„Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe a Ciprului l-a pomenit cu câteva minute în urmă (față de ora 9:30) pe Epifanie al Ucrainei. Arhiepiscopul Hrisostom l-a pomenit pentru prima dată pe Epifanie al Ucrainei în cursul hirotoniei noului Episcop de Arsinoe la Mănăstirea Hrisoraghitisi.
Biserica Ciprului devine de astăzi a treia care recunoaște Tomosul de autocefalie al Bisericii Ucrainei. Informații ale Romfea.gr menționează că Arhiepiscopul Ciprului a trecut la această mișcare fără acordul Sfântului Sinod.”
* * *
Este foarte surprinzătoare această schimbare a Arhiepiscopului după ce la început a fost inițiatorul unor dialoguri cu alți trei Întâistătători pe problema ucraineană. În decursul timpului, atitudinea sa a devenit tot mai clară în favoarea Patriarhiei de Constantinopol. Totuși în Cipru există câțiva ierarhi care se opun acestei recunoașteri a autocefaliei, printre care IPS Atanasie de Limassol, Isaia de Tamassos și Neofit de Morfu. Sunt așteptate reacțiile sinodalilor ciprioți, cum vor contracara această extindere a schismei și în țara lor.
Nu este de trecut nici acest aspect: faptul s-a consumat la hirotonia unui nou episcop, ceea ce înseamnă că au fost prezenți și alți ierarhi. Cine au fost aceia și cum au reacționat?
Pe de altă parte, este interesantă alegerea acestui moment, când peisajul religios este destul de tulburat cu alte probleme de factură ecumenistă, cu rugăciuni sincretiste, dar și de provocările aduse de restricțiile pe tema virusului corona.
Trădarea credinței se lucrează astăzi îndeosebi prin conducătorii bisericești, iar oamenilor de rând li se blochează contra-reacția, ei trebuie doar să fie înrolați. Însă există și preoți care consolidează direcția oficială prin discursul la firul ierbii, în termeni colocviali, pentru credinciosul de rând. Unul din ei este Părintele Calistrat (Chifan), care promovează o credință indiferentă și confuză, băbească sub masca respectării și păstrării tradiției, descrisă ca Ceaslov, Psaltire, Liturghier, rânduială.
Dar credința dreaptă a fost păstrată prin trăire curată și vigilentă și prin apărarea mărturisirii ortodoxe cu acrivie. A fost nevoie de precizări și distincții dogmatice, de formule clare, dezbateri și controverse pentru a păstra adevărul curat de orice infestare. Nu merge să luăm lucrurile în ușor. De aceea îmi propun să formulez aici câteva răspunsuri la cele afirmate de Părintele Calistrat într-o filmare recentă în direct cu titlul Un răspuns clar la toate acuzele legate de cip-uri, ecumenism, masonerie și multe altele, care o emisiune dintr-un ciclu regulat, săptămânal.
După cum reiese și din titlu, s-a dorit a fi dat un răspuns clar celor care îl acuză, fără a fi precizați cine sunt respectivii. În această situație ar fi trebuit să lămurească problematicile, nu doar să intre într-o polemică fără interlocutor. Problematica nepomenirii și a cipurilor este destul de complexă, s-a scris mult despre asta, s-au dezbătut aspecte importante și, de aceea, s-ar fi cuvenit o replică pe măsură, clară. Din păcate, nu pare să fi fost vorba despre așa ceva.
Subiectul întreruperii pomenirii
În primul rând, trebuie precizat că prin „nepomenire” se înțelege întreruperea pomenirii. Nu e ca și cum ne rupem arbitrar de episcop sau nu mai pomenim pe nimeni la slujbe, ci se rupe comuniunea liturgică cu arhiereul locului pentru erezia ecumenistă pe care o propovăduiește.
Părintele afirmă pe acest subiect: „Spune Pavel clar: cei ce vă despart de Biserică sau vă rup de ierarhie sunt ai demonului. Că nu există ierarhie fără Biserică și unde este Biserica este și Hristos și unde este Hristos este și episcopul, unde este episcopul este și chipul văzut al lui Hristos… spun ce spune Hristos: Legea pune arhierei oameni nevrednici” (min. 17:30).
În primul rând, Apostolul Pavel nu a susținut așa ceva. Există în Scriptură multe alte citate care spun chiar contrariul. Spre exemplu, Sf. Pavel spune: „Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa” (Evr. 13:7). Deci ascultarea se bazează pe corectitudinea credinței lor. Chiar și Mântuitorul ne cere să luăm aminte la proorocii și hristoșii mincinoși (Mc. 13:22), să ne păzim de ei. Toți apostolii au îndemnat să fugim de cei care au învățături străine.
În al doilea rând, nimeni nu îndeamnă să ieșim din Biserică, ci să nu acceptăm în sânul ei o erezie, anume ecumenismul. Distanțare de preoții care o propovăduiesc este bună și nu înseamnă rupere de Biserică. Da, există unele exagerări ale celor care nu vor să meargă la slujbele unde este pomenit episcopul, chiar dacă preotul este bun; aceștia fac un mare deserviciu și dau apă la moară unor astfel de acuze. Totuși aceste atitudini nu reprezintă principiul nepomenirii, care ar fi trebuit avut în vedere.
Cât despre argumentarea că unde este episcopul, acolo este și chipul văzut al lui Hristos, este foarte precară. Domnul este în Biserica Ortodoxă, dar nu lucrează pur și simplu spre mântuire prin orice cleric. Nu e vorba de Taine, ci de a da îndrumări corecte.
În fine, nicăieri în Scriptură nu se spune că Legea pune arhierei oameni nevrednici, cu atât mai puțin Hristos nu afirmă asta. Apostolul Pavel spune că „orice arhiereu, fiind luat dintre oameni, este pus pentru oameni… El poate să fie îngăduitor cu cei neştiutori şi rătăciţi” (Evr. 5: 1-2). Nicidecum asta nu înseamnă că putem urma pe arhiereii netrebnici și să fim fără de vină.
Sinodul din Creta
Oamenii au fost învățați că de la Creta s-au vândut toate dogmele, s-au vândut toate adevărurile… tot circul ăsta a pornit de aici: că s-a folosit termenul de biserici. Nu există biserici, există culte sau confesiuni. Una singură este sfântă, sobornicească și apostolească Biserică… Noi nu stăm să jignim celelalte confesiuni pentru că ele sunt realități ale spațiului aparent (min. 18:35) Acolo, la ședințele de la Sinodul din Creta, s-a spus că „celelalte biserici”. Termenul este greșit a folosi mai multe biserici sub ce formă, că Hristos n-a întemeiat o mie de biserici, a întemeiat o singură Biserică la Crucea Învierii Sale, când a curs sânge și apă, Euharistie și Botez. (min. 36:05) La Sinodul de la Creta s-au discutat probleme administrative, nicidecum dogmatice sau canonice, nimeni n-a schimbat Crezul, n-a schimbat Liturghia. (min. 38:15)
La acel Sinod tâlhăresc a existat o abordare dogmatică în cel puțin un document, cel legat de relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine. Așadar, în ciuda pretențiilor că nu au fost atinse subiecte dogmatice, problematica ecleziologiei a fost pusă în discuție. Iar aici este vorba de un punct din Crez, cel legat de Biserica una, sfântă.
Implicațiile recunoașterii false că celelalte erezii formează Biserica lui Hristos sunt imense. Se produce o bulversare a adevărului de credință, a crezului ortodox. Așa că, în termenii credinciosului de rând, se poate spune că „s-au vândut toate dogmele”, nu e nici o exagerare.
Pe de o parte, chiar Părintele Calistrat recunoaște că e greșit faptul că a fost folosit termenul de biserici, dar îl apără spunând că „nu stăm să jignim celelalte confesiuni”. A spune adevărul despre noi ca Biserică nu este nici o jignire, cu atât mai puțin la adresa altora. Chiar și a-i numi eretici nu e un lucru rău, ci necesar. Așa au procedat Apostolii și toți Sfinții Părinți. Nu se poate renunța la această regulă sfântă din politețe. Altfel ajunge la contradicție, echivoc și confuzie.
Trădarea episcopilor în Creta
Eu n-am văzut vreun episcop să spună că există un alt adevăr de credință decât cel lăsat de Hristos. Că s-au angajat în acest Consiliu Ecumenic, trebuie să facă așa cum a făcut acel episcop de laudă, de cinste și demnitate, Mitropolitul Craiovei, a scris foarte frumos în procesul verbal: Cred întru una, sfântă, sobornicească și apostolească Biserică (Ortodoxă) și a semnat. A arătat că păstrează adevărul de credință chiar dacă a fost prezent la acea întrunire administrativă sau ce a fost ea. (min. 39:05)
Este adevărat că majoritatea episcopilor români nu s-au dezis de învățătura dogmatică ortodoxă deschis. Însă recunosc și Sinodul din Creta drept bun, ceea ce este o contradicție. Care este crezul lor? În plus de asta, există multe situații în care BOR a participat la manifestări ecumeniste sau a făcut declarații de factură ecumenistă. Există suficiente exemple la care Sinodul nostru nu a reacționat, nu s-a dezis de ele. Nu degeaba există temerea că se trădează credința, ci pentru că există multe fapte, nu doar documente scrise. Textele din Creta sunt doar pecetluirea demersurilor practice. Cât privește semnătura IPS Irineu, ea nu transmite un mesaj clar, ci mai mult o îngrijorare, care tocmai trădează carențele acelei semnături puse pe un text neortodox.
Ecumenismul și CMB
Acest ecumenism a apărut ca un fel de mișcare mondială. Și, bineînțeles, cel care a sesizat periculozitatea a fost Mitropolitul Antonie Plămădeală (care s-a întâlnit la Adunările ecumeniste cu papa Ioan Paul al II-lea)… La început acest Consiliu (al „Bisericilor”) a avut ideea de a nu se omorî (jigni) oamenii între ei… (min. 33:35)
A spune că cel care a sesizat răul ecumenismului a fost tocmai Mitropolitul Antonie Plămădeală denotă cel puțin ignoranță. Cum să fie trecut cu vederea Sf. Iustin Popovici, Sf. Paisie Aghioritul, Părintele Stăniloae și mulți alți Părinți contemporani? Asta pe lângă faptul că Mitropolitul în cauză chiar nu a luptat cu această erezie frontal.
Ecumenismul nu a apărut pentru a se înțelege oamenii între ei, ci pentru a uni credințele protestante. De la început a avut o idee malefică, de relativizare și chiar un scop politic. CMB nu este o organizație indiferentă, ci nocivă, întemeiată pe idei neortodoxe. Adunările sale periodice sunt un sincretism total religios. Nu putem fi indiferenți că suntem membri în acest Consiliu eretic.
Căsătoriile mixte
O problemă în care trebuie mai multă acrivie este problematica căsătoriilor mixte, unde la Sf. Ioan Gură de Aur scrie clar că mirii trebuie să fie de aceeași confesiune. … Tu, ca femeie, dacă ți-ai luat bărbat de altă confesiune, asumă-ți riscul și ascultă de bărbatul tău, cum spune Scriptura, și fii supusă bărbatului tău; dacă te lasă să-ți păstrezi religia e foarte bine. Iar dacă ți-ai luat soț ortodox tu, femeie de altă religie, la fel asumă-ți răspunderea și femeia să te asculte pe tine și să țină dreapta credință pentru că ești cap al femeii. (min. 40:00) În rest, când vii să-mi spui că eu trebuie să te cunun pe tine… Du-te și fă-ți cununia civilă și să ai actul de stat ca să ai copii legitimi… păstrați-vă religia dacă nu puteți renunța, iar dacă veți ajunge la bătrânețe la o concluzie, veți vedea voi, fie de-a stânga, fie de-a dreapta. Și atunci, la nevoie, veți face și cununia religioasă. Sau, dacă n-ați putut-o face, cel puțin trăiți în curățenie, ca să intrați curați în împărăția lui Dumnezeu și fiecare în rândul cetei sale, în religia în care crede el că i-a fost perfecțiunea pe care a păstrat-o și a menținut-o. Dar nu mă obliga pe mine să te cunun eu mixt. (min. 41:15)
Deși trebuie, într-adevăr, acrivie pe acest subiect, tocmai aceasta lipsește spusele Părintelui. Rigoarea ar cere atenție deosebită la cununiile mixte, nu relativizarea de mai sus.
Scriptura nu spune nicăieri ca cel sau cea care și-a luat soț de altă religie să-și asume riscul și să asculte de partea necredincioasă orice ar fi. Dimpotrivă, Apostolul Pavel dă un sfat personal, recunoaște că nu e o poruncă de la Domnul, ci îndeamnă: „Dacă un frate are o femeie necredincioasă, şi ea voieşte să vieţuiască cu el, să nu o lase” (1Cor. 7:12). Însă aceasta nu se referă la cei necăsătoriți și credincioși, ci la un om care s-a convertit la creștinism fiind deja căsătorit, după cum lasă să se înțeleagă asta câteva versete mai jos: „aşa cum l-a chemat Dumnezeu pe fiecare, astfel să umble” (1Cor. 7: 17). Această interpretare este întărită și de canonul 72 trulan, care interzice căsătoria cu eretici și chiar poruncește să fie desfăcută o astfel de cununie dacă s-ar fi făcut.
Este bine că nu acceptă cununiile mixte religioase, dar afirmația că se poate intra în împărăția lui Dumnezeu trăind în curățenie într-o căsătorie mixtă civilă este cel puțin riscantă. Alegerea soțului nu este o banalitate și nici credința pe care se întemeiază o astfel de uniune. Biserica nu forțează pe nimeni, dar nici nu poate face pe placul tuturor, admițând să legalizeze necredința cuiva.
Rigoarea mântuirii în Biserica Ortodoxă
Nu sunt ecumenist, nu susțin ecumenismul, nu voi blama niciodată problemele de genul acesta (Sinodul din Creta), nu le-am organizat eu, dar pe credincioșii mei i-am învățat un singur lucru: fraților, țineți-vă de duhovnic, de altar, de Biserica Ortodoxă, de Scriptură, Psaltire și Ceaslov, nu umblați aiurea. (min. 43:45) Prefer să fiu înșelat în ograda Bisericii, și nu pe coclauri cu talibanii care caută Biserică fără ierarhie, fără ascultare, fără rânduială, fără disciplină. (min. 52:30) Frate, ce-a spus Hristos? Porțile iadului nu vor birui Biserica în veacul veacului; căutați împărăția lui Dumnezeu și celelalte se vor adăuga vouă. Restul sunt povești… nu voi ieși din Biserica lui Hristos. (min. 56:20)
Viziunea aceasta triumfalistă nu este proprie Ortodoxiei. Ea nu dăinuie și nu biruiește porțile iadului de la sine, ci cu jertfă, cu atenție, cu osteneală. Nu are valoare prin formalismul ei, prin ziduri, slujbe, cărți, ritualuri, ci prin duhul și credința care le animă. Cei care caută adevărul nu sunt talibani, ci credincioși autentici, devotați lui Hristos. Biserica este stâlp și temelie a adevărului (1Tim. 3:15), este trup viu al lui Hristos, nu organizație moartă. Este o amăgire să credem că ne mântuim prin simpla apartenență indiferentă la Ortodoxie, că nu suntem în primejdie să ne pierdem sufletul chiar și în Biserică. Pur și simplu acesta nu este duhul evanghelic, ci cel mult o literă moartă, care ucide sufletește (2Cor. 3:6).
Închinarea în spațiile altor confesiuni
Întrebare: Sunt ortodox, dar mă simt mai bine când mă închin într-o biserică catolică. Răspuns: Depinde la ce se închină; dacă se închină la o icoană a Maicii Domnului nu e nici un păcat; dacă se închină la o icoană a Mântuitorului nu e nici un păcat; dacă zice un Paraclis nu e nici un păcat, dacă-și face crucea dreaptă, ortodoxă, nu e nici un păcat; dacă stă acolo și meditează în casa Domnului, nu e nici un păcat. Dar, dacă se duce și se spovedește la ei și se împărtășește la ei, atunci să vorbească cu cardinalul de acolo și să se țină de „Biserica” Catolică… Și eu m-am închinat în diverse biserici catolice și toate sunt închinate lui Dumnezeu, Care nu este catolic; Dumnezeu este Tatăl Atotțiitorul, Făcătorul cerului și al pământului. Chiar și într-o moschee e valabil același lucru. (min. 1:15:30)
Aceste cuvinte sunt dezarmante. Aproape că nu mai merită comentarii. Cum să fie bisericile catolice închinate lui Dumnezeu în sensul adevărat al cuvântului? Sau moscheile musulmane. Nu putem folosi simboluri și elemente de cult străine pentru a ne închina lui Dumnezeu în mod ortodox, curat. Pentru a evita orice dubiu, canonul 65 apostolic interzice rugăciunea în sinagogi sau în lăcașurile ereticilor.
Curajul mărturisirii pus sub semnul întrebării
Eu, înainte de a lua o decizie (a întreruperii pomenirii), aș face așa: Doamne, dă-mi un semn din cer dacă-i bine ce gândesc eu. (min. 57:20)
Nu toți avem măsura aceasta să primim semne de la Dumnezeu. În plus, nu asta ne cere Domnul, ci să împlinim legea Lui. Cel necredincios nu e convins nici dacă ar învia morții, după cum face referire chiar și Părintele Calistrat în această emisiune la pilda bogatului nemilostiv. Important este a păzi poruncile lui Dumnezeu și legea bisericească. În acest sens, nu avem nevoie neapărată de descoperiri din cer, ci să citim corect. Ei bine, în emisiunea în discuție nu a fost nici o referire la canonul 15 I-II, care permite și laudă întreruperea pomenirii. Atunci cum să fie corectă ridicarea așa de sus a exigențelor, încât să avem nevoie de semne de sus, când ignorăm canoanele și nu vedem abaterile evidente ecumeniste?
Problema cipurilor
Povestea cu cipurile este un curent al Mănăstirii Petru Vodă în vremea când Părintele Iustin trăia, spre finalul vieții lui. (min. 2:50)
Adevărul este că s-a discutat acest subiect cu mult înainte chiar și de Părintele Iustin. Ultimii săi ani din viață au constituit apogeul cu ocazia introducerii pașapoartelor cu cip. Însă a fost și Sf. Paisie Aghioritul unul din cei care s-au luptat mult pe această temă. Există multe hotărâri sinodale ale Bisericilor Locale pe subiectul cipurilor. Deci nu este o noutate și nici ceva de ignorat.
Nu am găsit menționată în Sfânta Scriptură problema cipurilor, cuvântul cip nu l-am găsit. (min. 3:20)
Problema cipurilor este diferită de cuvântul cip. Ea se găsește în Scriptură, în Apocalipsă, dar nu și termenul în sine. Pecetea antihristică aduce foarte mult cu cipurile de astăzi. Nimeni nu a spus serios că cipurile sunt pecetea, dar există o problematizare în jurul lor pentru că reprezintă o intruziune gravă în libertatea individuală. Trebuie să fim în stare să discernem „semnele vremurilor” (Mt. 16:3), iar îndosarierea electronică este sau cel puțin pare a fi unul din acestea. Sunt prea multe implicații morale, religioase, sociale în controlul digital pentru a fi ignorate.
Pe de altă parte, este adevărat că așa trebuie să fie și lepădarea de Hristos: Te lepezi de Hristos, de harul Duhului Sfânt și de toată lucrarea Lui? Nu mă lepăd… Restul sunt povești (min. 10:28).
Observații generale. Contradicții
Dincolo de afirmațiile punctuale, o carență importantă este folosirea unor referințe exacte, care ar trebui și precizate. Cu toate că acuză pe ăștia care dau tot timpul citate din Sfinții Părinți fără nume, fără pagină, fără capitol… (min. 31:50), Părintele însuși face trimiteri imprecise și chiar greșite, după cum s-a văzut mai sus. Seriozitatea este o provocare care ar trebui asumată, să fie dezbătut subiectul nepomenirii, ecumenismului și al cipurilor în mod corespunzător, clar și cu argumente solide.
Se remarcă o predilecție spre Sfânta Scriptură și ignorarea scrierilor patristice și a canoanelor bisericești care aduce mult cu doctrina protestantă sola Scriptura. Nu poate fi catalogată drept greșită întreruperea pomenirii pentru că nu este menționată în Biblie, spre exemplu.
Iar un alt dubiu este ridicat de faptul că există multe contradicții în afirmațiile făcute în interviu. Pe de o parte Biserica este una, pe de alta nu-i jignim pe eretici, ci îi numim biserici. Sinodul a greșit, dar nu este rău. Se inflamează asupra mirenilor care-l apostrofează obraznic, dar le răspunde în doi peri și chiar zeflemitor. Această dublă măsură nu poate convinge cu adevărat.
Concluzie
Poziția Părintelui Calistrat este tipică pentru majoritatea conducătorilor bisericești români de astăzi. Se caracterizează prin lipsa de angajare într-un dialog real, cu provocările care intervin, pledează pentru o Biserică pur formală, în care credincioșii să se țină de ierarhie pur și simplu, indiferent de onestitatea acesteia. Se adresează oamenilor simpli, fără cunoștințe teologice de bază, care pot fi păcăliți de forma discursului, dar fără să-și dea seama de lipsa pe fond a argumentelor.
Adevărata provocare este cea în fața morții și a iadului, care caută să înghită Biserica, nu în fața celor care dărâmă zidurile ei. Poate n-or fi mulți cei care au preocupări serioase despre aceste subiecte și care nu se mulțumesc cu discursuri lozincarde, dar poate se găsește câte cineva care să înțeleagă profunzimea acestor probleme. Și poate chiar poate avea loc o discuție și o problematizare serioasă pe aceste teme fierbinți.
Paguba produsă prin confuziile în materie de credință nu este de ignorat, de aceea scopul este de a cultiva și câștiga inimi credincioase sau care măcar se tem de pierderea propriului lor suflet și sunt interesate să-l mântuiască.
După negocieri cu autoritățile, s-a ajuns la același deznodământ ca la sărbătorirea Sf. Parascheva la Iași. Din Comunicatul Patriarhiei, rezultă că anul acesta va impusă respectarea „riguroasă” a regulilor igienico-sanitare pelerinilor ce vor să se închine moaștelor Sf. Dimitrie Basarabov. Dacă odinioară au fost folosite în procesiune pentru a cere ajutor de la Dumnezeu împotriva molimelor, acum este considerat sursă de îmbolnăvire.
Cel mai important, „credincioșii din municipiul București” vor fi singurii care vor fi lăsați dacă „vor dori să se închine la Sfintele Moaște” în condiții speciale, pe durata a trei zile. Deși accesul este destinat mai multor oameni decât la Cuvioasa Parascheva pentru simplul motiv că Bucureștiul este mai mare decât Iașiul, regulile de igienă pârâtă vor fi mult mai drastice și profanatoare. Printre ele, „protejarea raclelor cu moaștele Sfinților cu un material care va permite o permanentă igienizare”. Bineînțeles că, în aceste împrejurări, ne putem întreba unde mai este credința în spirit, în sfințenie, în moaște, mai presus de trup și materie. Care mai este rostul închinării?
Practic, la București credința ortodoxă, prin reprezentanții ei oficiali, după negocieri, a primit o lovitură mai grea decât la Iași. Atât doar că nu este interzis de tot pelerinajul, ci este organizat în mod degradant, chiar profanator.
La prima vedere, pare că ar trebui chiar evitată închinarea pentru a nu se transforma în opusul ei. Dar… vom vedea ce va fi.
Sărbătoarea Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştilor, din perioada 25-27 octombrie 2020, are loc anul acesta în condiţii diferite, impuse de restricțiile sanitare cauzate de pandemia Covid 19 din România.
Astfel, participarea la sărbătoarea Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştilor (prăznuit la 27 octombrie), organizată de Patriarhia Română şi Arhiepiscopia Bucureştilor, se va desfășura anul acesta în condiții de maximă precauție, ordine și protecție, sub semnul respectării riguroase a normelor igienico-sanitare, impuse de starea de alertă specială în care se află acum municipiul București.
Credincioșii din municipiul București care vor dori să se închine în zilele respective la Sfintele Moaște, o vor putea face în următoarele condiții:
accesul la raclă se va face pe un singur rând de persoane care vor aștepta una în spatele celeilalte, păstrând distanța de 1,5 m între ele;
pe trotuarul cu un culoar unic de acces vor fi trasate marcaje de staționare pentru facilitarea păstrării acestei distanțe;
pe marginea traseului unic de acces vor fi amplasate anunțuri cu privire la păstrarea distanței și respectarea normelor igienico-sanitare;
se va crea un flux unic de circulaţie a credincioșilor, cu intrare de la baza Dealului Patriarhiei şi cu ieșire separată, pe strada Patriarhiei spre strada 11 iunie;
voluntarii prezenți, care vor purta permanent măști de protecție și mănuși, vor oferi credincioșilor materiale de dezinfectare și igienă.
În contextul pandemiei, de care suntem cu toții conștienți și în care Biserica însăși a desfășurat o intensă campanie de promovare și conștientizare a regulilor igienico-sanitare, în vederea adecvării la contextul stării de alertă din București și pentru organizarea în condiții de reală siguranță a sărbătorii Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou din acest an, au fost luate următoarele măsuri speciale:
renunțarea la procesiunea „Calea Sfinților” la care participau foarte mulți preoți și credincioși mireni;
reducerea numărului de clerici slujitori și cântăreți bisericești la toate slujbele sărbătorii;
reducerea perioadei de expunere a sfintelor moaște spre închinare la doar 3 zile (25-27 octombrie);
protejarea raclelor cu moaștele Sfinților cu un material care va permite o permanentă igienizare.
Programul liturgic al acestor zile de sărbătoare este următorul:
Duminică, 25 octombrie 2020, la ora 7.00, Sfintele Moaște ale Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştilor vor fi scoase din Catedrala Patriarhală și aşezate în baldachinul de pe Colina Bucuriei alături de moaștele Sfântului Stelian – Ocrotitorul copiilor, ale Sfinților Împărați Constantin și Elena și ale Sfântului Nectarie. Între orele 9.00-12.30, va fi oficiată Sfânta Liturghie la Altarul de vară din incinta Catedralei Patriarhale.
Luni, 26 octombrie 2020, la sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, de la ora 9.30, se va săvârși Sfânta Liturghie la Altarul de vară de lângă Catedrala Patriarhală.
Marți, 27 octombrie 2020, la sărbătoarea Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştilor, începând cu ora 9.00, la Altarul de vară de lângă Catedrala Patriarhală va fi săvârșită Sfânta Liturghie arhierească de către Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, împreună cu cei 3 episcopi vicari din București, câțiva preoți şi diaconi.
Pentru asigurarea respectării normelor sanitare cu privire la distanțarea fizică de 1,5 m, la sfintele slujbe oficiate în perioada 25-27 octombrie 2020 la Altarul de vară de pe Colina Bucuriei vor putea participa maximum 200 de persoane.
Reintroducerea Sfintelor Moaşte în Catedrala Patriarhală se va face la sfârșitul zilei de 27 octombrie 2020 după închinarea ultimului credincios.
Pentru a răspunde dorinței credincioșilor din întreaga ţară şi din afara graniţelor, de a fi părtași la momentele liturgice ale sărbătorii Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, Televiziunea și Radioul TRINITAS vor transmite în aceste zile de sărbătoare toate slujbele religioase de la Catedrala Patriarhală.
Reprezentanții confesiunilor creștine prezenți la Sant’Egidio. Foto: Christianunity.va
Liderii religioși ai lumii au hotărât să se adune împreună sub patronajul papei Francisc la Roma ieri (20 oct.) pentru a se ruga pentru pace și fraternitate și a semna o declarație comună. Au participat atât toate confesiunile de origine creștină, cât și budiștii, musulmanii, sikh, evreii și hinduiștii.
Acesta nu este un subiect de interes pentru ortodocși, dar nici de ignorat. S-ar cuveni să păstrăm distanța și neimplicarea, luând totuși aminte la semnele vremurilor pentru că este implicată și Biserica Ortodoxă, chiar și cu reprezentanți români.
Pregătirea unei religii comune, universale merge înainte, în ciuda restricțiilor impuse împotriva virusului Sars-Cov-2. Nu faptul că participanții au purtat mască este important, ci conotațiile ecumeniste și sincretiste ale evenimentului. Așa-zisa unitate în diversitate a fost marcată prin împărțirea reprezentanților religioși în diferite locații, dar și în adunarea lor laolaltă la aprinderea unui candelabru și semnarea unei declarații comune.
Romfea.gr: Tema acestei întruniri a fost: „Nimeni nu se mântuiește singur – fraternitate și pace” și a fost organizată de Comunitatea laică Sant’Egidio ca parte din evenimentul anual „O întâlnire de rugăciune pentru pace în spiritul Assisi”.
Site-ul Vaticanului relatează că „Rugăciunea creștinilor a fost condusă de papa Francisc în bazilica ”Sfânta Maria în Aracoeli”, la doi pași de Piazza del Campidoglio, printre participanți aflându-se patriarhul ecumenic Bartolomeu, pe care papa l-a numit ”fratele meu”, și episcopul Heinrich din partea Consiliului Bisericii Evanghelice din Germania. Pontiful a subliniat că primatul Comuniunii anglicane, arhiepiscopul de Canterbury Justin Welby, ”nu a putut veni din cauza pandemiei”.
Așadar figurile proeminente au fost papa Francisc și Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului. Probabil că li s-a oferit întâietatea pe motiv că religia majoritară este creștinismul (în care sunt incluse confesiunile catolică, protestantă, ortodoxă și orientală). Pe aceeași logică, Roma, ca și capitală a cultului majoritar creștin, a fost aleasă drept gazda evenimentului.
Există și o filmare oficială a evenimentului:
Cel mai important fapt de remarcat de către Orthochristian.com este că a participat la eveniment și un episcop rus, anume Ambrozie de Bogorodsk, vicar al Exarhatului Patriarhal al Europei Occidentale din cadrul Patriarhiei Ruse. Aceasta în ciuda faptului că Moscova a întrerupt comuniunea cu Constantinopolul atât liturgică, dar și în ce privește participarea la Adunări și Conferințe comune spre finele anului 2018. De atunci dialogul ecumenic a intrat într-un impas fără prezența rușilor, dar astăzi a fost trecut acest obstacol în mod inexplicabil.
Mai mult, reprezentantul rus a reacționat și pe Facebook într-un contrast izbitor cu duhul și învățătura ortodoxe, scriind: „Toți avem nevoie să iertăm și să fim iertați. nedreptățile lumii și istoriei nu sunt vindecate de ură și răzbunare, ci prin dialog și iertare. Fie ca Dumnezeu să ne inspire o implicare în aceste idealuri și în călătoria pe care o facem împreună. Fie ca ea să atingă fiecare inimă și să ne facă vestitori ai păcii”. Apoi a adăugat într-un comentariu: „Orice ar spune fundamentaliștii, chemarea Domnului nostru să ne rugăm și să facem tot posibilul să-i ajutăm pe cei în suferință rămâne o prioritate de bază”.
Chiar dacă nu este filmată rugăciunea rostită de episcopul rus, este surprins momentul în care și-a spus „rugăciunea” Mitropolitul român Iosif al Europei Centrale (min. 59:11). Textul acesteia este următorul: „Celor care exercită puterea asupra națiunilor deschide-le, Doamne, o viziune unică pentru familia umană pentru că demnitatea fiecăruia este foarte fragilă, Te rugăm îndeamnă-i să construiască o lume dreaptă!”. Ce-i drept, e scurtă, nu se compară cu intervențiile Patriarhului de Constantinopol, dar rămâne inacceptabilă și fără comentarii.
Având în vedere că mai multe Biserici Locale Ortodoxe nu au participat, este smintitor că ne-am găsit noi, românii, să ne implicăm în astfel de evenimente total neortodoxe. Sârbii, georgienii și bulgarii nu sunt menționați. Grecii au avut pe Patriarhul Bartolomeu, liderul actual absolut în Ortodoxie la orice apostazie.
Nu ne rămâne decât să ne rugăm să se deschidă ochii cât multor credincioși și să vadă că ecumenismul nu este o joacă, ci o batjocură și o apostazie adusă de globalizare. Toate eforturile și râvna marilor noștri Părinți Sfinți pentru păstrarea dreptei credințe sunt aruncate acum prin relativizarea adevărului și a rugăciunii. Sfințenia nu mai urmărește cerul, ci pacea pe lumea aceasta.
Dumnezeu să ne păzească inimile îndreptate sincer spre El!
Anul acesta, în plină falsă (exagerată) pandemie, sărbătorirea Cuvioasei Parascheva la Iași a avut darul să scoată la lumină situația tragică a Bisericii Ortodoxe în România. Autoritățile intervin abuziv, Biserica le mulțumește și se supără și îi critică pe credincioșii care au protestat și au forțat intrarea tuturor oamenilor să se închine. Iar peste toate, restricțiile au fost impuse din nou seara pentru a bloca accesul celor veniți de departe pentru ca sfidarea să fie răspicat exprimată și transmisă.
Totul a pornit de la deciziile controversate și vădit ilegale de interzicere a accesului celor din afara municipiului Iași să se închine la moaștele Sfintei. Chiar și PF Patriarh Daniel a denunțat acest aspect de la începutul pelerinajului într-un comunicat oficial, în care a afirmat: „Măsurile restrictive ce se impun ca absolut necesare trebuie să aibă un solid temei legal, să fie justificate în mod transparent, argumentat şi nediscriminatoriu”. Însă s-a mulțumit să-și „exprime speranța… că se va reveni cât mai curând asupra măsurii excesive de interzicere a pelerinajului de la Iași”, fără să întreprindă acțiuni clare de contestare publică a lor. Mitropolitul Teofan nici măcar acest lucru nu l-a făcut, ci doar a îndemnat „cu durere peste durere” la rugăciune, post și săvârșirea Sfintei Liturghii de departe, în contradicție evidentă cu sfaturile Sfântului Evanghelist Ioan: „Dacă vede cineva pe fratele său păcătuind – păcat nu de moarte – să se roage, şi Dumnezeu va da viaţă acelui frate, anume celor ce nu păcătuiesc de moarte. Este şi păcat de moarte; nu zic să se roage pentru acela” (1In. 5: 16). Altfel spus, pe lângă rugăciune este nevoie și de acțiune pentru că păcatele mari nu pot fi vindecate doar prin atingerea harului, ci prin mustrare și atitudine clară.
Deși mulți credincioși și preoți s-au adunat să protesteze împotriva măsurilor abuzive vineri seara, 9 octombrie, în fața Mitropoliei, nu au primit sprijinul acesteia, ci chiar au fost criticați și descurajați. Aceasta în condițiile în care manifestarea nemulțumirii în stradă rămăsese ultima soluție.
De ziua Cuvioasei, pe 14 octombrie, Sfânta Liturghie a fost ținută în afara incintei mitropolitane, cu participarea restrânsă a 500 de oameni, dar cu numeroși credincioși adunați pe lângă perimetrul desemnat de Jandarmerie. Dintre cei de pe margine au început să apară huiduieli la sfârșitul slujbei, când Mitropolitul a anunțat că nu se poate împărtăși nimeni dintre cei prezenți. Acest moment a fost surprins și de televiziuni:
Momentul a fost folosit de către un grup de oameni mai înfierbântați, care au început să strige împotriva ierarhilor, a Sinodului din Creta, a purtării măștilor și restricțiilor. Aceștia s-au manifestat chiar și înainte de a începe slujba și susțineau că sunt „împreună cu Pompiliu Diplan și (iero)monahul Teodot Rogojină din Arhiepiscopia Tomisului”. Cel puțin domnul Diplan s-a dezis de modul lor de a se exprima și momentul ales. Din relatări ale celor prezenți, se pare că Ierom. Teodot (care nu este nepomenitor) a încurajat această situație. Cert este că nu a existat un grup de nepomenitori care să fi organizat acest moment, cel mult dacă ar fi fost câțiva printre cei prezenți.
În orice caz, oamenii din jur s-au delimitat de scandalagii și au încercat să fie atenți la slujbă. Abia după aceea au început protestele în toată amploarea lor, când au fost forțate intrările la racla Cuvioasei și cordonul de jandarmi a fost spart:
La minutul 7:00 din filmarea de mai sus se vede clar cum a fost forțată intrarea, iar jandarmii nu au opus o rezistență foarte îndârjită.
Cu toate că forțarea cordonului de jandarmi nu este o soluție reală pentru ca să poată ajunge să se închine și cei din afara orașului Iași, totuși a fost o manifestare bună, fără urmări, fără violențe ulterioare, fără tulburări. Când reprezentanții laici și bisericești nu acționează potrivit obligațiilor lor și sfidează drepturile cetățenești și ale credincioșilor unii prin abuzuri, iar ceilalți tacit, atunci Dumnezeu a lucrat în modul acesta limitat, dar binevenit.
Mulți și-au manifestat indignarea pentru modul cum a fost gestionată această situație. După ce s-a anunțat în media că accesul este permis tuturor, au venit numeroși oameni din afară pentru a se închina, dar la fața locului nu s-a mai putut. Corect ar fi fost măcar să fie anunțată din timp reintroducerea restricțiilor ca să fie evitată această situație.
Parcă pentru a salva imaginea și a păstra discursul oficial că Biserica acceptă toate restricțiile (chiar dacă nu-i convin), vinovații de serviciu pentru așa-zisele tulburări au fost găsiți nepomenitorii, după cum relatează Activenews. În articolul lor se afirmă că „Sfânta Liturghie a fost întinată de un grup de agitatori, așa numiții „nepomenitori”…”, iar „acestui grup organizat li s-au adăugat câțiva protestatari sinceri…”. Pe lângă faptul că informațiile nu au acoperire în realitate, sunt introduse multe alte idei securiste. Chipurile, Mitropolia Moldovei și Bucovinei și mitropolitul ei, IPS Teofan, sunt ținta unor atacuri ale „serviciilor speciale moldovenești, ucrainene, respectiv rusești”. Altfel spus, acum s-a încercat discreditarea Mitropolitului prin manipulări, nu faptele lui sunt cele care-l acuză.
Culmea este că afirmațiile acestea sunt reluate și întărite pe baza unor declarații ale Pr. C-tin Sturzu, purtătorul de cuvânt al Mitropoliei. Acesta a spus: „Vorbim de niște provocări ale unor oameni, care, repet, unii s-au desprins de Biserica Ortodoxă Română sau, unii care nu s-au desprins, dar care, prin maniera în care se manifestă arată că nu înțeleg ce înseamnă o sfântă slujbă”.
Însă există și dovezi că nu nepomenitorii au fost cei care au scandat în timpul slujbei, ci relatările celor de la Astradrom, menționate mai sus, sunt adevărate:
Mai trebuie menționat că agitațiile din timpul Liturghiei au fost nesemnificative. Protestele care au urmat după aceea sunt cele care au generat anularea restricțiilor pentru cetățeni din afara orașului. Cei mai mulți au respectat momentul liturgic.
Așadar oricine iese din frontul oficial al BOR este catalogat drept extremist, asociat cu nepomenitorii ca odinioară cu legionarii și exclus. Preoții trebuie să știe de frică și să nu se „rupă” de ierarhie, chiar dacă aceasta se desparte de Hristos, capul Bisericii. Chiar și cei care mai au tresăriri de conștiință trebuie să nu mărturisească, să se alinieze, să asculte mai mult de oameni decât de Dumnezeu, fie că e vorba de Cezar, fie de arhiereii fără cuget drept-credincios.
Mai există atitudini îndrăznețe, dar care împrumută chiar din stilul corect politic și docil al ierarhiei. Complicitatea și fatalismul ierarhiei sunt înfierate, dar cu delimitarea de nepomenitori: „nu îndemn la haiducisme, nici măcar la nesupunere civică (deși asta ar fi o opțiune legitimă, după părerea mea), nici nu justific „nepomenirea”, ci la un lucru simplu, elementar: NU MAI FACEȚI VOI, PĂSTORII, TREABA PERSECUTORULU”. Păi, este fix ce au făcut și episcopii în cazul pelerinajului de Sf. Parascheva, adică au vociferat, dar au înghițit. Articolul de mai sus induce fix aceeași atitudine de acceptare tacită prin denunțare, dar fără hotărâre, cu docilitate, supunere mai degrabă față de prigonitori decât față de Hristos.
Câteva precizări despre nepomenitori: Termenul se referă, de fapt, la clericii care au întrerupt comuniunea prin nepomenirea ierarhului superior, nu și la credincioși, pentru că cei din urmă nu au cum efectiv să oprească pomenirea. Dar sunt și ei asociați pentru că-i sprijină pe preoții care au recurs la această măsură. Atitudinea aceasta se bazează îndeosebi pe canonul 15 I-II, dar și pe cele anterioare, adică 13 și 14. În canonul 13 sunt menționați monahii și mirenii care îi urmează pe cei care au rupt comuniunea cu episcopii. Deci este limpede că nepomenitorii nu aveau cum să fie prezenți la Sfânta Liturghie oficiată de ierarhii români.
Ar trebui să fie limpede că doar măsuri drastice precum întreruperea pomenirii sunt eficiente în aceste momente. Orice delăsare și compromis nu fac decât să sprijine linia desacralizantă și apostată pe care o urmează conducătorii bisericești, care urmăresc marginalizarea ortodocșilor în cadrul BOR. Nu putem sluji la doi stăpâni, și lui Hristos, și lui Veliar.
PS: Au fost formulate unele observații cu privire la crucea folosită la Sfânta Liturghie din ziua Cuvioasei. Deși nu este o greșeală relevantă, clară, totuși e de bun simț să nu fi fost utilizat un obiect cu încărcături negative, parcă sfidând sensibilitățile unora. Există cruci mult mai în spirit ortodox care ar fi putut să fie folosite.
Credința ortodoxă ne este atacată tot mai virulent, iar răspunsul Bisericii prin gura ierarhilor îndeosebi este din ce în ce mai deplorabil, mai „smerit” și mai „precaut”. Dispare cu totul curajul mărturisirii, al credinței, practic se anulează viața în Hristos, care este o cruce, o lepădare de lumea aceasta.
Au existat luări de poziție ale Patriarhului, Mitropolitului Teofan al Moldovei și Bucovinei și ale altor ierarhi față de restricțiile și interdicțiile legate de pelerinajele din această toamnă, totuși mult prea timide, prea fără mărturisire a credinței. Nu doar credincioșii, oamenii simpli, sunt afectați, ci însăși închinarea, cultul ortodox, care este discriminat și privit ca sursă de infectare.
Credincioșii reacționează, se mobilizează să se adune și să protesteze față de aceste măsuri abuzive și vădit ilegale, dar nu sunt sprijiniți și asumați de conducerea Bisericii, ceea ce creează o confuzie în mintea ortodocșilor și o bucurie în inima dușmanilor credinței. Hristos nu S-a delimitat de ucenicii Săi când au rupt spice și le-au mâncat spre sminteala iudeilor (Mt. 12: 1-2) sau când erau acuzați că nu postesc la fel de mult ca ucenicii fariseilor (Mt. 9: 14). Dar acum se vădește o ruptură între ierarhie și poporul credincios. Reacțiile de protest nu sunt greșite, ci foarte normale și îndreptățite. Poate fi înțeleasă reținerea Mitropoliei de a nu se implica în aceste manifestații, totuși nu este de acceptat dezicerea ei de ele, de preoții care au participat. Probabil chiar li s-a interzis să mai iasă în stradă. Declarațiile purtătorului de cuvânt al Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Pr. Constantin Sturzu, asta lasă să se înțeleagă.
Într-o dezbatere oarecare, PS Ignatie, în asentimentul altor sinodali, declară că trebuie să ne mărturisim credința cu o smerenie „care să nu fie înțeleasă ca umilire sau obediență totală față de ceea ce ni se cere (impune)”. Dar tocmai aceasta fac arhiereii noștri, protestează cu o smerenie care se ploconește dincolo de limite, se umilește și devine obedientă față de abuzurile la care este supusă.
Apar, într-adevăr, atitudini greșite, ultra-ortodoxe, dar ele nu anulează justețea protestelor. Nu trebuie renunțat la mărturisire pt că nu ar fi „smerită”. Altfel ajungem să strecurăm țânțarul și să înghițim cămila, să scoatem părțile cele mai importante ale legii lui Dumnezeu, cum ar fi dreptatea, mila și credința. Cine nu poate mărturisi cu smerenie nu e în stare nici să tacă smerit, așa că mai bine face un bine și un rău (mărturisire și mândrie) decât două rele (lepădare și mândrie).
Bineînțeles că întregul context al restricțiilor din această pandemie este abordat greșit și tolerat ca atare în ciuda evidențelor că este o mare manipulare medicală și politică la mijloc. În acest sens, replicile de la min. 2:20:00 până la 2:40:00 din filmarea de mai sus sunt relevante. Înghițim falsuri chiar și atunci când ar trebui să spunem că trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni.
Omenește vorbind, este foarte probabil că arhiereii caută soluții, atitudini și urmează o politică, o tactică prin care să nu se ajungă la instigări nefolositoare. Dar ceea ce se cere este apărarea Bisericii fără rezerve, cu curaj, prin împlinirea îndatoririlor pe care le are orice episcop în fața lui Hristos. Aici nu e vorba de politică, de atitudini sociale, ci de cu totul altceva. Pe când se lasă impresia că avem de pierdut proprietăți, bani, venituri sau alte lucruri materiale. Nu, avem de pierdut credința atunci când ni se interzice manifestarea ei.
Nu în ultimul rând, ar trebui să fim conștienți că atacul este mult mai țintit asupra Ortodoxiei, dus de personaje bine înfipte, după cum dau de înțeles unii jurnaliști. Dar nu fac atât de mult rău aceste atacuri cât face slăbiciunea celor care ar trebui să fie paznicii Bisericii, ierarhii și toți reprezentanții ei oficiali.
Nu este nici o bucurie sau vânătoare a greșelilor ierarhiei, ci doar o dorință sinceră să fie puse lucrurile în matca lor firească și credincioșii să fie puși în valoare și să-și cunoască locul care li se cuvine. Și nu se poate fără a atinge rana.
Chiar din vremea apostolilor un accent deosebit a fost pus pe păstrarea și înțelegerea dreaptă a credinței. Fără aceasta, chiar și faptele fără cuget sănătos și credință curată în Dumnezeu nu duc la mântuire, ci devin doar acțiuni strict pământești, sociale, neplăcute în ochii lui Hristos. Aceasta pentru că închinarea adusă lui Dumnezeu trebuie să fie pe placul Lui, nu după mintea și impresiile personale ale noastre.
Un dialog ce s-a dorit spontan și liber pe această temă poate fi urmărit în video-ul de mai jos.
Multe mulțumiri aduse asociației „Sarmisegetuza Regia” pentru eforturile depuse la realizarea interviului și a întregii serii de dialoguri, care pot fi urmărite pe canalul youtube SFV.
După ce ziarul Adevărul a scos în prim-plan o declarație corectă a IPS Teodosie, dar pe care o cataloghează drept „controversată”, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, Vasile Bănescu, se dezice de învățătura de credință ortodoxă prin răspunsul pe care l-a dat pe această temă.
Totul a pornit de la un articol din ziarul Adevărul, în care se prezintă defăimător sfatul IPS Teodosie dat unui credincios din Anglia. Acesta i-a spus să nu meargă la slujbele celor de alte confesiuni, ci la biserici ortodoxe, chiar dacă ar fi grecești, rusești, sârbești. Afirmația a fost făcută în cadrul unei emisiuni radio:
Nici nu este nevoie de vreo argumentație pentru a ne lămuri această problemă. Ereticii sunt excomunicați din Biserică și comuniunea cu ei este interzisă. Este un fapt elementar și indiscutabil.
„Rugăciunea nu are granițe confesionale și nici de altă natură. Singurul ei țărm este Cerul, spre care ar trebui să privim toți cu aceeași încredere și recunoștință. Vechile <ziduri> ale diferențelor teologice nu ne pot bloca nicăieri în această lume accesul la Dumnezeu prin rugăciunea care ne înalță deasupra lor.
A ne ruga strict contextual și în alt spațiu eclezial decât acela marcat vizual de simbolismul propriei confesiuni nu ne afectează automat identitatea credinței. Importantă este buna situare în propria tradiție religioasă pe care ar trebui să ne-o cunoaștem cu adevărat, situare care ne conferă discernământ, echilibru și civilitate inclusiv în relația cu alteritatea religioasă. Abia absența acestei bune situări în credință, care conduce la ratarea relației mântuitoare cu celălalt, este un păcat. Verticala credinței și a rugăciunii e singura care ne poate salva din zgomotoasa și sufocanta orizontalitate a diferendelor dintre noi. Alegerea ei ne onorează profund în orice context ne-am afla.”
Deși IPS Teodosie s-a referit la mersul la biserică, din context este limpede că avea în vedere nu doar locașul de cult, ci slujba religioasă. Nu era vorba despre vizitarea clădirilor catolice, ci despre participarea la cultul lor.
În schimb, din declarația d-lui Vasile Bănescu, din cauza exprimării ambigue, nu mai este clar despre ce vorbim, despre „spațiul eclezial” sau despre rugăciunea liturgică? Cu toate că face referire la „buna situare în propria tradiție religioasă”, totuși are câteva afirmații clar greșite și în contradicție, cum ar fi:
– „rugăciunea ne înalță deasupra… vechilor <ziduri> ale diferențelor teologice”; – „absența acestei bune situări în credință, care conduce la ratarea relației mântuitoare cu celălalt, este un păcat”; – „verticala credinței și a rugăciunii e singura care ne poate salva din zgomotoasa și sufocanta orizontalitate a diferendelor dintre noi”.
Recapitulând, din cele spuse se înțelege că situarea bună în credință ne pune într-o relație mântuitoare cu celălalt, nu cu Dumnezeu. Iar rugăciunea nu trebuie făcută pe baza unui crez, ci ea ne înalță chipurile deasupra barierelor confesionale. Iar această ridicare peste diferențele dogmatice prin rugăciune ne „salvează” de orizontalitatea diferendelor dintre noi.
Încercând să punem cap la cap toate ideile, ar rezulta că starea de rugăciune și cunoașterea propriei credințe ne face să nu mai avem diferende cu ereticii, ci chiar să le respectăm „alteritatea religioasă”. Acest lucru este adevărat în viața de zi cu zi, când trăim în pace, pe cât posibili, cu toți oamenii, indiferent de convingerile lor. Totuși nu mai este valabil acest principiu în privința rugăciunii din biserică, liturgică. Altfel spus, deși pare că Vasile Bănescu promovează o identitate religioasă care să ducă la pace sufletească și împăcarea cu cei din jur în viața de zi cu zi, de fapt, el vorbește de o relativizare și de un împăciuitorism inter-confesional sacramental, în cadrul slujbelor religioase. Iar aceasta nu înseamnă identitate, ci confuzie și nici împăcare și bună conviețuire, ci trădare, slăbiciune și diluare a credinței.
Pe teme doctrinare nu este permis un limbaj cu două înțelesuri, chiar dacă este exprimat în spațiul public, unde puțini înțeleg rigorile teologice. Pentru că cine se rușinează de Dumnezeu de ochii lumii va fi lepădat de la fața Lui înaintea îngerilor.
Este evident un discurs ecumenist care promovează spargerea limitelor confesionale prin toleranță sincretistă, nivelatoare. Declarația făcută este marcată nu de frică de Dumnezeu, ci de slugărnicie față de curentul anti-ortodox care bântuie în presa și societatea românească. Nu doar că este abandonată identitatea credinței noastre, ci este făcut acest lucru de dragul de a se pune bine cu societatea de azi și cu modele ei anti-creștine.
Se ridică o serie de întrebări: Mai avem Biserică Ortodoxă Română? Mai putem respecta pe ierarhii care apucă pe un drum clar apostat? Cine trebuie să sancționeze aceste abateri înfiorătoare (chiar dacă făcute cu limbaj politicos)?
Spun acestea mai ales în contextul în care nu este prima greșeală, ci asistăm deja la un șir nesfârșit de trădări ale credinței și principiilor ortodoxe. Ecumenismul, Sinodul din Creta, primirea papei în Catedrala Națională, inovațiile liturgice luate din pandemie, degradarea morală generalizată sunt contextul mai larg care fac ca aceste declarații de acum să nu fie niște simple erori minore. Pur și simplu asistăm la o urâciune a pustiirii așezată în locul cel sfânt, la o răsturnare a valorilor ortodoxe. Nu ne putem regăsi în direcția și crezul Patriarhiei, care nu mai urmează pe Hristos, ci valorile pierzătoare ale acestei lumi.
Nu îndemn la revoltă și răzvrătire, la anarhie, dar cu siguranță este necesară o delimitare de păstorii cei răi ca să nu fim duși în rătăcire totală. În cazul în care Patriarhia nu revine asupra acestor declarații, este greu să mai credem că prin ascultarea de ierarhi ascultăm de Hristos (Lc. 10: 16). Mai degrabă trebuie să ne păzim să nu cumva să urmăm niște hristoși și învățători și prooroci mincinoși (Mt. 7: 15; 24: 11, 24).
Pe cât de complexă, pe atât de simplă este viața duhovnicească. Pe cât de dificilă și de grea este lupta cu păcatul, pe atât de senine sunt roadele ei. Însă cel mai important lucru este a nu reduce Evanghelia la rutina vieții pământești și a pierde sarea Duhului Sfânt. Aceasta este cea mai mare ispită, prin care cuvântul lui Dumnezeu devine unul banal și fără putere în sufletul nostru.
O învățătură de căpătâi a Sf. Siluan, pe lângă iubirea de vrăjmași, este cea despre smerenia lui Hristos. Este vorba de acel simțământ insuflat de harul Duhului, nu de gândurile ascetice de defăimare de sine. Când Dumnezeu lucrează în suflet, omul se simte mic și păcătos și înțelege corect toate. Nu pentru că se compară cu alții, ci pentru că-și vede păcătoșenia în lumina lui Dumnezeu. Însă, până la dobândirea harului, este nevoie de răbdare și conștientizare după puterile noastre omenești că suntem păcătoși.
Pentru a păstra aceste lucruri în minte în toiul ispitelor cu care ne confruntăm, nimic nu este mai potrivit decât experiența așezată în scris sub inspirația harului de către Sf. Siluan Athonitul, cinstind astfel și pomenirea lui în această zi de 24 septembrie.
Între iadul deznădejdii și iadul
smereniei (extrase)
Toți cei ce au urmat Domnului nostru Iisus Hristos duc un război duhovnicesc. Acest război l-au învățat sfinții printr-o îndelungată experiență de la harul Duhului Sfânt. Duhul Sfânt îi povățuia, îi lumina și le dădea puterea de a birui pe vrăjmași, dar fără Duhul Sfânt sufletul nu poate nici măcar să înceapă acest război, pentru că nu știe și nu înțelege cine și unde sunt vrăjmașii lui.
Ia aminte la două gânduri și teme-te de ele. Unul îți spune: „Ești un sfânt!”, altul: „Nu te vei mântui!” Aceste două gânduri vin de la vrăjmașul și nu este adevăr în ele. Tu însă cugetă: „Sunt un mare păcătos, dar Domnul e milostiv, El îi iubește mult pe oameni și-mi va ierta păcatele mele”. Crede aceasta și-ți va fi așa: Domnul te va ierta. Dar nu-ți pune nădejdea în nevoințele tale, chiar dacă te-ai nevoi mult. Un nevoitor [ascet] mi-a spus: „Negreșit trebuie să fiu miluit, pentru că în fiecare zi am făcut atâtea închinăciuni”; dar când a venit moartea, și-a rupt de pe el cămașa.
Astfel, nu pentru nevoințele noastre, ci în dar, pentru bunătatea Sa, se milostivește de noi Domnul. Domnul vrea ca sufletul să fie smerit și să ierte tuturor cu iubire; atunci și Domnul îl va ierta cu bucurie. Domnul îi iubește pe toți și noi trebuie să-L imităm și să-i iubim și noi pe toți; și dacă nu putem, să o cerem, și Domnul nu va zăbovi să ne ajute cu harul Său. Încă fiind frate sub ascultare am cunoscut iubirea lui Dumnezeu; și ea e de nedescris. Sufletul simte că este cu Dumnezeu și în Dumnezeu, și duhul se bucură de Domnul, chiar dacă trupul este istovit de harul lui Dumnezeu. Dar acest har poate fi pierdut chiar și numai pentru un singur gând rău. Împreună cu gândurile rele pătrunde în noi puterea vrăjmașului și atunci sufletul se întunecă și gândurile rele îl chinuie; omul simte atunci pierzania lui și vede că, fără harul lui Dumnezeu, el este pământ păcătos și neputincios. Sufletul care a cunoscut pe Domnul învață printr-o îndelungată experiență că, dacă trăiește după poruncile Lui, atunci, chiar dacă nu mult, va simți în el harul și va avea îndrăzneală în rugăciune; dar, dacă păcătuiește printr-un singur gând și nu se pocăiește, harul se scârbește și atunci sufletul tânjește și plânge înaintea lui Dumnezeu. Astfel, întreaga viață sufletul și-o petrece în lupta cu gândurile. Tu însă nu slăbi în luptă, pentru că Domnul iubește pe cel ce luptă cu bărbăție.Gândurile rele hărțuiesc sufletul mândru și, cât timp nu se smerește, el nu va cunoaște odihnă de la ele. Când gândurile năvălesc asupra ta, strigă către Dumnezeu ca Adam: „Doamne, Făcătorul și Ziditorul meu, Tu vezi că sufletul meu e chinuit de gânduri rele… Miluiește-mă!” Și, când stai înaintea feței Stăpânului, adu-ți aminte cu tărie că El ascultă toate cererile tale și, dacă îți sunt de folos, le împlinește. A venit un nor, a ascuns soarele și s-a făcut întuneric. Tot așa, pentru un singur gând de mândrie, sufletul pierde harul și îl năpădește întunericul. Dar, tot așa, și numai pentru un singur gând de smerenie harul vine din nou. Am făcut această experiență pe mine însumi. Să știi că, dacă mintea ta înclină spre a-i urmări pe oameni pentru a vedea cum trăiesc, acesta e un semn de mândrie.
Ia seama la tine însuți. Cercetează-te pe tine însuți și vezi: cum se înalță sufletul deasupra fratelui tău, cum pentru aceasta și vine un gând rău care nu place lui Dumnezeu și prin aceasta sufletul se smerește. Dacă nu se smerește, atunci vine o ispită mică. Dacă iarăși nu se smerește, începe lupta curviei. Și, dacă tot nu se smerește, cade într-un păcat mic. Și, dacă nici atunci nu se smerește, va veni un păcat mare. Și așa va păcătui până ce se va smeri. Dar de cum sufletul se va pocăi, Domnul Cel Milostiv va da sufletului pace și străpungere [a inimii], și atunci tot răul va trece și toate gândurile se vor depărta. Ține însă și pe mai departe smerenia din toate puterile, ca să nu cazi din nou în păcat. Când vede că sufletul nu s-a întărit încă în smerenie, Domnul îi retrage harul. Dar tu nu-ți pierde curajul pentru aceasta: harul este în tine, dar ascuns. Obișnuiește-te să tai gândurile de îndată ce se ivesc. Dacă însă uiți și nu le depărtezi de îndată, atunci adu pocăință. Silește-te ca aceasta să ajungă o obișnuință. Sufletul are obișnuințe: cum s-a obișnuit, așa va lucra apoi toată viața. Omul bun are gânduri bune, omul rău are gânduri rele; dar fiecare trebuie să învețe să lupte cu gândurile și din rele să le facă bune. Acesta e semnul unui suflet experimentat.
Vei întreba, poate: Cum se face aceasta? În chipul următor: Așa cum omul viu simte când îi este frig sau cald, așa și cel ce a cunoscut din experiență pe Duhul Sfânt simte când în sufletul lui este harul și când se apropie duhurile rele. Domnul dă sufletului înțelegere să cunoască venirea Lui, să-L iubească și să facă voia Lui. Tot așa, sufletul cunoaște și gândurile care vin de la vrăjmașul nu după înfățișarea lor din afară, ci după lucrarea lor asupra sufletului. Aceasta se cunoaște prin experiență; dar pe cel ce n-are experiență vrăjmașii îl amăgesc ușor. Vrăjmașii au căzut din mândrie și, ca să ne atragă și pe noi, ne aduc gânduri de laudă. Și dacă sufletul primește laudele, harul îl părăsește până când sufletul se va smeri. Și așa, toată viața sa învață omul smerenia lui Hristos și, până când nu o va fi învățat, sufletul nu cunoaște odihna de la gânduri și nu se poate ruga cu mintea curată.
Când sufletul învață iubirea de la Domnul, atunci îi este milă de întreaga lume, de fiecare făptură a lui Dumnezeu și se roagă ca toți oamenii să se pocăiască și să primească harul Duhului Sfânt. Dar, dacă sufletul pierde harul, atunci iubirea îl părăsește, fiindcă fără har e cu neputință a iubi pe vrăjmași și atunci se ivesc gândurile rele din inimă, după cum zice Domnul [Mt. 15,19; Mc. 7,21-22]. E bine să știi că, dacă te chinuie gândurile rele, aceasta înseamnă că nu ești smerit. Domnul a zis: „învățați de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima, și veți afla odihnă sufletelor voastre” [Mt 11,29]. Fără smerenia lui Hristos, sufletul nu va afla niciodată odihna în Dumnezeu, ci va fi totdeauna războit de felurite gânduri care nu-1 lasă să vadă pe Dumnezeu. Fericit cel care s-a smerit pe sine însuși, pentru că a aflat odihnă desăvârșită în Dumnezeu. În fiecare zi cer de la Domnul smerenia, pentru că sufletul meu a învățat prin Duhul Sfânt ce este smerenia lui Hristos și de ce însetez să o am.
Omul cade în înșelare fie din lipsă de experiență, fie din mândrie. Dacă e din lipsă de experiență, Domnul ne va tămădui degrabă; dar dacă e din mândrie, atunci sufletul va suferi multă vreme până când se va fi învățat smerenia, și abia atunci îl va tămădui Domnul. Cădem în amăgire când credem că suntem mai deștepți și mai experimentați decât alții și chiar decât duhovnicul nostru. Și eu am gândit așa din lipsă de experiență și am suferit pentru aceasta și sunt foarte mulțumitor lui Dumnezeu că prin aceasta m-a smerit și m-a povățuit și nu m-a lipsit de mila Sa. Și acum gândesc că, dacă nu te mărturisești duhovnicului, e cu neputință să scapi de înșelare, și pentru aceasta s-a dat de la Domnul duhovnicilor puterea de a lega și dezlega. Dacă vezi o lumină înăuntrul sau în afara ta, nu te încrede în ea, dacă împreună cu lumina nu simți în tine zdrobire [de inimă] pentru Dumnezeu, nici iubire pentru aproapele; dar nici nu te teme, ci smerește-te și lumina va pieri. Dacă vezi vreo vedenie sau un chip sau ai un vis nu te încrede în aceasta, pentru că, dacă este de la Dumnezeu, Domnul te va face să înțelegi aceasta. Dacă n-a cunoscut după gust pe Duhul Sfânt, sufletul nu poate înțelege de unde anume vine vedenia. Vrăjmașul dă sufletului o anumită dulceață amestecată cu slavă deșartă și după aceasta se recunoaște înșelarea. Părinții zic că, dacă o vedenie e pricinuită de vrăjmașul, sufletul simte tulburare. Dar numai sufletul smerit și care nu se socotește pe sine vrednic de vedenii simte tulburare sau frică la lucrarea vrăjmașilor; iar omul mândru și căzut în slava deșartă nu poate încerca nici frică, nici tulburare, fiindcă el vrea să aibă vedenii și se socotește pe sine vrednic de aceasta și de aceea vrăjmașul îl înșeală ușor. Lucrurile cerești se cunosc prin Duhul Sfânt, iar cele pământești prin minte: dar cine vrea să cunoască pe Dumnezeu cu mintea lui din știință, acela e în înșelare, pentru că Dumnezeu este cunoscut numai prin Duhul Sfânt. Dacă vezi cu mintea demoni, smerește-te și silește-te să nu-i vezi și mergi degrabă la duhovnicul sau „bătrânul” [„starețul”] căruia ai fost încredințat. Spune totul duhovnicului și atunci Domnul te va milui și vei scăpa de înșelare. Dar dacă crezi că știi mai multe în privința vieții duhovnicești decât duhovnicul tău și dacă la mărturisire [spovedanie] nu-i spui ce ți s-a întâmplat, atunci pentru mândria aceasta va fi îngăduit unei înșelări să pună stăpânire pe tine spre povățuire.
Cu vrăjmașii trebuie să luptăm prin smerenie. Când vezi că se luptă altă minte cu mintea ta, smerește-te și lupta va înceta. Dacă ți se întâmplă să vezi demoni, nu te înspăimânta, ci smerește-te și demonii vor pieri; dar, dacă te stăpânește frica, nu scapi de o nenorocire. Fii curajos. Adu-ți aminte că Domnul te privește să vadă dacă-ți pui nădejdea în El. Dacă ți se întâmplă să cazi în înșelare și vrei să te izbăvești de ea, nu deznădăjdui, pentru că Domnul iubește pe oameni și-ți va da îndreptare și vei avea odihnă de la gândurile pe care le aduc vrăjmașii. Dar, pentru ca sufletul să afle odihna de la demoni, trebuie să se smerească și să zică: „Sunt mai rău decât toți oamenii, mai rău decât orice dobitoc sau fiară sălbatică” și îndată să se mărturisească cinstit preotului și atunci demonii vor fi izgoniți. Așa cum oamenii intră și ies dintr-o casă, așa și gândurile iscate de demoni vin și iarăși pleacă dacă nu le primești. Dacă gândul îți spune: „Fură!” și tu-1 asculți, ai dat prin aceasta demonului o putere asupra ta. Dacă gândul îți spune: „Mănâncă mult!” până la ghiftuială și tu vei mânca mult, demonul a luat din nou putere asupra ta. Și așa, dacă gândul fiecărei patimi te va stăpâni, vei ajunge un bârlog de demoni. Dar, dacă înțelegi să te pocăiești cum se cuvine, vor tremura și vor fi siliți să plece. Când plângem pentru păcate și smerim sufletul nostru, atunci n-avem vedenii și sufletul nostru nu le dorește, dar, când părăsim plânsul și smerenia, atunci putem fi atrași de ele.
Multă vreme n-am știut de ce trebuie să mă întristez, de vreme ce Domnul mi-a iertat păcatele. Și am cunoscut că cine nu are întristare nu poate sta în smerenie, pentru că duhurile rele ne insuflă mândrie, iar Domnul învață blândețea, smerenia și iubirea, prin care sufletul află odihna. În lupta noastră trebuie să fim curajoși. Domnul a zis Prorocului Ieremia: „Du-te, vestește și fii curajos, iar Eu îți voi porunci” [cf. Ier. 1, 17], Domnul iubește sufletul curajos și înțelept, iar dacă în noi nu este nici una, nici alta, trebuie să le cerem de la Domnul și să ascultăm de duhovnici: în ei viază harul Duhului Sfânt. Îndeosebi omul a cărui minte e stricată de lucrarea demonilor nu trebuie să se încreadă în sine însuși și în ei, ci să asculte de duhovnic. Nenorocirea sufletească ne vine de la mândrie, iar cea trupească este adeseori îngăduită de Dumnezeu după iubirea Lui pentru noi, cum a fost cu mult-încercatul Iov. A recunoaște în tine însuți mândria e lucru foarte chinuitor. Dar iată semnele ei: dacă te năpădesc vrăjmașii [demonii] sau te chinuie gândurile rele, aceasta înseamnă că în tine nu e smerenie, și de aceea, chiar dacă n-ai înțeles mândria ta, smerește-te.
Schisma
calendaristică din sânul Ortodoxiei între Bisericile Locale este o rană
nevindecată, ce duce la tot mai multe probleme. Unitatea de cult este
importantă, dar nu cu lumea profană sau cu celelalte confesiuni eretice, ci cea
internă, formată în Duhul lui Dumnezeu. Aceasta nu ține doar de uniformitate și
de consensul liturgic, ci de înțelegerea elementelor de forță ale cultului
sacramental. Este vorba de respectarea tradițiilor patristice referitoare la ținerea
reperelor temporale (zile, săptămâni și luni) și păstrarea duhului de
sfințenie, închinare înaintea lui Dumnezeu și întâlnirea în unitate a
credincioșilor. Astfel se poate evita atât profan(iz)area ritualului și
credinței ortodoxe prin subjugarea lor față de știință, cât și alunecarea în
zona superstiției, a unui cult magic și fixist, prin ridicarea calendarului la
nivel de dogmă și neînțelegerea lui.
Dezbaterile pe
tema calendarului au pornit și s-au adâncit pe poziții extreme. Reforma
gregoriană din 1582 din rândul catolicilor urmărea dominația papei asupra
celorlalți, determinând un răspuns ostil din partea ortodocșilor. Mai târziu,
în sec. XIX-XX, presiunea societății civile a fost privită de tradiționaliști
drept o ispită a modernității și a dus la o cantonare în obiceiurile religioase
îndătinate. Din păcate, Ortodoxia nu a oferit până astăzi un răspuns complet,
care să țină cont atât de realitățile astronomice, cât și de unitatea
bisericească. Suntem într-un echilibru fragil, cu unele Biserici Locale care
țin calendarul vechi, iar altele pe cel nou. Unii fac apel la datele
științifice disprețuind sensibilitățile bisericești, iar alții invocă reguli
neautentice (Sigilionul, decizii neautentice ale Sinodului I Ecumenic). Deși
cearta pe acest subiect nu a dus la ruperi de comuniune decât cu excepția unor
grupări stiliste destul de mici, Biserica este datoare să tranșeze această
temă. Obișnuința de a o lăsa nerezolvată duce la o instabilitate nocivă, la
obișnuința de a proceda astfel și în alte privințe, cum este erezia ecumenistă.
Abaterile canonice nu mai sunt privite ca fiind atât de nocive, iar cei care
reacționează nu mai sunt luați în serios din cauza exagerărilor. Practic, starea
de incertitudine duce la o Ortodoxie slăbită și confuză, diferită de predania
apostolilor și de comuniunea strânsă a primilor creștini.
Oricât ar părea
de cinică afirmația că nu este o dogmă calendarul, aceasta este adevărată.
Schimbarea lui nu afectează învățătura de credință și, prin urmare, reacțiile
de împotrivire la modificarea sărbătorilor fixe nu ar trebui să ajungă până la
întreruperea comuniunii. Aceasta deoarece îndreptarea calendaristică nu are o
legătură directă cu ecumenismul, care este o învățătură eretică, ci există
numai implicații indirecte.
Propuneri ecumeniste
de apropiere și unire cu grupările eretice au fost făcute oficial în cadrul Ortodoxiei
prin intermediul Enciclicelor Patriarhale din 1902 și 1920. Chiar se poate constata că una din metodele propuse
pentru apropierea față de eterodocși a fost și adoptarea unui calendar simetric
cu catolicii și protestanții din Occident. Astfel, Enciclica
din 1920 vedea în „acceptarea unui calendar uniform pentru prăznuirea
marilor sărbători creștine în același timp de către toate bisericile” o
„dispoziție prietenoasă și doritoare de bine una față de alta” între grupările
religioase creștine, care să ducă la unirea finală. Deși fără o corelație
directă cu unirea cu ereticii, anterior, Enciclica
patriarhală din 1902 punea și ea problema reformării calendarului iulian
sau a adoptării celui gregorian pe lângă cea a apropierii de confesiunile
apusene.
Cu toate
acestea, Conferința din 1923 nu a decis îndreptarea calendarului iulian pe
considerente religioase, adică pentru apropierea de catolici, ci pentru anularea
decalajului față de măsurătorile civile/laice ale timpului. Așadar nu există
implicații ecumeniste directe, deși stabilirea unor punți între confesiuni a
fost una des invocată pentru schimbarea calendarului.
Pentru a-i da
mai mare greutate și gravitate, stiliștii adeseori fac din îndreptarea
calendarului o problemă de dogmă, de unire ecumenistă între culte, deși nu au
dreptate. Există tendințe de a sărbători Paștile la o dată comună, ba chiar o
duminică fixă din calendar, însă aceste încercări nu s-au concretizat încă.
Tradiția prăznuirii așa cum a fost consemnată la Sinodul I Ecumenic (duminica
de după lună plină după echinocțiul de primăvară) este încă puternică și sunt
necesare eforturi mult mai intense pentru a fi erodată.
Chiar și
ierarhii din diaspora rusă au subliniat faptul că nu există devieri dogmatice.
Astfel, Mitropolitul
Antonie Hrapovițchi privea astfel acest subiect în 1934, când zeloții din
Grecia au apelat la Biserica Rusă din afara Granițelor (ROCOR): „Știi canoanele
13, 14 și 15 ale Sinodului I-II, care vorbesc despre separarea cuiva de Episcop
sau de Patriarh după condamnarea lui sinodală. Și există canonul 15, care spune
că un cleric este demn nu de condamnare, ci de laudă, când rupe legăturile cu
el [ereticul] din cauza unei erezii condamnate de Sfintele Sinoade sau de
Părinți… și, în plus, ‘când el (adică primul ierarh) propovăduiește o erezie în
public și o învață deschis în Biserică’. Dar acest lucru, slavă Domnului, nu
l-au făcut încă nici P[atriarhul] Vasile [III al Constantinopolului], nici
[Arhiepiscopul] Hrisostom [al Atenei]. Dimpotrivă, ei insistă pe ținerea
Pascaliei anterioare…”. Chiar din 1926 primatul ROCOR era împotriva ruperii
comuniunii cu nou-calendariștii până la o condamnare sinodală a lor. Aceeași
atitudine a fost păstrată și de către urmașii săi, printre care Anastasie
Gribanovski. Chiar dacă în anii ΄70 s-a încercat o unire a ROCOR cu grecii vechi-calendariști, ea nu s-a
făcut pe principiile rigoriste zelotiste (căderea automată a celor ce greșesc
din Biserică). Iar linia de urmat rămâne cea exprimată de la început.
Mulți alți
Părinți duhovnicești au respins atitudinile zelotiste de rupere a comuniunii pe
baza calendarului. Printre aceștia, sunt Părinții Filothei Zervakos, Iosif
Isihastul, Paisie Aghioritul, Epifanie Teodoropulos, Porfirie Bairaktaris, Ioanichie
Moroi, Cleopa de la Sihăstria, Iustin Pârvu și mulți alții.
Având în vedere
tatonările
și propunerile Papei pentru o pascalie comună, dar și dezinformările și exagerările
promovate de stiliști, calendarul rămâne o întrebare care trebuie să-și
primească un răspuns clar. Deocamdată există un echilibru fragil, dar care
trebuie întărit prin ajungerea la o unitate liturgică totală.
Polarizările
sunt puternice pe acest subiect. Pe de o parte, moderniștii tind să accepte
orice înnoire în spiritul distanțării de tradiție și apropierii de valorile
civile sau chiar eretice; pe de altă parte, există credincioșii tradiționaliști
care s-au atașat de anumite obiceiuri, pe care nu vor să le schimbe pentru că
le dau o importanță exagerată. Așa se face că acest subiect a fost retras din
discuție de pe agenda Sinodului din Creta, deși tocmai de la calendar, după
Conferința din 1923, s-a pornit convocarea unui Sinod Pan-Ortodox. Nici
Constantinopolul, nici Rusia, cei doi exponenți majori ai direcțiilor contrare,
nu cedează. Primii sunt prea deschiși spre Occident, ceilalți (rușii) au
experiența rascolnicilor și a poporului care se opune alinierii la valorile
„profane”.
Nefiind o
chestiune reglementată sinodal în toate aspectele, calendarul poate fi
îmbunătățit, dar în limitele trasate la Niceea. Deși acolo nu a fost adoptat
calendarul iulian și a fost exclusă luarea drept reper a Paștelui evreiesc,
totuși a fost stabilit faptul că toți credincioșii trebuie să prăznuiască la
aceeași dată Învierea. Așadar o decizie în privința îndreptării calendarului nu
poate fi luată decât la nivel pan-ortodox, nu unilateral, cum se întâmplă acum.
Ar trebui să fie mai bine elucidat faptul că anul bisericesc nu este dat de calendarul iulian, ci de soare. Sfânta Scriptură a pus drept repere luminătorii cei mari pentru zile, ani și luni. Deci cei care țin la calendarul vechi nu au o atitudine bisericească, ci respectă un instrument pus la punct de un păgân (Sosigene). Studierea tradiției ortodoxe ar trebui să pună în lumină mai clar faptul că nu a fost condamnată sinodal schimbarea calendarului prin așa-zisul Sigilion, că Sinodul I Ecumenic nu a stabilit echinocțiul de primăvară la 21 martie în calendarul iulian și nici regula ca Paștile ortodox să fie după cel al iudeilor. Singura regulă de aur care trebuie ținută este ca marele praznic al Învierii să fie sărbătorit de toți credincioșii în aceeași zi de duminică, după luna plină de după echinocțiul de primăvară. De altfel, aceasta era observată de majoritatea creștinilor chiar și cu un secol înainte, pe vremea Sf. Dionisie al Alexandriei, după cum menționează acesta în epistolele sale[1].
Din nefericire, din cauza înfierbântării, sunt aduse multe acuzații false și argumente eronate, dar și documente plastografiate și astfel subiectul calendarului devine greu de digerat. Mai mult, în toiul disputei, nu mai poate fi discutat rațional faptul cel mai important, anume că actualmente există această diferență între stilul vechi și cel nou, care nu face bine Ortodoxiei. Aceasta este singura miză care contează, dar rămâne nevindecată.
