Un eveniment de importanţă sistemică, dar care nu a primit atenţia cuvenită în mediul ortodox, este propunerea Comisiei UE de adoptare a Pactului Ecologic European (Green Deal). Ne informează Comisia următoarele:
Transformarea Europei în primul continent neutru din punct de vedere climatic până în 2050 este cea mai mare provocare și oportunitate a epocii noastre. Pentru a reuși să facem acest lucru, Comisia Europeană a prezentat Pactul ecologic european, cel mai ambițios pachet de măsuri care ar trebui să le permită cetățenilor și întreprinderilor din Europa să beneficieze de tranziția către o economie verde și durabilă. Măsurile sunt însoțite de o foaie de parcurs inițială a principalelor politici și variază de la reducerea ambițioasă a emisiilor și investițiile în cercetarea și inovarea de vârf până la conservarea mediului natural al Europei.
Susținut de investiții în tehnologii ecologice, soluții durabile și noi întreprinderi, Pactul ecologic poate fi o nouă strategie de creștere a economică a UE. Succesul său depinde în mare măsură de implicarea și angajamentul publicului și al tuturor părților implicate.
Mai presus de toate, Pactul ecologic european stabilește o cale de tranziție justă și echitabilă din punct de vedere social. El este conceput în așa fel încât marea transformare care ne așteaptă să nu lase în urmă pe nimeni – niciun om, nicio regiune.
Este uşor de observat că presa noastră mainstream a preluat exclusiv perspectiva optimistă în articolele de informare, de cele mai multe ori folosind chiar termenii regăsiţi în materialele de promovare publicate de Comisie.
Însă, pentru o iniţiativă de o asemenea magnitudine şi cu un impact atât de pronunţat asupra ţării noastre, Green Deal-ul european a prilejuit, totuşi, puţine analize de conţinut. Acest fapt este remarcat de editorialistul Iulian Anghel de la Ziarul Financiar care atenţionează în privinţa unor efecte negative în plan economic şi social. Acestea, deşi sunt cunoscute, sunt trecute sub tăcere.
Mai avertizează editorialistul ZF asupra faptului că cei care emit opinii nealiniate entuziasmului eurofil se găsesc în postura ingrată de a fi consideraţi refractari sau chiar antieuropeni, acuzaţie deosebit de gravă în spaţiul public românesc, lucru care sporeşte tăcerea pe acest subiect şi care inhibă orice iniţiativă de punere în dialog a avantajelor dar şi a dezavantajelor(clare!) aferente acestor deziderate.
Pe
acest blog nu avem astfel de temeri de a fi aşa etichetaţi, ne-am asumat anterior
opţiunea în favoarea RoExit-ului (ieşirea României din Uniunea Europeană), cu
menţiunea că deşi o dorim sincer, o considerăm şi cvasi-imposibilă şi extrem de
periculoasă în acest moment, dar şi că îi înţelegem pe deplin pe cei care sunt
pro-europeni convinşi.
Din
punctul nostru de vedere, proiectul de ţară care ar trebui să fie locomotiva
RoExit-ului presupune aceleaşi elemente de dezvoltare economică şi socială care
trebuie implementate pentru continuarea parcursului european, plaja reformelor cu dublă utilitate fiind
extrem de largă.
Tocmai această vocaţie reformatoare cu dublă utilitate este, în opinia noastră, motivul pentru care parcursul european al României este securizat printr-o vânătoare atât de necruţătoare a disidenţilor ideologici: integrarea şi alinierea europeană pot fi lesne folosite pentru atingerea unor obiective naţionale, după cum constatăm exemplul politicienilor maghiari (faţă de care avem şi rezerve pe care le vom relua cu altă ocazie). Credem că astfel se explică, pe de o parte, virulenţa cu care sunt atacate structurile de susţinere ale fibrei naţionale şi, pe de altă parte, exaltarea cu care sunt promovate temele progresiste, euro-atlantice.
RoExit-ul,
pentru a fi măcar superficial fezabil, are nevoie de energii şi sacrificii mult
peste ceea ce ar presupune o aliniere integrală la setul de politici publice
europene şi, din această perspectivă, considerăm că participarea României la
proiectul european (integrarea U.E.) este o manifestare a neputinţei noastre de
a ne căuta un rost propriu. Chiar ideea de a ne imagina, colectiv, un model de
înflorire naţională, a fost abandonată de multă vreme în favoarea unei stări de
apatie şi de aliniere seacă înaintea tuturor comandamentelor din exterior.
Propaganda anti-europeană întâlnită în spaţiul public românesc vânează motive de a picta UE în culorile cele mai sumbre, căutând exclusiv componenta negativă, lucru ce înfrânge tocmai ideea unui RoExit viabil. Vedem în acest lucru dovada că propaganda antieuropeană nu urmăreşte o Românie puternică şi înfloritoare ci, în primul rând, şubrezirea elementelor de sprijin actuale, sporirea vulnerabilităţilor României. Or, pentru a nu cădea în această capcană, este nevoie de discernământ şi pricepere în a fi înţelese atât avantajele cât şi dezavantajele politicilor europene. În continuare, este mare nevoie de un spaţiu public în care să-şi găsească loc şi ideile neconforme grilei acceptate politic, şi analiza critică a proiectelor europene, şi contestarea legislaţiei de sprijin.
În acest context, preluăm editorialul din Ziarul Financiar pentru că, deşi este redactat sub forma unei simple opinii, loveşte convingător în aura eurofilă în care este prezentat meta-proiectul european şi poate fi un model de însuşire a poziţiei minoritare pe teme importante, poate fi acel model care ar putea să caracterizeze intelectualitatea mijlocie activă în spaţiul public ortodox (middle-class intelectual).
Din nefericire însă, când vine vorba de UE, în spaţiul ortodox sporeşte ideea respingerii de plano a oricărei forme de asimilare a lucrurilor folositoare, cu consecinţa perpetuării stării noastre de slăbiciune şi a îndepărtării continue de posibilitatea concretă de a ne bucura de un RoExit viabil.
Dacă deschizi gura pe subiect, te poţi aştepta la un potop de imprecaţii. Încă este bine. La cum se mişcă valul, în anii următori te-ai putea trezi cu bastoane pe spinare, dacă vei pune la îndoială predicile apostolilor lumilor noi.
„Nimic nu va mai fi la fel”, răsună glas tulburător, din amvonul noii ideologii.
Epidemia de gripă plecată din China ar trebui să rupă, sub povara regretelor, coloana oricăui apostat. Să ingenuncheze definitiv voinţa oricărui incredul. Iată că, la nici două luni de când o parte a industriei Chinei şi-a închis obloanele în urma carantinei, cerul Imperiului de Mijloc, pustiu şi gol ca în vremea în care Duhul Domnului plutea peste ape, a devenit limpede, ca imediat după infricoşătoarea poruncă: Să fie lumină!
Cu voie sau din teamă, rândurile închinătorilor noii ideologii îngraşă pământul până ieri neroditor al revelaţiei climatice. De pe un site franţuzesc aflăm poveşti de jale. În Uniunea Europeană ar fi deja peste 700.000 de strămutaţi ai climei. Unde sunt ei? Printre noi, dar ochii noştri sunt prea orbi de neştiină ca să-i vadă.
Acum, desigur, problema încălzirii globale este un foarte serioasă. Până la a vedea soarele căzând pe pământ, zeci şi sute de mii de oameni mor în fiecare an în marile aglomerări urbane, din cauza bolilor asociate cu poluarea, poluare care contribuie, nemijlocit, la modificarea climei. Dar, în acest punct, nu mai este suficient să acţionezi raţional. Focul Vestei a fost reaprins, iar Vestalium Maxima ţipă infricoşător de la tribunele marilor organizaţii: ”Vreau să vă speriaţi!” Desigur, ştim din istorie puterea unei vestale. Poate ierta păcatul de moarte printr-o simplă atingere, iar pentru cel care i-ar aduce un prejudiciu exista o singură binecuvântare: moartea.
Aşa că, oricare dintre cei care au mai rămas pe aici să-şi pună întrebări se împacă cu muţenia lebedei. De ce să mă bag eu?
Comisia Europeană a propus la finalul anului trecut un megaproiect, pompos intitulat “Green Deal”, care vrea să facă din Europa, până în 2050, un spaţiu în care emisiile de carbon să nu depăşească ceea ce mediul poate absorbi în mod natural (“neutralitate climatică”). Adică ceva de felul Edenului, grădina feerică, în care Adam se plimba fără amintiri şi fără dorinţe, înainte de a muşca din mărul promisiunii şi al morţii.
Comisia a mers mai departe în această săptămână şi a pus proiectul în dezbatere publică. Proiectul va deveni lege şi toate ţările sunt obligate să-l urmeze.
Ca întotdeauna, mai întâi sunt prezentate lucrurile bune. Cu toţii ne dorim o planetă fără poluare. Tehnologiile viitoare ne vor ajuta. Suntem bogaţi, avem, prin urmare, bani pentru un astfel de efort. Putem renunţa la cărbune ca materie primă pentru energie. Mai încolo poate şi la gaz (probabil acesta va fi admis ca element de tranziţie, nu se ştie pentru câţi ani), la energie nucleară, cine ştie.
Costuri? Modeste. Între 2021 şi 2027 va fi creat un fond de 100 mld. euro. 7,5 mld. euro (“fond al tranziţiei juste”) sunt granturi pentru ţările în dificultate. România primeşte, din aceşti bani, 750 mil. euro ca să închidă minele din Valea Jiului şi capacităţile de la Rovinari şi Turceni. Vor mai avea de suferit unii prin Galaţi, Dolj, Parhova, Mureş – vrei 28.000 de locuri de muncă. Un mizilic. Nu face să gura când ţi se cere să-ţi inchizi 24% din capacitatea de producţie a energiei.Poate de la 90% încolo…
Restul banilor, până la 100 mld. euro, sunt imprumuturi ce vor fi acordate preferenţial statelor şi companiilor private.
Nimeni nu spune însă că proiectul costă între 260 mld. euro anual şi 400 mld. euro anual, până în 2030 – estimare a serviciilor de specialitate ale Parlamentului European. Adică spre 4.000 de miliarde de euro, în zece ani. Cum România înseamnă doar ceva peste 1% din PIB-ul Uniunii, rezultă că ea trebuie să găsească vreo 40 de miliarde de euro, în zece ani, pentru a se conforma. Mai mult decât soldul pozitiv al fondurilor structurale primite de România – 37 mld. euro, de la aderare până azi.
Şi mai puţin se vorbeşte în România, deşi informaţia este publică: un sfert din fondurile stucturale acordate de UE trebuie redirecţionate către “proiecte verzi”. În plus, pentru a avea acces la granturile de 750 mil. euro, România trebuie să pună, din banii ei, cel puţin 1,5 euro (probabil şi aceştia din fondurile structurale) pentru fiecare euro primit prin mecanismult tranziţiei juste.
Acum în România de la analişti cu ştaif din Big Four, până la ziarişti leneşi, toată lumea şterge aburul din fereastră şi-şi dă cu părerea despre câte grade sunt afară, dar nimeni nu deschide uşa să păşească în zăpadă. Vai, România trebuie să fie pregătită să absoarbă pleaşca de 750 de milioane de euro de la UE: să facă programe, proiecte, să susţină iniţiativa privată, să facă reconversie profesională! Dar unde am mai auzit eu muzica asta de film?
Păi am auzit-o chiar în Valea Jiului, unde minele de cărbune vor fi închise definitiv. Am auzit-o de fiecare dată când se închidea câte un fost colos comunist.
Vă mai aduceţi aminte de ultima mineriadă, cea din 1999? Credeţi că putea fi posibilă fără “reforma” lui Ciorbea? Eu nu cred. Am fost în Vale şi înainte, şi după “reforma” guvernelor CDR. Atât i-a reconvertit profesional reforma lui Ciorbea pe minerii scoşi din minele Dâlja, încât toţi au devenit culegători de fructe de pădure cu diplomă, care iarna se încălzeau cu energie furată şi făceau cozi la cantinele sociale, care, pentru majoritate celor din Uricani sau Petrila, era singura soluţie pentru o masă caldă.
Acum, din nou: “reconversie profesională”, “iniţiativă privată” “proiecte inteligente” – toată maculatura gândirii leneşe îşi revarsă puhoaiele de nimicuri peste bruma de bun-simţ care a mai rămas pe aici.
Cine-mi poate spune câţi oameni şi-au schimbat profesia în urma cursurilor de “reconversie profesională”, susţinute cu banii POSDRU (2007 -2014) – 4,2 miliarde de euro? Câţi şomeri au fost angajaţi? Ştie cineva?
Ştie cineva de unde va scoate România (statul şi mediul privat) în următorii zece ani 30 – 40 mld. Euro, pe care să-i investească în proiecte verzi? Când statul are nevoie, an de an, de 8 – 10 miliarde de euro, din împrumuturi, pentru a se menţine pe linia de plutire?
Nu este de dorit ca roata lumii să fie întoarsă. Este bine că problema protejării mediului a ajuns în centrul dezbaterii. Dar oamenii nu trebuie să ştie ce-i aşteaptă?
Preşedintele Klaus Iohannis a participat la astfel de discuţii, dar întors în ţară, nu zice nici pis. De parcă nu ar şti că cei care plătesc factura la final vor fi tot cetăţenii.
Puţin au rămas cei care ridică problema şi pun întrebări. Fostul preşedinte Traian Băsescu vorbeşte în pustiu: Green Deal este un dezastru, vom cultiva mori de vânt pe câmpurile de grâu de astăzi.
Adrian Volintiru, directorul general al Romgaz admite: Greean Deal ne va reduce profitul. Păi îl va reduce. Dar Comisia Europeană, în trufia ei, crede că a găsit antitodul: va pune taxe vamale mari pentru produsele din afara UE care sunt realizate cu materii prime poluante. De parcă ceilalţi nu pot pune şi ei taxe.
României i se întinde un măr otrăvit şi nimeni nu reacţionează. Ajunşi în acest punct şi temători de a nu fi arătaţi cu degetul şi cârtiţi ca făuritori de dezastru, oameni cu influenţă în dezbateri au ales să înghită în sec şi să tacă.
Preluăm un articol AgerPres care informează despre adoptarea în unanimitate în şedinţa Comisiei pentru Sănătate a proiectului de lege vizând vaccinarea obligatorie, la care adăugăm o singură precizare finală, urmând ca, în măsura în care vom găsi răgaz, să completăm opiniile noastre în secţiunea de comentarii:
Vaccinarea copiilor ar putea deveni obligatorie, după ce deputaţii din Comisia pentru sănătate au votat, luni, în unanimitate, introducerea acestui amendament în proiectul legii vaccinării.
Proiectul de lege trebuie să primească votul plenului Camerei Deputaţilor – care este decizională.
„Încă nu am terminat raportul, am terminat şedinţa comisiei în care am dezbătut Legea vaccinării. Dacă până acum mergeam pe acest concept unanim, al obligativităţii informării, de astăzi putem vorbi şi despre o obligativitate a vaccinării. Dar nu vorbim despre un consimţământ prezumat, aşa cum el era trecut iniţial în proiectul de lege, acest punct a fost scos din lege, celelalte obligaţii rămânând incluse în lege, începând de la nivelul medicilor, la nivelul Ministerului Sănătăţii, Caselor de asigurări şi aşa mai departe. Consimţământul prezumat ar fi însemnat că de la naştere oricine ar fi considerat că îşi dă consimţământul pentru a fi vaccinat. Nu, acest consimţământ trebuie obţinut”, a explicat preşedintele Comisiei pentru sănătate din Camera Deputaţilor, Florin Buicu.
El a precizat că sancţiunile, în principiu, au rămas aceleaşi, pornind de la avertisment într-o primă fază, ulterior fiind prevăzute amenzi.
„Cea mai mare amendă este, din câte ştiu eu, de până la 10.000 de lei. Părinţii care nu vor să vaccineze un copil pot să aibă un motiv. Dacă există un motiv de nevaccinare, şi anume o contraindicaţie definitivă sau temporară, ei au posibilitatea, fără niciun fel de problemă, să refuze vaccinarea. Există nişte mecanisme prin care odată la 3-4 luni li se va prezenta părinţilor care este situaţia, se va discuta cu ei, li se va spune despre toate beneficiile legate de vaccinare”, a adăugat Buicu.
Referindu-se la un protest organizat luni în faţa Palatului Parlamentului împotriva vaccinării obligatorii, Florin Buicu a susţinut că noua lege „introduce mecanisme protective pentru părinţi”, adică Ministerul Sănătăţii sau producătorii vor fi responsabili pentru apariţia unor eventuale probleme secundare sau accidente.
„Am încercat prin modificările rezultate în urma discuţiilor de astăzi din comisie să introducem nişte mecanisme protective pentru părinţi, astfel încât, în cazurile în care, de exemplu, apar probleme legate de efecte secundare sau de acest tip, Ministerul Sănătăţii să fie cel care să plătească contravaloarea acestor probleme care apar. Pe de altă parte, producătorii vor fi responsabili de eventualele accidente care apar. (…) Vaccinarea obligatorie este pentru copii, în schimb există anumite situaţii în care şi vaccinarea adultului poate fi obligatorie. Vorbim de angajaţi din anumite instituţii a căror activitate poate avea impact în sănătatea publică”, a afirmat preşedintele Comisiei pentru sănătate din Camera Deputaţilor.
Întrebat de ce nu s-a venit mai devreme cu o decizie, în contextul în care proiectul de lege este din 2017 în Parlament, Buicu a recunoscut că apariţia riscului epidemiei de coronavirus a grăbit dezbaterile comisiei.
Buicu a mai susţinut că a primit numeroase mesaje şi de la cei pro şi de la cei anti-vaccinare, alături de toţi deputaţii din Comisia pentru sănătate, care au votat însă în favoarea obligativităţii.
„Nu apare această lege doar de dragul de a amenda părinţii. Scopul legii vaccinării este în primul rând de a stabili obligaţiile către Ministerul Sănătăţii, Casa de Asigurări de Sănătate, (…) responsabilităţile DSP-urilor, asigurarea finanţării necesare pentru aşa ceva, de unde se plătesc banii şi abia pe urmă ajungem la aceste obligaţii pe care le vor avea părinţii. (…) Legea se aplică doar de la momentul aplicării ei în Monitorul Oficial. Costurile cu aceste vaccinuri sunt determinate de costurile de achiziţie, pe de o parte, a vaccinărilor, dar, şi aici este un „dar”, se decontează corect, inclusiv consultaţiile pe care le fac medicii de familie, inclusiv campaniile de informare care vor fi derulate vor putea fi decontate din bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Sănătăţii”, a explicat Buicu.
Parlamentarul a mai spus că, pentru angajatorii care achiziţionează vaccinurile, cheltuielile sunt deductibile fiscal.
„Sunt şapte vaccinuri prevăzute în lege. (…) Erau anumite prevederi, ca în proiectul iniţial, erau la nivel de ordin de ministru, toate sau majoritatea dintre ele au fost ridicate la nivel de hotărâre de guvern. În situaţii speciale, Guvernul, prin HG, poate stabili şi alte lucruri, dar în situaţii speciale. Acestea nu sunt aşa de capul Guvernului, ci vin de fapt într-un context mult mai larg, la recomandarea instituţiilor europene, respectiv OMS”, a detaliat deputatul PSD.
Nota noastră: Deşi cosmetizată cu felurite argumente care vizează responsabilităţile autorităţilor sau ale furnizorilor de vaccinuri, legea ţinteşte în mod evident, în primul rând, în dreptul părinţilor de a veghea la starea de sănătate a propriilor copii.
Mecanismul de informare despre care face vorbire legea reprezintă o menghină birocratică destinată să înfrângă voinţa părinţilor circumspecţi, smulgându-le sub ameninţare, printr-o formă explicită de violenţă, un consimţământ viciat, nedemn şi imoral.
Pentru a fi perpetuat discursul paralel şi abuzul de putere iniţiat de autorităţi se refuză angajarea în dialog şi se urmăreşte dispersarea costurilor politice ale acestei iniţiative către întreaga clasă politică. Totodată, cei care se opun acestui proiect legislativ sunt desfiinţaţi moral atât de adversari cât şi de falşi-aliaţi.
Legea nu este încă adoptată, dar nici mult nu mai este până acolo.
Concluzionăm arătând că, deşi opiniile noastre în privinţa vaccinării sunt oarecum nuanţate, suntem ferm împotriva oricărei forme de obligativitate. Avem în vedere atât obligativitatea vaccinării cât şi obligativitatea „informării despre beneficiile vaccinării”, termen care ascunde forme directe de presiune, pe care le considerăm absolut incompatibile cu liberul arbitru, cu autonomia personală şi cu demnitatea umană. Regăsim în această modalitate perfidă de introducere a „costurilor de frecare birocratică” (engl. friction costs) corespondentul în realitate al prorociilor Sfântului Paisie Aghioritul care vorbea despre „politeţea europeană” care nu va obliga, nu va pedepsi, dar omul nu va mai putea trăi dacă nu se supune. Dat fiind faptul că deja există nenumărate modalităţi şi chiar cazuri concrete în care autorităţile sau medicii de familie condiţionează actul medical ori condiţiile în care acesta este exercitat, de efectuarea integrală a vaccinurilor prescrise, considerăm că discuţia despre efectele benefice ale vaccinurilor nu face decât să mascheze turnura nepermisă a statului român către despotism biopolitic.
Facem un apel inedit către cititorii noştri, să nu aducă în discuţie subiectul „utilităţii vaccinurilor”, indiferent de modul de formulare/camuflare, întrucât nu această temă ne interesează. Ortodoxia nu recunoaşte instituţia „binelui făcut cu forţa” aşa încât orice trimitere la acest argument va fi înlăturată. Iertaţi-ne!
Potrivit documentelor interne ale Uniunii Europene, care au fost scurse către presă, în curând UE ar urma să creeze o rețea de baze de date naționale, de recunoaștere facială, pentru uzul poliției. Un raport întocmit de forțele de poliție naționale din 10 state membre ale UE, conduse de Austria, solicită introducerea legislației UE pentru interconectarea acestor baze de date, în fiecare stat membru al uniunii. Raportul, pe care The Intercept l-a obținut de la un oficial european care este preocupat de subiectul dezvoltării rețelei, a fost difuzat printre oficialii UE și naționali în luna noiembrie 2019. Dacă acordurile anterioare de schimb de date sunt un ghid, noua rețea de recunoaștere facială va fi probabil conectată la baze de date similare din SUA, creând ceea ce cercetătorii în domeniul confidențialităţii informatice denumesc „o consolidare transatlantică masivă” de date biometrice.
Raportul a fost întocmit ca rezultat al discuțiilor privind extinderea sistemului Prüm, o inițiativă la nivelul UE care conectează baze de date ADN, amprentă digitală și înregistrare a vehiculelor pentru căutări reciproce. Există un sistem similar între SUA și orice țară care face parte din programul Visa Waiver, care include majoritatea țărilor UE; Acordurile bilaterale permit agențiilor americane și europene să acceseze reciproc bazele de date conţinând amprentele digitale și ADN.
Deși noua legislație preconizată în urma recomandării raportului nu este încă lansată, lucrările pregătitoare sunt în desfășurare. Informațiile furnizate de Comisia Europeană Parlamentului European în noiembrie trecut arată că aproape 700.000 de euro (aproximativ 750.000 de dolari) urmează să fie alocaţi pentru efectuarea unui studiu, realizat de firma de consultanță Deloitte, cu privire la posibile modificări ale sistemului Prüm, în raport de lucrările despre tehnologia recunoașterii faciale. De asemenea, Comisia Europeană a plătit în mod distinct alte 500.000 de euro unui consorțiu de agenții publice, condus de Institutul de Științe Juridice din Estonia, pentru „a stabili situația actuală a tehnologiei recunoașterii faciale în investigaţiile penale, în toate statele membre ale UE”, cu scopul de a se orienta „spre schimbul posibil de date faciale”, astfel cum rezultă din cuprinsul unei prezentări a proiectului trimis reprezentanților naționali de la Bruxelles.
În ultimii ani, UE a făcut pași mari pentru a conecta o serie de baze de date referitoare la migrație și securitate. Noua legislație adoptată în aprilie, anul trecut, a instituit o bază de date care va conține amprentele digitale, imaginile faciale și alte date cu caracter personal aferenteunui număr de până la 300 de milioane de resortisanți non-UE, care bază de date care fuzionează informaţii din cinci sisteme separate. Potrivit raportului a 10 forțe de poliție, consultanții Deloitte au propus să facă același lucru cu imagini faciale ale poliției, dar ideea a fost respinsă în unanimitate de forțele de ordine.
Cu toate acestea, raportul recomandă conectarea tuturor bazelor de date faciale ale statelor membre ale UE, ceea ce pare conducă spre acelaşi efect practic. Într-un alt raport intern al poliției din UE – acesta dintr-un grup de lucru de la Prüm care a analizat schimbul de date privind permisele de conducere – poliția constată că „o rețea de registre naționale interconectate poate fi considerată un registru european virtual”.
Pentru poliție, avantajele bazelor de date de recunoaștere facială interconectate sunt clare. Raportul propus de Austria consideră tehnologia recunoaşterii faciale ca pe un instrument biometric „extrem de adecvat” pentru identificarea suspecților necunoscuți și sugerează crearea și conectarea bazelor de date „cât mai repede posibil”. Recunoaște, de asemenea, necesitatea unor garanții de protecție a datelor, cum ar fi verificarea umană a oricărei potriviri automate, însă experții în confidențialitate susțin faptul că o creare a oricărui astfel de sistem este primul pas către o mai mare partajare și conectare a datelor, caz în care aceste mijloace de control devin inadecvate.
Este, prin urmare, lesne de înţeles că odată acceptată unificarea pan-europeană a datelor rezultate din recunoaşterea facială, celelalte date biometrice care pot vizea greutatea corpului, ţinuta corporală în timpul mişcării, alte elemente rezultate din monitorizarea indicatorilor de sănătate, pot fi agregate fără mari obstacole. Motivarea ar fi previzibilă: pentru identitate de raţiune juridică, pentru îndeplinirea adecvată a aceloraşi activităţi şi în urmărirea aceloraşi scopuri, se impune dezvoltarea capabilităţilor informatice de agregare a bazelor de date care indexează informaţii biometrice.
Aducem în atenţie, cu oarecare întârziere, unul dintre puţinele articole publicate în presa noastră despre ideile puse în dezbatere la Forumul de la Davos.
Întâlnirea anuală de la sfârşitul lunii ianuarie reprezintă evenimentul de referinţă al fundaţiei elveţiene Forumul Economic Mondial (WEF). Prima reuniune a avut loc în 1971, sub numele Forumul European de Management (European Management Forum). Iniţial, profesorul Klaus Schwab, fondatorul acestui forum, a avut în vedere modalităţile prin care companiile europene ar fi putut să se adapteze practicilor de management americane. În timp, Forumul a devenit principala platformă de gândire şi acţiune a elitelor globale, un prilej de cunoaştere reciprocă a celor aflaţi în vârful societăţilor cărora le aparţin şi un mijloc de sincronizare a acţiunilor politice, economice, culturale şi ideologice.
Preluăm aşadar, în cele ce urmează, articolul publicat de domnul Ambrus Bela în Q Magazine, cu menţiunea că ideile puse în circulaţie la aceste întâlniri sunt mult mai numeroase, mult mai bine fundamentate şi mult mai aproape de realitate decât lasă să se întrevadă articolul. Subliniem că nu suntem de acord cu tonul dispreţuitor şi expeditiv în care autorul prezintă ideile discutate la Davos, care trebuie tratate cu toată seriozitatea intelectuală de care suntem capabili, întrucât vorbim de curentele intelectuale dominante, care ne afectează vieţuirea într-un mod pe care ne vine greu să-l acceptăm.
Prin urmare, vă îndemnăm cu stăruinţă să nu fiţi perturbaţi de divagaţiile şi de modalitatea de formulare pe care a ales-o autorul articolului, să cântăriţi cu moderaţie toate cele relatate în continuare, cu menţiunea că nu sunt atinse decât foarte superficial unele dintre elementele de sprijin pentru ideologia promovată de elita mondială. Din nefericire, efortul şi priceperea pe care le presupune realizarea unei adevărate cronici de idei ne împiedică să tratăm în detaliu obiectivele propuse de participanţii la acest Forum dar, în măsura în care vom găsi răgazul necesar, vom completa informaţiile importante în secţiunea de comentarii.
O precizare finală pe care o considerăm necesară vizează prejudecata larg răspândită în mediul ortodox că „oculta” ar acţiona, bine-înţeles.. ocult, în ascuns, în baza unor deziderate secrete. Or, din studiul ideilor promovate în mod deschis de acest gen de organizaţii şi platforme intelectuale putem constata faptul că mare parte din eşafodajul intelectual care orientează evoluţia trendurilor, deopotrivă locale şi globale, este disponibilă în mod public, este bine documentat şi formulat din punct de vedere ştiinţific, este întemeiat pe fond, neutru din punct de vedere ideologic sau, în orice caz, în marja libertăţii auctoriale, este scris cu bună credinţă şi este animat de scopuri morale generoase. Doar Hristos lipseşte!
Celor care se împotrivesc curentelor globaliste le este foarte greu să conteste aceste idei în spaţiul adecvat de dezbatere iar tratarea în ton zeflemitor a unor produse intelectuale şi ştiinţifice de înaltă calitate compromit orice opoziţie de bună credinţă. Concluzionăm cu îngrijorare că nici inteligenţa şi nici profesionalismul individual nu sunt, singure, în măsură să fundamenteze intelectual o atitudine de împotrivire faţă de mersul lucrurilor.
Așa-zisul Forum Economic Mondial (WEF) de la Davos, cunoscut și ca „Guvernul Mondial” a ajuns locul unde se croiesc planurile miliardarilor planetei, nealeși de nimeni, privind modul în care milionarii trebuie să gestioneze soarta clasei de mijloc, fără ca cineva să le fi cerut asta.
O PLUTOCRAȚIE MEREU „ÎNGRIJORATĂ”
Nu mai puțin de 119 miliardari au participat la reuniunea din acest an din Elveția. Dar aceștia reprezintă abia 5% dintre invitați. Pentru că fără invitație nu intră nimeni. La baza aeriană de la Duebendorf au aterizat 309 jet-uri private, transformând peisajul pistei de aterizare într-unul similar parcărilor de la mall-uri.
Doar statutul de membru costă 672.000 de dolari, iar intrarea, separat, alți 28.000 de dolari pentru orice reprezentant al unei companii. Asta ar fi nivelul bazic. La nivele superioare, în funcție de posibilitatea de a accede la diverse paneluri, costurile de participare ajung până la 620.000 de dolari!
Nu mai punem la socoteală cât costă taxele aeroportuare, nu mai vorbim despre cele peste 8 milioane de dolari cât costă cheltuielile de securitate!
Forumul Economic de la Davos devoalează programul ideologic și planul de acțiune al „Guvernului Mondial”. Propriu-zis, urmărind forumul, avem șansa să aflăm ce ne-au pregătit miliardarii planetei să îndurăm. Nu coboară chiar ei în arenă, dar își trimit purtătorii de cuvânt: șefii corporațiilor multinaționale, Pepsi, IBM, Microsoft, Aramco, Goldman Sachs, Mastercard etc. Aceștia reprezintă marea masă a celor prezenți. Șefii de state par doar un briz-briz pe aici.
Dacă anul trecut s-a pus în discuție – mai în șoaptă – ideea că lumea ar trebui să fie condusă de corporații, anul acesta miliardarii planetei au venit deja cu un plan bine făcut privind desființarea statelor, guvernelor, împărțirea resurselor, finanțelor, proprietăților, scotând din joc nu doar statele naționale ci și cetățenii.
Potrivit globaliștilor, resursele, mijloacele de producție și beneficiile ar trebui să fie ale corporațiilor, acestea urmând să se îngrijească de bunăstarea populației deposedată de bunuri de pe „feudele” lor. O monstruoasă mașinărie de activiști, așa-ziși intelectuali, politicieni și corporatiști muncesc deja cu zel ca acest lucru să se întâmple.
Lăsând la o parte distracțiile bulevardiere pe care le prezintă presa, Greta, Soros, Harari, Trump, prințul Charles, falșii activiști și tot circul aferent întâlnirilor anuale din Elveția, trebuie să remarcăm că esticii sunt cei care au venit cu idei de afaceri și cu proiecte demne de a fi luate în calcul. Restul a fost doar ideologie globalistă și enorm de multă gargară inutilă.
MANIFESTUL DAVOS 2020
Nu putem însă trece peste planurile pe care și le face așa-zisa elită în privința aservirii planetei. Să începem cu Manifestul Davos 2020, privind scopurile companiilor (deși corect ar fi: al corporațiilor) în a patra revoluție industrială.
Textul îi aparține lui Klaus Schwab, nimeni altul decât fondatorul WEF și reprezinta schița unui „capitalism mai bun”. În primul rând, Manifestul susține faptul că o companie servește în primul rând clientul, consumatorul final, în timp ce acceptă competiția cinstită cu alte companii, are toleranță zero față de corupție (dacă vă era dor de tema aceasta), menține nivelul de încredere al ecosistemul digital în care operează, aduce la cunoștința consumatorilor implicațiile adverse sau negative ale produselor.
Companiile tratează clienții cu respect, onorând diversitatea și condițiile de muncă îmbunătățite în cadrul companiei, precum se apleacă și asupra bunăstării angajatului, favorizează angajările, dar și perfecționarea și recalificarea celor angajați.
Compania își consideră furnizorii drept parteneri, oferă o șansă corectă noilor intrați pe piață, în general integrează respectul pentru drepturile omului în întregul lanț de aprovizionare.
La fel, compania slujește comunitatea și o susține prin plata taxelor, se preocupă de mediu și protejează în mod conștient biosfera și economia circulară regenerativă.
O companie este mai mult decât o unitate economică generatoare de avere, mai spune Manifestul. Îndeplinește aspirațiile umane și societale ca parte a sistemului social mai larg. Performanța trebuie măsurată nu numai prin beneficiile acționarilor, ci și prin modul în care își atinge obiectivele de mediu, sociale și de bună guvernare. Pentru că, nu-i așa, acestea ar fi atribuții ale corporației.
O companie care are un domeniu de activitate multinațional trebuie să depună eforturi de colaborare cu alte companii și părți interesate pentru îmbunătățirea stării lumii.
La o primă citire, nu pare nimic ieșit din comun! La o citire mai atentă, observăm că Manifestul vorbește despre companie sau corporație ca o entitate cu atribuții sociale, care par să primeze celor economice, suprimând atribuțiile unei clase politice care ar trebui să se ocupe de guvernare, de bunăstarea cetățenilor, chestiunile de mediu, recalificarea șomerilor etc.
Mai mult, vedem că se luptă și cu corupția! Peste asta, vine grămada de „drepturi” ce încătușează, de fapt, angajatul. Observăm că înainte de a se discuta despre aptitudini, abilități, calificări, talente, se vorbește despre toleranță, integrarea așa-ziselor genuri și orientări sexuale ale globaliștilor, diversele etnii minoritare, migranți economici sau climatici etc.
Toată producția se face „integrat”, nu-i așa, luptând cu ceea ce nu se mai cheamă „schimbări climatice”, ci „catastrofă climatică”, cu ochii pe „buna guvernare” și pe „îmunătățirea stării lumii”. Aceasta ar fi noua etică a mai bunului capitalism.
Păsăreasca de Davos acoperă cu abilitate teme mult mai grave, mergând până la a stabili desființarea guvernelor și statelor, împărțind lumea pe domenii păstorite de corporații, aidoma domeniilor senioriale din Evul Mediu, fiecare corporație fiind „responsabilă” și de bunăstarea noilor iobagi de pe teritoriul ocupat.
Ca atare, orice corporație va avea nevoie de date. „Vor fi create și colectate mai multe date ca niciodată”, sună avertismentele de la Davos, ceea ce face să existe o nevoie tot mai pronunțată de securitate pe online.
INSTRUMENTELE DE LUCRU
Guvernanța de mediu, socială și corporativă (ESG – Environmental, Social and Corporate Governance) a devenit peste noapte cheia pentru orice investiție „serioasă”. Cică, se referă la cei trei factori centrali în măsurarea durabilității și a impactului societal al unei investiții într-o companie sau o afacere. Aceste criterii ajută la mai buna determinare a performanțelor financiare viitoare ale companiilor.
Brian Moynihan – CEO Bank of America – susține că interesul pentru ESG e în continuă creștere. Iar cei care cred că așa ceva nu este posibil, să se ridice de pe scaun și să iasă în stradă și vor vedea că este perfect posibil!
Cum și „Gretele” activiste își au rolul lor pe lumea asta, în cele din urmă, schimbările climatice și agendele ESG s-au contopit, iar investitorii „votează” de acum înainte cu portofelele lor, afirmând public că nu vor mai aloca bani dacă nu există o strategie de bază reală, detaliată și angajată ESG. Pentru mulți investitori, această cerință este de pe acum inclusă în procesele de aprobare ale comitetelor de investiții.
Cum majoritatea banilor planetei se află în buzunarele proprietarilor băncilor și corporațiilor, este lesne de înțeles că o astfel de schimbare a paradigmei nu va întâmpina nici un fel de obstacol. Deci, de acum înainte, se va face o gargară enormă privind responsabilitatea față de mediu, responsabilitatea socială, rolul femeilor, integrarea genurilor, combaterea schimbărilor climatice.
Farsa cu criza climatică (de fapt, care criză climatică?) este menită doar pentru a scoate și mai mulți bani din buzunarele cetățeanului și a îmbogății miliardarii planetei. Reducerea emisiilor de carbon va duce la ce? La o lipsă de carbon pentru plante? Și ce rezolvă asta? Un hectar de pădure – adică cca. 600 de arbori – consumă 220-280 kg de dioxid de carbon pe zi! Totuși, se defrișează 20.000 de hectare pe zi la nivel planetar, și nu de către cetățeni, ci de către corporații.
Bine de știut, niște participanți la forumul de la Davos au meditat, îndrumați de un guru indian, exact pentru arbori. În timp ce, așa cum vă spuneam, 309 miliardari și milionari au venit în Elveția singuri în avionul personal. Ceilalți, care au aterizat la Zurich, au apelat ulterior la elicoptere ca să ajungă la Davos. Despre ce poluare vorbim?
ȘI UITE AȘA S-A AJUNS LA CEVA INCREDIBIL: CAPITALISMUL CLIMATIC
Aprovizionarea cu energie electrică regenerabilă printr-un Acord de cumpărare de energie corporativă (CPPA – Corporate Power Purchase Agreement) „a crescut în popularitate”, aflăm din discuțiile de la Davos. Un astfel de acord este de obicei un contract pe termen lung în baza căruia o companie acceptă să cumpere electricitate direct de la un generator / dezvoltator de energie. De la o corporație.
Creșterea volumelor globale de PPA corporative este un indiciu clar că sectorul privat se mobilizează într-un mod inedit, înlocuind rolul de sprijin al guvernelor în ceea ce privește acumularea globală semnificativă a capacității regenerabile în următorul deceniu. Dar mai înseamnă ceva: că cei care fac jocurile pe piața energetică sunt corporațiile și ele stabilesc ce fel de energie au chef să achiziționeze și ce energie nu.
Există și o motivație: cică, se reduc „riscurile”. Deoarece corporațiile reprezintă aproximativ două treimi din consumul de energie electrică finală din lume, acestea pot și vor juca un rol esențial în „decarbonizarea” economiilor globale până în 2050.
Și acum să traducem! Se elimină guvernele din schemă, rolul guvernelor fiind luat de corporații, care se vor ocupa în mod „responsabil” de furnizarea de energie și de binele planetei. Avem, așadar, un dublu rol al corporațiilor: pe de o parte sunt principalele producătoare de energie, dar în același timp rămân și principalele consumatoare. În situația dată, în mod evident, intermedierea pe care o fac guvernele, deranjează corporațiile care ar putea să acceadă la resursele de energie mult mai ieftin, dar ar putea să și comercializeze aceste resurse mult mai scump.
Avem, desigur, o mică problemă aici! Când anume au fost aceste corporații interesate de bunăstarea cetățeanului în detrimentul propriului beneficiu? „Integrarea” cetățeanului, mai apoi, înseamnă practic asumarea de către corporație a înplinirii bunăstării lui. Astfel, dacă ești minoritar, ai acces la job, funcție etc., chiar dacă prin calitatea ta precară sau lipsită de competențe aduci propriu-zis deservicii corporației, dar ești „integrat”.
Oricum, nu contează ce ești și cum ești, ce culoare are pielea ta și ce orientări sexuale ai, pentru că singurul lucru pe care angajatul trebuie să-l facă este să execute sarcinile primite. Angajații sunt perfect interșanjabili.
Cealaltă versiune ar fi cea actuală, în care, deficient fiind, nu ești integrat decât în serviciile de asistență socială ale statului, care îți furnizează cele necesare. Este greu de crezut că vreo corporație cu care te-ai procopsit la ușă din cauză că localitatea în care locuiești se află aproape de cine știe ce resurse, se va da peste cap să îți facă viața comodă.
Să ne amintim doar de propunerile celor de la USR – Plus, care de pe acum au vise corporatiste și prevăd viitorul oamenilor trăind în colectivități, întrucât traiul în familie este un lux și o risipă de resurse.
Casa în sine, „smart”, plină de gadgeturi controlabile prin telefonul mobil, „verde” și cum mai vreți, va fi deținută tot de corporații. La fel și toate bunurile din casă. La fel și automobilul. Deci, trăind într-o aservire totală, cetățeanul va avea în final un singur drept: să muncească pentru corporație până când crapă.
Dacă tot vorbeam despre miliardarii „implicați”, iată că Marc Benioff – Președintele și co-CEO Salesforce introduce noțiunea de „Stakeholder capitalism”, adică un fel de capitalism al părților interesate. Potrivit lui Benioff, consumatorii au solicitat din ce în ce mai mult ca întreprinderile să joace un rol mai mare în abordarea problemelor sociale. „Companiile trebuie să servească angajații, clienții, comunitățile – chiar și persoanele fără adăpost”, spune miliardarul.
„Integrarea clădirilor inteligente într-un mediu urban dinamic, electrificarea transportului public și privat și desfășurarea infrastructurii de încărcare a vehiculelor electrice vor fi esențiale pentru reducerea temperaturilor cu 1,5 °C și reducerea poluării în orașe”. Ce să-i faci, unii au rămas calați pe „încălzirea globală”.
„Astfel, decarbonizarea orașelor și clădirilor ar trebui să fie cea mai mare prioritate pentru sectoarele publice și private. Trebuie făcută la scară, trebuie făcută în ritm susținut și trebuie făcută printr-o abordare integrată și digitalizată”, spun înțelepții Davosului.
Dar ce înseamnă clădirile cu zero emisii de carbon? În primul rând, o afacere veroasă pentru corporații, care nu doar construiesc, dar cu un drum și preiau proprietățile imobiliare „perimate”. Toate clădirile trebuie să fie aduse la zero emisie de carbon până în 2050. De dragul schimbărilor climatice, ca nu cumva casa cetățeanului să deranjeze mediul și planeta, fiind poluantă.
În primul rând, clădirile trebuie să devină ultra-eficiente energetic. Intensitatea energetică medie să fie de 150 kWh / m2 / an. În al doilea rând, clădirile trebuie să devină complet electrice. Încălzirea pe bază de electricitate este mult mai eficientă decât încălzirea cu sistemele tradiționale bazate pe combustibili fosili și este competitivă economic în majoritatea regiunilor lumii, în special atunci când este asociată cu aerul condiționat.
În al treilea rând, casele cu zero emisii de carbon vor trebui să se bazeze pe surse de energie locală (regenerabilă), conectate la rețele moderne și digitalizate, pentru a crește elasticitatea globală a sistemului.
Dacă ar fi vorba despre planetă și ecologie, pe de altă parte, n-am asista la încăierări pe viață și pe moarte (la propriu) pe resursele de petrol și de gaze naturale.
CĂTRE ORAȘE-STAT, PENTRU A ELIMINA „RISCURILE”
Termenul de orașe-stat este forțat aici, dar ideea cam asta este. Un document interesant de la Davos a fost „Global Risks Report” care vorbește deschis despre abandonarea ideii de state naționale întrucât unele state își permit să pună sub semnul întrebării valorile multilateralismului în beneficiul retrograd al intereselor naționale. Și, iată, zice „Guvernul Mondial”: din această cauză sunt cetățenii nemulțumiți și se răscoală împotriva liderilor politici actuali. Cât umor negru!
Problema aici o reprezintă însă faptul că The Global Risks Report 2020 scapă din vedere un „amănunt”. Anume că, nu sistemul social, statal, național, exacerbează inegalitățile, ci sistemul economic corporatist, globalist.
Ceea ce este absolut remarcabil este felul în care dezaprobarea (ca să nu zicem ura) față de miliardari a fost translatată încet dar sigur față de parlamente, guverne, state, lideri politici. Dacă până în prezent nu exista întâlnire la Davos fără proteste, anul acesta până și protestatarii erau falși, urlând în stradă ceea ce discutau bogații înăuntru!
Și, explică raportul, „Spre deosebire de statele națiuni, orașele și primarii fac pași hotărâți către provocările globale ale secolului XXI. Un număr tot mai mare de lideri din marile orașe iau măsuri pentru a reduce amprentele lor de carbon, pentru a îmbunătăți soluțiile de energie regenerabilă, pentru a valorifica economia digitală, pentru a absorbi și pentru a proteja migranții și pentru a reduce inegalitatea”.
„Orașele concentrează majoritatea investițiilor străine directe și sunt motoarele inovației și productivității. Drept urmare, orașele rivalizează cu statele națiuni – din punct de vedere economic, influență diplomatică și conectivitate internațională”.
Ca să înțelegem exact cum stă treaba cu „orașele magnet”, cu câte un Emil Boc la conducere, dispus să integreze migranți, dispus să distrugă afacerile locale și capitalul autohton, dispus să aloce toate resursele orașului corporațiilor străine.
Unul dintre motivele pentru care orașele sunt atât de importante este faptul că sunt puteri economice în sine și generează o proporție din ce în ce mai semnificativă din PIB-urile naționale. Se dă și un exemplu în raport: zona metropolitană a New York-ului a generat singură mai multă producție economică decât Canada, Chicago a produs mai mult decât Elveția etc.
Importantă rămâne aici și capacitatea de schimbare în fața noului, adaptarea la ceea ce vine din sfera globală. Orașul poate să își modifice capacitățile de digerare a acestor schimbări mult mai rapid decât un stat, neavând de cele mai multe ori decât un primar și un consiliu local care trebuie să adopte o hotărâre sau alta, fără a mai recurge la greoiul corp birocratic sau legislativ al statului.
COREEA DE SUD: 3 ORAȘE ALIMENTATE EXCLUSIV CU HIDROGEN PÂNĂ ÎN 2022
Coreea de Sud vrea să câștige cursa privind crearea primei societăți alimentată cu hidrogen. Coreenii vor să construiască nu mai puțin de trei orașe alimentate exclusiv cu hidrogen până în 2022. În doi ani!
Planul prevede utilizarea de hidrogen ca și combustibil pentru răcire, încălzire, electricitate și transport. Atât pentru transportul public, cât și pentru cel individual. Stațiile de încărcare a hidrogenului vor fi disponibile în stațiile de autobuz și în locurile de parcare.
De altfel, implementarea tehnologiei pe bază de hidrogen a fost una din temele abordate anul trecut la întâlnirea G20 de la Osaka, dar subiectul a rămas la marginalii din cauza prestidigitațiilor lui Trump și a disperării celorlalți participanți de a-i scurtcircuita planurile.
Strategia Coreei este de a alimenta 30 la sută din țară cu hidrogen până în 2040. Țări precum Germania, Japonia și China se pregătesc, de asemenea, pentru o viitoare societate a hidrogenului, un număr de producători de mașini din Asia, inclusiv Hyundai, Toyota și Honda, au alocat deja resurse pentru a crea noua mașină cu hidrogen. Nu mai deschidem subiectul impactului asupra industriei auto germane și a recesiunii pe care o prăbușire a industriei ar genera-o nu doar în Germania, ci în toată Uniunea Europeană.
Noile vehiculele pe bază de celule de combustibil – sau FCV – oferă un timp de alimentare mai scurt decât cel necesar vehiculelor electrice, astfel că, există mari șanse să asistăm atât la finalul mașinilor electrice, cât și a celor pe benzină sau motorină.
Reziduurile de la mașinile pe bază de hidrogen sunt cu siguranță curate – acestea produc doar apă ca și produs secundar, însă problema constă în producerea hidrogenului în sine, care rămâne deocamdată un proces consumator de energie, nu neapărat din surse regenerabile. O altă problemă nerezolvată încă este natura explozivă a hidrogenului, care cauzează în continuare probleme de siguranță.
La nivel mondial, guvernele investesc în jur de 850 de milioane de dolari anual în tehnologiile cu hidrogen, se arată în raportul firmei de consultanță McKinsey din 2017, dar este nevoie de investiții mult mai mari pentru a se putea ajunge la tehnologii satisfăcătoare la costuri decente.
Dar, prima mașină propulsată de hidrogen a ajuns la Davos! Christian Klein de la compania SAP a călătorit de la Heidelberg din Germania până la Davos și a constatat că există încă dificultăți pentru acest gen de transport.
BIOTEHNOLOGII, SECURITATE CIBERNETICĂ ETC.
Maculatura celor de la Davos mai include zeci de mii de rapoarte din zona biotech sau cybertech, ce descriu în amănunt câtă grijă vor avea corporațiile de banii cetățeanului, de sănătatea lui etc. N-ar merita o ceapă degerată toate elucubrațiile acestea într-o lume în care corporațiile din industria alimentară lucrează mână în mână cu corporațiile din domeniul farmaceutic și cu corporațiile din media și divertisment, adică cei care îl otrăvesc cu așa-zisa lor mâncare pe cetățean, îi oferă drept divertisment reclame TV despre medicamentele pe care tot ei le produc, ca să vindece bolile generate.
Sigur că se învârt miliarde pe acest segment, dar șansele ca vreun miliardar cu capacitățile cognitive alterate din cauza vârstei să se gândească la bunăstarea omului de rând sunt comparabile doar cu aserțiunea că vreo corporație se gândește la binele cetățeanului înainte de a se gândi la propriul profit.
Preluăm, fără comentarii de fond, un articol publicat de Basilica.ro în care sunt prezentate principalele modificări (în viziunea oficială) ale Statutului Bisericii Ortodoxe Române. Considerăm că subiectul trebuie să fie de interes pentru creştinii ortodocşi, prin el însuşi, indiferent de intenţii sau de direcţia în care pot fi interpretate modificările actului statutar prezentate mai jos.
Statutul pentru Organizarea și Funcționarea Bisericii Ortodoxe Române cu toate modificările și completările adoptate de Sfântul Sinod în perioada 2011-2019 a fost publicat în Monitorul Oficial luni, 10 februarie 2020.
Statutul aduce noutăți și reglementări în mai multe arii ale Bisericii Ortodoxe Române. Am selectat 6 aspecte substanțiale din statutul republicat.
Alegerea patriarhului
Modificările în ceea ce privește alegerea Patriarhului României se referă la criteriul vechimii și la numărul candidaților. Modificările statutare prevăd că pot candida mitropoliții, arhiepiscopii și episcopii având o vechime de cel puțin 7 ani de slujire ca ierarh eparhiot. (Art. 127, Alin. 1). De asemenea, numărul candidaților stabiliți de Sfântul Sinod prin consultare a fost redus de la 3 (sau 5, în mod excepțional) la 2 (sau cel mult 3).
Consistoriul arhieresc
Organismelor centrale deliberative, executive și administrative ale Bisericii li s-au adăugat în noul statut structuri centrale de judecată:
a) Consistoriul Arhieresc Prim, ca instanță de judecare în fond a cauzelor ierarhilor; b) Consistoriul Arhieresc Ultim, ca instanță de judecare în apel a cauzelor ierarhilor; c) Consistoriul Superior Bisericesc, ca instanță de judecare în recurs a cauzelor clericilor de mir sancționați cu caterisirea; d) Consistoriul Superior Bisericesc Monahal, ca instanță de judecare în recurs a cauzelor monahilor clerici sancționați cu caterisirea.
Ultima variantă a statutului (2008) prevedea existența consistoriilor doar la nivel de protopopiate și eparhii. Odată cu introducerea organismelor centrale de judecată au fost create consistoriile arhierești pentru cauzele de judecată ale ierarhilor Bisericii Ortodoxe Române. Sfântul Sinod este desemnat ca autoritate canonică disciplinară și de judecată centrală a membrilor săi în ultimă instanță. Disciplina clerului este tratată pe larg în Capitolul IV din Statut.
Instituțiile Media
Tot ca noutate, textul statutului aduce față de varianta din 2008 reglementări la nivel de înființare sau desființare a instituțiilor media ale Bisericii.
„În scopul păstrării, promovării și apărării unității de credință, a unității vieții bisericești și pentru coordonarea misiunii ortodoxe românești, precum și pentru a evita dublarea cheltuielilor prin acțiuni care se suprapun în același teritoriu, înființarea și desființarea de noi instituții media scrise (reviste, ziare și periodice oficiale) și audiovizuale (radio, televiziune și altele) ale Patriarhiei Române și ale centrelor eparhiale se fac cu aprobarea Sfântului Sinod, la propunerea temeinic motivată a Patriarhului României sau a chiriarhilor eparhiilor din țară și din afara granițelor țării, pe baza unui studiu bine fundamentat misionar și economic”. (Art. 169, Alin. 2).
Asociațiile și fundațiile ortodoxe
Modificări sunt aduse și în ceea ce privește asociațiile și fundațiile ortodoxe cu caracter național, dar și „altele decât cele bisericești, care au fondator unic sau membri asociați unități de cult, având conducere proprie formată din creștini ortodocși, și care contribuie la opera misionară, socială, culturală, educativă din Patriarhia Română”. Acestea au obligația de a prezenta Cancelariei Sfântului Sinod, de două ori pe an (primăvara și toamna), rapoarte privind activitatea desfășurată și, o dată pe an, raportul privind situația financiară. Patriarhia Română, poate verifica situația financiară și patrimonială a acestor asociații și adopta măsuri pentru remedierea deficiențelor sau lipsurilor.
„Nu intră în atribuțiile Sfântului Sinod să devină, în fața autorităților de stat, garantul sau reprezentantul organizațiilor neguvernamentale (ONG-uri), chiar dacă unele dintre acestea funcționează cu aprobarea Bisericii; acestea se vor adresa direct instituțiilor de resort în nume propriu, ca fiind dedicate unor activități specifice”. (Art. 16, Alin. 3).
Sfintele Moaște
Statutul intrat recent în vigoare prevede că Patriarhul României „aprobă aducerea moaștelor unor sfinți din afara țării, pentru pelerinaj sau în dar, în Biserica Ortodoxă Română”, „aprobă solicitările adresate eparhiilor ortodoxe române pentru pelerinaj cu moaște ale unor sfinți în afara României” și „acordă binecuvântarea (aprobarea scrisă) pentru trecerea moaștelor de la o eparhie ortodoxă română la alta, pentru pelerinaj sau în dar”, cu informarea Sfântului Sinod. Vechiul statut nu conținea norme în această privință.
Monahii
Noul statut precizează faptul că „monahii care doresc să plece din diferite eparhii ortodoxe române din țară și din afara granițelor țării pentru a se stabili în Muntele Athos sau în mănăstiri aparținând altei Biserici Ortodoxe trebuie să obțină, în prealabil, aprobarea scrisă a chiriarhului ortodox român de care depind canonic, precum și acordul Patriarhului României, la solicitarea ierarhului aparținând unei alte Biserici Ortodoxe surori”, dar și că „monahii, în virtutea votului monahal al ascultării, nu pot să compară în fața instanțelor judecătorești fără aprobarea prealabilă scrisă a Chiriarhului, inclusiv în cauze de interes personal”.
Statutul BOR aduce noi prevederi și referitor la retragerea clericilor (Articolul 134), la echivalarea gradelor didactice ca grade profesionale în preoție (Articolul 121). De asemenea, statutul interzice clericilor și călugărilor să înființeze sau să facă parte din organizații de tip sindical (s.n. theodosie.ro).
Prezentul statut pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române a fost aprobat de Sfântul Sinod în data de 16 decembrie 2019.
Update: Actualizăm prezentul material cu articolul domnului profesor Cristian Socol, în care acesta explică mecanismele prin care putea fi evitată intrarea în procedura de deficit bugetar excesiv. Constatăm totodată că opiniile acestuia, potrivit cărora deficitul bugetar excesiv este un simplu pretext pentru austeritate, opinii pe care noile-am preluat într-un articol anterior, au fost pe deplin confirmate de realitatea acestor zile.
Articolul iniţial:
Publicăm, împreună cu câteva precizări proprii, scrisoarea deschisă semnată de domnul Bogdan Iuliu Hossu, Președinte CNS „Cartel ALFA”, în care atrage atenţia privitor la consecinţele nefaste ale politicilor economice adoptate de Guvernul PNL. Scrisoarea survine în contextul în care Comisia Europeană a declanşat procedura de deficit bugetar excesiv cu privire la România, consemnând în raportul publicat faptul că :
„Deficitul preconizat pentru 2019 este peste şi nu apropiat de valoarea de referinţă de 3% din PIB prevăzută în Tratat. Depăşirea nu este considerată a fi nici excepţională şi nici temporară”, se arată în raportul executivului comunitar.
Etapa imediat următoare în această procedură este formularea de către Comitetul Economic şi Financiar a unui aviz cu privire la raport, în următoarele două săptămâni. În esenţă, procedura de deficit excesiv implică o serie de măsuri de supraveghere şi control ale Comisiei Europene privind întregul spectru de politici economice ale Guvernului, după cum reiese din descrierea de mai jos:
PROCEDURA APLICABILĂ DEFICITELOR EXCESIVE (PDE)
Pactul de stabilitate și creștere (PSC) al UE este un ansamblu de norme care reglementează coordonarea politicilor fiscale ale țărilor UE. Obiectivul acestuia este de a proteja soliditatea finanțelor publice și are două componente. Componenta preventivă asigură că politica fiscală a țărilor UE se desfășoară într-o manieră durabilă. Componenta corectivă prevede măsurile pe care ar trebui să le ia țările în cazul în care se consideră că au o datorie publică sau un deficit de buget excesiv. Procedura de deficit excesiv (PDE) este reglementată de articolul 126 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene. Aceasta stă la baza componentei corective din SGP.
Țările UE trebuie să facă dovada unor finanțe publice sănătoase și să întrunească două criterii:
– deficitul lor de buget nu poate depăși 3 % din produsul intern brut (PIB);
– datoria publică (datoria guvernului și a agențiilor publice) nu poate depăși 60 % din PIB.
Un program de stabilitate sau de convergență trebuie să includă obiectivul bugetar pe termen mediu (OTM) al țării respective, precum și informații privind modul în care va fi realizat acesta. De asemenea, acesta conține o analiză a efectelor pe care le-ar putea avea asupra poziției fiscale a țării modificările ipotezelor economice principale aflate la baza programului. Programele sunt examinate de Comisie. Dacă nu sunt întrunite criteriile, Consiliul inițiază oprocedură aplicabilă deficitelor excesive (PDE) pe baza recomandărilor Comisiei.
PDE impune țării în cauză să prezinte un plan cu măsurile și politicile corective pe care le va aplica, precum și termenele pentru realizarea acestora. Țările din zona euro care nu respectă recomandările pot fi amendate.
Faţă de aceste împrejurări, considerăm că este salutară scrisoarea Preşedintelui Confederaţiei Naţionale Sindicale „Cartel ALFA”, în care sunt indicate concret câteva dintre iniţiativele discutabile care au fost adoptate de Guvernul PNL, fără consultarea partenerilor sociali.
Ref: Declanșarea procedurii de deficit bugetar excesiv
Domnule Prim ministru,
Confederația Națională Sindicală “Cartel ALFA” își exprimă public îngrijorarea față de politica iresponsabilă a guvernului, respectiv guvernelor pe care partidul dumneavoastră și-a asumat să le formeze.
În urma acțiunilor întreprinse în timpul mandatului dumneavoastră, de către unii miniștri, precum Ministrul Finanțelor Publice, fără consultare și dezbatere cu partenerii sociali, România intră nejustificat în procedura de deficit bugetar excesiv.
Această situație este creată cu scopuri politice și nu se justifică în niciun fel prin situația economică a țării, care este în creștere accelerată în ultimii ani. Deficitul a fost împins în sus prin cheltuieli risipitoare sau inoportune (spre exemplu, avansul pentru achiziția de rachete, rambursarea de TVA fără verificare, decontări de plăți pentru PNDL, tot fără o verificare temeinică, plata despăgubirilor pentru frații Micula etc.), în același timp cu lipsa completă a acțiunilor de creștere a colectării și încasării veniturilor la bugetul de stat sau a schimbării politicii fiscale.
Conform Raportului privind situația macroeconomică, care stă la baza bugetului de stat, proiecția veniturilor bugetare pe anul 2020 și pe anii următori este menținută la nivelul de 31% din PIB[1], ceea ce indică faptul că guvernul nici măcar nu își propune să adune mai mulți bani, astfel încât să se ajungă la o proiecție a încasărilor apropiată de media țărilor UE. Pe lângă faptul că nu își propune să atragă mai mulți bani la buget, statul nu reușește să adune nici ceea ce are de colectat în baza legislației fiscale actuale. Încasările la buget din taxe în țara noastră reprezintă numai 27% din PIB, în timp ce în Franța acestea se ridică la 48% sau în Polonia la 31%[2]. (Sursa Eurostat)
Având în vedere că România are o foarte bună performanță în ceea ce privește creșterea reală a PIB, a exportului și a consumului din perioada 2000-2018, veniturile fiscale ar trebui să fie mai mari, nu mai mici.
Insistența pentru menținerea cotei unice, în condițiile în care aceasta și-a dovedit limitele, și care în realitate nu mai este demult “unică” (cu dividentele impozitate 5%, spre exemplu), menține statul în precaritate fiscală, încapabil să asigure finanțarea bunurilor publice de interes general, precum educația sau sănătatea.
Rolul distributiv al statului social, așa cum este prevăzut acesta de Constituția României, nu este realizat. În România, cheltuielile de protecție socială (care includ pensiile) se ridică la doar 11.7% din PIB în timp ce media europeană este de 18,8% din PIB. Deși pensiile reprezintă cea mai mare parte din această cheltuială, totuși în România, ea este mai mică (8,8% din PIB) decât media europeană (10,1% din PIB)[3]. Sursa Eurostat
Finanțarea sistemelor publice de protecție socială a fost erodată constant. Spre exemplu, la sistemul de pensii, în ultimele două decenii, cota de contribuții, a fost scăzută cu 10 puncte procentuale (de la 35%, la 25%), din care o parte semnificativă este acum direcționată către sistemul de pensii administrat privat (pilonul II). Guvernul liberal dorește să direcționeze și mai mulți bani în pilonul II, din nou fără un studiu de impact și fără nicio consultare, erodând și mai mult sistemul public de pensii.
Faptul că nici în al doilea program de guvernare nu apare obiectivul elaborării legii care stabilește mecanismul de plată al pensiilor administrate privat – după toate sesizările noastre privind lipsa de finalizare a construcției legislative a pilonului II – arată că nu interesul cetățeanului este în atenția guvernului, ci doar alimentarea business-ului privat, din contribuții publice.
În concluzie, considerăm că deficitul bugetar creat artificial și politicile publice ale guvernului liberal urmăresc strict scopuri politice și populiste și nu interesul cetățeanului.
In acest sens, solicităm guvernului să înainteze de urgență parlamentului corecții la bugetul de stat pentru a se încadra în limitele impuse de regulile Uniunii Europene, pentru o repartizare rațională a cheltuielilor publice, precum și măsuri concrete și urgente pentru îmbunătățirea colectării si schimbarii politicii fiscale.
În prima parte vom analiza pe scurt ce înseamnă Procedura de Deficit Bugetar Excesiv, iar în ultima parte vom vedea ce se poate face pentru a minimiza costurile unui astfel de proces. În ipoteza în care raţiunea economică învingea raţiunea politică – strict electorală – România putea evita intrarea în Procedura de Deficit Bugetar Excesiv în anul 2020. Voi demonstra acest lucru în partea a doua a analizei.Partea întâi – să înţelegem ce înseamnă Procedura de Deficit Bugetar Excesiv
Uniunea Europeană reprezintă o formă de integrare avansată a mai multor state eterogene. Pentru a evita problema „pasagerului clandestin” – situaţia în care una dintre ţări ar derapa fiscal bugetar încercând să-şi creeze beneficii aruncând asupra celorlalte ţări costurile, Uniunea Europeană vrea disciplină bugetară. De aceea a inventat Pactul de Stabilitate şi Creştere – un sistem de reguli incluse în două componente – una preventivă şi una corectivă. În partea corectivă, atunci când o anumită ţară membră iese din cadrul regulilor stabilite – de exemplu deficit bugetar efectiv > 3% din PIB şi/sau datorie guvernamentală > 60% din PIB, intră în vigoare Procedura de Deficit Bugetar Excesiv. Se încearcă corecţia abaterii de la regulile fiscal bugetare convenite.
Etapele sunt simple. Pentru statul membru care nu îndeplineşte regulile, Comisia Europeană fundamentează un Raport de Evaluare privind lansarea Procedurii de Deficit Bugetar Excesiv, trimiţând o Notificare ţării în cauză dar şi Consiliului European, instituţie care trebuie să decidă cu majoritate calificată dacă se lansează sau nu Procedura. Se formulează recomandări statului membru şi se solicită ca în termen de şase luni să se prezinte măsuri concrete de reducere a abaterii de la regulile bugetare. Urmează ulterior un ping pong între Consiliu şi statul membru, primul trimite notificări periodice, statul membru răspunde cu raport de evaluare a efectelor măsurilor luate. Dacă statul membru nu ia măsurile convenite pot exista sancţiuni.
O mică paranteză. Trebuie spus că această Procedură de Deficit Bugetar Excesiv a fost iniţiată şi aplicată mai ales Statelor din Zona Euro pentru că acolo se pot manifesta mai puternic efectul de contagiune, problema pasagerului clandestin, externalizarea costurilor s.a.m.d Pentru ţările non euro din UE, Procedura se aplică prin extensie – adică dacă tot eşti în club şi pe termen mediu vrei să intri în Zona Euro trebuie să respecţi disciplina!
Să revenim. Dacă nu se reduce deficitul într-o perioadă de 1 până la 3 ani, sunt propuse Sancţiuni pentru statul membru. Pentru ţările din zona euro, aceste sancţiuni se impun gradual: garantie – în prima etapă se obligă statul membru să depună un depozit purtător de dobândă de 0,2% din PIB; în a doua etapă, se obligă statul membru la efectuarea unui depozit cu dobândă zero, de 0,2% din PIB. În ultima etapă, acest depozit este convertit într-o amendă ce poate ajunge la maximum 0,5% din PIB. În ultima perioadă, s-a mai propus o sancţiune – suspendarea unei părţi din fondurile structurale şi de coeziune europene.
De la iniţierea Procedurii de Deficit Bugetar Excesiv şi până în prezent, doar pentru două state membre nu a fost iniţiată o astfel de Procedură – Estonia şi Suedia. În rest toate celelalte state membre au încălcat regulile fiscale şi pentru fiecare dintre acestea a fost deschisă şi închisă ulterior Procedura de Deficit Bugetar Excesiv. Detalii aici.
Din informaţiile publice, nu a fost cazul să se ajungă până la amendarea efectivă a vreunei ţări sau la suspendarea efectivă a fondurilor europene, deşi în cazul unor ţări procesul a fost destul de aproape. Încă ceva, sancţiunile dure din PDE trebuie luate cu unanimitate. România a avut PDE declansată în 2009 si închisă în 2013. Ultima ţară pentru care a fost închisă PDE este Spania, în iunie 2019. Mai adaug că în 2019 disciplina fiscal-bugetară suferă în UE. O singură ţară – Cipru – nu îndeplinea criteriul de deficit bugetar efectiv de 3% din PIB, 13 ţări din UE28 nu îndeplineau criteriul datoriei guvernamentale mai mici de 60% din PIB, 14 ţări din UE28 nu îndeplinesc regula fiscală privind deficitul structural în anii 2018 si 2019 cumulativ, 6 ţări nu îndeplineau criteriul reducerii datoriei guvernamentale spre ţinta de 60% din PIB (7 state membre au beneficiat de o perioadă de tranziţie de 3 ani) şi 16 ţări din UE 28 nu îndeplineau MTO în 2018 şi 2019 cumulativ, adică angajamentul făcut în faţa CE privind atingerea unor deficite bugetare pe termen mediu. Am scris aici. Partea a doua – cum a fost gonflat deficitul şi cum se putea evita depăşirea deficitului bugetar de 3% din PIB
Comisia Europeană evaluează deficitul bugetar pe metodologie ESA – compatibilă şi comparabilă la nivelul statelor UE. În dezbaterea publică internă însă, discuţiile se poartă mai ales asupra deficitului bugetar pe metodologie cash, irelevant dar convenabilă de multe ori din perspectiva comunicării politice. Iată un motiv care arată de ce după deficitul bugetar lăsat de guvernarea anterioară la 2,8% din PIB s-a ajuns la un deficit stabilit la 4,1%, 4,4% şi respectiv 4,6% din PIB – încă o dată, pe metodologie cash. Ce este mai comod din punctul de vedere al comunicării politice decât să împingi în sus deficitul prin risipă majoră pe cheltuieli şi zero acţiuni pe încasarea veniturilor la bugetul de stat şi ulterior să dai vina pe greaua moştenire? Mai ales că trebuia dus puternic în sus deficitul pentru ca în anul următor să dovedeşti „responsabilitatea” reducerii acestuia.
În sfârşit, să plecăm de la datele oficiale – deficitul bugetar pe metodologie cash în anul 2019 a ajuns la 4,6% din PIB. Estimarea privind deficitul bugetar pe metodologie ESA – în funcţie de care ne judecă Comisia Europeană – este de 4% din PIB în aceste condiţii, peste 3% din PIB cât prevede regula bugetară.
Cum putea fi ţinut deficitul bugetar sub 3% din PIB? Ce cheltuieli inoportune / excesive / nejustificate s-au făcut în ultimele 2 luni ale anului 2019? Ce măsuri puteau fi luate pentru colectarea veniturilor la bugetul de stat astfel încât să nu se depăşească deficitul bugetar de 3% din PIB atât pe cash cât şi pe ESA?
Pornim de la Deficit bugetar cash de 4,6% din PIB.
Pe partea de Cheltuieli bugetare scădem 9,5 miliarde lei adică 0,9% din PIB, cheltuieli efectuate în ultimele două luni ale anului 2019 şi care puteau fi raţionalizate / gradualizate / amânate: 1,5 miliarde de lei la capitolul Bunuri şi servicii (din cele 4,3 miliarde lei în plus dintre Rectificarea II şi Execuţia bugetară la 31 dec 2019, în doar două luni); 2 miliarde lei avans rachete (suma putea fi alocată şi în primele 2 luni din 2020); 0,9 miliarde lei despăgubiri proces fraţii Micula (suma putea fi acordată până la sfârşitul lunii februarie 2020); 1 miliard lei despăgubiri ANRP şi creşterea Fondului de Rezervă; 1,6 miliarde lei plăţi pentru PNDL neverificate integral (din totalul de 2,4 miliarde lei plăţi făcute în noiembrie si decembrie pentru acest program – aici chiar Ministrul Dezvoltării a afirmat public că au fost sesizate organele competente pentru plăţi efectuate pentru lucrări inexistente sau exagerate; aici fiecare plată trebuia făcută doar după verificarea drastică a lucrărilor efective); 2,5 miliarde lei din TVA rambursat (din cele 3,5 miliarde lei sume de TVA rambursate în nov si dec 2019 – din nou nu trebuia rambursat TVA fără verificare completă, mai ales în condiţiile în care România este campioană în UE la frauda la TVA).
Pe partea de Venituri Bugetare discutăm despre venituri neîncasate la bugetul de stat în sumă de 7 miliarde lei, adică 0,7% din PIB. Suma de 4,6 miliarde lei reprezintă diferenţa dintre Veniturile bugetare prognozate în data de 28 noiembrie 2019 (a doua Rectificare) şi execuţia bugetară efectivă din decembrie 2019. Mai mult, tot la venituri neîncasate vorbim despre cele din Licitatia 5G – unde conform datelor Consiliului Fiscal discutăm despre o sumă de 2,4 miliarde lei. Nu mai vorbim aici de acţiuni consistente de îmbunătăţire a colectării, reducerea evaziunii fiscale s.a.
Din 4,6% din PIB deficit scădem cheltuieli ce puteau fi amânate de 0,9% din PIB şi venituri neîncasate de 0,7% din PIB şi observăm că deficitul se putea menţine la / sub 3% din PIB.
Încă ceva. Argumentul „Am vrut să plătim toate facturile de la stat către mediul concurenţial” este valid atâta timp cât şi „Mediul concurenţial păteşte datoriile pe care le are la stat”. Ori aici vorbim de asimetrie crasă atâta timp cât arieratele de recuperat la bugetul de stat / BASS / Buget Sănătate / Bugetul de Somaj, de la mediul concurential erau de 20 miliarde lei (2% din PIB) – sunt ultimele cifre statistice publicate de ANAF în Raportul pe semestrul I 2019.
Partea a treia – Ce este de făcut?
Problema există deja. Costurile economice si sociale se manifestă. Scăderea perspectivei de rating, împrumuturi pe bandă rulantă, probleme de lichiditate în Trezorerie, incertitudine şi neîncredere. Ne aşteaptă costuri suprapuse cu cele cauzate de criza politică. Încetinirea creşterii economice, potenţiala depreciere a leului, creşterea costurilor de finanţare şi blocarea administraţiei publice pot conduce la pierderi de venituri la bugetul de stat de minimum 10 miliarde lei în anul 2020.
Cum se poate stopa cercul vicios în care s-a intrat ?
La intern, finalizarea ping pong ului politic care aduce efecte negative consistente în economie, un plan de rationalizare a cheltuielilor publice şi măsuri rapide şi consistente de creştere a veniturilor la bugetul de stat.
În plan extern, România trebuie să invoce două lucruri. Primul, accesarea de către România a Clauzei de flexibilitate privind reformele structurale – conform Regulamentului 1466 / 1997 updatat statele membre care transferă de la buget sume către sisteme de pensii private (Pilonul 2 în România) pot beneficia de scoaterea acestor sume din calculul deficitului ESA, în anumite condiţii. României i-ar putea fi redus astfel deficitul ESA pentru 2019 de la 4% din PIB (care corespunde la 4,6% din PIB pe cash) la 3,2-3,5% din PIB. (începând din 2015, patru state membre au optat să facă apel la clauza privind reformele structurale: Italia, Letonia, Lituania şi Finlanda. Şi România a cerut activarea ei în anul 2016).
În plus, decidenţii români ar trebui să propună în cadrul instituţiilor europene următoarele teme de dezbatere: Cheltuielile suplimentare cu înzestrarea militară mai ales pentru ţările aflate la Granita de Est a UE ar trebui exceptate de la calculul deficitului si considerate într-un regim separat? Cheltuielile cu inovarea cercetarea dezvoltarea ar trebuie scoase din calculul îndeplinirii anumitor reguli fiscale? Ar trebui stabilite reguli fiscale separate pentru ţările dezvoltate şi pentru cele în dezvoltare din UE astfel încât să se flexibilizeze marja de investiţii pentru cele din urmă?
Am mai scris. Poate ar trebui implementată şi o reformă a regulilor fiscal-bugetare în UE (aşa cum au cerut cei 8 miniştri de finanţe din Zona Euro). Ar trebui gândită eliminarea actualului sistem de reguli şi introducerea unei noi reguli fiscale – rata de creştere a cheltuielilor primare nominale nu trebuie să depăşească rata de creştere a PIB nominal pe termen lung. Regula privind datoria publică la 60% din PIB şi reducerea ei până la acest procent trebuie să rămână. Rata de creştere a cheltuielilor trebuie să excludă, în afară de dobânzi şi clauza de investiţii, cheltuielile cu inovarea cercetarea dezvoltarea, cele cu sistemele de pensii private dar şi cheltuielile suplimentare cu înzestrarea militară mai ales pentru ţările aflate la Graniţa de Est a UE. Trebuie promovate Consilii Fiscale cu independente, care să colaboreze cu Comisiile de Buget Finanţe din Parlamentele Naţionale, aşa cum prevăd principiile OECD.
Concluzie. Cu un minimum de efort se putea evita intrarea României în Procedura de Deficit Bugetar Excesiv. Repararea daunelor va presupune un efort mai mare, cu costuri mai ridicate. Dar se poate face.
Cotidianul.ro publică astăzi un articol, pe care îl anunţă ca fiind primul dintr-o serie de astfel de materiale, în care este prezentată plângerea penală formulată de Ana-Maria Nuciu, fostă angajată a bazei militare americane de la Constanţa – Mihail Kogălniceanu, pe un post de traducător.
Plângerea penală descrie fapte grave, care se circumscriu infracţiunilor de proxenetism, lipsire de libertate în mod ilegal, de trafic de persoane şi de constituire grup infracţional organizat. Plângerea devoalează o complicitate deplină între autorităţile române şi militarii americani cu privire la exploatarea sexuală forţată a unor tinere în interiorul bazei militare.
Modalitatea de structurare a plângerii, situația de fapt descrisă, cu trimitere spre proceduri naţionale înregistrate în sistemul de evidenţă a cauzelor penale, probele invocate în scris şi raţionamentele de sprijin, facîmprejurările semnalate, deşi neconfirmate, să apară ca fiind foarte credibile. Plângerea publicată de Cotidianul.ro mai face vorbire despre alte cauze penale care par să fi fost clasate nelegal sau înregistrate defectuos pentru a fi zădărnicită cercetarea penală şi aflarea adevărului.
Este de asemenea important de subliniat faptul că împrejurările denunţate în această plângere sprijină ipoteze de lucru care, în mod inexplicabil, nu(!) au fost luate în calcul de autorităţile care au avut în cercetare dosarul fetelor răpite la Caracal, ipoteze de lucru care au fost agresiv denunţate de presa centrală ca fiind aiuristice, neîntemeiate sau rodul unor activităţi de propagandă.
În lumina celor relatate astăzi, considerăm că respectivele suspiciuni şi pistele invocate anterior de presa locală, cu privire la cazuri în care, la Caracal, ar fi fost răpite fete minore pentru a fi exploatate sexual de către militarii americani de la baza militară de la Deveselu, primesc elemente probatorii de sprijin şi reprezintă indicii mai mult decât rezonabile pentru a fi luate în considerare într-o anchetă penală.
Având în vedere neputinţa aparentă a organelor de urmărire penală de a cerceta în mod credibil faptele denunţate, considerăm că se impune ca presa să preia şi să documenteze, în continuare, elementele prezentate în articol şi să existe o solidarizare a societăţii civile cu persoana denunţătoare. Liniştea mediatică ce însoţeşte acest subiect şi modalitatea nefirească în care aceste chestiuni se sting în atenţia publică sugerează existenţa unor interese directe pentru muşamalizarea faptelor denunţate. Niciunul dintre marile situri de presă din România nu a preluat până la acest moment ştirea care, în mod obiectiv, este una de interes naţional.
Nu în ultimul rând, subliniem curajul deosebit al doamnei Ana-Maria Nuciu (profil facebook) care îşi asumă în mod public răspunderea pentru faptele denunţate, fapte despre care, aparent, ar fi avut cunoştinţă un număr impresionant de persoane, inclusiv militari români, poliţişti şi procurori, dar care au ales să rămână în pasivitate.
Având în vedere lipsa de interes pe care o suscită această știre din partea presei centrale, vă îndemnăm să parcurgeţi articolul publicat de Cotidianul.ro şi să menţineţi subiectul în atenţie:
Grecia a fost avertizată de Iran, spunând că va riposta dacă
Statele Unite vor ataca Republica Islamică folosind bazele sale militare aflate
pe pământ grecesc. Este pentru prima dată când Iranul a avertizat că va lansa
atacuri împotriva unui membru al Uniunii Europene în legătură cu creșterea
recentă a tensiunilor dintre Teheran și Washington.
Oficialii iranieni au emis avertismentul împotriva Greciei ca răspuns la comentariile primului ministru grec Kyriakos Mitsotakis din timpul vizitei sale recente la Casa Albă, care a coincis cu asasinarea generalului iranian Qasem Soleimani de către SUA. Vorbind despre uciderea lui Soleimani, Mitsotakis a spus că „noi (grecii) suntem aliați cu SUA, așa că stăm alături de aliații noștri în momente dificile”. Și apoi a continuat: „Am înțeles că această decizie specială a fost luată luând în considerare care este interesul național al SUA, iar noi suntem de acord cu această decizie”.
Răspunsul Iranului la comentariile premierului grec a venit
într-o scrisoare care a fost trimisă de ambasada Iranului la Atena unui portal
online important al Greciei, Kathimerini. Scrisoarea menţionează că Grecia și
Iranul se bucură de „relații prietenoase,
tradiționale și istorice”. Având în vedere „absența vreunei diferențe sau tensiuni între [cele două țări] din
ultimele secole”, se menţionează în scrisoare, „credem că [dl. Declarația lui Mitsotakis] nu poate fi poziția oficială
a guvernului grec ”. Totodată, statul grec este avertizat că „Republica Islamică Iran a precizat foarte
clar că, în cazul unui război început de SUA împotriva țării, concesionarea
bazelor [militare] de către orice țară către invadatorul american va fi
considerată o acţiune ostilă iar Iranul își rezervă dreptul de a răspunde
într-un mod clar și decisiv ”.
Weekendul trecut, ministrul Afacerilor Externe al Greciei,
Nikos Dendias, a dezvăluit că guvernul iranian a remis o declarație biroului
său, protestând împotriva comentariilor lui Mitsotakis, dar a adăugat că nu a
avut nicio șansă să o citească. El a mai spus că omologul său iranian, Mohammad
Javad Zarif, a cerut să vorbească cu el despre poziția Greciei în disputa
SUA-Iran.
Nota Theodosie.ro: Situaţia din Orientul Mijlociu rămâne în continuare critică. Deşi oficial între Iran şi SUA nu este declarată stare de război, este cert că există o stare de beligeranţă în plină desfăşurare. Un articol scris de profesorul Valentin Naumescu descrie tocmai această situaţie de fapt a războiului pe timp de pace.
Ştirea pe care o relatăm astăzi este relevantă pentru
România prin prisma activităţii militare de la bazele americane de la Deveselu
şi Constanţa – Mihail Kogălniceanu, ambele aflate în raza de acţiune a
rachetelor iraniene, iar poziţionarea
diplomatică a României faţă de situaţia din Orientul Mijlociu este identică
celei exprimate de Grecia.
Publicăm opinia Avocatului General al CJUE referitor la cauza pe rol în care Ungaria a fost reclamată de Comisia Europeană privitor la adoptarea legislației prin care este reglementat domeniul asociațiilor și fundațiilor civile. Concret, în anul 2017, imitând un curent legislativ inițiat de Federația Rusă, Ungaria a impus ONG-urilor care sunt finanțate din afara ţării obligația de transparentizare a surselor de finanțare și a sprijinului material primit din sursă externă.
Deși legislația propusă nu a
fost adoptată, în cercurile conservatoare și mai ales în blogosfera ortodoxă, aceste
idei sunt în continuare vehiculate ca o posibilă soluție pentru a se obține marginalizarea
ONG-urilor seculariste și ale celor deschis anti-creștine. Se consideră că prin
scoaterea la lumină a surselor de finanțare și a afilierilor ideologice ONG-urilor
active în România vor fi șubrezite în plan moral și vor pierde din
legitimitatea participării publice.
Întrucât ne dorim să ne aducem contribuţia la regândirea modalității de participare civică a ortodocșilor la viața cetății, suntem direct interesați să aducem clarificări despre cadrul juridic care reglementează funcționarea societății civile și să combatem direcțiile greșite spre care pare că se orientează civismul ortodox. Opinia noastră este că modalitatea propusă prin acest tip de legislaţie pentru combaterea ONG-urilor finanțate extern, prin transparentizare forțată și stigmatizare implicită, nu este posibilă în actualul cadru juridic existent la nivel european, este păguboasă pentru obiectivele pe care ni le-am putea asuma, este înjositoare și nedemnă din punct de vedere moral.
Mai mult, considerăm că această abordare se înscrie în curentul discursiv (pe care îl dezaprobăm) de a considera participarea ortodocșilor la viața cetății ca fiind nu o mărturisire ci o luptă și o confruntare continue, animate de un spirit reacționar, negativ în toate elementele sale, care este în mod cert cultivat și încurajat de adversari interesați de perpetuarea stării de fapt.
Așa cum ne-am propus în secțiunea de Năzuințe, considerăm că laicatul ortodox are nevoie să-și delimiteze un repertoriu de interese civice și politice, pe care să îl transpună în propuneri de politici publice și în inițiative de ordin politic, potrivit jocului democratic și mecanismului statului de drept. Comunicarea publică vizând aceste interese necesită un consens minimal și consolidarea unui cerc moral al chestiunilor puse în discuție. Considerăm că în contextul existent în societate și în raport de gravele probleme cu care se confruntă Biserica, propunerile noastre sunt, în același timp, și foarte îndepărtate dar și surprinzător de la îndemână.
Revenind la materialul pe care îl prezentăm, facem mențiunea că opinia Avocatului General al CJUE nu este obligatorie pentru aceasta, are rol consultativ și se apropie de rolul magistratului raportor din sistemul nostru de drept; însă, față de argumentația propusă, este previzibilă condamnarea de către CJUE a statului maghiar, anularea legislației care face obiectul sesizării precum și închiderea definitivă a acestei direcții de acțiune civică, nejustificat de populară în mediile conservatoare de la noi și printre creștinii ortodocși.
Ne exprimăm satisfacția în privința acestei soluții juridice și considerăm că rămânem răspunzători să ne străduim, după putere, să dăm sens și conținut unor eforturi pozitive, de construcție socială, culturală și politică autentice, jertfitoare, cu inimă ușoară și cu nădejde în purtarea de grijă a lui Dumnezeu.
Avocatul General Campos Sánchez-Bordona: restricțiile impuse de Ungaria privind finanțarea organizațiilor civile (O.N.G.) din străinătate nu sunt compatibile cu legislația UE întrucât sunt încalcate principiul liberei circulații a capitalurilor și o serie de drepturi fundamentale
În 2017, Ungaria a adoptat o lege pentru a asigura transparența mijloacelor de finanțare ale organizațiile civile care primesc donații din străinătate. Conform acestei legi, astfel de organizații trebuie să se înregistreze la autoritățile maghiare ca „organizații care primesc sprijin din străinătate”, în cazul în care valoarea donațiilor primite într-un an atinge un anumit prag.
La înregistrare, organizațiile civile trebuie să indice și numele donatorilor al căror sprijin atinge sau depășește 500 000 de forinți maghiari (HUF) (aproximativ 1500 EUR) precum și prestația concretă în care constă sprijinul acordat. Aceste informații sunt publicate ulterior pe o platformă electronică gratuită, accesibilă publicului. În plus, organizațiile civile respective trebuie să menționeze pe paginile online de start și în documentele emise sau în publicațiile lor că sunt o „organizație care primește sprijin din străinătate”.
Comisia Europeană a sesizat Curtea de Justiție a Uniunii europene cu o „acțiune pentru neîndeplinirea obligațiilor” împotriva Ungariei. Susține Comisia că legea privind transparența organizațiilor civile finanțate din străinătate încalcă atât principiul liberei circulații a capitalurilor, cât și o serie de alte drepturi protejate de către Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene („Carta”), respectiv: dreptul la respectarea vieții private, protecția datelor cu caracter personal, precum și libertatea de asociere.
În opinia exprimată astăzi, Avocatul General Manuel Campos Sánchez-Bordona consideră că transferul unei donații din străinătate în favoarea unei organizații civile maghiare este o mișcare a capitalului protejată de dreptul de liberă circulație a capitalurilor în spațiul european. În Ungaria, aceste modalități de transfer ale capitalului având destinatar organizațiile civile sunt supuse unor condiționări precum obligația de a se înregistra ca „organizații care primesc sprijin din străinătate” și obligația de publicare a anumitor date despre sprijinul obținut din străinătate. Însă aceste condiționări se aplică numai în cazul donațiilor venite din străinătate, ceea ce înseamnă că aceste măsuri legale sunt mult mai susceptibile să afecteze pe resortisanții din alte state membre decât pe resortisanții maghiari.
În aceste condiții, Avocatul General este de părere că aceste condiționări reprezintă o restricție a principiului liberei circulații a capitalurilor, atât în ceea ce privește organizațiile civile afectate, care ar trebui să facă față dificultăților de finanțare și a căror exercitare a dreptului la libertatea de asociere poate fi inhibată, cât și în privința donatorilor străini, care pot fi descurajați să realizeze donații ca urmare a plauzibilului efect stigmatizant al publicării detaliilor tranzacțiile respective, întrucât acestea exprimă o afinitate ideologică care ar putea fi compromițătoare în contextul național ungar.
În ceea ce privește, în
special, dreptul la libertatea de asociere, efectele financiare ale legislației
în cauză poate afecta viabilitatea și supraviețuirea organizațiilor civile
afectate, subminând atingerea obiectivelor lor sociale. În plus, prin îngreunarea
contribuțiilor financiare din partea potențialilor donatori, legislația maghiară
aduce atingere în mod direct exercitării libertății de asociere.
În ceea ce privește protejarea vieții private și a datelor cu caracter personal, Avocatul General afirmă că simpla divulgare a numelui donatorului este suficientă, prin ea însăși, pentru a identifica respectivul donator și a plasa această dezvăluire în sfera de aplicare a dispozițiilor legislației UE privind prelucrarea datelor cu caracter personal. Faptul că numele donatorului este indisolubil legat de o donație în beneficiul unei organizații civile constituie o legătură care dezvăluie, de la sine, o afinitate între donator și organizația respectivă, care poate contribui la profilarea ideologică al donatorului.
Avocatul General adaugă faptul că datele publicate care permit astfel de profilări îi pot descuraja pe donatori sau îi pot descuraja să sprijine organizații civile. În acest context, Avocatul General consideră că publicarea acestor date într-un registru ce face accesibile publicului identitatea persoanelor fizice care fac donații din străinătate către anumite asociații înființate în Ungaria și sumele acestor donații constituie o ingerință în viața privată a acestor persoane în ceea ce privește prelucrarea datelor lor personale.
În consecință, Avocatul General consideră că publicarea acestor date este o interferență atât cu drepturile referitoare la protejarea vieții private, cât și a datelor cu caracter personal, dar și cu dreptul la libertatea de asociere, toate acestea fiind protejate de Cartă. În ceea ce privește existența unei justificări pentru această ingerință, Avocatul General admite că unele obiective de interes general invocate de statul maghiar – cum ar fi protecția ordinii publice și lupta împotriva spălării banilor și a finanțării terorismului – pot justifica, în principiu, ingerințe în exercitarea acestor drepturi, dar constată că, în vreme ce obiectivul protejării ordinii publice ar putea legitima măsurile impuse organizațiilor civile suspectate de încălcare ordinii publice, totuși, această obligație nu legitimează legislația generală care impune, ex ante, obligații pentru toate organizațiile civile. Mai mult, Avocatul General consideră că prevederile legislative ale UE privind lupta împotriva spălării banilor și împotriva finanțării terorismului sunt suficiente pentru a garanta o protecție adecvată a intereselor publice.
Finalmente, Avocatul General constată că măsurile puse în discuție sunt disproporționate deoarece, în primul rând, pragul de 500 000 de forinți maghiari (HUF) este excesiv de scăzut, având în vedere gravitatea ingerințelor rezultate; în al doilea rând, donațiile provenite din alte state membre sunt tratate la fel ca cele care provin din afara UE și, în al treilea rând, nerespectarea obligațiilor legale poate conduce la lichidarea organizației care le încalcă.
În aceste condiții, Avocatul General propune CJUE să declare că legislația maghiară în cauză restricționează în mod necorespunzător libera circulație a capitalurilor, că include dispoziții care constituie o ingerință nejustificată în drepturile fundamentale precum respectarea vieții private, protecția datelor cu caracter personal și libertatea de asociere, toate fiind protejate de Cartă.
Semnalăm o ştire care, deşi probabil vizează o situaţie particulară, încă neclară, de fapt readuce în atenţie o perturbare în ierarhia valorilor sociale protejate de sistemul nostru de drept penal, de mare interes pentru ortodocşi.
Acest articol este deocamdată doar „un ciot”, o semnalare a unei ştiri care ar trebui să fie de interes pentru noi, pentru motive pe care mă voi strădui să le explic în cele ce urmează.
Bărbatul care a ucis un câine a fost arestat preventiv pentru 30 de zile!
Diferite formulări ale enunțului de mai sus sunt folosite de siturile de știri care anunță publicul despre luarea măsurii arestării preventive pentru 30 de zile în cazul bărbatului din București care ar fi ucis un căţel prin spânzurarea de o țeavă de gaz. Inițial, știrile făceau vorbire despre măsura reținerii pentru 24 de ore, măsură preventivă care ni s-a părut excesivă, deși rumoarea publică este una persistentă și, grație rețelelor de socializare, consistentă. Însă oprobiul public, chiar şi când este justificat, aşa cum este cazul de faţă, nu poate justifica luarea unei măsuri preventive, oprobiul fiind el însuşi un mod legitim prin care comunitatea sancţionează faptele antisociale.
Dacă
reţinerea este cea mai puţin severă măsură preventivă,
arestarea preventivă este cea mai aspră dintre cele prevăzute de
legislaţia românească, este o măsură cu caracter excepţional,
aşa cum o descrie doctrina, cum o statuează jurisprudenţa CEDO.
Această măsură nu (trebuie să) se ia oricum, ci doar în
condiţiile prevăzute de art.
223 Codul de procedură penală, pentru scopurile prevăzute la art.
202 Codul de procedură penală.
Având
în vedere că se presupune că făptuitorul este o persoană fără
adăpost şi că a fost ucis un animal, dilema noastră are în
vedere, deocamdată, două componente:
Cel mai probabil este că măsura arestării preventive pentru 30 de zile a fost dispusă pentru a fi asigurată buna-desfăşurare a procesului penal (chestiune care ar putea ridica discuţii serioase în privinţa proporţionalităţii). Există o practică nescrisă a arestării preventive a persoanelor cu cetăţenie străină sau a celor fără adăpost, urmărindu-se acest scop al bunei desfăşurări a procesului penal sau cel al împiedicării sustragerii de la urmărire sau judecată. Cu toate acestea, luarea măsurii preventive trebuie să intervină doar în situaţiile prevăzute de art. 223 alin.(1) lit.a)-d) Codul de procedură penală, situaţii la care presa nu a făcut niciun fel de referire.
Ne manifestăm îngrijorarea că o măsură preventivă cu caracter excepţional, a fost luată în cazul săvârşirii unei infracţiuni de o gravitate (penală) minimă, în principal pentru că suspectul este o persoană fără adăpost. Este posibil să fi fost avute în vedere circumstanţele personale ale suspectului, dacă are antecedente penale, dacă din conduita să se desprind elemente din care rezultă că ar constitui un pericol public.
În orice caz, din elementele furnizate de presă până în acest moment se naşte bănuiala că libertatea personală, ca valoare fundamentală a fiinţei umane, este minimalizată, subordonată dreptului statului de a instrumenta o cauză penală cu suspectul în stare de deţinere.
Cea de-a doua nelămurire a noastră (puţin probabilă!) dar totuşi principalul motiv pentru redactarea acestui articol se referă la art. 223 alin.(2) Codul de procedură penală, unde se arată că măsura arestării preventive se poate lua şi atunci când rezultă „suspiciunea rezonabilă că a fost săvârşită o infracţiune intenţionată contra vieţii (…)”.
În sistemul nostru de drept, infracţiunile contra vieţii sunt incluse în Titlul I din Partea Specială a Codului penal care este denumit „Infracţiuni contra persoanei”. Însă disputele doctrinare recente şi multe iniţiative politice care provin dinspre curentul progresist insistă că acest concept se referă şi la fiinţele non-umane. Subiectul a fost promovat la noi de fostul deputat Remus Cernea, cel care a şi propus un proiect de lege pentru ca delfinii să fie consideraţi persoane non-umane. Deşi nouă ni s-a părut o bizarerie, subiectul este unul amplu dezbătut în mediile filosofice occidentale şi este principalul vehicul intelectual de legitimare a legislaţiei pentru protecţia animalelor.
Delfinii trebuie să fie trataţi ca „persoane non-umane” şi să le fie respectat dreptul la viaţă şi libertate, au susţinut un grup de cercetători în cadrul celei mai mari conferinţe ştiinţifice din lume, întâlnirea anuală a AAAS (American Association for the Advancement of Science).
Experţi în filozofie, conservare şi în comportamentul delfinilor susţin că delfinii şi balenele sunt fiinţe inteligente, conştiente de sine, elemente ce justifică tratarea lor ca persoane. Recunoaşterea drepturilor cetaceelor ar însemna ca vânătoarea şi ţinerea acestor fiinţe în captivitate să înceteze. Cercetătorii susţin această „declaraţie a drepturilor cetaceelor” după ani de studii ce au arătat că delfinii şi balenele au creiere mari şi complexe ce le permit să atingă un nivel de conştiinţă de sine similar cu cel atins de oameni. (…)
Conform cercetătorilor, recunoaşterea drepturilor cetaceelor în legislaţia internaţională ar putea dura câteva decenii. „Dacă suntem norocoşi, vom atinge acest obiectiv în 10 ani. Acum ne aflăm în faza în care se găseau acum 20 de ani climatologii. Acesta este doar primul pas”, a declarat Tom White.
Dacă judecătorul de drepturi şi libertăţi care a dispus măsura arestării preventive a adoptat o astfel de concepţie atunci, din punctul de vedere al mecanismului judiciar, avem de-a face cu „o ucidere, cu intenţie” pentru care legea prevede expres că se poate lua măsura arestării preventive, indiferent dacă ne aflăm sau nu în una dintre situaţiile prevăzute de art. 223 alin.(1) lit.a)-d) Codul de procedură penală, soluţia fiind, aşadar, legală.
Mai adăugăm faptul că avansul curentului progresist se bazează în principal pe ceea ce americanii denumesc „lawfare” (din law+warfare) constând în demersuri judiciare cu caracter strategic prin care să se asigure dominația anumitor concepte juridice, politice, biologice, culturale.
Neliniştea
noastră nu este aşadar nejustificată, cu atât mai mult cu cât
infracţiunea de ucidere a animalelor, fără drept, cu intenţie,
prevăzută de art.
25 din Legea nr. 205/2004 nu se rezumă doar la câini/căţei,
ci la toate animalele, cu sau fără deţinător, iar regnul animal
este totuşi..mare:
Articolul 25
(1) Constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă:
a) uciderea animalelor, cu intenție, fără drept;
După cum spuneam la început, articolul este doar „un ciot” pe care intenţionăm să-l completăm în secţiunea de comentarii, iar soluţia pronunţată este posibil să vizeze strict circumstanţele reale sau cele personale ale suspectului din această speţă.
În caz contrar, am avea de-a face cu o jurisprudenţă naţională în domeniul măsurilor preventive care subordonează dreptul la libertate a persoanei umane faţă de dreptul la viaţă a animalelor, pe care le include în categoria persoanelor, viziune contrară antropologiei creştine. Oricum, presa pare a favoriza această interpretare a evenimentelor tocmai prin aceea că apreciază că arestarea preventivă este consecinţa acţiunii de ucidere a animalului, fără a formula alte problematizări, fără a considera că sunt necesare detalii.
