În urma discuțiilor prelungite pe tema întreruperii pomenirii s-au precizat diferite detalii care e bine să fie sistematizate.
Din nefericire, mesajul majoritar transmis prin întreruperea pomenirii este unul de ruptură de grosul, de pliroma Bisericii, nu unul de vindecare a unui rău reprezentat de erezia ecumenistă. Cei mai mulți nu știu să-și explice acest lucru, însă îl resimt. De aceea o analiză a situației necesită efectuarea unor distincții pentru a se ajunge la o calibrare care să dea roade bune.
Răzvrătirea împotriva superiorului ierarhic în Biserică se numește schismă potrivit canoanelor (31 apostolic, 13-15 I-II). Aceasta deoarece nu stă în puterea unui slujitor să pedepsească sau să separe pe superiorul său, ci doar un Sinod are această autoritate. De aceea dreptul prevăzut de canonul 15 I-II de a întrerupe pomenirea unui episcop, înainte de o hotărâre sinodală, în caz că propovăduiește o erezie, are anumite limite.
Desfacerea de comuniunea cu episcopul în acest caz are efecte liturgice, dar nu și bisericești. Adică atât arhiereul, cât și slujitorul rămân în rangul lor până la o sentință oficială. Nu se poate spune că din acel moment nu mai este ierarhul celui ce a întrerupt pomenirea sau că nu se află în Biserică în același raport ierarhic. Deci există, rămâne o comuniune. Altfel vorbim de schismă.
Întreruperea pomenirii urmărește doar să provoace o situație care să împingă la rezolvarea ereziei episcopului, nu constituie rezolvarea propriu-zisă. Așadar este un protest mult mai tăios, concretizat în ruperea comuniunii liturgice.
Într-o imagine plastică, putem vorbi despre o reacție imunitară de împotrivire față de noua erezie, ce urmărește fie vindecarea mădularelor bolnave, fie îndepărtarea lor de către Sinod, organul competent. Dacă sunt atacate și alte mădulare, atunci se ajunge la o situație nefastă, când comportamentul devine unul autoimun, vizând nu doar celulele vătămate, ci și pe cele sănătoase. Astfel, reacția la erezie devine o problemă în plus.
Ba chiar și raportarea la ierarh trebuie să fie bine definită în acest caz. Ruperea de el prin oprirea pomenirii nu este una deplină, din care să decurgă separarea de cei care păstrează comuniunea cu el.
Prevederile canonului 15
Cele afirmate mai sus sunt în acord cu prevederile părții a doua a canonului 15. Elementele lui constitutive sunt: desfacerea sau îngrădirea de comuniunea cu episcopul superior ca drept, nu ca obligație, erezia episcopului indubitabilă și vinovată, preotul nu poate fi certat canonic, oprirea pomenirii ca sancționare a ierarhului și mărturisire a slujitorului, toată acțiunea este înainte de o hotărâre sinodală, străduința de a izbăvi Biserica de dezbinarea produsă de inovațiile dogmatice.
Așadar nu e vorba de vreo îngrădire, desfacere sau separare de erezie, ci de comuniune. Aceasta deoarece nici nu există vreo părtășie la erezia propovăduită de episcop. Bine zic unii că ierarhii vor da seama, strict în această privință. Credința pe care sunt slujite Tainele este cea a Bisericii, nu una personală a ierarhului, care este doar iconom sau transmițător, nu deținător sau reper absolut. Abaterile lui dogmatice nu este indiferente, dar nici nu se transmit liturgic sau se contaminează cineva de ele în cadrele Bisericii.
Sf. Teodor Studitul și ucenicii săi au susținut această concepție a întinării prin pomenire sau comuniune, dar învățătura sa a fost contrazisă de Sf. Metodie al Constantinopolului și de monahii din Olimpul Bitiniei, în frunte cu Sf. Ioanichie cel Mare (cf. Străjerii Ortodoxiei, capitolul despre monahi cu râvnă rea).
Raportarea celui ce întrerupe pomenirea la erezia superiorului este descrisă prin cuvintele „nu a sancționat/osândit pe un episcop, ci pe un pseudo-episcop și pseudo-învățător”. Mustrarea vizează faptul că respectivul este un învățător mincinos și un episcop (supraveghetor) fals. Altfel spus, preotul înfierează, nu se delimitează de erezia ierarhului prin oprirea comuniunii.
Dacă ar fi fost nocivă comuniunea cu episcopul, oprirea pomenirii ar fi fost obligatorie, nu facultativă. Așa cum legăturile cu un infractor necondamnat nu constituie validarea ilegalităților lui, însă delimitarea de el reprezintă o mustrare și poziționare înainte de sentința oficială.
De aceea comuniunea cu episcopul este neutră, nevătămătoare și nu poate fi impusă nimănui și nici nu se poate vorbi de vreo întinare sau părtășie la erezia lui prin pomenire sau comuniune liturgică.
Atunci ar apărea întrebarea: De ce mai este permisă și lăudată oprirea pomenirii înainte de condamnarea sinodală dacă nu există vreo vătămare directă? Răspunsul este conținut tot în canon: pentru că prin aceasta slujitorul se arată mărturisitor al credinței (se va învrednici de cinstea cuvenită celor ortodocși) și ajută la păzirea Bisericii de dezbinare sau de amenințarea ereziei. Altfel spus, el acționează ca un anticorp, apără sănătatea organismului întreg, nu pe a sa proprie. Astfel se explică neobligativitatea și totodată dreptul exprimate de canon.
Ce mai trebuie observat este că nu se ajunge la o rupere totală a comuniunii, ci doar la una unilaterală. Este vorba de un protest energic concretizat în desfacerea comuniunii, ceea ce-l face să fie mai mult decât un protest simplu sau care să poată fi ignorat. Și este doar protest pentru că se consumă în cadrele Bisericii fără schimbarea lor și nu produce efecte oficiale de demitere a episcopului sau de condamnare finală a ereziei; este necesară intervenția unui viitor Sinod ortodox care să dea verdictul final.
Tradiția patristică
Canonul 15 rezumă tradiția Bisericii și este confirmat de ea.
Doar două exemple:
1. În vremea lui Nestorie credincioșii și majoritatea clericilor din Constantinopol au întrerupt comuniunea și pomenirea lui, pe când Sf. Chiril al Alexandriei nu a făcut aceasta până la întrunirea Sinodului III Ecumenic. Ba chiar a existat comuniune și colaborare între el și reprezentanții din Bizanț.
2. Părinții atoniți și cei 3 Mitropoliți din anii ’70 care au întrerupt pomenirea Patriarhului Atenagora nu s-au rupt bisericește de ceilalți clerice, ba chiar au conslujit cu ei.
Valoarea comuniunii
În acest context, am mai subliniat faptul că trebuie evitate ambele extreme: a ereziei și schismei. Aceasta se poate face prin oprirea țintită a comuniunii cu ierarhii ce propovăduiesc erezia, pe de o parte, și prin comuniunea cu cei din Biserică ce nu aderă la această erezie.
Concret, comuniunea nepomenitorilor cu cei ortodocși se manifestă prin a nu refuza conslujirea cu ei, prin participarea la aceeași slujbă, așa cum au făcut și părinții atoniți, printre care și Sf. Paisie Aghioritul. În primul rând aceasta se vădește prin concepția despre slujbele unde este pomenit ierarhul, dacă aduc vreo întinare la nivel liturgic sau la nivel de părtășie la erezie.
Nu există cale de mijloc, slujbele să nu fie considerate neutre, dar nici transmițătoare în mod mecanic a ereziei. Pomenirea episcopului nu transmite nici o părtășie la erezia lui decât dacă ar fi condamnat sinodal.
Putem face unele distincții. Credincioșii nu întrerup pomenirea și își manifestă adeziunea la acțiunea de sancționare a episcopului prin participarea la slujbele „nepomenitorilor”. Însă nu e musai să facă aceasta mereu și nici participarea la slujbele unde este pomenit nu înseamnă încălcarea propriei conștiințe, ci reflectă realitatea bidimensională: participarea la protest, dar neieșirea din comuniunea și cadrele oficiale ale Bisericii. Cei care nu sunt de acord cu sancționarea episcopului pentru erezia lui vor refuza participarea la slujbele unde nu este pomenit și se disting prin aceasta.
Cel care mustră pe ierarh prin întreruperea pomenirii consider că trebuie să fie consecvent și să nu-l pomenească niciodată el însuși, dar fără ca aceasta să însemne că nu poate participa la slujbele unde este pomenit de ceilalți slujitori, după cum era practica atonită din anii ’70. Și nici nu poate consluji cu arhiereul în cauză sau cu alți clerici ce împărtășesc abaterile lui dogmatice de vreme ce a rupt comuniunea pe acest motiv.
Deoarece excesele pe tema întreruperii pomenirii sunt spinoase și nu pot fi rezolvate de ierarhie, care se află într-un conflict de interese pe acest subiect provocat de ea, sunt necesare aceste distincții pentru o bună poziționare și o atitudine sănătoasă.
Din păcate, cine declară că pomenirea liturgică nu este neutră, dar nici nu contaminează mecanic doar ascund o concepție greșită prin a doua afirmație, dar o vădesc prin prima parte. În fapt, nici nu poate exista vreo explicare logică și coerentă a acestei contradicții evidente.
În fine, tocirea conștiinței dogmatice prin participarea la slujbe unde doar este pomenit episcopul, dar nu e propovăduită vreo erezie provine din concepția eronată că nu ar trebui pomenit din cauza abaterilor dogmatice pe care le promovează. Aceasta înseamnă că ierarhul nu este privit prin prisma canoanelor și regulilor bisericești, adică valid, ci pe baza unor impresii nefondate, adică exclus din comuniune.
Ca încheiere, este acceptabilă o atitudine pastorală de evitare a slujbelor unde este pomenit ierarhul ca o contrare mai puternică a ereziei, dar nu ca evitare a vreunei întinări.
