodiconul (sala de ședințe) Schitului, confruntându-se cei ce susțineau oprirea pomenirii cu cei care mergeau pe „iconomie”. Această înfruntare este descrisă pe tot parcursul cărții, cu argumente patristice și canonice despre comuniune, iconomie și întreruperea pomenirii.
Rezultatul a fost că Dicheul a venit la Părintele Teodul după aceea să-l anunțe că a fost luată decizia de a întrerupe pomenirea Patriarhului în Schit și că, în sfârșit, va fi reluată comuniunea promisă în catolicon (biserica principală comună). Însă răspunsul Părintelui Teodul a fost descumpănitor: „Aceasta va mai întârzia”. Întreruperea pomenirii este abia primul pas, însă este necesar să fie făcut și al doilea: „Înțeleg că este imposibilă comuniunea cu voi cât timp continuați să aveți liturgic comuniune cu episcopii și preoții care pomenesc pe Atenagora” (p. 240). El explică: „Sfintele canoane, p. Alexie, precum și învățătura Sfinților Părinți, nu impun numai îndepărtarea credincioșilor de păstorul eretic – lucru care este manifestat prin oprirea pomenirii – ci și cu toți care au comuniune cu el. Prin urmare, când Protaton-ul, conducerea primă și cea mai respectabilă a Locului nostru sfânt, pomenește, când aproape jumătate din Sfintele Mănăstiri pomenesc și continuați, cu toate acestea, să păstrați comuniunea deplină și completă cu ele, cum e posibil să vorbim despre „întreruperea” pomenirii și reacție ortodoxă?” (p. 241).
Legăturile cu zelotiștii vechi-calendariști
În cuprinsul cărții există un indiciu de afiliere față de grupările vechi-calendariste din Grecia, deoarece este pusă poza (printre puținele din carte) cu fostul Mitr. Hrisostom de Florina, unul din artizanii și întemeietorii structurilor schismatice vechi-calendariste. Însă suspiciunea aceasta este adeverită de un întreg capitol din altă carte dedicat argumentării opririi pomenirii pe motiv de schimbare a calendarului.
În Το Αντιδοτον, ruperea comuniunii pe motiv că a fost schimbat calendarul este justificată astfel: La fel ca și iconoclasmul, îndreptarea calendarului este o lovitură dată tradiției bisericești. Iar aceasta justifică prin canonul 31 apostolic oprirea pomenirii nu doar pentru erezie, ci și pentru fapte contrare dreptății (tradiției). Este susținută ideea că erezia menționată în canonul 15 I-II nu este simpla abatere dogmatică, ci orice deviere de la credință, pe orice plan.
Observația noastră este că iconoclasmul tocmai că este erezie, nu doar o deviere de la un obicei de închinare la icoane. Iconoclaștii considerau imposibilă folosirea imaginilor, pe când ortodocșii au argumentat că întruparea Domnului face posibil și ortodox cultul icoanelor. Așadar este atacată însăși Întruparea Mântuitorului și consecințele dogmatice, este atinsă tocmai închinarea la Dumnezeu prin cinstirea imaginilor sfinte și ale Sfinților și moaștelor. Deci nu este vorba nicidecum de un simplu obicei, cum este calendarul, care nu are o bază dogmatică, după cum au argumentat mulți Părinți. În plus, disensiuni pe marginea sărbătoririi Paștelui la aceeași dată au mai fost în istorie, însă nu a fost justificată oprirea comuniunii. Da, canonul 1 Antiohia impune caterisirea celor care nu țin Paștile comun, însă nu pe motiv dogmatic. De altfel, derogări de la această regulă au fost destule după Sinodul I Ecumenic. Fie între Alexandria și Roma, fie între Roma și provinciile apusene (cum este cazul Sf. Columban), totuși nu s-a ajuns la ruperea comuniunii.
Calendarul a fost folosit pentru apropierea ecumenistă, însă nu la un nivel dogmatic, precum cinstirea icoanelor. De altfel, în decizia Conferinței de la 1923 nu se menționează acest aspect.
Pe lângă aceasta, stiliștii au întemeiat structuri paralele, nu s-au mulțumit doar cu oprirea pomenirii, fapt trecut cu vederea în cărțile și capitolul în discuție.
Totuși explicația schismei este frumos descrisă. Iar aceasta sună astfel: deși Biserica sau ierarhia a luat decizii greșite (felul cum a fost îndreptat calendarul), reacțiile pot fi exagerate și de nuanță schismatică. Tocmai aici intervine problema. Schimbarea calendarului fără un consens pan-ortodox este evident o măsură eronată și neavenită, însă reacția nu trebuie să ducă la rupturi de o gravitate mult mai mare.
Linia corectă de întrerupere a pomenirii. Sf. Paisie Aghioritul
Așadar reproșul zelotiștilor este că cei ce întrerupseseră pomenirea păstrau comuniunea cu cei care nu făcuseră asta. Deci linia generală din Sfântul Munte era să fie oprită pomenirea doar a Patriarhului Ecumenic și atât, fără ruperea comuniunii liturgice între Mănăstiri și cu restul clericilor și credincioșilor.
Această direcție a fost urmată și de cei trei Mitropoliți din Grecia, lucru pe care mi l-a confirmat personal Păr. Maximos Caravas în 2022, când m-am întâlnit cu Sfinția Sa. Ca ucenic al Mitr. Augustin de Florina, știa foarte bine că aceasta a făcut dascălul său.
Din afirmația de mai sus a P. Teodul, că în Sfântul Munte cei care au oprit pomenirea aveau comuniune liturgică directă cu episcopi și preoți care pomeneau rezultă limpede că aceasta se petrecea la slujbe comune la Protaton sau cu alte ocazii. Fiind vorba și de episcopi, nu doar de preoți, este limpede că nepomenitorii din acea vreme participau la slujbe unde era pomenit Patriarhul Atenagora, fiindcă la o slujbă cu arhiereu este imposibil să nu fi fost pomenit. Așadar nu este vorba doar despre comuniune ca legătură bisericească, ci liturgică, și nu doar prin participarea la slujbele nepomenitorilor, ci invers, a celor care opriseră pomenirea la cei care încă pomeneau, fie episcopi, fie preoți.
Sf. Paisie Aghioritul a fost și el unul din cei care au susținut întreruperea pomenirii. Știm că a semnat, alături de egumenul Mănăstirii Stavronichita și încă un reprezentant, o scrisoare în noiembrie 1968 prin care cereau transformarea vieții idioritmice în chinovială (de obște). În acel document se precizează că Patriarhul încă era pomenit la ei cu îngăduință, deși înfierau diferite declarații neortodoxe ale lui. Abia în noiembrie 1970 Mănăstirea a oprit pomenirea, semnalând acest fapt printr-o scrisoare oficială semnată doar de starețul de atunci Vasile Gontikakis, dar evident cu încuviințarea Cuviosului Paisie, care era îndrumător duhovnicesc al întregii Mănăstiri în acea vreme.
Mai știm că între aceste două momente, Sf. Paisie a scris două Epistole de mustrare față de faptele inacceptabile ecumeniste ale Patriarhului.
În viața Sfântului este descrisă o întâlnire în vedenie cu Sf. M. Mc. Eufimia, căreia i-a cerut sfatul în trei probleme. Prima era una de natură bisericească și i-a confirmat că dăduse un sfat potrivit. Cum această întâmplare a avut loc în februarie 1974, cam la un an după moartea Patriarhului Atenagora, când majoritatea Mănăstirilor au reluat pomenirea noului Patriarh Dimitrie, este foarte posibil ca subiectul în cauză să fi fost legat de oprirea pomenirii. Iarăși la nivel de speculație, este foarte posibil ca decizia de a relua pomenirea să fi fost motivată ca reacție la extremismele legate de această problemă.
În orice caz, este cert că modul în care a întrerupt Sfântul Munte pomenirea (inclusiv Sf. Paisie) diferea de zelotiști prin faptul că nu au rupt comuniunea, chiar și la nivel liturgic, cu restul clericilor, credincioșilor, Mănăstirilor și Episcopiilor. Acest fapt este întărit și de afirmația Mitr. Augustin că a urmărit să pună o frână elanului ecumenist al Patriarhului Atenagora.
Dincolo de mărturia indirectă a zelotiștilor, există și indicațiile Arhim. Epifanie în acest sens: „cei care încetează pomenirea patriarhului… se vor comporta la fel ca față de patriarh cu cei care cugetă asemenea ca el iar față de ceilalți, chiar dacă aceștia se împărtășesc cu patriarhul sau cu ceilalți, nu trebuie să se poarte la fel. (…) Încetarea pomenirii înainte de „hotărârea sinodală” și condamnare nu are scopul de a evita molipsirea cu erezia propovăduită. Nu, fratele meu! Dacă ar fi avut acest scop, atunci canoanele nu ar fi dat dreptul încetării pomenirii, ci ar fi legiferat clar obligația” (Cele două extreme).
Alte mărturii și comentarii patristice
Pentru a întări justețea acestei perspective, insist asupra unor poziții patristice din istoria Bisericii.
În primul rând, Sf. Chiril al Alexandriei a primit în comuniune pe clericii și credincioșii din Constantinopol care opriseră comuniunea cu Nestorie și îi laudă pentru gestul lor. Însă el însuși nu a întrerupt pomenirea aceluia decât la Sinodul III Ecumenic.
Patriarhul Anatolie al Constantinopolului a fost pus (449) și a avut comuniune cu Dioscor al Alexandriei, dar și cu Eutihie, însă peste puțin timp a fost apărător al Ortodoxiei la Sinodul IV Ecumenic (451).
Sf. Sofronie al Ierusalimului a trimis scrisori irenice la instalarea sa ca Patriarh în care combătea ferm erezia monotelită, însă a avut comuniune cu Patriarhii ce o propovăduiau în Constantinopol, Alexandria și Antiohia. Ba chiar s-a reunit cu reprezentanți din aceste centre într-un Sinod în Cipru pentru a discuta chestiunea, dar subiectul a rămas nerezolvat pentru moment.
Toate exemplele de mai sus sunt momente dinainte de vreo condamnare sinodală, însă există iconomii și mai mari, adică după condamnări oficiale.
Canonul 3 al Sf. Atanasie și 2 al lui Teofil al Alexandriei permit lăsarea în scaun a episcopilor ce au intrat în comuniune cu arienii dacă nu au fost promotori ai ereziei.
Sf. Fotie a condamnat eresul Filioque la Sinodul considerat al VIII-lea Ecumenic (879-880), dar nu a scos din scaun pe episcopii franci care îl susțineau, amânând astfel schisma și ruptura definitivă cu Apusul până în 1054. De fapt, iconomia mai mare a fost făcută de Papii ortodocși din această perioadă până a fost instalat primul Papă de origine francă (1009) ce a susținut deplin erezia Filioque și a rupt comuniunea cu Răsăritul.
Așadar practica Bisericii nu a fost aceea de a rupe comuniunea imediat ce apărea o erezie, ci abia după condamnarea sinodală era impusă excomunicarea. Nicidecum nu poate fi vorba de obligativitatea întreruperii pomenirii înainte de condamnare sinodală, adică înainte de o hotărâre oficială.
Observații legate de zelotiști
Reacția zelotiștilor din Grecia după schimbarea calendarului din 1924 s-a cristalizat abia după 10 ani prin formarea unor structuri paralele. Deși acestea sunt organizate ca Biserici de sine stătătoare, se pare că există o linie mai moderată de rezistență ce urmărește prin opoziția manifestată chiar și în aceste formațiuni să fie un soi de combatere a devierilor din Biserică. Dar este gata a intra înapoi în comuniune dacă ecumenismul ar fi condamnat oficial.
Așa s-ar explica comuniunea acestor „Biserici ale ortodocșilor autentici” cu ROCOR până la fuzionarea cu Patriarhia Moscovei. Lucrurile ar merita o cercetare mai amănunțită, totuși.
Se pare că odată cu întreruperea pomenirii din Athos din anii ’65 unii Părinți s-au raliat crezului calendariștilor și liniei lor ecelziologice. Nu cunosc geneza obștii Mănăstirii Esfigmenu, dar e foarte posibil să fi apărut în acele timpuri.
Astfel se explică și afirmațiile unor Părinți de uimire față de atitudinea unora de a ieși din Biserică și a continua să urmărească evenimentele din cadrul ei.
Față de acestea trebuie afirmat faptul că ROCOR, structură ortodoxă ce a dat și Sfinți, nu a rupt niciodată comuniunea cu restul Bisericilor Locale, ci doar a avut o politică de a evita oficial comuniunea cu promotorii notorii ai ecumenismului. La fel, Mănăstirile și Părinții din anii ’70 au urmat aceeași linie de înfruntare a Patriarhului Atenagora, dar fără a rupe comuniunea liturgică cu restul clerului și credincioșilor. Sf. Paisie Aghioritul a întrerupt pomenirea (Mănăstirea Stavronichita) printre ultimii din Athos.
Schismă sau nu?
Poate fi definită linia aceasta de a opri comuniunea cu toți cei care încă pomenesc sau conslujesc cu ecumeniștii drept schismă? Chiar dacă nu au format structuri separate, intră în categoria de schismatici și pot fi etichetați ca atare?
Un răspuns categoric este greu de dat la acest moment. Permanent eu personal m-am ferit să fac o astfel de categorisire și am calificat această atitudine drept duh schismatic. Aceasta deoarece nu este o ruptură clară față de Biserică.
Însă, în spiritul canoanelor 13-15, se poate merge până acolo încât să se afirme că cei care se rup de toți ecumeniștii, dar și de cei aflați în comuniune cu ei sunt schismatici. Se observă totuși o rupere clară liturgică.
Este adevărat că acuzele aduse de episcopi nu sunt de această natură, ci este refuzat însuși dreptul canonic de a opri pomenirea. Și, din ce am observat, caterisirile sunt dictate pe acest din urmă considerent, nu pe nuanța menționată mai înainte. Drept urmare, acestea sunt nule și îi incriminează pe ierarhi ca promotori pe față ai ereziei ecumeniste semnate la Creta.
Însă, dincolo de formalitățile canonice și administrativ-bisericești, duhul zelotist al întreruperii pomenirii și comuniunii cu toți cei ce nu procedează la fel este unul schismatic și este dăunător mântuirii, iar acest fapt este periculos și nu este defel de ignorat.
