Pentru a descrie ceea ce se întâmplă pe scena politică se cere folosirea unor termeni care, deşi par tehnici, sunt oarecum mai exacţi şi ajută la îndepărtarea confuziei şi neînţelegerilor.
Precizări prealabile
A existat o bună perioadă după căderea comunismului o adevărată idolatrie faţă de cărţile care tratau teme precum: tehnici de manipulare, metode de persuasiune, propagandă şi psihologie a maselor, tehnici de vânzări şi tehnologii politice şi aşa mai departe.
Această curiozitate arzătoare s-a manifestat pe de o parte ca reacţie la întunericul intelectual în care societatea a fost ţinută în timpul dictaturii comuniste, prin raportare la acele Fonduri S destinate unor categorii speciale de cititori şi, pe de altă parte, ca o nevoie stringentă de a acumula putere personală prin obţinerea de informaţii utile la momentul reintrării în capitalism şi în noul regim democratic.
Idei necesare la nivelul comunităţii
Din păcate, cele mai multe dintre aceste lecturi au vizat un scop strict individual, unul de avansare a intereselor personale, fie că vorbim de câmpul politic, economic sau cultural ori, mai benign, în scop defensiv, de apărare faţă de diferitele forme de manipulare cu care suntem ţintiţi.
Dar piaţa publică de idei nu a fost îmbogăţită cu tematici esenţiale pentru înţelegerea raporturilor sociale şi a modului în care funcţionează societatea, motiv pentru care discursul public din societate este preponderent mincinos, este în continuare foarte superficial, paternalist şi dominator, un discurs care nu angajează teme reale ale interesului colectivităţii decât în forme butaforice.
Tehnicile despre care mulţi dintre noi am citit şi pe care le recunoaştem ca semne de abuz şi de rea-credinţă sunt folosite fără niciun fel de ruşine sau rezervă de la cele mai importante pupitre ale autorităţii publice, uneori chiar şi din Biserică, fără a fi denunţate în niciun fel.
Politica – spaţiul predilect de manifestare
Politica românească este supra-saturată de comunicare manipulatorie, care s-a încetăţenit de o aşa manieră încât face imposibilă angajarea în forme rodnice de dialog, care să ridice nivelul de cunoaştere şi înţelegere comună. Aşa cum relaţiile comerciale de astăzi au ajuns să fie sufocate de condiţii non-negociabile, dictate de pe poziţii de putere economică, similar, relaţiile sociale sunt configurate exclusiv în termeni de adeziune la discursul dominant, orice îndoială sau punere sub semnul întrebării fiind prompt sancţionate.
Politica discursului public este integral viciată de calcule personale iar deposedarea individului de demnitatea firească ce decurge din relevanţa argumentului rostit cu bună-credinţă este îndreptăţită şi justificată de toţi cei ce se luptă pentru un dram de atenţie publică.
Manipularea cuvântului este însoţită de domnia forţei, de manifestarea glacială a autorităţii care face abuz de poziţia sa dominantă ignorând orice îndatorire de convingere onestă cu privire la binele comun. Comunicarea publică (strategică) este o formă organizată de minciună menită să erodeze conştiinţa colectivă (înţelegerea comună a grupului ţintă) şi să înfrângă rezistenţa individuală.
Alinierea massmedia la minciună
Se observă în rândul mass-media o aliniere docilă la acest cod manipulator, o submisivitate care nu poate fi explicată doar prin faptul că „presa are lesă” şi că „este vândută/cumpărată la tarabă”. Există o coerenţă a limbajului încifrat care depăşeşte graniţa punctajului mediatic al presei mainstream, ceea ce ne face să credem că, de fapt, vorbim despre un duh al lipsei de sinceritate care transcende întreaga comunicare publică şi care se manifestă inclusiv în plan individual.
Toate aceste observaţii conturează o ameninţare cu caracter urgent, una care revine şi care a fost omniprezentă în perioada comunistă, denunţată de Soljeniţîn ca fiind Minciuna Generală Conştientă.
De ce ne (mai) interesează?
Ortodocşii care înţeleg nevoia activităţii în plan civic trebuie să-şi dezvolte capacitatea de a decoda şi denunţa enunţurile manipulative, însă fără a evolua spre acuzaţiile ad hominem, oricât de temeinice şi necesare ar părea acestea. Dacă denunţăm şi pe mincinos odată cu minciuna rostită, ne blocăm în poziţii de partizanat care nu ne ajută, nu ne reprezintă, care ne înlănţuiesc în poziţionări neputincioase.
Aceste succinte consideraţii m-au trimis cu gândul la cartea concisă, cunoscută, care a circulat destul de mult la începutul anilor 2000, Manipularea cuvântului de Philippe Breton, dar ale cărei idei nu se regăsesc în conştiinţa publică, decât cu titlu de excepţie. Deşi aici pe blog am făcut în mai multe rânduri referire la framing-ul abuziv al comunicării publice, termenul consacrat este cel al cadrajului/recadrajului, modul în care un eveniment este „aşezat într-un cadru moral” atunci când este adus în discuţie.
Exemplul preşedintelui Ionhannis
Pentru a fi mai explicit, fac trimitere la declaraţia de presă de astăzi a preşedintelui Iohannis, despre protestele împotriva restrângerii libertăţilor cetăţeneşti. Elementul de cadraj abuziv este următorul:
Intolerabile și complet de neacceptat sunt manifestările violente, extremismul, xenofobia, toate acestea ascunse grosolan în spatele unor revolte îndreptate împotriva unor măsuri menite să protejeze viața și sănătatea tuturor.
Acest cadraj este abuziv prin aceea că ignoră conţinutul legitim al motivelor de protest şi îi atribuie un caracter nereprezentativ. Protestele nu pot fi caracterizate ca manifestări violente, extremiste şi xenofobe decât dacă abuzăm de înţelesul comun al acestor termeni. Deşi proclamă în prealabil faptul că exprimarea liberă a opiniilor este garantată, în fapt, preşedintele şi regimul său nu abordează fondul problemei ci se mulţumeşte cu o simplă poziţionare de ascendent moral.
În cartea Manipularea cuvântului pe care am adăugat-o în fruntea acestei postări pentru valoarea sa de reper taxonomic şi de resursă de informaţii, autorul vorbeşte despre corelativul libertăţii de expresie, acela al dreptului la liberă receptare. Degeaba sunt liber să vorbesc dacă nu este nimeni liber să mă asculte, liber să intre în dialog, dispus să participe la soluţionarea pe fond a problematicii.
Noua Normalitate – cel mai recent şi dominant cadraj
Cred că în această cheie vor evolua protestele acestor zile, care vor fi sufocate de cadrajele mediatice şi de cele oficiale, abuzive şi manipulatorii, până când se vor stinge sau vor irumpe prin alte forme de violenţă. Cert este că doleanţele nu sunt recunoscute ca fiind legitime, sunt negate atât în substanţa lor cât şi în forma de exprimare, oricât de autentice ni s-ar părea nouă.
Cadrajul autentic nu poate fi impus prin forţă, ci doar în urma unui reviriment cultural, doar dacă mişcarea de protest va găsi noi căi de valorificare a ideilor de libertate şi de drepturi cetăţeneşti. În caz contrar, vom rămâne prizonierii Noii Normalităţi (alt exemplu de cadraj înşelător).
Recomand parcurgerea selectivă a cărţii ataşate, începând cu pagina de Cuprins din final, mai mult pentru a avea o idee comună despre termenii prin care putem înţelege şi caracteriza natura comunicării strategice ai cărei prizonieri suntem.
O clară devoalare a caracterului controlat a partidului AUR are loc astăzi, cu ocazia îndemnului lui George Simion la proteste în faţa prefecturilor/primăriilor, chemate să aibă loc la ora 17:00. Această chemare survine în urma protestelor substanţiale, cu autentic caracter spontan, iniţiate de locuitorii oraşului Brăila, care s-au extins mai apoi în Galaţi, Constanţa, Timişoara, dar care au avut loc pe timpul nopţii negând, prin ora aleasă pentru desfăşurare, legitimitatea interdicţiilor de circulaţie.
Chemarea partidului AUR la proteste ce ar trebui să se desfăşoare la ora 17:00, după două zile de proteste de noapte, care au numărat câteva mii de participanţi, reprezintă, în opinia noastră, prima încercare transparentă a statului român de readucere sub ordine a populaţiei, conducându-i spre zona „sigură” a protestelor „avizate”, cu „voie de la miliţie”.
Nici George Simion şi nici altcineva de la partidul AUR nu au încercat să lămurească motivul pentru care este aleasă această oră de după-amiază, într-o zi de luni şi de ce să nu se continue protestul de noapte, care are o cu totul altă semnificaţie civică, fiind în răspăr cu dispoziţiile administrative ilegale emise de autorităţile statului român.
Această trecere sub tăcere a unui aspect deloc nesemnificativ dă vorbire, de la sine, despre importanţa pe care statul român o acordă simulării jocului politic autentic şi trasează, pentru cei dispuşi să vadă, limitele de demarcaţie pentru încrederea şi sprijinul ce pot fi acordate acestui partid politic, pasămite „anti-sistem”, „radical”, „naţionalist”.
Protestele reprezintă instrumentul esenţial de împotrivire colectivă faţă de nedreptatea dictaturii (sanitare) în care funcţionăm de mai bine de un an. Nu există alt mijloc de acţiune directă, colectivă, apt să determine (1)o acumulare de putere (politică) survenită pe (2)un reviriment cultural şi care să producă (3)instituţii legitime de reprezentare a voinţei populare care (4)să restabilească starea de libertate şi să (5)obţină validarea exterioară a rezultatelor obţinute.
Şi tocmai pentru că protestul civic reprezintă instrumentul esenţial de germinaţie, în absenţa căruia nu se pot organiza o rezistenţă şi o luptă pentru libertate, acesta este atent controlat de stăpânitori astfel încât să fie defulată presiunea socială într-un mod previzibil şi neameninţător pentru actuala structură de putere. Protestul este doar punctul de plecare care pune în mişcare mecanismul social/societal care produce, succesiv, cele cinci elemente/etape de parcurs în drumul spre emanciparea de sub orice sistem dictatorial.
În acelaşi timp protestul civic este şi condiţia sine qua non a schimbării, este elementul inconturnabil, cu neputinţă de a fi substituit, suplinit sau simulat, a luptei pentru libertate.
Din păcate, societatea românească este lipsită de elementele de sprijin necesare pentru ca astfel de instrumente să aibă impact real, fiind angrenată într-o minciună generalizată care surpă orice vocaţie de schimbare reală. Există un mare deficit de conştiinţe libere, care să fie animate de un spirit jertfitor faţă de binele celor mulţi, de aceea, din păcate, lupta pentru libertate trebuie pornită mult mai în amonte, prin reconstruirea unor elemente primare de sprijin logistic şi ideologic.
Vocile care s-au făcut cunoscute/auzite până în acest moment par a fi motivate, în primul rând, de dorinţa de afirmare (individualistă) ca vectori de opinie/reprezentare, motiv pentru care se observă şi o anumită miopie strategică, nefiind formulate obiective clare, foi de parcurs formulate în termeni de viabilitate minimală. Dincolo de îndemnul de „a ieşi din casă”, deci de creştere a gradului de participare la proteste, nu sunt formulate de organizatori obiective, aşteptări, deziderate, pe baza cărora să existe un reviriment cultural (în lipsa căruia nu poate fi produsă schimbarea).
Decăderea în dictatură survine în urma unei degradări culturale în societatea care nu (mai) este vigilentă în a-şi apăra valorile fundamentale. Fără un reviriment cultural cu sens invers, revenirea la libertate este imposibilă. Cine controlează bornele culturale ale mişcării de protest controlează puterea politică acumulată de elita protestatară, indiferent de gradul de participare. De aceea, liderii organizatori ai protestelor trebuie să vegheze cu mare atenţie la modul în care ei legitimează calificarea culturală (de către alţii) a propriilor demersuri. Toate aceste elemente suportă discuţii separate, care nu-şi au locul aici, fiind cu totul şi cu totul premature.
Acest articol îşi propune să puncteze un moment de devoalare a instrumentelor politice de controlare a societăţii, în acest caz fiind vorba despre partidul AUR, privit cu multă speranţă de un mare număr de credincioşi ortodocşi. Menţinem concluziile celorlalte două articole privind AUR, despre procesul electoral şi despre nevoia de a înţelege cu limpezime limitele în care putem sprijini AUR, ca partid „anti-sistem” inventat de sistem.
Iar aceste împrejurări trebuie coroborate cu situaţia presei care este cu desăvârşire compromisă, cu extrem, extrem de puţine excepţii, precum R3media şi câteva publicaţii locale, cu impact nesemnificativ pentru imaginea de ansamblu a presei române. Protestele trebuie încurajate, de asemenea şi participarea la proteste, la orice oră, însă aceste activităţi trebuie însoţite de un acut spirit de observaţie, la rece, astfel încât să ne auto-educăm în privinţa limitelor de acţiune şi de obiective, ca nu cumva să consolidăm prin naivitate şi împreună-lucrare tocmai regimul faţă de care credem că ne manifestăm împotrivirea.
Un nou test civic este iniţiat de Alianţa Părinţilor din România, care propune pentru data de 07 martie 2021, ora 15:00, o acţiune de protest ce va avea locul de întâlnire în Bucureşti, Parcul Izvor (probabil pentru a fi evitată limitarea adusă libertăţii întrunirilor pe perioada stării de alertă) în imediata apropiere fiind Piaţa Constituţiei, în faţa Palatului Parlamentului.
Iniţiativa este sprijinită deschis de majoritatea actorilor civici şi massmedia care au fost activi pe tema contestării măsurilor de restrângere a libertăţii cetăţeneşti, fiind asumată deschis şi de partidul AUR care, prin cei doi co-preşedinţi, îndeamnă la o participare cât mai largă, fără afiliere politică.
Obiectul protestului este reprezentat de adoptarea iminentă a proiectului de Lege a vaccinării forţate, cu denumirea oficială de PL-x nr. 399/2017 – Proiect de Lege privind vaccinarea persoanelor în România, proiect care va legifera un sistem birocratic de constrângere a cetăţenilor români să se lase vaccinaţi, lista inoculărilor obligatorii urmând a fi stabilită prin ordin de ministru.
Împreună cu diferitele variante de „paşaport de vaccinare” care se prefigurează a fi adoptat în viitorul foarte apropiat, această lege a vaccinării forţate normalizează decăderea noastră din dreptul inalienabil de a dispune de propriul corp, „garanţiile” procedurale în spatele cărora se ascund autorităţile fiind extrem de străvezii, acest lucru fiind probabil un efect intenţionat.
De altfel, întreaga linie de comunicare publică adoptată de statul român, prin instituţiile sale de resort, face uz de un ton autoritar, cu rol de ameninţare implicită, folosindu-se o naraţiune „a faptului împlinit”, fără alternativă şi fără cale de întors, impunând repere procentuale fantasmagorice pentru rata de vaccinare anti-covid (minim 70%!) care, în mod cert, nu pot fi atinse decât pe calea diferitelor forme de constrângere şi abuz pe care „noua normalitate” le impune.
Faţă de acest mod de comunicare şi legiferare, sigla reimaginată a simbolului partidului comunist (secera şi vaccinul) care a fost aleasă de iniţiatorii acţiunii de protest ca vector de comunicare vizuală este una cum nu se putea mai nimerită, din toate punctele de vedere!
Aşa cum au arătat cei care au ales să popularizeze protestul în mediul online, nimeni nu neagă dreptul celor care doresc să se lase vaccinaţi de a „beneficia” de acest procedeu medical, dar, ceea ce refuzăm şi elementul faţă de care se organizează protestul este caracterul forţat al vaccinării!
Opinia noastră este că participarea la acţiunea de protest reprezintă o datorie morală, chiar dacă, pragmatic privind lucrurile, statul român urmăreşte să descurajeze participarea la acţiuni care ţintesc să limiteze din marja sa de abuz prin intervenţie legislativă şi probabil că va adopta proiectul orişicum.
Sub acest aspect, participarea la protestul de duminică reprezintă mai degrabă o afiliere şi un angajament de împotrivire, pe termen lung, faţă de noul climat social-civic şi politic, faţă de anularea drepturilor cetăţeneşti. Aşa cum cunoaştem din timpul regimului comunist, simpla proclamare a unor principii sau instituţii juridice democratice, formalismele parlamentare şi viaţa civică controlată, împreună, nu reprezintă absenţa regimului totalitar, ilegitim şi criminal, dimpotrivă. Acestea sunt însă discuţii separate.
Îndrăznesc o notă complementară faţă de demersul iniţiatorilor de la Alianţa Părinţilor şi arăt că voi trimite invitaţii, în nume propriu, parlamentarilor români de a lua parte, fără însemne politice, la această acţiune de protest, dat fiind că efortul necesar pentru respingerea acestui proiect de lege este unul de mare importanţă şi impune o adeziune parlamentară clară la cadrul libertăţilor cetăţeneşti consacrate constituţional.
Cred că acest proiect legislativ are o mare însemnătate simbolică în privinţa separării apelor şi a conştiinţelor, între totalitarism cinic şi demnitate umană. Prin urmare, îndemn pe cititorii acestui text să procedeze similar şi să trimită mesaje, cu caracter personal/personalizat, parlamentarilor români pe care îi simt/consideră sensibili la ideea de demnitate, autonomie personală şi libertate sufletească.
Închei prin a adăuga că m-ar bucura să întâlnesc şi faţă(1) către faţă(2) pe cât mai mulţi dintre cititorii acestui blog, aşa încât vă îndemn să ne sincronizăm cumva, să ne vedem duminică în Parcul Izvor.
La împlinirea unui secol de la naşterea Sfântului Valeriu Gafencu şi în apropierea sărbătoririi plecării sale la Domnul, senatorul Sorin Lavric (A.U.R.) a oferit următoarea declaraţie politică în plenul Senatului României, moment care, pentru cei care avem adâncă evlavie faţă de Sfântul Închisorilor, reprezintă o deosebită însemnătate simbolică şi rar astfel de prilej de bucurie:
Faţă de această declaraţie a domnului senator Sorin Lavric, Institutul Elie Wiesel a emis un comunicat de presă, pe care îl reluăm integral, după care voi adăuga câteva consideraţii cu privire la reacţia INSHR-EW, pe care o găsesc a fi (1) deplasată şi (2) jignitoare.
Până să ajung la chestiunea de fond, voi sublinia două carenţe grave:
– reprezintă un comunicat oficial al unei instituţii publice, aflată în subordinea prim-ministrului, care combate, politic, declaraţia unui parlamentar român, poruncind că „asemenea opinii trebuie să înceteze”;
– comnicatul se justifică prin colportarea voită de minciuni: Valeriu Gafencu „a incitat cu pistolul în mână, elevi din liceele ieșene să se alăture tentativei de lovitură de stat”.
Deplasată?
Atribuţiile institutului şi obiectul său de activitate sunt prevăzute expres de dispoziţiile HG nr. 902/2005 şi niciuna dintre aceste prevederi nu permite „Serviciului Administrativ Comunicare” să pretindă încetarea declaraţiilor publice, cu atât mai mult a celor emise de parlamentari de la pupitrul plenului.
Facem precizarea că opiniile politice exprimate de parlamentarii români sunt, potrivit normei constituţionale, protejate inclusiv juridic şi nu pot face obiectul unor presiuni vizând conţinutul acestora, ce ţine de aprecierea celui învestit în funcţia de demnitate publică. Respectarea Constituţiei este datorată atât în spirit cât şi în literă, mai ales de funcţionarii publici.
Opiniile exprimate de parlamentari pot fi contrazise, combătute cu argumente, de cetăţeni sau de către alţi actori politici, dar nu pot fi cenzurate, nu se poate solicita încetarea acestora, întrucât sunt emise de un reprezentant al poporului, al puterii legislative. Oricare angajat al institutului poate, în nume propriu şi în limitele codului etic al instituţiei să o facă, dar nu instituţia însăşi.
Cu siguranţă un institut, parte componentă a puterii executive, înfiinţat în baza legislaţiei care reglementează înfiinţarea de instituţii culturale, nu are căderea să formuleze, în aceşti termeni, astfel de solicitări. Sub acest aspect, comunicatul are un caracter deplasat, este emis în afara atribuţiilor legale şi reprezintă o uzurpare a funcţiunii publice a institutului de către persoanele acolo angajate, fiind folosit pentru avansarea unor interese personale sau de grup, care nu privesc obiectul de activitate al institutului.
Jignitoare?
A doua problemă este aceea că acest comunicat, emis de o instituţie publică, este o minciună intenţionată, de unde derivă caracterul jignitor al comunicatului, pe care îl reclam în acest articol.
Prima minciună se referă la chiar titlul comunicatului: „Mișcarea Legionară omagiată în Senatul României!”. După cum se poate lesne observa, omagiul adus de domnul senator Sorin Lavric nu vizează sub nicio formă Mişcarea Legionară, ci se referă la Sfântul Valeriu Gafencu. Chiar dacă Valeriu Gafencu ar fi fost Căpitanul Mişcării Legionare, rigoarea exprimării publice, mai ales atunci când se pretinde cenzurarea unui parlamentar, impunea o contextualizare corectă şi precisă, exprimată cu grija şi cu scrupulozitatea unui for aşa zis „ştiinţific”.
A doua minciună flagrantă se referă la următoarea frază: „a incitat cu pistolul în mână, elevi din liceele ieșene să se alăture tentativei de lovitură de stat”. „Pistolul în mână” reprezintă un element de ficţiune literară care nu are ce căuta într-un comunicat care cere cenzurarea unui senator român. Apoi, dincolo de absurdul total al tezei despre elevi, din municipiul Iaşi, instigaţi a participa la o lovitură de stat prezumat dată în Bucureşti, partea cu „lovitura de stat” este reprezentativă şi grăitoare pentru modalitatea cu adevărat „creativă” în care acest institut pretinde că studiază istoria românilor.
Adevărul?
În fapt, asemeni altor mii de români studentul Valeriu Gafencu a reacţionat civic faţă de înlăturarea de la putere a legionarilor de către generalul Antonescu, acţiune politică pe care a perceput-o ca pe o nedreptate. Veleriu nu era nici căpitan, nici comandant nici nu avea altă funcţie relevantă în ierarhia legionară, calitate care să-i fi adus măcar oprobiul public pe care ar trebui să-l arătăm secretarilor de partid de la nivel judeţean din perioada comunistă. În fine, în apărarea Sfântului Valeriu Gafencu rămâne actual articolul scris de părintele Marcel Răduţ Selişte pentru adevărul.ro.
Lăsând deoparte aspectele de ordin istoric, ceea ce e important astăzi pentru noi este dimensiunea religioasă a chestiunii în care intervine acest institut. Linia de comunicare publică a institutului a produs rumoare şi revoltă de fiecare dată când acesta s-a pronunţat cu privire la subiectul Sfinţilor Închisorilor şi speculez că acest efect este urmărit cu intenţie. Ar fi necesar să se aibă în vedere cât anume din această antipatie pe care noi o considerăm îndreptăţită este calificată mai apoi ca fiind antisemitism sau ură faţă de evrei şi dacă nu cumva această confuzie este speculată pe tărâm politic. Acestea sunt însă chestiuni secundare.
Ce este important?
Principal este că libertatea credinţei este garantată de lege iar canonizarea şi evlavia populară fac parte din exercitarea libertăţii religioase. Sub acest aspect se impune a se observa că cinstirea de care Sfântul Valeriu Gafencu are parte în rândul credincioşilor ortodocşi nu are legătură cu faptul că acesta ar fi activat, în scurtul răstimp cât s-a bucurat de liberate, în Mişcarea Legionară. Ceea ce este semnificativ pentru creştinii ortodocşi nu este activitatea sa de legionar, despre care există puţine elemente cunoscute, iar cele care se cunosc despre Valeriu legionarul au fost aduse în discuţie tot de tabăra celor afiliaţi institutului.
Valeriu Gafencu este cinstit ca sfânt pentru faptele sale, pentru conduita sa în timpul întemniţării şi martirizării sale, care a reprezentat model şi îndemn spre sfinţenie pentru o întreagă generaţie de martiri. Cinstirea sa a traversat patru decenii de regim comunist, iar cei care au dat mărturie despre statura sa duhovnicească au făcut-o şi înainte şi după căderea regimului comunist. Evlavia faţă de Valeriu Gafencu a reprezentat mereu (şi astăzi!) un risc personal şi nu are nicio componentă de recuperare a memoriei legionare ca atare, ci este strâns legată de învăţătura creştin ortodoxă, de ortopraxie în cel mai curat grad.
Cinstirea Sfântului Valeriu Gafencu nu este legată de simbolismul legionar, omagierea sa nu vizează date cu semnificaţie politică, nu se referă la data adeziunii sale la mişcare, data arestării sale, data reluării demersurilor militante, data mărturisirii crezului legionar, data când a refuzat abjurarea de la doctrina legionară ş.a.m.d. Omagierea sa are loc în cadrul cultului ortodox recunoscut, prin formele ritualice protejate de lege, pentru cinstirea memoriei oricărui suflet adormit şi pentru accederea sa în rândul sfinţilor cinstiţi de Biserică.
S-a dezis de Mişcarea Legionară?
Spre deosebire de personalităţi culturale de prim-plan, Valeriu Gafencu nu a scris, nu a fost ideolog legionar şi, de la înălţimea sa duhovnicească,nu s-a dezis de Mişcarea Legionară. Faptul că nu s-a dezis de Mişcarea Legionară (deşi apropiaţilor le-a vorbit despre greşelile comise de oamenii din mişcare şi de Mişcare ca atare), corespunde atitudinii pe care au avut-o şi alţi părinţi sau credincioşi cu o statură duhovnicească deosebită (de Mişcarea Legionară nu s-au dezis, unii nici sub torturi, dar nici la decenii mai apoi, în liberate, nici părintele Justin Pîrvu, nici părintele Arsenie Papacioc, nici părintele Gheorghe Calciu, nici mulţi, (cu adevărat!) mulţi alţi părinţi şi credincioşi despre care nu putem vorbi decât cu evalvie şi reverenţă).
Ceea ce cinsitim la aceştia nu reprezintă un profil uman-moral superior, în înţelesul secularizat al termenului, nici consecvenţa ideologică, ci faptul că aceştia sunt modele veritabile de îndumnezeire pe care noi le recunoaştem ca atare, potrivit învăţăturii patristice, şi despre care înţelegem să dăm mărturie.
Niciunul dintre aceştia nu au avut interese sau obiective politice, nu s-au manifestat civic sau politic, nu au propus reluarea iniţiativelor legionare şi nici nu s-au alăturat acelor iniţiative marginale (honeypot) constituite după căderea regimului comunist. Cu toţii „au militat” pentru sporirea duhovnicească, pentru trăirea credinţei în adevăr, pentru sfinţire şi mărturisire, dar nu pentru mişcări civice/politice de factură legionară şi, mai ales, antisemită. Iar acest lucru poartă în sine o mare însemnătate şi este concludentă pentru oricine ţine dreptarul credinţei.
Evlavie ortodoxă supraamplificată?
Opinia domnului Alexandru Florian că în cazul Valeriu Gafencu este vorba despre „cucernicie şi evlavie ortodoxă supraamplificată”, probabil cu înţelesul de artificială, falsă, interesată, nu se susţine prin prisma staturii duhovniceşti a celor care dau mărturie despre sfinţenia autentică, adevărată, mântuitoare, a lui Valeriu Gafencu.
Insistenţa domnului Florian de a-şi impune viziunea personală cu privire la Sfinţii Închisorilor se traduce, în termeni lumeşti, într-o siluire şi vexare a sensibilităţilor noastre religioase, faţă de care, în calitate de funcţionar public aflat într-o funcţie de conducere de nivel superior, este dator să manifeste o precauţie deosebită. Faptul că se foloseşte, fără scrupule, de minciuni şi distorsionări istorice străvezii, îl descalifică moralmente şi aduce atingere credibilităţii unei instituţii de stat.
Domnul Florian nu este chemat să pedepsească astăzi pe cei aflaţi în delict de opinie şi delict de cinstire, cu atât mai puţin când o face abuzând de obiectivele şi atribuţiile legale ale institutului pe care îl conduce. Cei pe care ţine să-i corijeze prin comunicatele de presă emise nu sunt infractori, nu sunt în culpă morală şi, mai ales, nu sunt datori nimănui cu explicaţii privitor la cinstirea modelelor creştine, prin urmare, le este datorată o adresare cu caracter prevenitor, respectuos.
Dacă, personal, consideră de prioritară importanţă corectarea cadrului de manifestare publică atunci este dator să câştige bunăvionţa celor pe care doreşte să-i corijeze.
Ce-ar trebui să se întâmple acum?
Comunicatul de presă emis de Institutul Elie Wiesel reprezintă un abuz şi o eroare care trebuie sancţionate. Cel care este răspunzător de activitatea institutului este conducătorul său. Institutul are un colegiu ştiinţific care poate fi chemat să corijeze comunicatul de presă sub aspectul falsităţii sale istorice. Sub aspectul inoportunităţii şi încălcării normei legale, domnul Florian este dator cu scuze publice cuprinzătoare, în care să recunoască şi să declare respectarea ordinii constituţionale şi a ierarhiilor funcţiilor de demnitate publică.
Ne este dator cu scuze publice şi nouă, credincioşilor creştin-ortodocşi ce avem evlavie la Sfântul Valeriu Gafencu, precum şi cu explicaţii privind modalitatea în care astfel de transgresiuni vor fi evitate în viitor de institutul pe care îl conduce.
Este chemat să arate că a înţeles că atribuirea unei denotaţii negative, care decurge ex officio din activitatea politică desfăşurată cu acuş un secol în urmă, pe care o consideră precumpănitoare sfinţeniei mărturisite de duhovnici ai zilelor noastre, şi o exprimă prin platforma oferită de o instituţie publică, reprezintă o ingerinţă nepermisă în exercitarea libertăţilor politice dar şi, de facto, o atingere adusă cultului creştin ortodox.
Pentru toate acestea, am puţine speranţe.
Ce facem cu INSHR-EW?
Întrucât reprezintă o instituţie aflată în subordinea prim-ministrului, în lipsa unor dovezi de corijare şi de renunţare explicită la implicarea în jocul politic, trebui solicitată demiterea conducătorului institutului.
Se impune o auditare temeinică a activităţii institutului, atât sub aspectul gestiunii materiale şi a managementului defectuos care a produs îndemnul de cenzurare a opiniilor politice exprimate în Senatul României, dar, mai cu seamă, sub aspectul obiectivelor ştiinţifice, de studiu şi de documentare, pentru care acesta a fost înfiinţat şi pentru care se consideră că prezintă utilitate şi relevanţă publică.
Spre deosebire de Institutul Studierii Revoluţiei Române, proaspăt desfiinţat, institutul Elie Wiesel trebuie să funcţioneze în continuare întrucât reprezintă, virtual, un instrument valid de apropiere a comunităţii etniei evreieşti de cea românească. Eventuale modificări/schimbări/completări de personal ar trebui să aibă în vedere erorile comise deja în cazul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, cu privire la care domnul senator Sorin Lavric a emis anterior o altă declaraţie politică.
Creştinii ortodocşi sunt datori să se coaguleze în forme de participare publică prin care să supravegheze activitatea acestui institut, astfel încât aceste transgresiuni să nu se repete, iar datinile şi procedurile de canonizare care au fost anunţate a debuta să nu fie influenţate pe criterii politice.
19 mai 1946 Sunt fericit, căci dacă-mi este îngrădită libertatea fizică prin legile omeneşti, în schimb mi s-a dăruit libertatea sufletească prin taina iubirii şi această libertate sufletească este bunul mai de preţ pe care l-aş fi putut câştiga în lumea asta plină de deşertăciuni. Numai în măsura în care slujim lui Dumnezeu slujim la salvarea neamului, la reînnoirea lui sufletească.
28 mai 1946 E zădărnicie multă în lumea asta pământească, dar sunt atât de minunate darurile lui Dumnezeu sădite în sufletul omului, încât cu bucurie accepţi gândul morţii – căci moartea pentru Hristos aduce fericirea vieţii veşnice. Şi noi vom învia şi orice suferinţă, oricât de mică, primită cu iubire, orice jertfă făcută pentru Dumnezeu va cântări mult în ceasul înfricoşatei Judecăţi. Atunci, în Ziua Judecăţii de Apoi, ni se vor vădi toate păcatele, toate greşelile vieţii. De aceea trebuie să ne mărturisim păcatele la duhovnic şi să luptăm lupta cea bună. Căci unii vor învia pentru viaţă, iar alţii pentru pedeapsa veşnică. Să stăruim în ru¬găciune, să priveghem cu smerenie şi dragoste şi să credem în mila lui Dumnezeu.(…) Ne-am petrecut ziua ca de obicei. Pe înserate ne-am dus toţi trei la plimbare (Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide şi Marian Naidim N.ed.). Am început a ne mărturisi din stările sufleteşti încercate în ultima vreme, o mărturisire de păcate. Au fost mo¬mente mari, trăite cu toată sinceritatea sufletului, mărturisiri ale celor mai fine sentimente şi taine sufleteşti. Simt că mi se cere o viaţă de curăţenie totală, nu numai cu fapta sau cu vorba, ci şi cu gândurile şi intenţiile. Trăim intens lupta cu păcatul. În adâncul sufletului dorim Învierea. Suntem într-o poziţie care cere cea mai mare atenţie: muchie de cuţit. De vreme îndelungată sesizez şi lupt cu cele mai subtile gânduri care încearcă să-mi pătrundă în suflet.Îmi dau seama că diavolul încearcă să pătrundă în suflet pe căi aparent nevinovate. (…) Caut umilinţa, căci îmi foloseşte mult la frângerea inimii. Lupta împotriva egoismului este foarte grea. Înţeleg că omul adevărat este acela care a reuşit să-şi înfrângă iubirea de sine. Trebuie să lupt împotriva tendinţei de singurătate şi în acelaşi timp trebuie să lupt împotriva realizării de relaţii personale care ar putea purta pecetea egoismului, adică să fug de satisfacţia pe care o încearcă sufletul atunci când simte şi pe alţii participând la viaţa şi darurile sale personale. O singură atitudine este valabilă: o viaţă înaltă creştină de necontenită rugăciune. Adică ce faci să fie curat – orice faptă, orice gând sau vorbă, orice relaţie, muncă, odihnă, totul să fie stare de rugăciune, de comuniune cu Dumnezeu. Păcatul a fost biruit de Iubire.
Poezii
În ultima parte a vieţii, Valeriu a compus câteva poezii auto-biografice şi testamentare. Nu a avut nici hârtie, nici creion, ci le-a alcătuit în minte, memorându-le. Apoi au fost învăţate de prieteni şi transmise mai departe. Exigenţele estetice pot fi justificate, dar valoarea adevărată a acestor versuri stă în duhul care le-a dat viaţă. Ne-a spus-o însuşi Valeriu, înainte de a muri: „Aici, în Târgu-Ocna, am scris şaisprezece poezii ca un testament, ca o reală mărturisire pentru cei ce vor veni şi rog să nu fie interpretată ca o figură poetică, căci ea este duh arzător şi viu„.
Dar
Frate dragă, din grădină Îţi trimit în dar un crin, Să-ţi mângâie blând privirea Cu veşmântul lui virgin.
Floare dalbă, floare albă, Cât de mult aş da şi eu, Îmbrăcat în haina-ţi albă, Să mă duc la Dumnezeu.
Răsădit acolo sus, În grădina minunată, Să-mi simt viaţa-mbălsămată Cu iubirea lui Iisus.
Plâng înăbuşit în noapte Şi suspin cu glasul stins: Dă-mi veşmântul alb de Nuntă, Cu crini minunaţi încins!
Încă din titlu poezia îşi vădeşte semnificaţiile ei profunde. „Darul” este mai mult decât o floare: este un prilej de cugetare la Dumnezeu şi de apropiere de El prin rugăciune. Prin urmare Iisus însuşi este dăruit prietenului sub forma crinului, într-un gest de mare dragoste şi gingăşie. Simbolul crinului este frecvent la Valeriu şi aici el închipuie neprihănirea, desăvârşirea, fericirea, stări pe care autorul le râvneşte, căci scria într-o vreme în care suferinţa sa era mare şi epuizantă. Deşi lasă să răzbată sentimentul uşurării şi al fericirii trecerii în veşnicie prin Nuntă, el nu dispreţuieşte condiţia în care se află, ci doreşte numai transfigurarea ei prin înnoirea duhovnicească.
Dor
Trăiesc flămând, trăiesc o bucurie frumoasă ca un crin din Paradis. Potirul florii e mereu deschis şi-i plin cu lacrimi şi cu apă vie. Potirul florii e o-mpărăţie.
Când răii mă defăima şi mă-njură şi-n clocot de mânie ura-şi varsă, potirul lacrimilor se revarsă şi-mi primeneşte sufletul de zgură. Atunci Iisus de mine mult se-ndură.
Sub crucea grea ce mă apasă sânger, cu trupu-ncovoiat de neputinţă. Din când în când, din cer coboar-un înger şi sufletul mi-l umple cu credinţă. M-apropii tot mai mult de biruinţă.
Mă plouă-n taină razele de soare, m-adapă Iisus cu apă vie, grăuntele zvârlit în groapă-nvie, cu viaţa îmbrăcată-n sărbătoare: Trăiesc flămând, trăiesc o bucurie.
Refren: Sub flacăra iubirii arzătoare, din zori de zi şi până-n noapte-aştept. Te chem şi noaptea, ghemuit cu capu-n piept: Iisuse, Iisuse! Încet mă mistui, ca o lumânare.
Prima strofă este mărturia stării de har, bucurie lăuntrică de floare paradisiacă ivită şi crescută din lacrimi şi suferinţă. Duhul preschimbă suferinţa în bucurie covârşitoare, nepământească. Poetul ne arată cum a ajuns la această stare: sufletul şi trupul său au fost aspru chinuite şi batjocorite, dar a fost curăţit prin lacrimile revărsate atunci de Dumnezeu în el. Totuşi suferinţa continuă, ca un calvar ce tinde să-l doboare, însă este din nou salvat, de data aceasta de prezenţa îngerului, care-i întăreşte puterea şi credinţa. Din treaptă în treaptă a suferinţelor urcă treaptă cu treaptă biruinţa, certitudinea, pacea, fericirea. Ultima strofă înfăţişează unirea tainică, deplină cu Hristos. Soarele este harul ce-l luminează. Iisus însuşi îi oferă saţiul sfinţeniei şi al veşniciei. Omul e pregătit să fie îngropat cu certitudinea învierii în slavă. Cheia acestei poezii, ca şi mesajul ei cel mai profund, sunt cuprinse în primul şi ultimul vers – „Trăiesc flămând, trăiesc o bucurie” – care exprimă paradoxala dualitate a condiţiei umane ce aspiră spre îndumnezeire. Refrenul este o descriere reală a ultimei perioade din viaţa lui Valeriu, petrecută în poziţie de veghe şi în chemarea necontenită a Numelui lui Iisus. Aşa a fost posibilă transfigurarea ce s-a realizat in Valeriu.
Poezie
Mi-s ochii trişti şi fruntea obosită de-atâta priveghere şi-aşteptare, mi-e inima bolnavă, istovită de grea şi îndelungă alergare şi plânge ca o pasăre rănită.
Când ochii mi-i închid şi cat în mine puteri să urc Golgota până sus, o voce, un ecou din adâncime îmi spune blând: „ Viaţa e Iisus! Mărgăritarul preţios e-n tine”.
Privesc la dimineaţa minunată a învierii Tale din Mormânt, cu Magdalena, ca şi altădată, îngenunchez ‘naintea Ta, plângând; şi-s fericit şi plâng cu Tine-n gând.
Chinul epuizant îi întristează ochii şi-i oboseşte fruntea. Aşteptarea în suferinţă este grea şi inima sa bolnavă plânge. Epuizat, nu mai are puterea să facă cine ştie ce efort de rezistenţă, ci caută în sine şi-L află acolo pe Iisus, închipuit prin simbolul mărgăritarului. Ultima strofă este descrierea stării de har în faţa priveliştii învierii, pe care poetul o contemplă cu dragostea şi uitarea de sine a Magdalenei, împrumutând fericirea, lacrimile şi cântul ei. Poezia se termină într-un imn de slavă, care izbucneşte numai după parcurgerea sfâşierilor pricinuite de lupta lăuntrică.
Mina
Un gând smerit şi simplu, o lumină, Spre Tine se înalţă lin din mină Şi sufletul înlăcrimat se roagă: „O, vino, de păcate mă dezleagă! Pe fruntea mea senină mâna-Ţi pune Şi cheamă-mă încetişor pe nume, Cum Ţi-ai chemat prietenul din groapă; Te rog, Iisuse, dă-mi un pic de apă!
Dă-mi Pâine, Apă vie dă-mi din Viţă, Să simt pulsând viaţa în mlădiţă, Din mila Ta, dă-mi inimă curată Şi faţa Ta divină Ţi-o arată În ceasul fericitei mele despărţiri De lumea asprei noastre pribegiri.
Iisuse Doamne, vino-n zori, Te cheamă cei din închisori, O, vino, mina luminează, Pe noi ne binecuvintează!”.
Este o poezie dedicată prietenului său drag Marin Naidim, aflat în regim de detenţie la mina de plumb de la Baia-Sprie. Memorată din om în om, poezia a ajuns în cele din urmă la destinatar.
Colind
Pe malul Trotuşului Cântă robii Domnului, înjugaţi la jugul Lui. Dar cântarea lor e mută, Că-i din suferinţă multă Şi-i cu lacrimi împletită.
În inima robului, Domnu-Şi face ieslea Lui, În noaptea Crăciunului.
Flori de crin din ceruri plouă Peste ieslea Lui cea nouă Şi din flori picură rouă.
Stă un copilaş în zare Şi priveşte cu mirare La fereastra de-nchisoare.
Lângă micul copilaş S-a oprit un îngeraş, Ce-i şopteşte drăgălaş:
„Azi Crăciunul s-a mutat Din palat la închisoare, Unde-i Domnu-ntemniţat”.
Şi copilul cel din zare A venit la închisoare Să trăiască praznic mare.
În prima strofă Valeriu face referire la închisoarea din Târgu-Ocna, pe malul Trotuşului, care adăposteşte pe robii Domnului ce „colindă”, muţi de suferinţă. Apoi trece înlăuntrul robului, unde se naşte Hristos ca într-o nouă iesle. De data aceasta crinii semnifică darurile duhovniceşti ce însoţesc naşterea în Hristos a omului. Copilul care priveşte uimit spre fereastra temniţei – căci şi temniţa are modul ei de a comunica cu lumea – este o metaforă a omului neprihănit, credincios, a omului în care nu a fost ucis Dumnezeu. Un înger – fiinţă nepământeană, dar perceptibilă celor curaţi cu inima – îi vorbeşte, dezvăluindu-i că naşterea lui Hristos nu se mai săvârşeşte în forma strălucirii publice, ci în prigonirea credinţei prin întemniţare. Creştinii fiind întemniţaţi, Iisus însuşi este întemniţat. Înnoirea în Hristos prin suferinţă şi prigonire este o lucrare mare, profundă, strălucitoare. Această poezie Valeriu a închinat-o arhimandritului Gherasim Iscu, spunând că la el s-a gândit când a ales simbolul copilului venit să participe la Crăciunul din temniţă. Noi credem că autorul însuşi ar putea fi potirul în care s-au petrecut real aceste transformări lăuntrice şi poezia „Colind” ar putea fi socotită o mărturisire personală.
Imn
Vă cheamă Domnul Slavei la lumină, Vă cheamă mucenicii-n veşnicii, Fortificaţi Biserica Creştină Cu pietre vii, zidite-n temelii!
Să crească-n inimile voastre-nfrânte Un om născut din nou, armonios, Pe chipurile voastre să se-mplănte Pecetea Domnului lisus Hristos.
Un clopot tainic miezul nopţii bate, Iisus coboară pe pământ, Din piepturile voastre-nsângerate Răsună imnul învierii sfânt.
Smulgeţi-vă din ceata celor răi, Intraţi în cinul oastei creştineşti, Priviţi spre Porţile împărăteşti, Căci cei din urmă fi-vor cei dintâi.
Veniţi creştini, luaţi Lumină, Cu sufletul senin, purificat, Veniţi flămânzi, gustaţi din cină, E Nunta Fiului de împărat!
„Imn” este chemarea sfântă şi dinamică a lui Valeriu la lucrarea de înnoire lăuntrică a credincioşilor în Biserica drept-măritoare.
Rămas-bun
Sângerând de răni adânci, De zile fără soare, De răni ascunse şi puroi, Cu oasele slabe şi moi, Stau ghemuit în pat şi mă gândesc Că în curând am să vă părăsesc, Prieteni dragi!
Nu plângeţi că mă duc de lângă voi, Şi c-o să fiu zvârlit ca un gunoi, Cu hoţii în acelaşi cimitir, Căci crezul pentru care m-am jertfit Cerea o viaţă grea şi-o moarte de martir.
Luându-L pe lisus de împărat, Năvalnic am intrat pe poarta strâmtă, Luându-mă cu diavolul la trântă. Şi ani de-a rându-ntr-una m-am luptat Să devin altul, Un erou, Om nou.
Şi-am vrut Neamul să-l mut De-aici, de jos, La Domnul lisus Hristos.
Acum, când văd cât sunt de păcătos, De mic şi de neputincios, Că am nevoie multă de-ndurare, De dragoste, de milă, de iertare, Că numai Dumnezeu le poate toate Şi lumea din robie El o scoate, Devin copil supus, Sunt umilit Şi-s fericit.
Din cerul Tău înalt şi prea-ales, Părinte, când mă vei lua la Tine, Prietenilor mei de pe pământ Redă-le Tu, în alb veşmânt, Un suflet care i-a iubit şi i-a ‘nţeles. (lipseşte ultima strofă)
Este o poezie descriptivă în care, pe lângă autoportretul său autorul face şi o încadrare în epocă şi în năzuinţele unei generaţii. Iniţial el a pornit voind, cu un efort personal, „să mute” neamul la Dumnezeu, dar aflându-şi poziţia umilă de om, are revelaţia transfigurării personale şi colective oferită de Dumnezeu prin credinţă, prin comuniunea cu El. Valeriu îşi ia rămas-bun de la prieteni printr-o mărturisire egală cu un testament, precum şi prin rugăciunea ce o înalţă ca sufletul său să rămână împreună cu cei pe care i-a iubit şi i-a înţeles, într-o continuitate a comuniunii sufleteşti a fraţilor acum şi în veci.
Valeriu a mai alcătuit şi alte poezii, printre care un cântec de leagăn închinat copiilor celor întemniţaţi, în care părinţii erau icoane de urmat pentru copii; o poezie lungă cu tema fiului risipitor – un tânăr ce întruchipează lumea secătuită sufleteşte a secolului nostru şi care, ajuns în criză, se regăseşte în legătura cu Tatăl Ceresc; în fine, un colind a cărui melodie a şi compus-o, un imn adus Maicii Domnului, pe care el o cinstea în chip deosebit. Despre toate aceste poezii se poate încă vorbi. Semnificaţiile lor, simbolurile folosite, transformările lăuntrice descrise sunt realităţi pe care Valeriu le-a trăit la modul propriu, conştient şi viu. Nădăjduiesc să se păstreze toate versurile lui, cât şi alte date şi informaţii despre autorul lor. A încerca acum să le găsesc şi să le adun ar fi o greşeală, întrucât orice contact între foştii deţinuţi este suspectat, interpretat tendenţios şi condamnat fără cruţare. Dar cred că Valeriu va trece şi prin această prigoană şi va contribui la zidirea unei lumi noi, creştine.
Ne-am străduit aici a-l prezenta pe Valeriu pentru că vedem în el nu numai o experienţă personală, ci şi un model uman, o cale de izbăvire din moartea sufletească ce ni se pregăteşte, un om devenit desăvârşit prin Hristos. Ştim că nu este singurul caz de sfinţenie în acest secol şi credem că noianul acesta de intensă şi izbitoare credinţă va naşte în lume o nouă eră creştină, mai curată şi mai bine gândită decât cele din trecut. Viaţa de sfânt a lui Valeriu se proiectează ca model al acestei lumi noi.
În loc de epilog
18 februarie 1981 Se împlinesc 29 de ani de la trecerea întru cele slăvite a lui Valeriu. Îl simt la fel de aproape şi de viu ca şi în ziua aceea. Cred că nu m-a părăsit niciodată, ci mă însoţeşte pretutindeni. Am convingerea nestrămutată că este în mijlocul cetelor sfinţilor şi că rugăciunile lui sunt de mare folos. În Valeriu am văzut aievea şi am simţit cu adevărat prezenţa, lucrarea şi strălucirea Duhului Sfânt. Am deci la Tronul lui Dumnezeu un mijlocitor care justifică rezistenţa mea fizică, morală şi politică, cât şi idealurile mele sfinte.
18 februarie 1983 Azi se împlinesc 31 de ani de când a murit Valeriu. Am fost la biserică şi m-am spovedit. Duminică mă voi împărtăşi. Găsesc zidită în fiinţa mea ziua aceea de sfinţenie, încât nimic nu mă poate despărţi de ea. E ziua cea mai fericită pe care am trăit-o, deşi îmi murea cel mai scump om din viaţă. Dar tocmai el, în ziua aceea, mi-a transmis starea de plinătate lăuntrică ce mă însoţeşte şi azi. Cred că am fost în ceruri. Cred că am fost şi eu lângă Hristos, fiindcă Hristos era prezent în Valeriu. Credinţa lui Valeriu mi-a dat putere. Dragostea lui Valeriu m-a supus deplin dragostei lui Hristos. Deşi sunt bolnav trupeşte, deşi nervii mei sunt suprasensibili, am mintea întreagă şi raţiunea lucidă. Mi-am impus o autoizolare, fiindcă oamenii din lume mă resping sau mă atacă şi nu mă pot apăra altfel de ei. Trăiesc singur, tăcut.
Văd dezastrul spiritual, politic, social, economic şi militar în care se află lumea şi nu cred că poate fi înlăturat. Lumea suferă consecinţele greşitei sale orientări, până când i se va deschide mintea pentru primirea adevărurilor lui Dumnezeu şi ale credinţei. De aceea credinţa trebuie să aibă mărturisitori autentici. Ştiu că lumea este cuprinsă în iconomia dumnezeiască a mântuirii. Cred. Iubesc. Nădăjduiesc.
Succesul electoral recent al AUR a adus o nouă vizibilitate ideilor „unioniste” al căror fanion a fost o bună bucată de vreme George Simion, fără însă a le pune în discuţie viabilitatea lor substanţială. Unionismul predominant discutat de massmedia românească reprezintă mai degrabă un om de paie, o noţiune menită să blocheze elaborarea unei foi de parcurs credibile prin care să se obţină reîntregirea Moldovei. Discuţia este menţinută la un nivel atât de precar, atât de sfidător lipsită de repere concrete şi de viabilitate practică, încât a subscrie discursului oficial, potrivit căruia România urmăreşte reîntregirea cu Basarabia în cadrul Uniunii Europene, reprezintă un simplu pretext străveziu pentru inacţiune şi o trădare a patriotismului de factură regională şi de factură naţională.
Această atitudine este o dovadă de neîncredere în identitatea românească şi în destinul românesc, neîncredere care se foloseşte de idei naţionale în scopuri mărunte, în principal de ascendent politic pro-românesc sau de influenţare a spectrului politic din Republica Moldova.
Nemaivorbind de alte probleme mai adânci ce ar fi iscate de această prezumtivă formă de reîntregire, care impun analizarea unor idei ce ţin de identitate şi ethos naţional, chestiuni marginalizate flagrant de curentul globalist dominant care s-a impus la conducerea statului român. În pagina de Năzuinţe am descris ideile pentru care am iniţiat activitatea acestui blog şi am precizat convingerea că moldovenismul nu trebuie lăsat la îndemâna celor interesaţi să îl instrumenteze împotriva românismului. Pe de altă parte, românismul, astfel cum este el cultivat astăzi de statul român, se surpă şi se compromite singur, fără a mai fi necesară acţiunea corozivă a unor concepte cultural-societale concurente, aşa cum greşit este înţeles moldovenismul astăzi.
Opinia noastră, pe care o exprimăm sub formă de convingere şi, îngăduit să ne fie, viziune asupra viitorului, este că România nu va putea fi Mare decât dacă mai întâi vom avea o Moldovă Mare. Chiar dacă, printr-o minune istorică îngăduită de Dumnezeu, Basarabia s-ar alipi astăzi ori mâine României, în cadrul Uniunii Europene, îndrăznesc să afirm cu oarecare siguranţă că statutul ţării noastre nu s-ar schimba substanţial nici în plan intern şi nici în cel extern. Consider că am aduce ideea naţională la o condiţie şi mai joasă, ratând, sub motivaţia salvagrdării europenismului, o nouă şansă de afirmare a ethosului românesc potrivit firii sale autentice, care nu poate fi nicicum despărţită de ortodoxia vie, trăită, germinatoare cultural.
Din acest motiv am evitat să punctăm printr-o postare separată ziua de 24 ianuarie, în care sărbătorim aşa-zisa „Mică Unire„, dat fiind că amnezia istorică voită ne menţine trăirea momentului la un nivel de extremă superficialitate şi de un formalism şi dogmatism istoric dureros, pe care societatea se grăbeşte să-l marcheze mecanic, fără suflet, doar pentru a reconfirma, anual, aceeaşi viziune îngustă şi aceeaşi cheie de interpretare a evenimentelor istorice. În ultimii ani, un nou punctaj mediatic agresează patriotismul moldovenesc, reducându-i obiectivele şi manifestarea publică doar la ideea construirii unei autostrăzi. Acest unic deziderat reprezintă o jignire desăvârşită şi o reducere a unui univers identitar extrem de bogat şi de important pentru viitorul neamului românesc la condiţia unui blid de linte.
Moldova este încă iubită aprig, este plânsă, simţită, înţeleasă şi râvnită cu dor adânc, în specificul identitar care nu apare ca fiind reflectat sau recunoscut de cei care dau astăzi glas unionismului de factură euro-atlantică. Moldova nu este doar Basarabia, Moldova nu apare în presă, nu este în inimile celor care ocupă scena publică şi care vorbesc despre viitorul românesc. Moldova pare că nu mai există în afara unui punctaj retoric de coloratură patriotică, dar corect politică.
Dimpotrivă, Moldova Mare ne este căminul pe care l-am pierdut în primul rând din cauze duhovniceşti, deloc străine de căderea Constantinopolului. Pentru că Moldova mult a primit de la Domnul, mult i s-a cerut şi greu a fost pedepsită pentru înstrăinarea de credinţă. Cauzele politice care au condus la risipirea cheagului nostru sufletesc şi a moşiei noastre străbune sunt consecinţe ale căderilor duhovniceşti succesive, pentru care nici cei dinaintea noastră şi nici noi nu am făcut pocăinţă.
Acestea au fost profeţite cu o precizie care ruşineză orice grup, forum sau institut de studii politice prospective la care se „închină” astăzi elita românească, fascinată de reconfigurări globale şi mari resetări. Cuvintele Sfântului Mitropolit Varlaam, pe care le preluăm cu sublinierile noastre în extras de pe portalul Doxologia.ro, sunt lămuritoare:
„Moldova va fi ruptă şi împărţită după bunul gust al puterii de la Răsărit, prin sfaturi mârşave şi ticăloase. La vremea din urmă o hiară roşie cu multe capete va înghiţi întreaga Europă creştină, iar oamenii se vor sălbătici mai rău ca fiarele. Oamenii se vor înrăi şi vor strica obiceiurile pământului, înmulţindu-se între ei ca dobitoacele fără nicio neruşinare, lepădând Sfânta Taină creştină a nunţii. Vor defăima obiceiurile creştineşti dedându-se la tot felul de obiceiuri străine, iar păgânii se vor amesteca cu sânge creştinesc. Mare urgie va fi atunci. Domnii pământului vor fi oameni vânduţi satanei, care nu vor mai purta grija poporului drept-credincios. Moşiile strămoşeşti vor fi călcate cu japca şi luate de străini după bunul lor plac, lucru nemaiîntâlnit în curgerea timpului în Moldova. Biserica strămoşească va fi ruşinată de noile obiceiuri păgâneşti şi papistăşeşti, aduse cu sila de vlădicii lor cu apucături sataniceşti. Oamenii afierosiţi lui Hristos cu slujbă veşnică vor lepăda sfântul chip şi făgăduinţa înaintea lui Hristos, dedându-se la viaţa lumească de dinainte.„
Este de absolută trebuinţă oricărui suflet românesc să citească integral această profeţie, nu doar extrasul preluat mai sus. Această lectură ne arată că orice discuţie despre unire, reunificare, reîntregire, trebuie să pornească de la cauzele duhovniceşti ale risipirii noastre. Aceste cauze trebuie cunoscute şi recunoscute, aduse la lumină, judecate şi vindecate potrivit învăţăturii noastre de credinţă.
Credem că doar acest rod duhovnicesc al pocăinţei şi al reaşezării în credinţa ortodoxă poate constitui temelia pe care să se reaşeze orice discuţie despre regăsirea moldovenilor în aceeaşi patrie. Ortodoxia singură reprezintă limanul şi hrana care îi poate aduce împreună pe toţi cei aflaţi pe locurile moldoveneşti, indiferent de etnie, limbă, cultură şi convingeri politice. Ortodoxia singură este aptă să producă spaţiul de libertate şi de binecuvântare necesar regăsirii şi reconstruirii noastre colective, nu în scopul reafirmărilor politice lumeşti, ci în scopul sfinţirii şi mânturii noastre.
Însă, din perspectiva pe care am descris-o mai sus, cea potrivit căreia starea actuală de risipire a moldovenilor are cauze duhovniceşti, instrumentarea celor două date în discursul public are însemnătate secundară şi trebuie primită ca simplu efect al acestei risipiri. Dar, o bună aşezare a noastră în credinţă poate alătura aceste două date, care acum aparţin unor naraţiuni istorice concurente, sub lumina aceleiaşi candele. Prin urmare, ar putea fi rost de bucurie vie a moldovenilor şi 24 ianuarie şi 2 februarie, cu tot haloul controverselor istorice care umbresc astăzi înţelegerea noastră comună, dacă acum am plânge întru pocăinţă potrivit îndemnurilor Sfântului Ierarh Varlaam, Mitropolitul Moldovei.
Astăzi, țara noastră marchează o dată istorică importantă – aniversarea a 662-a a statalității moldovenești!
La 2 februarie 1365, regele Ungariei Ludovic I a semnat un act prin care recunoaște independența Țării Moldovei, care a fost întemeiată în anul 1359.
Bogdan I, care a început lupta poporului pentru independență, a fost recunoscut Domnitor al Moldovei.
Țara noastră a trecut prin mai multe provocări, a cunoscut succese și eșecuri, dar pagina de glorie din istoria Moldovei este domnia de aproape o jumătate de secol a lui Ștefan cel Mare și Sfânt, cu care ne mândrim până în prezent.
Noi suntem datori să păstrăm memoria și să respectăm istoria Moldovei, pentru ca generația actuală și cele viitoare să poată ocroti și consolida țara noastră.
Reţeaua Parler a reprezentat pentru o foarte scurtă perioadă de timp o alternativă la Twitter. În momentul expulzării preşedintelui Donald Trump de pe platforma socială care l-a adus la Casa Albă, Parler a beneficiat de o conjunctură extrem de favorabilă, reprezentând o gură de aer proaspăt în rândul unor platforme deja compromise de conţinutul extremist (Gab, 4chan) sau insuficient de cunoscute sau de orientate către partea mobile (cum e MeWe).
Parler a cunoscut o explozie a traficului după incidentele de la Capitol, fiind temporar inaccesibilă din cauza numărului foarte mare de utilizatori care au decis să-şi deschidă cont pe această aplicaţie. Acest articol în limba engleză descrie, numeric, creşterea cu adevărat exponenţială cunoscută de Parler în ultimele zile, alimentată de un sentiment complex de revoltă şi temere a electoratului trumpist faţă de măsurile de excluziune socială care au urmat înfrângerii electorale.
Ceea ce a urmat acestui succes a fost o reacţie violentă a reprezentanţilor BigTech şi a massmedia împotriva Parler. Google a eliminat peste noapte, literalmente, aplicaţia din Magazinul Play, Apple a întârziat aceeaşi măsură cu o zi, iar Amazon, care asigura infrastructura cloud de găzduire a serviciilor Parler, a dat un ultimatum de 24 de ore administratorilor, după care le-a tăiat, literalmente, curentul. Aplicaţia Parler este, şi vom arăta că va rămâne, definitiv, offline.
În acelaşi timp, Parler a fost victima unui atac informatic specializat care a expus întreaga bază de date, cu toate metadatele utilizatorilor, inclusiv postările care fuseseră şterse anterior de utilizatori, fiind arhivate inclusiv datele de geolocaţie asociate acestora. O asemenea breşă de securitate este cataclismică pentru orice serviciu software, fiind practic de neconceput în zona de securitate cyber. Cei 70 TB care au fost puşi la dispoziţia publicului reprezintă, practic, întreaga bază de date a reţelei sociale şi cuprinde inclusiv trimiterile şi legăturile spre alte platforme ce se regăseau în mesajele private.
Nu în ultimul rând, Parler a fost izolat şi refuzat de toţi colaboratorii şi furnizorii de pe piaţă, fiindu-le refuzate inclusiv achiziţiile de hardware, angajarea de servicii de suport elementare (acces internet, protecţie Cloudfare etc) într-o sincronizare cu adevărat fără precedent în societăţile occidentale.
”Toți partenerii, de la serviciile de mesagerie până la furnizorii de emailuri, ba chiar și avocații noștri, ne-au părăsit”, a declarat John Matze, directorul general al Parler.
Formal, acuzaţia ce se aduce Parler este că nu dispune de un serviciu de moderare care să elimine îndemnurile la violenţă şi că, în actualul context social, acest lucru reprezintă un pericol pentru siguranţa publică.
Informal însă, pe Twitter au fost diseminate informaţii care sugerează că Parler ar fi fost un „proiect politic nesigur” din cauza circumstanţelor personale ale fondatorului.
THREAD: Now that @Amazon@awscloud has announced they will no longer host @parler_app, many have speculated that they will just “find another host.”
Here is why that’s not so simple and what it will likely mean for the app’s future. First, let’s look at where things are…
Într-un tweet al unui specialist american în dezinformare, care probabil va ajunge viral în perioada următoare, se sugerează explicit că fondatorul Parler, John Matze, este un pion al serviciilor speciale ruseşti, avându-se în vedere modul în care şi-a cunoscut soţia, pe Alina Mukhutdinova, în anul 2016, când aceasta se afla într-o vacanţă de două săptămâni în Statele Unite.
Întâmplător, a urmat o căsătorie rapidă, o călătorie în Rusia şi un proiect software alternativă la Twitter, finanţat netransparent, care presupunea remunerarea generoasă dar şi accesul la datele personale ale utilizatorilor, date extrem de sensibile, ce sunt folosite de fiscul american.
Este, prin urmare, foarte probabil că distrugerea Parler a fost mai degrabă o acţiune de contraspionaj desfăşurată în plan deschis decât o acţiune de cenzurare şi excluziune socială a electoratului trumpist.
Concertarea de acţiuni ilegitime, brutale, disproporţionate şi de o amploare fără precedent, care s-au manifestat în mod sincronizat, pe toate planurile, determinate de succesul cu adevărat extraordinar al Parler reprezintă mai degrabă un indiciu că această aplicaţie reprezenta un risc intolerabil pentru siguranţa naţională a SUA decât un mijloc nedorit de comunicare pentru o parte a electoratului american.
O astfel de reacţie generalizată a establishmentului american, fără nicio legătură cu cadrul legal în vigoare sau cu cutumele de bussiness încetăţenite, chiar şi în contextul politic în fierbere al momentului, nu poate fi explicată altfel.
Este de aşteptat ca de acum înainte discuţia să se mute spre modalităţile legitime de moderare a conţinutului digital, de temperare a puterii BigTech, poziţiile discursive reparatorii şi liniştitoare fiind cele care deja au circulat public şi care au câştigat aderenţă printre internauţi.
Nu cred, aşadar, că este înţelept ca, la aceast moment, publicul ortodox să migreze de pe Facebook sau Whattsapp, distrugerea Parler nefiind, în opinia mea, cauzată de războiul ideologic globalişti/naţionalişti ci de vechea dar mereu actuala înfruntarea geopolitică.
De principiu, nu sunt pentru fugă şi pentru retragere, iar în acest caz cu atât mai puţin. Nu strică însă precauţia şi pregătirea alternativelor.
Deşi videoclipurile preluate anterior de blogul nostru de la canalul Youtube SFR TV au vizat chestiunea ezoterismului, găsim potrivit să preluăm în cele ce urmează o emisiune cu un alt subiect, Cunoaşterea de sine şi dezvoltarea personală, dar care este înrudit tematic cu materialele anterioare.
În esenţă, ezoterismul are în vedere cunoaşterea spirituală de sine din perspectiva unei prezumtive relaţii cu un dumnezeu impersonal, sens în care eforturile celui aflat în căutarea liniştirii sufleteşti se abat în mod păgubitor de la ceea ce căutătorului îi este odihnitor, ajungând la starea ce în literatura ortodoxă poartă denumirea de înşelare.
După cum ne arată părintele ieromonah Dionisie Rîmbeţ, stareţul Mănăstirii Sfântul Apostol Filip de lângă Adamclisi, chiar şi căutarea sinceră, care urmează conştiinţa curată, ne poate abate de la ceea ce este sănătos deoarece, de la un anumit punct al căutărilor noastre, intervin pulsiunile pătimaşe care ne servesc stări şi simţăminte doar aparent duhovniceşti.
Ne spune părintele ieromonah că acest lucru se întâmplă deoarece omul modern nu (mai) are capacitatea de a înţelege că stările duhovniceşti nu decurg dintr-o activitate exterioară ci, dintr-o stare de umilinţă, de împăcare cu Dumnezeu. Libertatea de conştiinţă care cârmuieşte aceste căutări se poate manifesta doar pe fondul acestei păci/împăcări, care nu este o pace psihologică, nu este simplă detaşare de cele ce ne înconjoară sau una care face abstracţie de durerile lumii. De fapt, împăcarea cu Dumnezeu reprezintă începutul stărilor haricedespre care vorbesc Sfinţii Părinţi, aşa cum o arată şi experienţa celor nou convertiţi sau reîntorşi la credinţă care au parte de darurile începătorului (o perioadă de har şi de bucurie duhovnicească însoţită de vigoare a credinţei şi de râvnă).
Prin urmare, în lipsa împăcării cu Dumnezeu, activităţile îndreptate spre cunoaşterea de sine, fie că au sau nu o dimensiune spirituală, îşi vor arăta limitele, pentru că este foarte dificil să ne rupem de răul cu care suntem obişnuiţi, cu răul moştenit care ne face să fim tributari apucăturilor rele din familie pe care, de multe ori, le îndreptăţim sau chiar nici nu le mai conştientizăm.
Motivul pentru care am considerat necesar să preluăm acestă înregistrare se referă la faptul că, discutând subiectul adevăratei cunoaşteri de sine, părintele ieromonah Dionisie duce discuţia mai departe de harul începătorului, la paza gândurilor şi, mai ales, la grija faţă de mişcările inimii. Mai cu seamă cei care cad în mrejele ideilor de dezvoltare personală împrumutate din ezoterism cultivă odisciplină mentalăprin care îşi refuză gândurile negative referitor la persoane sau situaţii, iar această împietrire şi încorsetare a minţii este celebrată, în chip înşelător, ca fiind o etapă superioară de cunoaştere de sine.
Dar ne arată părintele ieromonah că odată cu acest obiectiv se ajunge la o stare de plafonare în care, deşi prin educaţie, instrucţie sau deprindere, pot fi controlate punctual gândurile, totuşi, se păstrează o stare de tulburare care macină. Această stare de tulburare provine din inimă şi de aceea suntem chemaţi să purtăm grijă de preaplinul inimilor noastre, izvorul gândurilor omului, gândul fiind sămânţa faptei.
Înregistrarea pe care vă o împărtăşim cuprinde multe învăţăminte de folos, însă nu este chiar facil de urmărit, nefiind realizată în formatul cel mai inspirat sau în cele mai bune condiţii tehnice. Cu toate acestea, cei care se vor îndărătnici să o parcurgă, alături de alte înregistrări foarte valoroase ale acestui canal Youtube, cu siguranţă se vor găsi la adăpost de unele dintre cele mai întâlnite ispite din viaţa creştinilor zilelor noastre: preocuparea dezvoltării personale în lipsa împăcării cu Dumnezeu.
Anunţăm cu mare bucurie apariţia editorială, îndelung aşteptată, a Învăţăturilor lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, ediţie decembrie 2020, sub îngrijirea lui Dan Zamfirescu şi Ileana Mihăilă, cu studiu introductiv de Eugen Simion, volum inclus în seria Opere Fundamentale publicată de Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, care îşi desfăşoară activitatea sub egida Academiei Române.
Tomul, care numără 1180 pagini, reprezintă o reluare parţială a ediţiei din 2010 apărută la editura Roza Vânturilor, la care am făcut trimitere în mod repetat în materialele publicate pe situl nostru, şi preia întregul aparat critic şi comentariile acolo publicate, constituindu-se într-un referenţial absolut necesar pentru înţelegerea Învăţăturilor… în contextul potrivit. Dacă în ediţia 2010 se regăseau, din câte îmi amintesc, şi fragmente extinse din Sfaturile pentru educaţia împărătească a lui Manuel Paleologul sau din Carte de învăţătură pentru fiul său Romanos de Constantin Porfirogenetul, în oglindă cu alte referinţe parenetice, ediţia de faţă se concentrează exclusiv pe opera Sfântului Voievod Neagoe şi pe referinţele critice la aceasta.
Din păcate, în linia deja înrădăcinată în cultura română, atât studiul introductiv cât şi referinţele critice care vizează Învăţăturile…, colecţionate cu deosebită atenţie şi dedicaţie, nu sesizează sau nu evidenţiază îndeajuns legătura indisolubilă între opera analizată şi viaţa sfântă a domnitorului nostru, trăită în lumina povăţuirii duhovniceşti a Sfântului Ierarh Nifon.
Deşi studiul introductiv face vorbire despre latura isihastă a Învăţăturilor… sau despre viziunea sa eşatologică, totuşi ne este limpede că domnul academician Eugen Simion, în ciuda vastei sale culturi, nu sesizează armătura, fibra autentic duhovnicească a scrierii, pe care o cataloghează repetat ca fiind scriere filosofică-morală de factură religioasă, rezumându-se la aprecieri despre valoarea estetică sau spirituală a textului original sau compilat, subscriind concluziilor lui George Călinescu care descria „adaptarea din Hrisostom” ca fiind făcută „cu spontaneitate şi ondulări proprii, pline de patos”.
Aşa nevedere a pădurii din pricina copacilor, mai (foarte) rar!
Volumul cuprinde în Addenda şi Viaţa şi traiul sfinţiei sale părintelui nostru Nifon, patriarhul Ţarigradului, care au strălucit între multe patemi şi ispite în Ţarigrad şi în Ţara Muntenească, scrisă de Chir Gavriil Protul adică mai marele Sfetagoriei, semn că îngrijitorii ediţiei înţeleg filiaţia intelectuală a Sfântului nostru Voievod, însă, ceea ce nu se regăseşte suficient explicat sau pus în lumină este faptul că aceste învăţături reprezintă rodul a două vieţi de sfinţenie. Şi nu orice fel de vieţi! Un domnitor şi un patriarh ecumenic, iar apoi mitropolit al Ţării Româneşti.
Sensurile Învăţăturilor… sunt, prin urmare, încifrate ochiului cultivat de învăţături lumeşti, care caută valori estetice şi înţelege din modelul „omului dezăvârşit şi întreg” descris de Sfântul Voievod Neagoe o lucrare de pedagogie politică şi un manual de morală practică. Nu! Avem în faţă o scriere cu adevărat duhovnicească, redactată de cel care ocârmuia Ţara Românească în vremuri foarte tulburi, la vârful istoric al puterii otomane. Viziunea sa nu este (doar) a unui pedagog cultivat şi cunoscător de limbi străine, a unui priceput conducător de oşti şi a unui cârmuitor iscusit ci, în primul rând, a celui străpuns de o credinţă vie, care caută sfinţenia fiilor şi supuşilor săi.
Mărturie despre această năzuinţă ne este şi Cuvântul de învăţătură al bunului creştin domn Neagoe Voivod, domnul Ungrovlahii, cătră 2 slugi credincioase ale sale şi dragi, care se lepădară de lume şi să dederă vieţii călugăreşti, prima învăţătură pentru monahi alcătuită de un autor român, care se pare că îi viza pe postelnicii Stroe şi Vladislav şi care ne arată că domnul nostru cunoştea îndeaproape Scara dumnezeiescului urcuş a Sfântului Ioan Scărarul.
În acelaşi studiu introductiv de Eugen Simion se fac referiri, în notă sinoptică, la Machiaveli sau Castiglione observând, aşa cum este la îndemână oricărui cititor, distanţa enormă între modelul politic machiavelic şi modelul de vieţuire şi ocârmuire la care ne îndeamnă Sfântul Voievod Neagoe. Comparaţia este, după cum am spus, una superficială prin aceea că etalonul comparaţiei se păstrează în registru moral, cedând practic ascendentul funcţional-operaţional către realpolitik-ul de factură machiavelică.
Însă tocmai aici este miza comparaţiei, miză pe care o ratează mulţi dintre cei care parcurg Învăţăturile… şi care desconsideră valoarea lor practică şi de mare actualitate din pricina vocabularului şi conţinutului religios. Dacă învăţătura machiavelică duce în iad prin cinismul şi viclenia sa, dacă cea a Educaţiei principelui creştin a lui Erasmus rămâne nelucrătoare prin caracterul lumesc al aparenţelor studiate, dacă Despre înlănţuiri în general ale lui Bruno vizează ocârmuirea prin magie şi manipulare, fiind de asemenea ucigătoare de suflet, singură Învăţăturile… reprezintă limpede calea mântuitoare a ocârmuirii creştine, dată cu cuvânt de legământ urmaşilor Măriei Sale.
Avem adunate în aceste rânduri atât experienţa stăpânului, a Principelui autentic şi învestit cu drept de viaţă şi de moarte asupra supuşilor săi, cât şi experienţa slugii neascultătoare, care încalcă porunca domnitorului Radu cel Mare, îngrijindu-se de soarta părintelui său duhovnicesc prigonit pe nedrept. Atât experienţa celui iubit de stăpânire cât şi a celui prigonit de stăpânire, atât a celui bogat cât şi a celui care dispreţuieşte lucrurile materiale şi se bucură de darurile duhovniceşti.
Trebuie reţinut în mod esenţial că nu avem înaintea noastră pe autorul unui tratat de „etică a spăşeniei şi mântuirii”, astfel cum formulează academicianul Eugen Simion, ci pe un povăţuitor duhovnicesc care s-a sfinţit şi mântuit aflându-se pe tron, conducând un popor. Prin aceea că sunt rodul unor vieţi de sfinţenie, Învăţăturile… sunt şi vor rămâne de (mare!) actualitate, în veac!
Ediţia 2020 a Învăţăturilor… reprezintă un instrument deosebit de util celor care simt nevoia să descopere filonul duhovnicesc al poporului român, în condiţiile în care, aşa cum se şi recunoaşte, această mare comoară a noastră rămâne în mare parte necitită şi necunoscută publicului larg şi desconsiderată pe nedrept şi spre paguba noastră.
Cele 1180 de pagini cuprind tot ceea ce ne este necesar pentru o mare resetare a perspectivei noastre asupra trecutului şi viitorului poporului român şi este necesar să fie parcurse, chiar şi selectiv, de toţi cei ce ocupă loc pe scena publică a societăţii româneşti.
Din nefericire, în buna(?) tradiţie românescă a ignorării lucrurilor de valoare, cartea este ascunsă prin cotloanele internetului, la ora redactării prezentului material nefiind disponibilă spre cumpărare nici pe Libris.ro, nici pe Librărie.net, nici pe Elefant.ro, nici pe DepozituldeCărţi.ro, nici pe LibrăriaSofia.ro, nici pe Emag.ro. Poate fi găsită pe Cartepedia.ro sau pe LibrariaEminescu.ro, ultimul site fiind, de altfel, şi singurul care distribuie cartea Ortodoxia rănită sinodal.
Tot din nefericire, preţul Ediţiei 2020 a Învăţăturilor… apărută sub egida Academiei Române, este unul inaccesibil publicului larg, dar, în opinia noastră, reprezintă o cheltuială vitală pentru orice gospodărie sau bibliotecă parohială. Este pur şi simplu de neînlocuit în cultivarea patriotismului şi a iubirii de Dumnezeu şi de ţară. Formulăm aceste susţineri entuziaste fără a avea niciun fel de interes material, direct sau indirect, în comercializarea volumului.
În cele ce urmează adăugăm două videoclipuri de prezentare a cărţii, realizate (cam stângaci) de domnul academician Eugen Simion, cu rugămintea pe care o adresăm deschis, tuturor, să formuleze în proprii termeni şi prin propriile mijloace şi modalităţi preferate recenzii ale Ediţiei 2020 a Învăţăturilor…, pe care le vom prelua cu interes şi cu mare drag pe blogul nostru.
Este vital ca, la 500 de ani de la scrierea lor, Învăţăturile… să reintre în circuitul nostru public şi să nu fie lăsate exclusiv în grija şi fascinaţia academicienilor şi cărturarilor sau a celor cu interese de nişă.
La apropierea noului an găsim potrivit să mulţumim călduros cititorilor theodosie.ro, celor ce şi-au găsit timp şi interes să participe la conversaţiile găzduite de blogul nostru cât şi celor care au preluat şi supus articolele noastre atenţiei publicului propriu.
Una dintre marile noastre bucurii din acest an a fost redescoperirea unei comunităţi de credincioşi interesaţi să contribuie cu opinii şi argumente proprii la dialogul propus de noi, dialog de pe urma cărora ne considerăm mai înțelepți și mai bogaţi şi care reprezintă o motivaţie autentică pentru a ne continua activitatea şi în anii ce vin.
Anul 2020 a fost unul frumos şi fericit în măsura în care fiecare dintre noi am ştiut şi ne-a dăruit Domnul putere să îl găsim astfel. Pentru mulţi dintre noi vremurile au fost pline de confuzie şi de tulburare, poate că și de temere, dat fiind că mersul timpului vădeşte o grăbire înnegurată spre deznodământul pe care îl cunoaştem.
Ni se aşterne înainte vreme de grea încercare a credinţei noastre, prilej de a da seamă de toate câte le credem şi nădăjduim, dar și pricină de mărturisire, cu bucurie, după cuvântul Sfântului Ierarh Nifon, Patriarhul Constantinopolului: „se cade să suferim primejdiile acestei lumi, cu bucurie!”
Anume în această specie de bucurie nădăjduim să ne găsească Anul Nou pe toţi, sănătoşi la trup şi suflet, cu mintea limpede, cu voinţa tare, cu credinţă lucrătoare şi mereu cu gândul bun în toate împrejurările în care va îngădui Domnul să ne aflăm!
