Crucea înlocuită de medicină și dublată de vaccin (Foto: LA Times)
Cine nu se va lepăda de sine, de pământuri, de bani și chiar de prieteni pentru Hristos nu are parte în împărăția cerurilor, ci este rușinat de veșnicul Judecător. În schimb, cine nu renunță la conștiință, la toate valorile și adevărurile care intră în opoziție cu imperativul vaccinării nu mai are drepturi de bază, la un loc normal în societate. Acestea sunt două viziuni diametral opuse care pun în conflict direct în sufletul fiecăruia veșnicia cu realitatea imediată. Din nefericire, alegerea o facem pe terenul celei din urmă, iar consecințele le vom resimți abia dincolo (dacă nu și în viața aceasta).
Ce poate proba mai limpede credința fiecăruia?
Creștinii din primele veacuri, apostolii și urmașii lor așa și-au trăit viața, într-o mucenicie aspră, care nu însemna mereu pierderea vieții, ci adesea „doar” lipsirea de averi, de privilegii, de recunoaștere, prigoane cumplite sau mai ușoare, capriciile oricui putea să se folosească de stigmatul de creștin pentru a persecuta pe cineva. Nu doar jertfirea la idoli era o probă teribilă, ci și săvârșirea a diferite păcate și nedreptăți. Există multe mucenițe care sunt cinstite pentru că nu au acceptat avansurile unor păgâni sau mucenici care au refuzat să fie părtași la fărădelegi, dar au avut de suferit din cauza „păcatului” de a fi creștini.
Criteriile la îndemână pentru cei mai mulți pentru a lua o decizie sunt cele materiale, imediate. Însă nu înseamnă că sunt cele mai bune. Și adesea intră în conflict cu virtuțile mai înalte, spirituale, fie că e vorba de credință sau moralitate umană sau de altă natură.
Îndeosebi în Biserică valorile fundamentale ar trebui să fie legate de viața veșnică, pentru care ar trebui depășite chiar și necesitățile pământești. Însă, atunci când PF Părinte Patriarh declară că „Viaţa şi sănătatea sunt daruri ale lui Dumnezeu pe care noi trebuie să le păstrăm şi să le cultivăm cu multă rugăciune, smerenie şi multă grijă”, se produce o confuzie în privința vieții creștine. Să ne folosim de rugăciune și chiar de smerenie pentru a păstra sănătatea este de înțeles într-o anumită măsură, deși ar fi necesare unele distincții; însă a cultiva sănătatea prin mijloace duhovnicești, aceasta nu mai e de înțeles. Ea nu este o virtute pe care să o cultive Biserica, ci pe care să o protejeze. De multe ori renunțăm la ea pentru idealuri sau scopuri mai înalte, cu atât mai mult când ar fi cazul pentru suflet.
Trupul în general este privit ca un rob ce trebuie să fie ținut în frâu prin nevoințe, prin credință și prin prețuirea mai mare a sufletului. Nu disprețuindu-l ca fiind rău în sine, dar nepermițându-i să răstoarne curăția morală. Chiar soldații și polițiștii sunt dispuși să moară adeseori sau să vatăme pe alții pentru a apăra libertatea. Cu atât mai mult sănătatea trupului nu are o însemnătate absolută, ci trebuie tratată cu înțelepciune, după principii clare, care urmăresc în primul rând buna așezare a sufletului, după cum învață spre exemplu Sf. Vasile cel Mare sau cum a dat exemplu Sf. Ciprian al Cartaginei.
Totuși astăzi, în contextul pandemiei de covid-19, nu doar că sănătatea este pusă pe primul loc la modul absolut, ci este impus acest principiu ca obligatoriu în fața oricăror altor nevoi. Dar nu numai atât, ci în mod mincinos și disproporționat. Este exagerată o boală (coronavirus) și ignorate multe altele, dar și nevoi materiale și spirituale. Iar măsurile luate nu sunt doar medicale, ci și emoționale și manipulatorii, terorizante. Principiile care stau la baza lor sunt strict trupești în cel mai bun și îngăduitor caz.
Fără a mai intra aici în detalii, contracararea virusului are valențe politice, nu medicale. În loc să fie oferit ajutor medical dezinteresat în fața unei boli, este instrumentată politic această asistență pentru a impune un control totalitar. Poate nu ne vine a crede, dar suntem în plin nazism care va fi mai bine observat în viitor. În termeni creștini, suntem chemați să ne aliniem unei gândiri totalitare.
Cum bine se spune, nimeni nu ne obligă să intrăm în noua lume a vaccinării, ci ne constrânge, ni se stoarce acordul propriu. Avem drept alternativă neplăcută să trăim la periferie. Dar cu perspectiva unei slave negrăite de la Stăpânul Hristos.
Deocamdată este începutul și, prin urmare, mai avem timp să ne pregătim sufletește și chiar material să trăim această marginalizare și persecuție. În primul rând să facem față la oprobiul public, apoi să ne mulțumim cu puțin și să ne descurcăm alternativ.
La momentul actual, nu cred că este lepădare a primi certificatul verde, dar un suflet virtuos își va da toată silința de care este în stare ca să-l evite pentru că este un păcat. Omul simplu, fără de Dumnezeu, nu poate să se împotrivească unui sistem nazist și așa este. Dar pentru un creștin, care are ca Împărat pe Hristos, miza nu este să-l învingă, ci să nu fie biruit.
Am citit un cuvânt frumos pentru aceste zile: „Te vei supune crezând că se va sfârși, dar nu se va sfârși tocmai pentru că te vei supune” (Diego Fusaro). Dar lucrurile sunt mult mai tragice de atât pentru un credincios. Intrarea în era vaccinismului va aduce libertate, o conjunctură mulțumitoare, acceptabilă? Nu cumva va fi un fel de amputare sufletească, poate chiar și la nivel trupesc? Merită la nivel personal?
După ce ierarhia Bisericii a abdicat de la învățătura ei drept-slăvitoare la Sinodul din Creta, după ce este antrenată în schisme și supusă condiționărilor din partea factorilor externi, nu mai cred că va avea cuvânt autentic pentru situația actuală. În felul acesta, rămânem fără linii directoare clare, ne rămâne doar „fuga în munți”, adică scăparea la învățăturile adevărate ale Sfinților Părinți. Sigur că asta poate duce la greșeli majore (teoriile despre modificarea ADN-ului și controlul minții sunt un exemplu) din lipsă de povățuire, dar nu există alternativă la orizont. Prin aceasta nu contest pe ierarhi și conducerea actuală bisericească, ci doar conștientizez limitele lor. Deocamdată la noi încă există o linie corectă de neimpunere oficială a vaccinării. Dar presiunile din viitorul apropiat este de așteptat să schimbe dramatic situația.
Cam cum s-au descurcat mucenicii în vremea prigoanelor din primele secole sau din perioada otomană sau din regimul comunist, așa suntem puși în ziua de astăzi să facem și noi.
Un prim test pentru a face față la provocarea vaccinării care ne stă în față și ne privește pe toți este acela al maturității duhovnicești de a diagnostica în mod corect situația. Încercând să înțeleg și să definesc cât mai clar introducerea certificatului verde, am pornit de la ideea de ideologie totalitară, am trecut la cea de politică sanitară greșită și, în final, cea mai potrivită caracterizare mi se pare acum aceea de „joacă de-a vaccinarea”. Dacă e să luăm în calcul imaginea de ansamblu, suntem invitați să intrăm într-o horă pandemică organizată nu în cadrul legal și instituțional corect, ci pe terenul unor convingeri ilogice, emoționale și ticăloase, dar nu în ultimul rând dictatoriale în regim de junglă.
În al doilea rând, ca creștin și duhovnic, realizez că nu mai este vorba de o mascaradă la care noi suntem un soi de spectatori sau piese de decor, ci suntem invitați să luăm parte cu toată responsabilitatea lumească. Practic, ni se cere să ne înrolăm prin acceptarea vaccinului și a certificatului verde, să renunțăm la nevinovăția de copil necesară dobândirii împărăției lui Dumnezeu și să devenim serioși în raport cu discursul de putere care ni se pune în față. Nu se mai pune problema renunțării la lume de dragul mântuirii sufletului, ci a fricii de a refuza certificatul verde pentru siguranța zilei de mâine. Pentru un drob de linte, trebuie să ne adormim conștiința, sufletul; poate ieșim astfel la liman făcându-ne frate cu dracul.
Am prezentat în aceste prime rânduri o radiografie a alegerii vaccinale care ne stă în față. Totuși este necesară o detaliere a motivelor, dar și a modului concret de a lua atitudine în așa fel încât să ne câștigăm sufletul.
Joaca de-a vaccinarea
Elementele pe care le am în vedere pentru creionarea tabloului general, atât cât am fost eu în stare să le percep, țin de o serie întreagă de factori.
În primul rând, virusul covid este unul real, mortal în multe situații, dar supradimensionat. Adică pentru contracararea lui au fost propuse și impuse suită de măsuri care nu mi se par și nu sunt proporționale și care au redus oamenii doar la nivelul de infectați fără alte nevoi materiale, sociale sau chiar spirituale. Nu poate fi validată indiferența față de virus, dar nici sugrumarea vieții de zi cu zi din cauza lui.
În plus, multe măsuri suntilogice. Spre exemplu, interzicerea circulației noaptea nu are sens. Oprirea adunărilor în grupuri este una, dar circulația este alta. Nu știu să existe vreo explicație oficială plauzibilă pentru această dispoziție. Și, bineînțeles, mantra vaccinării este culmea non-sensului atâta vreme cât cei vaccinați se pot infecta și transmite boala, chiar unii au decedat, există efecte adverse de multe ori grave, nu știm siguranța pe termen lung, nu-și asumă nimeni răspunderea și firmele farmaceutice au interese mai mult financiare decât umanitare. Iar discriminarea prin certificatul verde nu are conotații sanitare, ci pur de control dictatorial. Este adevărat că riscul de a fi afectat de vaccin este mic, dar e mai mare decât în urma îmbolnăvirii de covid.
Cadrul legal a fost suspendat și încălcat în mod consecvent. Hotărârile de guvern privitoare la restricții și-au depășit limitele, neavând în spate o lege prin care să poată fi restricționate libertățile individuale. Acest fapt se înregistrează pe mai departe, unele hotărâri din ultimul timp nefiind publicate ori publicate cu mare întârziere în Monitorul Oficial, ceea ce face ca ele să fie inexistente sau inatacabile în termenul de aplicare. În schimb le respectă cine e neinformat și se ia după comunicatele și directivele de presă. Cu alte cuvinte, nu vorbim de dispoziții ale statului, ci de o stare de spirit care nu are legătură cu legile țării, ci cu preluarea credulă a unor idei și dispoziții. Un alt aspect grav, care s-a înregistrat și în alte țări, este că unele prevederi legale au fost și sunt neconstituționale, dar se aplică în continuare. În afara unor norme corecte și funcționale, ne situăm în cadrul unei narative distopice. Practic, nu ne supunem autorității legale și legitime a statului, ci unei povești abuzive împrăștiate prin mass-media.
În locul acțiunilor raționale, ne este propusă o credință psihotică în virus, care implică o viziune străină despre libertate, sănătate, economie, cultură, spiritualitate, civism. Totul trebuie pus în paranteză sau pe un rang inferior în fața pandemiei. Nu este nici o exagerare să afirmăm că suntem introduși într-o lume nouă, lipsită de sens, panicată, fără perspective limpezi, cu pedepsirea și marginalizarea celor ce nu se încadrează. Nu este doar o ideologie nocivă în mintea cuiva, ci măsuri aplicate efectiv asupra întregii populații. Acest regim despotic este foarte potrivit să fie denumit luptă de clasă, ca odinioară.
Dați înapoi Cezarului ce-i al Cezarului…
Întrebarea care se pune este: Lui Dumnezeu ce rămâne să-I mai dăm? Resturile ce ni le mai lasă lumea constrângătoare și intruzivă sau inima curățită de alipirea de cel rău? Care sunt prioritățile? Cum ne mântuim sufletul pierzându-l sau îl pierdem căutând să-l salvăm?
Cel mai probabil că majoritatea nu sunt măcar să dispuși să pună într-o cheie așa de tranșantă problema mântuirii. Poate pentru că în general au tratat-o cu ignoranță sau pe planul doi, considerând că nu este necesară o implicare atât de mare, că merge să ne mântuim chiar și luând în ușor lucrurile. Dar Evanghelia este, de fapt, foarte categorică: „De nu vă veți întoarce și nu veți fi precum copiii, nu veți intra în împărăția cerurilor” (Mt. 18: 3), „În zadar Mă cinstesc învățând învățături care sunt porunci ale oamenilor” (Mc. 7: 7), „Cel ce nu-și ia crucea și nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine” (Mt. 10, 38) și „nu vă amăgiți, nedrepții nu vor moșteni împărăția lui Dumnezeu” (1Cor. 6: 9). Și nu e vorba de o rigiditate inumană, ci de o claritate morală a conștiinței în Duhul Sfânt. Avem de ales între lumina lui Hristos și întunericul sau ambiguitatea compromisurilor pământești.
Desprinderea de lume echivalează cu purificarea cugetului, cu nevinovăția inimii și curăția conștiinței. Iar aceasta presupune o anumită abordare, familiarizare și credință în Dumnezeu, o spiritualitate ortodoxă. Nu putem înțelege și asuma poruncile lui Hristos cu gând omenesc pentru că ele nu pot fi împlinite astfel, pentru că „la oameni aceasta e cu neputință, la Dumnezeu însă toate sunt cu putință” (Mt. 19: 26).
Așadar, când vom privi lucrurile din unghi cu adevărat evanghelic, abia atunci vom înțelege cum să ne purtăm corect față de vremurile de strâmtorare și lepădare care au venit și vin peste noi. Altfel, va fi la îndemâna noastră doar justificarea pentru delăsare și compromisuri.
Nu avem pretenția ca lumea să fie sfântă ca să putem trăi în ea, nu, e absurd așa ceva. Ar însemna să ieșim din ea pur și simplu. Totuși există anumite criterii de integrare în așa fel încât să nu ne fie afectată viața după voia lui Dumnezeu. Astfel, dacă nu putem cere sfințenie, avem datoria să urmărim o neutralitate a mediului social. Nu păcatele altora ne împovărează pe noi, ci cele impuse și acceptate de noi. În general respectăm legile civile, dar, atunci când s-ar pune problema să intre în conflict cu porunca lui Dumnezeu, atunci are întâietate Domnul. Atât în lucrurile mărunte, cât și în cele mari, pe plan profesional, familial sau personal. La modul cel mai evident, creștinii primelor veacuri au refuzat închinarea la idoli impusă de puterea statală chiar cu prețul vieții. În alte cazuri curente, preferăm să fim păgubiți și să nu nedreptățim pe cineva duhovnicește chiar dacă legea ne-ar da câștig de cauză. Acesta reprezintă nivelul de la care putem aspira la o viață în Hristos; mai departe ține de eforturile și credința noastră să ne sfințim sau măcar să ne păzim de păcatele de moarte.
Marea strâmtorare de pe urmă
Răcirea dragostei și înmulțirea fărădelegii fac străină minții noastre viața în Hristos. Apare mulțumirea cu himere, cu hristoși mincinoși, cu învățături adaptate. „Dar cel care va răbda până la sfârșit, acela se va mântui” (Mt. 24: 13).
Nu știm cu certitudine dacă au sosit aceste vremuri proorocite, dar cu siguranță seamănă foarte mult. Însă știm sigur care sunt cerințele pentru mântuire și le putem compara cu ceea ce ni se cere: a fi oi în mijlocul lupilor, a ne scutura de dormitare și a ne trezi la realitate. Să nu ne mirăm că poate exista o astfel de presiune a fărădelegii, că este exclus așa ceva. Dimpotrivă, am fost avertizați din timp.
Rămânând cu picioarele pe pământ, suntem conștienți că nu trăim încă vremurile lui Antihrist, ci cel mult pregătirea terenului. Deci nu se pune problema lepădării de credință, dar asta nu înseamnă că nu există alte pericole duhovnicești.
Eu personal nu sunt împotriva vaccinării, ci a obligativității exprimate prin certificatul de vaccinare. Nu am încredere în vaccin, nu-l recomand, dar nu judec pe cel care îl primește pe considerente sanitare. Însă discriminarea legală și socială a celor nevaccinați are un caracter pronunțat de nedreptate. În mod clar cei care se vaccinează de acum o fac din constrângere, căci ar fi făcut-o până acum din convingere medicală. Este o chestiune nu doar la nivel comunitar, ci și personal.
Având în vedere rigoarea vieții duhovnicești, dar și contextul pandemic prin care suntem prinși să aderăm la o ideologie covidiană, cred că este destul de limpede că avem o grea alegere și răspundere cum reacționăm. Putem refuza și înfiera o astfel de făcătură sau să o îmbrățișăm?
Din păcate, se pare că există și o presiune asupra Bisericii, care înrăutățește lucrurile și le complică. Implicarea ei este echivalentă cu impunerea unei viziuni cuprinzătoare, care include și credința. Atacurile mediatice din ultimul timp și reacția Patriarhului devoalează un asalt progresist asupra credinței sub pretextul pandemiei. E vorba de o nouă așezare a lumii din temelii, o zguduire în profunzime.
Un punct delicat este și modul cum operează certificatul verde. Strânge și centralizează datele celor verificați? Se ajunge la un control polițienesc și intruziv? Asta ar agrava situația.
Foarte ciudat este și faptul că populația pur și simplu este pasivă și nu-și exprimă revolta. Foarte mulți au verbalizat uimirea că nu explodează mămăliga. Practic, suntem și noi părtași la construirea noii orânduiri. Prin pasivitate și… contemplare.
Așadar, ca o concluzie, cred că este un păcat colectiv, dar și personal să fie acceptat green pass-ul; izbăvirea de el se face prin pocăință și mărturisire. În cazul că se dovedește (nu știu acest amănunt) că există o monitorizare centralizată a pașapoartelor, adică o urmărire generală dictatorială, s-ar impune oprirea de la împărtășire pentru că vorbim despre implicarea și validarea unui regim totalitar nelegiuit. Iar în situația și mai gravă că va fi atrasă Biserica în propaganda vaccinării, deja va trebui reevaluată în mai rău primirea pașaportului verde, echivalentă aproape cu lepădarea de credință.
Zilele sunt grele și ar trebui să ne împotrivim masiv până să ajungem la o rezistență pe cont propriu care va avea ca miză propria mântuire. Pe măsură ce rămânem tot pasivi, verticalitatea interioară se deteriorează progresiv și foarte greu vom rezista la o strâmtorare cu adevărat antihristică. Dacă nu există tărie de caracter acum, compromisurile duc la și mai puțină în viitor.
O discutare a modului de funcționare a Sinodului episcopilor ortodocși este bine-venită astăzi. Cadrul este dat îndeosebi de unele hotărâri smintitoare din ultima vreme (referitoare la ecumenism la Sinodul tâlhăresc din Creta, la schisma din Ucraina sau cu privire la pandemie în special în Grecia). Însă contribuie și faptul că în duminica de astăzi prăznuim pe Sfinții Părinți adunați la Sinodul VII Ecumenic (787) împotriva iconoclasmului care fusese impus printr-un Sinod tâlhăresc întrunit la Hieria (754).
În perioada 4-8 octombrie a.c. au avut loc ședințele Sfântului Sinod (al Ierarhiei) Bisericii Greciei. Unul dintre cele mai intense subiecte dezbătute a fost legat de ascultarea față de deciziile sinodale. Această temă este un încinsă de opoziția arătată de cei care au întrerupt pomenirea episcopilor după Sinodul tâlhăresc din Creta (2016), dar mai ales de reacția mai multor clerici și chiar episcopi față de deciziile din ultimul timp legate de măsurile de prevenție față de virusul corona. Doi episcopi sunt deja în anchetă sinodală pentru neascultare.
Astfel, comunicatul oficial al Sinodului redă cuvintele Mitr. Hrisostom de Manis, care a precizat în referatul său despre ascultarea de Sinod: „«ascultarea față de regimul sinodal este alfa și omega pentru o viață autentic bisericească tocmai pentru că toate decurg din Biserică». De aceea «scopul mai îndepărtat al acestei ascultări este unitatea Bisericii și unitatea ascunde un conținut teologic, pentru că constituie axioma, adică principiul credinței».
Răspunzând întrebării dacă nu cumva ascultarea se opune libertății cuvântului, a remarcat că «ascultarea de regimul sinodal nu are nimic înrobitor, nimic lipsit de libertate personală, ci ne supunem numai pentru legătura duhovnicească nestricată cu trupul Bisericii ca cel mai mare bine. Și supunerea aceasta este libertate după cum viața bisericească slujește ca putere… Biserica nicidecum nu este posibil să îndeptățească ruperea unității. Și nimeni nu funcționează ca independent și de sine stătător. Suntem chemați la înrolarea și ascultarea de ordinele Bisericii, care se exprimă prin Sfântul Sinod».
De asemenea, anterior, Mitr. Atenagora a criticat apelurile la «îngrădire» și neascultare față de Sfântul Sinod. El a conturat problema ca o alegere – „fie să-i ignorăm și să-i lăsăm să continue să acționeze necontrolați în interiorul și în exteriorul Bisericii, smintind pe credincioși și conducând pe mulți dintre ei la rătăcire absolută și la fapte care sunt pândite de primejdii de diferite nivele, – fie să plănuim și să aplicăm un cadru de protejare a membrilor Bisericii și a turmei noastre de atacurile de orice natură a demagogilor, conspiraționiștilor și a celor ce ponegresc lucrarea și ofranda noastră”.
Toate aceste idei sunt periculoase pentru că promovează o viziune infailibilă a deciziilor sinodale, care nu pot fi criticate. Într-adevăr, acestea ar trebui să fie în duhul unei înțelegeri drepte a lucrurilor, dar nu de la sine, ci doar atunci când sunt validate și primite de corpul Bisericii. Altfel unitatea pe care trebuie să o păzim nu mai este una în Duhul Sfânt, întemeiată pe luminarea de la Dumnezeu, ci una instituțională, de drepți în fața unor conducători bisericești vremelnici și supuși greșelii.
În ultima ședință au fost aleși 5 noi episcopi în scaunele vacante, iar la hirotonia lor Arhiepiscopul a ținut cuvântări prin care a promovat deciziile luate. Acestea sunt luate în vizor de Episcopul retras Ambrozie în textul de mai jos.
Arhiep. Ieronim și ex-Mitr. Ambrozie (Foto: iEllada)
Subiect: Declarațiile voastre făcute recent despre «îngrădire»
Preafericite,
Mă adresez astăzi vouă public, fiind înduplecat de îndemnul celui între Sfinți Părintelui nostru Ioan Gură de Aur, potrivit căruia «cele spuse și săvârșite public să fie mustrate public» (ΕΠΕ, 23,393), ca să depun față de Preafericirea Voastră reacția vehementă a sufletului meu ticălos față de declarațiile pe care le-ați făcut duminica trecută, 10 octombrie a.c., care au văzut lumina publicității! Iată un fragment:
«Nu sunt roz toate faptele. Există mulți spini, există multe dificultăți. Și arhiereii care au parcurs acest drum și care îl iau cunosc din aceste dificultăți care provin din exteriorul, dar, din păcate, și din interiorul Bisericii. Atunci ce se întâmplă? Unde să te întorci?… La Sfântul Sinod al Bisericii Greciei. Și, prin urmare, nu ai trăirile tale personale? Nu ai putința să pui la îndoială ceva, nu este posibil să ai ceva personal față de care probabil să ai întrebări din cele pe care le auzi? Ai acest drept. Dar mai presus de toate este ascultarea de Biserică și de Sinodul ei pentru că el conduce nava. Și te vei supune lui. Totuși probabil opinia ta este tare, posibil să fie puternică.
Respectăm libertatea ta și libertatea oricui. Dar va trebui să vină și să spună: «Părinte, eu asta sunt» și să-și lase responsabilitățile și să se retragă acasă, la mănăstirea lui, la chilia lui și de acolo să aibă pozițiile proprii.
Există o frază pe care mulți o aud și se zbârlesc: mă îngrădesc. Deci cel ce nu este de acord și vrea să țină linia Bisericii, a Sfântului Sinod, vine și spune: acestea sunt crezul meu personal, totuși datorez ascultare Bisericii. Prin urmare, «vă dau o hârtie și vă spun că mă îngrădesc și de acum încolo îmi fac propria viață, fac ceea ce vreau». Unitatea Bisericii este mai presus de toate pentru că susține adevărata credință. Aceste gânduri trebuie să stăpânească și în cei care urcă astăzi treptele altarului, dar și în cei care slujim. Nevoile vremurilor noastre, patria noastră, societatea noastră, desacralizarea tuturor din jurul nostru, fie că se numește familie, fie că se numește tinerețe, fie că se numește copilărie, fie că se numește armată. Această manie a desacralizării nu se înfruntă și nu se confruntă în alt mod decât prin credința noastră, rădăcinile noastre, baza noastră. Putem să ne abatem în interiorul nostru. Nu suntem forțați. Ascultăm de voia Sfântului Sinod al Bisericii». (Sursa: www.cnn.gr și https://www.xronos.gr/koinonia/ieronymos-se-klirikoys-opoios-diafonei-na-paei-spiti-toy-pano-apo-ola-i-ypakoi-stin).
Preafericite,
Sunt de acord absolut cu învățătura voastră despre ascultarea față de Sfântul Sinod, totuși cu o limită, că și Sfântul Sinod va «va învăța drept cuvântul adevărului»! Prin urmare exprimările voastre despre «îngrădire», despre retragerea unui arhiereu care nu este de acord «la casa lui, la mănăstirea lui, la chilia lui» și, la final, despre «desacralizarea» noastră m-au smintit de neimaginat! M-au smintit pentru că presupun că Sfântul Sinod are drept privilegiu INFAILIBILITATEA! Totuși aceasta este ceea ce se dezbate în ziua de astăzi. Sfântul Sinod al Arhiereilor de sub Preafericirea Voastră slujește mereu adevărul sau cumva slujește și rătăcirea?
Până în ziua de astăzi am cunoscut că Papa, desigur că rătăcit, susținea că deține «infailibilitatea»! Astăzi am fost informați că și Sfântul Sinod se arată drept infailibil!
Totuși sunteți în rătăcire, Preafericite, și mai ales sunteți într-o rătăcire jalnică, susținând unele ca acestea! Cât timp atât Sfântul Sinod Permanent, cât și Sfântul Sinod al Ierarhiei recent convocat, ambele săvârșite sub președinția voastră, au trădat pe Mântuitorul nostru Hristos, au trădat credința noastră ortodoxă , au secularizat – și, prin urmare, au dizolvat – Biserica Greciei pentru că toți Preasfințiții Arhierei, în afară de foarte puțini, v-ați supus Cezarului, adică celui care nu face deosebire între credința lui în Hristos și evlavia lui, Primului-Ministru al Greciei, afurisitului domn Kiriakos Mitsotakis!
Cu prilejul coronavirusului, adică o fabricație a puterilor întunecate și satanice ale mondializării, ați părăsit învățătura lui Hristos despre mântuirea sufletului nostru și, îndumnezeind trupul omenesc, acum vă mai cheltuiți în continuare pentru protejarea sănătății trupești, adică pentru acceptarea din partea fiilor credincioși ai Bisericii a vaccinului împotriva coronavirusului, trecând cu vederea faptul că vaccinul provoacă până și moartea în unele cazuri!
Aplicând orbește îndrumările dlui. Mitsotakis, ați dizolvat Biserica! În esență, anul trecut ați anulat sărbătoarea Paștelui, supunându-vă fără crâcnire stăpânirii politice și aplicând orbește ordinele dlui. Mitsotakis, care v-au fost date pe 16 martie 2020 nu printr-o colaborare provizorie, ci pe internet printr-un articol la Twitter-ul vostru personal!
Așa încât, Primul Ministru se autodesemnează și… Arhiepiscop a toată Grecia! În continuare, v-ați trădat misiunea nu ca individ, ci ca Sfânt Sinod al Bisericii Greciei!
Iată încă o dovadă: Pe 20 aprilie a.c. printr-o altă SCRISOARE DESCHISĂ a mea am acuzat public că membrii Sfântului Sinod Permanent din a 164-a Perioadă Sinodală prin decizia luată cu privire la «ora săvârșirii Sfintei Liturghii a Învierii din seara Marii Sâmbete, forțează și încalcă rânduiala canonică a Bisericii Ortodoxe» și am confruntat fragmentul aferent din Enciclică:
«Cu privire la Slujba Învierii, Sfântul Sinod… a decis unanim, făcând uz de iconomia Bisericii… ajustarea orei săvârșirii Învierii la 9:00 p.m. din Marea Sâmbătă. Slujba va avea loc în curtea sfintelor biserici… și va urma Sfânta Liturghie de Înviere în interiorul bisericii».
«Drept aceea», scriam atunci, «cad înaintea voastră în genunchi cu adâncă durere a sufletului și cu lacrimi îndrăznesc să reclam în fața voastră că prin această decizie este anulată și călcată în picioare practica și tradiția care, după cum este cunoscut, NU ÎNGĂDUIE CLERICULUI SĂ SĂVÂRȘEASCĂ DUMNEZEIASCA SLUJBĂ DE DOUĂ ORI ÎN 24 DE ORE!»
În plus, v-am amintit atunci și arhiereilor sinodali cuvintele de mai jos din Pidalion:
«… În afară de tradiția orală, în PIDALION sunt inserate literal următoarele:
«Să nu se facă două Liturghii într-o zi pe aceeași Sfântă Masă. „Nu se poate vorbi la o Sfântă Masă în aceeași zi de două Liturghii, nici la aceeași Masă la care a liturghisit Episcopul să liturghisească preotul în acea zi.” Dar și preoții noștri care liturghisesc de două ori poate din îndrăzneală păcătuiesc grav și să înceteze în continuare această neregulă» (v. PIDALION, p. 90).
În afară de acestea, m-am adresat unor urechi «care nu aud»! Prin măsurile pe care le-ați aplicat, v-ați predat unei tiranii de diabolică rătăcire, care răspunde la numele „protejarea de coronavirus” și ați dizolvat Biserica! Iată o dovadă:
Prin argumentele și dovezile sărace de mai sus, Preafericite, este demonstrat foarte limpede că actualul Sfânt Sinod NU ESTE INFAILIBIL! Deci cum să ascultăm de ordinele lui? De aceea îndemnul vostru la «retragerea la chilia noastră» și despre «îngrădire» servește numai și numai acțiunii trădătoare a Sfântului Sinod! Nu doriți să existe reacții la cele pe care le decide Sfântul Sinod, așa încât să… faciliteze acțiunea voastră pentru că doriți să fiți pe placul dlui. Mitsotakis, care a finanțat Biserica Greciei cu o parte din suma de 4.500.0000 €, care a fost oferită drept sprijin «pentru forurile religioase», adică ortodocși, musulmani șamd. (v. articolul 104, par..1 din Legea 4790/2021/Α΄48).
Recurgând acum la istoria bisericească, ne veți îngădui să amintim că odinioară, rar într-adevăr, chiar și un Sinod Ecumenic este posibil să slujească rătăcirea! Atunci slujesc și exprimă adevărul unele persoane sinodale reacționare!
Deci vă voi aminti despre două Sinoade ale Bisericii, care, prin conlucrarea diavolului, au slujit… rătăcirii, unul din trecutul de demult istoric și celălalt din istoria contemporană bisericească!
În anul 449 d.H. în Efes a fost convocat un mare Sinod. Au participat 127 (notă: poate 135 după altă versiune) Episcopi cu președinte Patriarhul Dioscor al Alexandriei și cu tema condamnării lui Eutihie, care, după opinia lor, (nu?) învăța o credință rea și o erezie! «Dioscor… a impus 104 episcopi să semneze caterisirea lui Flavian al Constantinopolului și a lui Eusebiu de Dorileea, care îl condamnaseră pe Eutihie…» (v. www.peripatitis.net/news/449-m-ch-i-listriki-synodos-stin-efeso/).
Acel «Sfânt» (???) Sinod a fost numit de Biserica Mamă «TÂLHĂRESC»! Așadar există eventualitatea ca un Sinod să nu fie considerat «Sfânt» și, prin urmare, arhiereii care gândesc corect vremelnic, se exprimă și se comportă «ortodox», adică cei care se opun și condamnă deciziile și acțiunile unui astfel de Sinod al lor, să nu fie vrednici de desconsiderare și de închiderea lor «în casa lor, în mănăstirea lor, în chilia lor», după cum susțineți, Preafericite, ci dimpotrivă sunt robi autentici ai lui Iisus Hristos!
În sprijinul gândurilor și a raționamentelor mele îngăduiți-mi să invoc cuvintele marelui teolog și Profesor, pururea pomenitul Pan. Trembelas:
«Însăși istoria străveche a Bisericii dă mărturie fără îndoială că nu există garanție în privința adevărului pentru fiecare Sinod al episcopilor sau că este izbăvit de orice rătăcire. Faptul că sfinți și mari bărbați ai Bisericii, precum Marele Atanasie și dumnezeiescul Gură de Aur, au fost caterisiți de Sinoade episcopale îndreptățește deplin tânguirea Sf. Grigorie Teologul… (…) Este un fapt istoric adeverit din multe părți că nici mulțimea Episcopilor Întâistătători, nici venirea lor din fiecare parte a lumii și din Biserici care se găsesc în fiecare parte, nici participarea tuturor tronurilor centrale și arhiepiscopale nu sunt suficiente pentru convocarea unui Sinod Ecumenic. Astfel, la Sinodul din Efes (449), numit pe bună dreptate tâlhăresc, au șezut 135 de episcopi, printre care [Patriarhul] Dioscor al Alexandriei și [Arhiepiscopul] Iuvenalie al Ierusalimului și [Arhiepiscopul] Talasie al Cezareei Capadociei» (v. P.Ν. TREMBELAS, Dogmatica, vol. 2, Ed. «Sotir», Atena 2003, p. 403-404.) (https://www.impantokratoros.gr/2A3CCD56.el.aspx).
Să evităm acum acel celălalt Sinod de episcopi unionist, (Pseudo)-Sinodul de la Ferrara-Florența (1438-1439), ca să venim la Sinodul tâlhăresc din zilele noastre (23.12.2016?), Sinodul de la Colimbari din Creta, al cărui membru, din păcate, ați fost, Preafericite!
Despre Sinodul acesta, care a recunoscut pe agenții bisericești din Ucraina caterisiți și schismatici, deși a provocat în același timp și o nouă schismă în comunitatea ortodoxă, au fost semnalate următoarele:
«Concluzia care se trage fără forțare din studierea textelor finale publicate ale așa-zisului Sfânt și Mare Sinod, precum și din deciziile și analizele teologilor și Mitropoliților distinși este că în final acest Sinod se dovedește antiortodox, tâlhăresc și eretic pentru că:
1. A fost atinsă în final ținta de fi considerate biserici ereziile, adică a devenit primit faptul că papismul, precum și restul ereticilor sunt Biserici, nu erezii, după cum recunoaște așa-numitul Consiliu Mondial protestant al Bisericilor sau mai degrabă al ereziilor.
2. Dizolvă deciziile Sinoadelor Ecumenice.
3. Contraface spiritualitatea ortodoxă.
4. A exclus pe episcopi și desființat sinodalitatea ortodoxă și în general a utilizat metode antiortodoxe în modul lui de funcționare.
5. A făcut obligatorii deciziile Sinodului sub pretextul păstrării sau așa-zisei apărări a Ortodoxiei autentice, desființând totuși rolul mirenilor și a clericilor de jos, care au răspundere pentru păstrarea credinței ortodoxe veritabile».
Preafericite și mult iubite frate al meu în Hristos,
Consfințind această lungă referire a mea, îngăduiți-mi să vă amintesc că nu a fost conformă comportarea voastră față de pururea pomenitul vostru predecesor, Arhiepiscopul Hristodul, cu cele pe care le susțineți astăzi cu capul descoperit! Pentru că, deși ați fost vehement opozant la cele pe care le susținea Hristodul, nu v-ați retras «la casa voastră, la mănăstirea voastră sau la chilia voastră», ci dimpotrivă ați ieșit plin de mânie și iuțeală din sala de ședințe, împrăștiind mai ales atunci în aer documentele sinodale!
Mă întristez adânc pentru că m-am silit să vă amintesc toate acestea, dar o fac, invocând întâi relația noastră cordială de prietenie din timpurile noastre de studenție la Internatul Studențesc «APOSTOLUL PAVEL» din Atena, iar în al doilea rând și faptul că eu, ticălosul, am contribuit decisiv la alegerea voastră ca Mitropolit de Teva și Levadia, făcându-vă un referat și implorând pe pururea pomenitul mare Arhiepiscop al Atenei, Preafericitul Serafim, care în final a și acceptat rugămintea mea fierbinte.
Deci mă înclin astăzi înaintea voastră și vă cer îngăduința pentru acest cuvânt al meu aspru, pe care l-am scris nu opunându-mă vouă, ci pentru restaurarea adevărului și respingerea pozițiilor și îndrumărilor voastre condamnabile, pe care le-am auzit la hirotonia în Episcop a noului Mitropolit Calinic de Kastoria. Cuvinte care, din păcate, schimbă cuprinsul credinței noastre neprihănite. De altfel, semnatarul prezentei nu este atins personal, de vreme ce a ales de voia sa și deja s-a retras «la casa lui, la mănăstirea lui, la chilia lui», fapt cunoscut de altfel și ca «HANUL DIN VOSTITSA[1]»!
Cu acestea, îmbrățișându-vă în Domnul, semnez
Cel mai mic frate în Hristos
† Ambrozie, fost al Kalavritelor și Eghileei
[1] Este vorba de o localitate în care s-au făcut întâlniri pentru a fi organizată Revoluția din 1821. Aceasta se găsește în episcopia în care a fost titular Mitropolitul Ambrozie. Practic, e o aluzie la formarea unei opoziții.
Cu toate că realitatea de acum este mai sumbră decât previziunile inițiale pe care le-am făcut în legătură cu vaccinarea, este de preferat pe mai departe o atitudine ponderată și chibzuită, fără a aluneca în teorii conspiraționiste hazardate. Chiar și așa, introducerea certificatului verde constituie evident ușa spre o societate a fărădelegii și nonsensului, în care va fi greu de trăit ca și creștini.
Principalul motiv de îngrijorare nu este vaccinul în sine, ci obligativitatea lui prin certificate online cu coduri QR. Este libertatea oricui să decidă dacă se vaccinează sau nu, să își asume riscurile și beneficiile. Însă impunerea prin constrângere, în condițiile în care nu există justificări plauzibile, este în contradicție cu orice normă umană, este semnul unei ideologii inumane, tiranice și necruțătoare. La mijloc este o mare minciună, pe care nu o putem accepta pentru a nu valida un sistem nelegiuit.
Motivele pentru care vaccinarea nu poate fi obligatorie și nu este corect să producă discriminare sunt simple. Cei vaccinați se pot îmbolnăvi, pot face forme grave, chiar mor mulți dintre ei și, în plus, există efecte adverse și chiar decese sub altă formă decât infectarea cu coronavirus. Atâta vreme cât nu este o medicație sigură și nici eficientă, înseamnă că nu vorbim despre măsuri sanitare, ci politice, de control și inginerie socială. Dacă la toate acestea adăugăm informații confirmate că în țările cu rate mari de vaccinare cei mai afectați au fost tocmai cei injectați, perspectiva este chiar și mai sumbră, căci implică impunerea unei măsuri nocive de-a dreptul. În orice caz, o ruletă rusească mai grozavă decât vaccinurile normale de până acum nu poate fi folosită decât de conducători fără scrupule și o conștiință limpede nu are de ales decât să o evite. Mai rău de atât nu poate fi, nu mai este loc nici măcar pentru compromisuri acceptabile care ar putea fi făcute.
Discuția pe marginea subiectului vaccinării s-a purtat în mare măsură în emisiunea de la TVR1 de curând:
Cu toate că menirea acestei emisiuni este de a face acceptabil subiectul, concluzia logică a votului majoritar reflectă realitatea: majoritatea românilor (80%) resping vaccinarea și îndeosebi obligativitatea ei.
Frica de vaccin nu este justificată de teorii bizare despre conținutul lui, în care ar fi nanoparticule de grafen sau de nanoboți sau alte particule prin care să fim controlați mental, ci de anularea libertății umane. Chiar dacă tehnica vaccinurilor cu ARNm sau cu ADN ar fi una bună și revoluționară, tot nu ar fi acceptabilă dacă ar fi instrumentată pentru a se introduce un control și o discriminare a populației. Idolatrizarea sănătății în defavoarea sufletului și a oricăror altor valori spirituale și materiale nu are sens pentru un creștin autentic.
În momentul de față practic nu mai sunt respectate nici măcar legile civile, ci doar bunul simț și frica de boală. Dar, din păcate e vorba de o frică indusă artificial și de un bun simț imaginar, de pe urma căruia să profite cei lipsiți de scrupule. Deci nu avem de-a face doar cu măsuri greșite, ci cu o ideologie strâmbă, nu doar cu ilegalități, ci cu o reeducare în derulare.
Așa cum au rezistat martirii temnițelor comuniste, la fel va trebui să facem și noi. Unii de atunci s-au împotrivit până la capăt, alții au făcut compromisuri și s-au ridicat, iar alții au stat împotrivă cu îndârjire omenească, apoi au căzut definitiv, când le-a fost înfrântă rezistența. Aceste tipologii le prezintă I. Ianolide în subcapitolul Portrete din „reeducare” (p. 99 din cartea Întoarcerea la Hristos). Ceea ce a dat verticalitate a fost credința sinceră, puternică, nu râvna omenească. Iar aceasta constă în a fugi de păcat, a nu accepta părtășia cu fărădelegea pentru că vom da seama chiar și de faptele mărunte, cu atât mai mult de cele mari și grave. Iar cedarea în fața răului duce la căderi mari, tot mai adânci și nebănuite.
Atacurile perfide și presiunea asupra Bisericii sunt grăitoare. Spre exemplu, acuzele la adresa IPS Teodosie sunt meschine. Cel puțin probele din care să reiasă că el îndeamnă doar la refuzul vaccinării sunt neconcludente. Afirmațiile sale: „Aveți tot dreptul să alegeți. Nu trebuie să fiți obligați” sunt elocvente că se referă la cei care nu doresc vaccinul. Peste tot se vorbește despre vaccinare ca singura soluție în fața infectărilor și se încearcă închiderea gurii celor care se opun. În acest context, poziția IPS Sale de a fi prevăzători este cel puțin corectă și lăudabilă.
Provocarea care ne stă în față este minciuna generalizată, păcatul sistematizat, lipsa de principii clare. De acestea trebuie să fugim, nu de lipsurile și atacurile asupra trupului. Sufletul trebuie să-l ferim de păcate, nu trupul de prigoane sau de înlănțuiri închipuite prin nanoparticule, 5G, grafen sau alte amenințări neprobate. De aceea nu vaccinul este răul, ci certificatul verde. Iar atitudinea cea mai bună este de a-l refuza pe primul. Probabil că acesta este protestul nostru cel mai eficient față de țările unde s-au vaccinat majoritatea și acum sunt nevoiți să iasă în stradă cu succes în Franța, dar nu la fel în Italia deocamdată.
Unele oi își pot păstra blana, dar nu și năravul. Foto: LiveHack
Docilizarea și imunizarea clericilor și mirenilor față de trădările semnate în Creta s-au produs prin inocularea ideii că nu s-a schimbat nimic în Biserică; deci întrebările, îngrijorările și neliniștile sunt de prisos. Bineînțeles că această tactică a prins teren pe fondul ignoranței credincioșilor, care nu cunosc istoria bisericească și evident că nu merg pe calea trasată de Sfinții pe care ar trebui să-i cinstească.
Chiar dacă am combătut indirect această minciună, că „Nu s-a schimbat nimic”, prin articole despre greșelile Sinodului, despre atitudinea patristică față de erezii și prin multe altele pe tema ereziei ecumenismului, totuși merită abordată și frontal această diversiune. De ce? Pentru că devine un modus vivendi al Ortodoxiei de la noi, o denaturare permanentizată.
Într-o formă aparte, festivismul acesta al prosperității aparente poate fi remarcat într-un recent articol laudativ la adresa PF Daniel, Patriarhul BOR, scris de părintele Sorin Ionițe, în care face un bilanț ai celor 14 ani de patriarhat (pe 30 septembrie). Printre marile realizări este numărată prestația sa la „Sfântul și Marele Sinod din Creta (2016)”, cu toate neajunsurile lui grave. Pe lângă asta, mai este de remarcat că celelalte fapte lăudabile sunt în majoritate acțiuni manageriale, totuși două sunt în aceeași notă cu trădarea ecumenistă și stârnesc atenție deosebită, anume primirea Papei Francisc la București și gestionarea provocărilor pandemiei, când au fost încălcate drepturile religioase cu acceptul ierarhiei anul trecut. Atunci apare întrebarea: Ce mai înțelegem din Biserică și care este menirea ei? Lauda ei este Crucea sau isprăvile materiale și chiar abaterile de la tradiția ortodoxă?
În ce privește subiectul care ne interesează, deciziile luate în Creta, se afirmă în varianta în română a articolului că nu au fost dogmatice, iar în cea în engleză că au existat nu doar hotărâri dogmatice („not only dogmatical decisions”), ci și „recomandări practice cu caracter pastoral și misionar”. Ce putem înțelege din asta? Că românilor li se spune că nici nu se pune problema unor teme doctrinare, cu atât mai puțin a unor modificări, să stea cuminți, dar în fața publicului străin este recunoscut caracterul dogmatic al documentelor semnate. Este posibil să fie la mijloc doar o greșeală banală de traducere în engleză, care este preluată totuși de agențiile din străinătate, cum ar fi OrthodoxTimes.
Trebuie spus că de la început Patriarhul Daniel a mers pe această tactică a adormirii credincioșilor că nu se pune problema să se schimbe ceva din conținutul credinței. Ce-i drept, o idee foarte bună, dar puțin preluată de reprezentanții celorlalte Biserici Ortodoxe Locale. Iar când e vorba de început, chiar așa este, adică dinainte de a începe lucrările Sinodului. Astfel de asigurări au fost date chiar înaintea plecării delegației române, ba cu mult mai înainte. Chiar din 2014, de când s-a luat hotărârea convocării Sinodului, PF Părinte Patriarh a declarat: „Viitorul Sinod Panortodox nu va dezbate probleme dogmatice” în ciuda evidenței că decizia participării ortodoxe la mișcarea ecumenică este de natură dogmatică. Ca o paranteză, atrage atenția și afirmația de atunci, că „texte care au fost redactate cu mulți ani în urmă vor fi actualizate”, ceea ce s-a și întâmplat, documentul despre Relațiile Bisericii… fiind cel mai retușat în sens eretic ecumenist.
Totuși s-a schimbat ceva?
În esență, lozincile „Nu s-a schimbat nimic” și „Nu au existat decizii dogmatice” sunt echivalente. Ambele sugerează că hotărârile sunt neimportante, de curtoazie, nu aduc atingere Crezului. Dar oare așa să fie?
Nu insist aici pe ideea că există erori dogmatice în documentele finale, ci pe felul cum sunt receptate ele în contradicție flagrantă cu practica bisericească de veacuri.
Există câteva similitudini între ereziile mai vechi și ecumenismul semnat în Creta:
1. Niciodată ereticii nu au spus că ei formulează dogme noi, că aduc inovații, ci că se înscriu în tradiția autentică bisericească, că ei exprimă corect învățătura de credință. La fel se întâmplă și după Creta;
2. Niciodată ereticii nu au cuprins toată Biserica, ci părți ale ei însemnate. La fel și acum, ecumenismul nu a fost parafat de toți ierarhii, ci doar de majoritatea celor participanți în Creta;
3. Întotdeauna ereticii au căutat să obțină recunoaștere cu forța sau formal, cum a fost cazul arienilor și iconoclaștilor (cu sila) și al monoteliților (prin interzicerea discuțiilor pe temă). La fel și astăzi, este înăbușită orice contestare a Sinodului fie prin forță, fie prin mijloace mai îndulcite.
Dar există și diferențe importante între reacția de odinioară a Bisericii față de erezii și cea de astăzi:
1. Ierarhii sfinți din trecut, dar și părinții simpli și credincioșii, au reacționat și față de abaterile dogmatice ale ereticilor (cum ar fi Arie, Nestorie, Eutihie, Varlaam…) și le-au condamnat, pe când astăzi este promovată așa-zisa unitate a Bisericii, adică o pace lumească, un compromis cu răul;
2. Sfinții Părinți nu „s-au semețit, ci s-au întristat” (Gal. 5: 2) în fața ereziilor și au depus toate eforturile să le stârpească, nu să fie resorbite așa-zicând de partea sănătoasă a Bisericii, știind că „puțin aluat dospește toată frământătura” (Gal. 5: 9). Pe când astăzi ni se spune să nu judecăm și, practic, să nu avem atitudine în fața avansării răului.
3. Întotdeauna Biserica a fost privită ca „stâlp și temelie a adevărului” (1Tim. 3: 15), iar unitatea ei formată pe credința statornică în Dumnezeu, pe când astăzi ea este concepută mai mult ca o organizație și instituție autonomă, la cheremul ierarhilor, episcopocentrică, nu hristocentrică.
Dacă spune cineva că nu vede modificări după Creta, oare nu același lucru l-ar fi spus și pe vremea arienilor, a monofiziților, monoteliților, varlaamiților sau a altor erezii care păreau să nu afecteze desfășurarea cultului? Da, iconoclaștii au scos icoanele din biserici, dar o sumedenie de alți eretici nu au adus schimbări vizibile și totuși au fost combătuți ferm. De ce oare?
Schimbarea care se produce nu este la nivel material, văzut, ci la nivel duhovnicesc, al credinței. Chiar dacă slujbele rămân la fel, dar crezul pe care se întemeiază ele nu mai este același. Ce deosebire mai mare poate exista? Iar cine nu sesizează acest lucru cu greu se poate numi credincios. Este în stare să vadă o sminteală în reacțiile poate exagerate ale unora, dar nu și în deciziile inacceptabile semnate de ierarhi. Aceasta dovedește o dată în plus că avem de-a face astăzi cu o erezie în desfășurare care subminează doctrina despre Biserică; nu se mai înțelege corect ce înseamnă mântuirea în cadrul ei.
Chiar și Sfântul Munte Athos funcționează greșit
Așteptările multora de a denunța greșelile din Creta s-au îndreptat spre Muntele Athos, care are faima de a fi o republică a monahilor, care nu caută altceva decât pe Dumnezeu, nu au interese pământești. Însă cât de falsă și iluzorie a fost această dispoziție!!
Fără a specula pe marginea onestității monahilor de acolo, este elocvent să vedem cum a decis Sfânta Chinotită că Sinodul din Creta nu a greșit cu nimic.
Pe 17/30 iunie 2017 Sinaxa Dublă a Sfântului Munte a discutat și aprobat un document oficial cu privire la Sinodul din Creta. Dar este cunoscut faptul că „textul nu a fost compus în timpul sesiunii înseși, ci dinainte de Arhimandritul Vasilios (Gondikakis), fostul stareț al Mănăstirilor Stavronikita și Iviru, care este cunoscut a fi un apropiat al Patriarhiei din Constantinopol. Deși textul a fost emis din partea întregii Sfinte Chinotite, se știe și faptul că o serie de Mănăstiri athonite au contestat documentul”. Deși „politica de mult timp a Sfintei Chinotite este de a emite toate declarațiile care nu sunt de natură dogmatică de ca și cum ar fi luate în unanimitate, chiar dacă 7 sau 8 mănăstiri ar fi în dezacord”, tocmai aici apare amăgirea. Problemele ridicate de hotărârile din Creta sunt de natură dogmatică și, prin urmare, însăși procedura de a fi discutate a fost una greșită. Chiar Mănăstirile Xiropotamu, Karakalu, Filotheu, Constamonitu și Grigoriu nu s-au opus cum trebuie, ca față de niște erezii, ci doar și-au manifestat dezacordul. Bineînțeles că mai există și alte figuri importante care nu au fost, de fapt, de acord, dar iarăși nu mai contează.
Ceea ce este important de remarcat din toate acestea este că însăși structura Bisericii se schimbă, sufletele și conștiințele credincioșilor nu se mai formează prin raportare la adevărul neîndulcit revelat de Hristos, ci la compromisuri felurite. Și bineînțeles că aceste concesii nu se opresc aici, pentru că așa este natura oricărei erezii, să macine și să înăbușe credința mântuitoare.
În vremuri de strâmtorare, mântuirea se dobândește prin silire de sine în ciuda conjuncturii vitrege.
Chiar şi în împrejurările actuale consider că nu trebuie să ne lăsăm vaccinaţi, întrucât #eDespreLibertate.
Dar această convingere pentru nevaccinare trebuie să se bazeze pe argumente valide. Un argument pe care îl consider fals şi prin urmare riscant este cel al „oxidului de grafen” care ar reprezenta o componentă otrăvitoare a vaccinurilor.
De unde a mai apărut şi acest subiect?
Cred că este nevoie ca o traducere a unui material concis despre oxidul de grafen să circule în blogosfera ortodoxă deoarece speculaţiile vizând acest subiect au ajuns să ne îndepărteze foarte mult de la temeiurile pe care ar trebui să se bazeze împotrivirea noastră faţă de măsurile pandemice exagerate, care aduc atingere substanţei drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Subiectul s-a prăbuşit peste noi din senin, odată cu apariţia unui document intitulat raport intermediar, aparent afiliat Universităţii Almeria – Spania, în care se sugerează că oxidul de grafen ar fi un ingredient al vaccinului. De la această susţinere s-a ajuns să se clameze chiar că vaccinul reprezintă în proporţie de 99% oxid de grafen. Ideea a fost combătută de sursele de factcheck-ing, inclusiv de cele de limbă română, însă ea persistă în rândul nostru, celor care ne împotrivim ideii de a ne lăsa vaccinaţi.
Ca orice minciună periculoasă, conţine un dram de adevăr, respectiv faptul că această substanţă a fost avută în vedere la proiectarea unor vaccinuri, astfel cum rezultă din studii ştiinţifice publicate anterior şi despre care face vorbire materialul din finalul articolului.
Ce e cu raportul intermediar al Universităţii Almeria?
Însă, înainte de a trata această chestiune pe fond revin asupra documentului cu pricina, uşor de găsit pe internet, care a circulat pe grupurile noastre într-un mod destul de nefiresc, dat fiind conţinutul său specializat. Modalitatea de propagare mi s-a părut bizară şi foarte asemănătoare cu alte idei şi hapuri informaţionale care au poluat spaţiul ortodox, care au produs confuzie şi ne-au trimis pe piste false, aşa cum s-a întâmplat cu: materialele derivate din conferinţa profesorului Morgan, cu subiectul marcării izotopice, cu ideea transmiterii Covid prin reţele 5G, cu ideea că virusul nu a fost izolat ori că nu există. Raportul intermediar al profesorului Pablo Campra Madrid este discutat (în limba engleză) aici şi apare ca fiind sursa unor mari intoxicări.
Intoxicare şi factchecking
Toate aceste piste false lasă impresia unui efort coordonat de intoxicare, prin care spaţiul nostru de informare este inundat simultan şi cu furaj informaţional dar şi cu materiale de factchecking, într-un joc al cărui efect este compromiterea poziţiilor coerente şi eficiente de împotrivire faţă de deposedarea colectivităţilor şi indivizilor de drepturi şi libertăţi.
Această campanie continuă de intoxicare a ortodocşilor practicanţi, care sunt expuşi/demascaţi de massmedia mai apoi ca nefiind legitimi a participa la conversaţia publică, reprezintă o agresiune certă care, în alte împrejurări, va trebui să fie cercetată.
Însă, în acelaşi timp, ne ajută să ne verificăm convingerile şi condiţia noastră de creştini în faţa molimei, care nu ar trebui să varieze esenţial funcţie de starea de fapt. Avem în vedere posibilitatea dublă ca pandemia fie să se stingă brusc, fie să devină substanţial mai virulentă, în ambele cazuri urmând să ne menţinem refuzul de a ne lăsa vaccinaţi având în vedere atingerea adusă libertăţii, valoare care este superioară sănătăţii individuale ori sănătăţii publice, chiar dacă nu poate fi considerată absolută.
Convingere sau îndărătnicie?
Cert este că o eventuală selectivitate şi creştere a transmisiblităţii tulpinilor virale periculoase poate pune la încercare, în modalitatea cea mai directă şi dureroasă, posibil fatală, convingerile noastre şi poate risipi simpla îndărătnicie. De asemenea, şi stingerea bruscă a ratei de transmisibilitate, astfel cum s-a produs peste vară, ne poate împiedica angajamentul de a reconstrui o ordine de drept care să respecte demnitatea umană şi să împiedice sinistra experienţă colectivă de peste an.
Ce aduce temerea de oxidul de grafen?
În esenţă, temerea de „oxidul de grafen” se sprijină pe două elemente: teama de toxicitatea substanţei şi pe teama de a nu fi minţiţi atunci când ni se spune că această substanţă nu intră în componenţa vaccinului. Ambele temeri sunt uşor de demontat, ceea ce dă ocazia surselor de factchecking să ocupe ascendentul moral şi să inducă un sentiment continuu de delegitimare publică a celor care se împotrivesc (cu argumente slabe).
Ce nu observăm?
Respectivele site-uri de factchecking nu sunt însă neutre moral ci ţin de tabăra pro-dictatorială, pro-vaccinistă. Aparenţa de neutralitate, care se manifestă exclusiv pe chestiuni de formă, reprezintă un instrument de presiune socială şi de marginalizare, cu atât mai eficient cu cât argumentul nostru fals este mai tolerat/însuşit în sânul comunităţii noastre.
Îndemn cititotii acestui articol să reflecteze preţ de câteva momente la efectul social pe care obişnuinţa de a fi afiliaţi unor argumente false, demontate de cei care combat fakenews-ul, îl produce asupra unei categorii sociale ţintă. Noi suntem acea categorie ţintă. Asupra noastră se menţine o stare de tensiune continuă, tensiune care este un element de fundal greu sesizabil, dar care este deosebit de eficient în a împinge (nudge) persoanele istovite emoţional să se supună vaccinării.
Faptul că asupra celor ce militează pentru libertate şi pentru restabilirea ordinii de drept planează cadrajul moral al argumentelor false reprezintă principalul element coroziv al solidarităţii sociale care ar fi trebuit să se manifeste în cazul unei agresiuni vădite de genul celei pe care o cunoaşte societatea astăzi.
Care este funcţia factchecking-ului?
Factcheking-ul nu pune în discuţie proporţionalitatea măsurilor pandemice, nu pune în discuţie respectarea principiilor generale ale ordinii de drept, nu verifică respectarea principiilor de intervenţie sigură/principiul precauţionar, nu verifică respectarea principiilor fundamentale ale managementului de risc ori standardelor de risc, nu discută evaluări post-intervenţie (AAR), nu răspunde la întrebări simple precum: ce ne propunem? care este obiectivul măsurilor? care sunt resursele folosite? care sunt consecinţele? care este fereastra de timp în care este adecvată intervenţia sau ingerinţa? şi aşa mult mai departe.
Factchecking-ul este strict dependent, se hrăneşte cu informaţiile false care sunt diseminate în rândul nostru şi care apar construite ca atare în acest scop. Fakenews-ul/conspiraţionismul de care suntem acuzaţi constant nu pare a fi rodul unor greşeli aleatorii de judecată care ajung să se recompună şi să se viralizeze de la sine natură ci par plăsmuite anume să alimenteze acest joc timp/contratimp care conduce, implacabil, la marginalizarea noastră socială. Presiunea mediatică orientată asupra celor ce se împotrivesc inhibă gândirea proprie, autonomă, dar încurajează şi chiar promovează exprimarea emoţională a împotrivirii.
Poate fi folositor?
În acest context, îndemn la o reconsiderare a activităţii de factchecking (ca instrument util nouă pentru eliminarea surselor de autointoxicare) şi la profesarea unui spirit (pro?)activ de construire a mişcării pentru libertate pe temeiurile demnităţii umane astfel cum decurge din învăţătura de credinţă. Cred că, în lumina celor de mai sus, este mai util a prezuma conjunctural că adevărul factual este de partea surselor de factcheking decât a celor neconsacrate ce răsar „întâmplător” în mijlocul comunităţii noastre şi să căutăm a rămâne neclintiţi pe poziţiile ordinii de drept… normale, ne-excepţionale, ne-alertate.
Pentru cazul de faţă, cred că este util să înţelegem ce e bine de ştiut despre „oxidul de grafen” după care să trecem mai departe, să pricepem mecanismul prin care suntem marginalizaţi şi delegitimaţi şi să revenim la ceea ce numim judecata sănătoasă, la răspunsurile pe care le aşteptăm de la autorităţi la întrebări precum: care sunt obiectivele măsurilor? cum vreţi să le atingeţi? Ce resurse vreţi să folosiţi? Cât timp durează intervenţia/ingerinţa? şi aşa mai departe.
Estimp, nu mă las vaccinat, întrucât decizia îmi aparţine mie şi numai mie, trebuie exercitată exclusiv în condiţii de informare pertinentă şi de libertate, chiar dacă ar pieri lumea întreagă, cu mine primul. Lumea întreagă este datoare să respecte autonomia, libertatea şi demnitatea umană şi niciun fel de retorică ori comandament nu ar trebui să ne păcălească să acceptăm o altă ordine.
Vaccinurile mARN Pfizer / BioNTech și Moderna COVID-19 nu conțin oxid de grafen. Lista ingredientelor pentru ambele vaccinuri a fost publicată și verificată de terţe părți externe. Nu s-a găsit să conțină oxid de grafen în formulele lor, inclusiv în nanoparticulele lipidice.
Nanoparticulele lipidice, practic mici bile de grăsime, sunt utilizate în vaccinurile ARNm pentru a proteja moleculele delicate de ARN, astfel încât vaccinul să poată pătrunde în corpul uman fără a fi distrus. Nanoparticulele lipidice au fost folosite ca sisteme potențiale de administrare a medicamentelor (modalități de a introduce medicamente în celulele umane, în special medicamente injectabile) încă din anii 1960. Lipidele sunt grase, uleioase sau ceroase și includ grăsimi și uleiuri (trigliceride), ceruri și steroizi, printre altele.
Uneori, un compus numit polietilen glicol (PEG) poate fi utilizat pentru a menține nanoparticulele lipidice stabile, când acestea sunt utilizate în vaccinurile COVID-19 mARN. Cu toate acestea, nu există oxid de grafen în nanoparticulele lipidice PEG.
Niciun vaccin autorizat de OMS produs de Pfizer, Moderna, AstraZeneca, CanSino, Sinovac, Sputnik V sau Janssen nu conține oxid de grafen. Vaccinul Novavax COVID-19 nu a publicat încă o listă a ingredientelor sale într-o publicație evaluată de terţi sau cu acces deschis.
Oxidul de grafen este un compus care conține carbon, oxigen și hidrogen. Este utilizat în multe aplicații, de la senzori la textile, până la potențiala aplicare în medicină. Acest material este ieftin, ușor disponibil și se poate dispersa în apă. Este solubil în apă, deci poate fi o soluție excelentă pentru a ajuta la absorbția medicamentelor. Poate fi produs sub formă de pulbere sau soluție pentru diverse utilizări.
Oxidul de grafen poate fi un instrument util în administrarea vaccinurilor în viitor, deoarece oamenii de știință și inginerii chimici consideră că poate fi conceput pentru a fi un vehicul de livrare sigur pentru vaccinuri și pentru a spori eficacitatea acestora. La fel ca nanoparticulele lipidice, oxidul de grafen este, de asemenea, o nanoparticulă și a fost recent utilizat într-o platformă de vaccin intranazal împotriva gripei, cu rezultate promițătoare.
În plus, aceste nanoparticule s-au dovedit a crește macrofagele și celulele T, care pot stimula sistemul nostru imunitar și pot genera răspunsuri imune potențial mai puternice. Studii recente au arătat că grafenul și materialele legate de grafen pot avea proprietăți antivirale și antimicrobiene, astfel încât evaluarea lor pentru utilizarea în medicație și vaccin este justificată.
În timp ce anumite cantități de oxid de grafen ar putea fi toxice pentru oameni, cercetările actuale privind utilizarea acestui compus în alte vaccinuri indică faptul că cantitatea care ar fi în vaccinurile potențiale ar fi atât de mică încât nu ar fi toxică pentru celulele umane. Un studiu din 2016 a arătat că materialele grafen-bazice (cum ar fi oxidul de grafen) ar putea provoca toxicitate dependentă de doză, scăderea viabilității celulare, formațiuni de granulom pulmonar și apoptoză celulară. În special, aceste studii au fost efectuate pe șoareci, dar oxidul de grafen nu a arătat în mod special nicio toxicitate evidentă la doze mici sau la doze medii de la .1 la .25 mg. A fost toxic cronic la doze mai mari de .4 mg, unde s-a constatat că se depune în plămâni, ficat, splină și rinichi. Este important să rețineți că acest .4 mg de oxid de grafen este proporțional mult mai mare la șoareci decât ar fi la om, având în vedere dimensiunea și diferențele biologice ale acestora. Mai mult, acest studiu a fost finalizat acum 10 ani, iar oxidul de grafen nu a fost conceput chimic într-un mod care îl poate face mai sigur sau mai tolerabil pentru organismele vii.
Sunt necesare multe alte studii și studii pentru a determina dacă oxidul de grafen este un material eficient, complet sigur și util pentru aplicații biomedicale, inclusiv livrarea de medicamente, imagistică și biosenzori. Cercetările actuale asupra compusului au produs rezultate mixte, dar optimismul a crescut datorită succesului recentelor proiecte de cercetare.
Context Videoclipuri virale, postări și articole au fost scrise în mod fals despre rolul oxidului de grafen în vaccinurile COVID-19, în lipsa oricăror dovezi reale care să susțină aceste descoperiri. Ingredientele vaccinurilor COVID-19 au fost publicate și verificate/evaluate de grupuri independente, cu excepţia vaccinului Novavax, și nu au găsit oxid de grafen în nicio parte a formulelor lor.
Oxidul de grafen este în prezent investigat pentru a determina dacă poate fi un instrument sigur și eficient pentru utilizarea în vaccinuri, printre alte proprietăți biomedicale.
Resurse (limba engleză):
Fact sheet for recipients and caregivers: Emergency use authorization (EUA) of the Moderna COVID-19 Vaccine to Prevent Coronavirus disease 2019 (COVID-19) in individuals 18 years of age and older (United States Food and Drug Administration)
Fact sheet for recipients and caregivers: Emergency use authorization (EUA) of the Pfizer-BioNTech COVID-19 Vaccine to Prevent Coronavirus disease 2019 (COVID-19) in individuals 12 years of age and older (United States Food and Drug Administration)
DEADLY SHOTS! Former Pfizer Employee Confirms Poison in COVID ‘Vaccine’ (Rumble)
PEG shedding-rate-dependent blood clearance of PEGylated lipid nanoparticles in mice: Faster PEG shedding attenuates anti-PEG IgM production (International Journal of Pharmaceutics)
Părintele Patriarh Daniel a dat astăzi publicităţii un mesaj menit să încununeze activităţile Bisericii Ortodoxe Române ce s-au desfăşurat cu prilejul sărbătoririi a 500 de ani de la trecerea la Domnul a Sfântului nostru Voievod. Dincolo de toate rezervele ce pot fi exprimate cu privire la activitatea Părintelui Patriarh Daniel, despre care s-a scris şi aici pe blogul nostru şi despre care vom continua să scriem (chiar curând), mesajul Preafericitului Părinte Daniel este unul mai mult decât binevenit în condiţiile în care modalitatea în care unii ierarhi au înţeles să comunice cu acest prilej poate fi catalogată, eufemistic, ca fiind deficitară. Mesajul PF Daniel umple acest gol/deficit de comunicare şi cinsteşte momentul însemnat pe care l-am parcurs cei care avem evlavie faţă de Sfântul Voievod Neagoe Basarab.
Textul integral al mesajului Părintelui Patriarh Daniel, publicat pe basilica.ro:
Politică luminată de credinţă. Neagoe Basarab, un principe ctitor de biserici şi pedagog creştin
Neagoe Basarab (1512-1521) a urcat pe tronul Ţării Româneşti într-o perioadă foarte agitată, în care mai toată creştinătatea se temea de puhoiul otoman ce ameninţa, năvalnic şi fanatic, libertatea atâtor popoare.
Dezordinea şi confuzia din Imperiul Otoman, dezordine creată de luptele dintre Baiazid II şi Selim pentru titlul de sultan, a uşurat, oarecum, urcarea pe tron a lui Neagoe Basarab.
Noul domn al Ţării Româneşti avea multe de făcut în ţară, trebuia să reducă la tăcere glasurile care murmurau împotriva sa, imputându-i că nu este „fiu de domn”, că nu i se cuvine scaunul domnesc.
Dar problema cea mai spinoasă în activitatea sa diplomatică era de ordin extern.
În împrejurările vitrege de atunci, voievodul a căutat, pe de-o parte, păstrarea păcii cu otomanii, în condiţiile unui tribut care oprea amestecul acestora în treburile interne ale ţării, pe de altă parte, cultivarea unor relaţii diplomatice intense cu toate forţele politice ostile Imperiului Otoman, în aşa fel încât Ţara Românească să nu se afle izolată în faţa otomanilor şi să poată primi, la nevoie, un ajutor de la aceste puteri creştine care, în mod tradiţional, erau aliate ale Ţărilor Române în lupta contra Imperiului Otoman.
O astfel de situaţie era, evident, destul de dificilă, dar poate cea mai promiţătoare în condiţiile complexe ale epocii respective. În acest sens, relaţiile cu Regatul Ungar şi cu Transilvania, care ocupa o poziţie specială, aproape autonomă, în cadrul acestui regat, constituie preocuparea de seamă a politicii externe a lui Neagoe Basarab în lumea creştină.
Domnul muntean trăia în raporturi de prietenie şi bună vecinătate cu Ludovic II Iagello, regele Ungariei, care – la 9 iunie 1517 – dăruia lui Neagoe Basarab domeniul Geoagiului de Jos, cu vreo 20 de sate în jur, ca loc de refugiu. Oraşele Sibiu şi Braşov au avut legături economice şi comerciale cu Ţara Românească în timpul voievodului Neagoe Basarab.
Mai mult, din corespondenţa pe care domnul Ţării Româneşti o purta cu saşii din Sibiu, reiese că el furniza acestora chiar şi unele informaţii cu caracter politic. Cele mai multe scrisori, însă, au în vedere probleme de interes comercial, deoarece saşii erau pricepuţi argintari în acea vreme.
Astfel, meşterii Ioan şi Celestin lucraseră în Ţara Românească 17 potire de argint aurit. Relaţii asemănătoare avea şi cu braşovenii pe care îi invită, într-o scrisoare din 24 aprilie 1520, la o a doua deschidere (inaugurare) a bisericii Mănăstirii Argeş, pentru că la prima inaugurare biserica nu fusese terminată în exterior.
Neagoe Basarab a căutat să stabilească legături diplomatice şi cu alte state interesate în lupta antiotomană. Este vorba de Republica Veneţiană şi Statul papal. Astfel, în 1518, Hieronim Matievici era trimis cu o solie la Veneţia, unde a fost primit cu multă căldură. Este pentru prima dată când întâlnim un sol al Ţării Româneşti în Republica Sfântului Marcu. Apusul vedea în Neagoe Basarab o forţă ce putea intra în combinaţiile şi interesele lui politice, şi nu un supus docil al otomanilor.
Din cele spuse până aici reiese clar interesul voievodului pentru ţara pe al cărei tron urcase şi că nu putea fi indiferent la frământările şi planurile expansioniste ale Semilunei.
Dar Neagoe Basarab rămâne în istoria poporului nostru o figură importantă, mai ales prin activitatea sa cultural-religioasă, sferă în care el – am putea spune – a excelat. Stăruinţa domnului Ţării Româneşti pe acest plan are şi un substrat politic: întărirea unităţii creştinilor ortodocşi în lupta lor cu otomanii.
Fără nicio exagerare se poate spune că Sfântul Neagoe Basarab a fost susţinătorul tuturor creştinilor aflaţi sub stăpânire otomană, din Carpaţi până în Siria şi de la Marea Ionică până în Egipt. Numele voievodului român se pomenea atunci în nenumărate mănăstiri, în Balcani, în Grecia, în Asia Mică.
Cronicarul Gavriil Protul, în „Viaţa Sfântului Nifon, Patriarhul Constantinopolului”, referindu-se la daniile pe care le-a făcut Neagoe Basarab atâtor mănăstiri din Răsărit, scria: „Ce vom mai spune deosebi lucrurile şi mănăstirile pe care le-au miluit? Să zicem toate câte sunt în Evrota, în Trachia, în Elada, în Ahaia, în Eliric, în Cambania, în Elipsod, în Misia, în Machidonie, în Tetulia, în Sermie, în Lugdonie, în Petlagonia, în Dalmaţia şi în toate laturile de la Răsărit până la Apus şi de la Amiază-zi până la Amiază-noapte, toate sfintele biserici le hrănea şi multă milă pretutindenea da. Şi nu numai creştinilor fu bun, ci şi păgânilor, şi fu tuturor tată milostiv, asemănându-se Domnului ceresc, care străluceşte soarele Său şi ploaia şi pe cei buni şi pe cei răi, cum arată Sfânta Evanghelie.”
Ceea ce impresionează în mod deosebit sunt ajutoarele acordate de Domnitorul Neagoe Basarab mănăstirilor din Muntele Athos, încât azi el este pomenit ca şi ctitor sau binefăcător în 13 din cele 20 de mănăstiri atonite. El face renovări, răspândeşte daruri, obiecte de cult şi danii anuale băneşti la mănăstiri cum sunt: Cutlumuş, Marea Lavră a Sf. Atanasie, Ivir, Pantocrator, Vatoped, Xeropotam, Hilandar, Rusicon, Xenofont, Zografu. Sumele anuale ce constituiau daniile în bani sunt foarte mari, aşa de pildă: la Vatoped, dăruia anual 200 de taleri; la Ivir, oferea anual 200 de taleri; la Hilandar, 7000 aspri în fiecare an; la Cutlumuş, 10.000 aspri; la Zografu, 3.000 aspri anual; la Xenofont, 2.000 aspri; la Rusicon, 4.000 aspri danie anuală.
Mai mult, la Constantinopol a acoperit Patriarhia şi a înnoit chiliile; la Ierusalim, la Muntele Sinai, la Meteorele de pe Stânca Tesaliei, la Tescavita, Cuşnita şi Cuteasca face alte şi alte daruri. La Ascalon, în Siria, întăreşte fortul cu o culă înarmată.
În Ţara Românească, Neagoe Basarab face daruri unor mănăstiri, iar pe altele le renovează. Aşa, de pildă, acoperă cu plumb Tismana, termină Mănăstirea Dealu, ajuta mănăstirile Cotmeana, Vişina, Dobruşa, Cozia, aduce icoana Sfântului Gheorghe de la Constantinopol la Mănăstirea Nucet.
Neagoe Basarab era ucenicul spiritual al Sfântului Nifon, care a fost Patriarh al Constantinopolului de două ori, între 1486-1488 şi 1497-1498, apoi, începând cu anul 1503 până în 1505, fostul Patriarh Nifon a devenit mitropolit al Ungrovlahiei, însă, din cauza unui conflict cu Domnitorul Radu cel Mare (1495-1508), a fost nevoit să părăsească Ţara Românească şi a murit, în 1508, la Mănăstirea Dionisiu în Muntele Athos.
Aducerea moaştelor Sfântului Nifon, fostul dascăl al lui Neagoe Basarab (mai ales la Mănăstirea Bistriţa din Vâlcea, începând cu anul 1502), este descrisă detaliat de către acelaşi Gavriil Protul în lucrarea Viaţa Sfântului Nifon, Patriarhul Constantinopolului, unde arată că moaştele acestuia au fost aduse în anul 1517 din Sfântul Munte Athos cu mare alai şi aşezate la Mănăstirea Dealu, deasupra mormântului lui Radu cel Mare, făcându-se rugăciuni de iertare, iar după aceea au fost trimise înapoi la Mănăstirea Dionisiu într-un chivot de argint aurit, împodobit cu pietre preţioase şi cu email, un dar preafrumos al lui Neagoe pentru Mănăstirea Dionisiu.
Drept răsplată, călugării de la Dionisiu i-au dăruit Domnitorului, ca moaşte, capul şi mâna Sfântului Nifon, „iar el (Domnitorul) – spune Gavriil Protul – primi acele daruri cu mare bucurie ca şi Moise tablele legii vechi, şi le purta tot cu sine pe unde mergea, şi în curte şi în biserică; iară în cale le purta în carâtă (caretă) ca şi Israil racla legii”.
Momentul culminant, însă, al domniei lui Neagoe Basarab, moment cu răsunet peste veacuri, îl constituie zidirea Mănăstirii Argeş, târnosită cu mult fast la 15 august 1517. Târnosirea acestui aşezământ monahal a fost prilej de întâlnire a mai multor ierarhi ai popoarelor subjugate de otomani şi contribuia efectiv la întărirea solidarităţii creştine.
Festivitatea târnosirii a fost minunată. Alături de Domnitorul Neagoe, de Despina Miliţa, de copiii lor şi de toţi boierii, au participat într-un sobor impresionant: Teolipt, Patriarhul Constantinopolului, patru mitropoliţi din Răsărit, mitropolitul Macarie al Ungrovlahiei, o mulţime de egumeni (stareţi) de la Athos, în frunte cu protosul lor, Gavriil, şi încă alt numeros cler din ţară.
Acelaşi Gavriil Protul notează: „Şi dacă sfârşiră dumnezeiasca Liturghie făcu domnul ospăţ mare şi veselie tuturor oamenilor şi-i dărui pe toţi, pe cei mari şi pe cei mici, pe săraci şi pe văduve… şi tuturor câţi li se cădea milă le-a dat”.
Într-adevăr, Mănăstirea Curtea de Argeş nu este o simplă ctitorie a unui Domnitor; aceasta este o capodoperă a spiritului artistic al poporului român, ea reprezintă calităţile spirituale deosebite ale poporului nostru: jertfelnicia, armonia (echilibrul) şi dorinţa sa de-a crea sinteze (comuniune).
Gavriil Protul, cel ce a luat parte la târnosirea acestei mănăstiri şi descrie evenimentul, exclamă: „Şi aşa vom putea spune cu adevărat că nu este aşa mare şi sobornică precum Sionul pe care îl făcuse Solomon, nici ca Sfânta Sofia pe care o făcu Justinian împăratul, însă cu frumuseţea este mai pe deasupra decât acelea”.
Vizitând biserica, sirianul Paul din Alep, pe la mijlocul sec. XVII, impresionat de frumuseţea ei, o caracteriza ca fiind „un obiect de minunăţie a minţii şi fără asemuire printre mănăstirile din acest Principat”.
Grija deosebită a voievodului pentru acest odor al culturii româneşti se observă citind pe lespedea de piatră aşezată pe mormântul lui Neagoe Basarab, unde, printre altele, stă scris: „Şi rog pe cei ce Dumnezeu îi va îngădui să vie după noi, să păstreze acest loc de odihnă şi lăcaş al oaselor mele, ca să fie nestricat”.
Biserica Mănăstirii Curtea de Argeş este adevărata coroană a ctitoriilor Sfântului Neagoe Basarab, mărturia cea mai de seamă a preocupărilor sale ctitoriceşti.
Între ctitoriile sale, se află şi biserica Mănăstirii Snagov din judeţul Ilfov, construită în timpul domniei sale (1512-1521), după model monahal atonit. Astfel, Domnitorul isihast Neagoe Basarab şi-a legat numele de această aşezare monahală, cu începuturi modeste în secolul al XI-lea, dar îndrăgită de mai mulţi Domnitori ai Ţării Româneşti, începând cu secolul al XIV-lea: Vladislav I Vlaicu (1364-1377), care a zidit aici un paraclis; Mircea cel Bătrân (1386-1418), de la care avem până astăzi o clopotniţă mare; Vladislav II, care a zidit aici în 1453 o biserică, având hramul Buna Vestire; apoi Vlad Ţepeş († 1476), care, între anii 1456-1462, a înzestrat mănăstirea cu ziduri de apărare, un pod de lemn (distrus la 1821 în timpul Eteriei), un tunel de refugiu pe sub apă, şi tot el a organizat aici o închisoare pentru „trădători şi tâlhari”; Domnitorul Mircea Ciobanu (la mijlocul sec. XVI) a închis pridvorul acestei biserici, iar fiul său, Petru cel Tânăr, a dispus pictarea aceste bisericii, finalizată în anul 1563.
Un moment important din trecutul acestei mănăstiri îl constituie dorinţa lui Antim Ivireanul de a înfiinţa aici, ca stareţ al Mănăstirii Snagov, o tiparniţă, în care au apărut cărţi de cult şi de zidire sufletească în limbile română, greacă şi arabă (1694-1705), fiind sprijinit de Domnitorul Constantin Brâncoveanu (1688-1714). Aşadar, trei sfinţi, Sfântul Neagoe Basarab (†1521), Sfântul Constantin Brâncoveanu (†1714) şi Sfântul Antim Ivireanul (†1716) au iubit mult această mănăstire care a fost adesea o „antecameră” sau un pridvor al Raiului pentru mulţi monahi şi pelerini.
Viziunea spirituală, morală, politică, diplomatică şi militară a lui Neagoe Basarab se află în lucrarea sa literară, pedagogică şi filosofică: Învăţăturile către fiul său Theodosie, prima de acest gen în cultura românească.
După cum remarcă domnul Dan Zamfirescu: „«învăţăturile» ne apar, astfel, în acelaşi timp ca o operă de instrucţie şi de educaţie religioasă şi morală, un breviar de ascetică şi mistică răsăriteană, o antologie de texte pedagogice selectate şi aranjate potrivit scopului general al lucrării, un tratat de teorie politică a monarhiei bizantine de drept divin, un manual original de teorie şi tehnică a guvernării autoritare moderne, o sinteză a experienţei şi gândirii diplomatice româneşti, o carte de tactică şi strategie militară şi una din cele mai autentice şi mai valoroase creaţii literare din cultura română”.
Recent, Academia Română a evidenţiat şi mai mult importanţa acestei opere, publicând volumul: Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, Ediţie de Dan Zamfirescu şi Ileana Mihăilă, Studiu introductiv de Eugen Simion, Academia Română. Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Bucureşti, 2020, 1183p.
Educaţia aleasă bisericească pe care a primit-o îl ajuta pe Neagoe Basarab să citeze din Sfântul Ioan Hrisostom şi din alţi Sfinţi Părinţi ai Biserici, utilizând datele Sfintei Scripturi cu o uşurinţă uimitoare. „El – zice Nicolae Iorga – este cel dintâi domn român pătruns de cultura bizantină”.
Într-adevăr, Neagoe Basarab a avut o viziune largă, iubind moştenirea bizantină, în special spiritualitatea isihastă, dar totodată el este principele vremii sale, deschis spre noua cultură a Renaşterii. Fără să fie luptător cu armele, ca voievodul Ştefan cel Mare, voievodul Neagoe Basarab – prin toată grija şi dărnicia sa pentru lumea creştină din Orient şi Balcani – apare ca un luptător al spiritului, „domn al culturii” creştine europene, în special al culturii creştine bizantine.
În 1521, după 9 ani de domnie, Neagoe Basarab se stinge din viaţă, lăsând în urma sa multă lumină, ale cărei raze vin până la noi cei de astăzi.
Trupul său a fost depus în gropniţa frumoasei sale ctitorii de la Curtea de Argeş.
Privită în ansamblul ei şi în contextul epocii sale, domnia lui Neagoe Basarab poate fi considerată o renaştere spirituală românească. Neagoe Basarab a fost un fiu şi un Domnitor demn de poporul din care făcea parte şi pentru a cărui propăşire spirituală, culturală şi socială s-a ostenit foarte de mult.
Domnitor înţelept, evlavios şi darnic, Neagoe Basarab rămâne mereu viu prin ceea ce a lăsat posterităţii şi constituie un exemplu pentru generaţiile de azi şi de mâine.
De aceea, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în anul 2008, l-a trecut în rândul Sfinţilor din calendar, cu dată de pomenire la 26 septembrie.
† DANIEL Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
*Text publicat în vol. Dăruire şi dăinuire. Raze şi chipuri de lumină din istoria şi spiritualitatea românilor, Ed. Trinitas, Iaşi, 2005, pp. 150‑154, revizuit şi îmbogăţit de autor în 2021, la împlinirea a 500 de ani de la trecerea Sfântului Voievod Neagoe Basarab la viaţa veşnică (1521‑2021).
Portalul guvernamental de transparenţă decizională anunţă punerea în procedura consultării publice a proiectului de Hotărâre de Guvern pentru reglementarea procedurilor de colectare a datelor biometrice pentru emiterea cărţii electronice de identitate, precum şi de ştergere a datelor stocate în bazele de date de producţie şi a imaginilor impresiunilor papilare colectate pentru eliberarea cărţii electronice de identitate, stocate în Sistemul naţional informatic de evidenţă a persoanelor.
Titlul lung al proiectului are scopul de a sublinia faptul că datele biometrice se şi şterg, prin procedură automată, ireversibilă. Trebuie însă adăugat că se şterg doar din Sistemul naţional informatic de evidenţă a persoanelor şi că, aşa cum se întâmplă cu sistemul Dosarului Electronic de Sănătate, aceste baze de date sunt dublate şi gestionate separat de serviciile de informaţii. Întrucât m-am împotrivit în urmă cu mulţi ani implementării Dosarului Electronic de Sănătate, îmi amintesc bine că mi s-a cerut să fac dovada faptului că serviciile secrete au acces la datele personale cu caracter medical, chestiune despre care s-a discutat relativ recent, cu ocazia dezvăluirilor fostului preşedinte al C.N.A.S. Prin urmare, consider că este rezonabil să presupunem că cele câteva paragrafe propuse în proiectul pus în discuţie nu sunt nici pe de parte suficiente pentru a garanta justa şi exclusiva utilizare a respectivelor date în scopul emiterii şi funcţionării cărţii electronice de identitate.
Având în vedere obiectul de reglementare, opinez că actul normativ adecvat pentru a oferi garanţiile necesare este legea organică, prin care să fie indicate şi sancţiunile penale aferente încălcării respectivelor proceduri ce sunt apte să aducă atingere, în modul cel mai substanţial cu putinţă, drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Încălcarea dispoziţiilor unei Hotărâri de Guvern, în reglementarea actuală, poate aduce cel mult o sancţiune de dreptul muncii, una disciplinară în cazul în care vorbim despre serviciile de informaţii.
Atrag atenţia că se impune ca prin legea adoptată să fie precizate şi condiţiile în care se realizează auditarea şi controlul extern al sistemului informatizat, inclusiv a infrastructurilor asociate, care nu sunt în gestiunea D.E.P.A.B.D., aspect care nu este avut în vedere de proiectul de H.G.de mai sus.
Articolul 53 (1) Repartizarea cauzelor pe complete de judecată se face în mod aleatoriu, în sistem informatizat. (2) Cauzele repartizate unui complet de judecată nu pot fi trecute altui complet decât în condițiile prevăzute de lege. (3) Sistemul de repartizare aleatorie a cauzelor pe completuri de judecată se auditează extern, la fiecare 2 ani, sub conducerea Ministerului Justiției și cu implicarea societății civile și a organizațiilor profesionale ale magistraților. Concluziile auditului sunt publice.
Dacă pentru o chestiune aparent minoră ce ţine de bucătăria sistemului de justiţie – repartizarea aleatorie a cauzelor în sistem informatizat, legiuitorul a considerat necesară o reglementare de gradul legilor organice, este de neînţeles de ce pentru o infrastructură semnificativ mai sensibilă şi care prezintă un risc substanţial mai crescut să fie folosită necorespunzător, s-a ales varianta unei Hotărâri de Guvern şi aceea vădit lapidară.
În sistemul de justiţie efectuarea auditului prevăzut de lege are loc doar cu titlu de excepţie, fără o metodologie validată şi supusă analizei publice open-source, după cum s-a observat în cazul verificărilor dispuse în cazul condamnării avocatului Robert Roşu. Însă chiar şi aşa, simplul fapt că auditul a fost reglementat prin lege impune o anumită rigoare birocratică şi o răspundere personală a funcţionarului delegat, inclusiv de natură penală. Verificarea şi controlul public al sistemului informatizat există măcar sub forma vocaţiei de supraveghere civilă a sistemului de justiţie, care contează măcar ca principiu, chiar dacă în practică nu aduce mai nimic.
Faptul că infrastructura informatică asociată emiterii şi funcţionării cărţilor electronice de identitate nu doar că nu prevede un instrument de control extern la nivel de lege ordinară, dar nici măcar nu lasă deschisă posibilitatea de principiu a auditului din partea societăţii civile reprezintă o altă ameninţare urgentă la adresa regimului democratic pentru care milităm a fi reinstaurat.
Aceste chestiuni sunt, bineînţeles abstracte, dată fiind conjunctura politică actuală şi regimul totalitar din România, care exercită nemijlocit puterea publică, paralel principiilor constituţionale. Cu toate acestea, nu trebuie scăpate din vedere instrumentele concrete pe care statul le utilizează în sprijinul edificării Noii Normalităţi a controlului electronic nemijlocit asupra cetăţenilor.
Chiar şi aşa, până când va îngădui Domnul să apară şi credincioşi dispuşi să se implice şi în această activitate civică, reiterez public hotărârea de a nu solicita sau primi acte electronice de identitate, de tipul card de sănătate/buletin sau card de identitate electronic/paşaport electronic, pentru motivele explicate în articolele:
În legătură cu subiectul acestui articol, vă îndemn să solicitaţi Ministerului Afacerilor Interne şi partidelor politice să retragă proiectul de Hotărâre de Guvern şi să elaboreze un proiect de lege care să parcurgă procedura obişnuită de legiferare. Subiectul pare unul minor faţă de temele zilei, dar va avea un impact însemnat pentru viitorul fiecăruia dintre noi.
Nota theodosie.ro / Am sărbătorit astăzi, în duminica Pescuirii Minunate, pe Sfântul Voievod Neagoe Basarab, trecut la Domnul în urmă cu 500 de ani. Cifra rotundă a reprezentat un imbold pentru ca multe persoane care au notorietate publică să marcheze acest moment, fie în online, fie prin participarea la evenimentele organizate cu acest prilej. Dată fiind tema acestui blog, speculez că am urmărit tot ce a apărut în spaţiul public cu privire la această sărbătorire. Sunt multe demersuri care bucură şi care pot aduce publicul general mai aproape de Sfântul nostru Voievod.
Am observat însă că lipseşte o recunoaştere pe care publicul o datorează celui care şi-a dedicat întrega viaţă studierii problemelor controversate ce vizează Învăţăturile… Am comentat în mod repetat aici pe blog faptul că deşi le considerăm ca fiind un bun câştigat patrimoniului nostru spiritual, Învăţăturile… au făcut obiectul multor polemici prin care, în esenţă, se nega faptul că ar fi fost creaţia Sfântului Voievod Neagoe Basarab ori chiar că ar aparţine culturii noastre. Profesorul Dan Zamfirescu este cel care a tranşat prin scrierile sale, în mod definitiv, această polemică invizibilă pentru publicul larg, dar cu o deosebită însemnătate pentru identitatea culturală şi spirituală a neamului românesc.
Învăţăturile.. au fost cunoscute din veac de către domnii Ţărilor Româneşti dar şi de marii noştri oameni de cultură. Referiri sau chiar expuneri pe larg au formulat personalităţi precum Nicolae Bălcescu, B.P. Haşdeu, A.D. Xenopol, N.Iorga, V.Grecu, G.Mihăilă, Ş.Cioculescu, P.P. Panaintescu, C.Noica şi alţii. Însă doar profesorul Dan Zamfirescu a recunoscut în Învăţături… ceea ce a denumit „marea carte a identităţii româneşti”, sesizând nu doar valoarea unui act cultural, ci şi un element de sinteză pentru ceea ce reprezintă civilizaţia românească de factură ortodox-isihastă.
Învăţăturile… au fost revendicate mereu în funcţie de interesele de moment. Cărturarii noştri mai vechi (Bălcescu, Hasdeu, Iorga) le-au invocat în sprijinul ideii naţionale iar cei mai noi le aşează în rândul operelor renascentismului european timpuriu, care îl fac pe Sfântul Voievod Neagoe Basarab „un personaj european în primul rând”, unul care chiar „a militat chiar pentru dialogul între catolici şi ortodocşi”. Învăţăturile… Sfântului Voievod sunt, după cum se vede, invocate astăzi în sprijinul ideilor europeniste şi chiar a celor ecumeniste, deşi tocmai Sfântul Neagoe Basarab a cerut lui Manuil din Corint o lămurire a ereziei catolice pentru a cunoaşte care sunt graniţele cooperării militare şi politice a domnitorilor ortodocşi cu papalitatea.
Învăţăturile… sunt fără echivoc: „Și să nu ne înșălăm cumvaș, fraților, și să mérgem după basnele și minciunile ereticilor, precum bârfescu ei” sau ”Dreptu aceasta, tu, fătul mieu, și dumneavoastră, iubiții miei frați și unșii lui Dumnezeu, de acéstea să cade să vă țineți și acestuia să crédeți. Iar gurile eriticilor céle mincinoase și bârfitoare să să astupe, că noi crédem cu adevărat și mărturisim a fi om deplin și Dumnezeu desăvârșit, și nu cu vreo îndoire cumva, ci cu toată adeverința, cum am zis și mai nainte.” Şi multe altele cunoscute de cei care vor parcurge scrierile Măriei Sale sau ale duhovnicului său, Sfântului Nifon, Mitropolitul Ţării Româneşti şi Patriarh al Constantinopolului, de metanie ieromonah athonit. A sugera sau a lăsa loc de interpretări despre faptul că Măria Sa ar fi „militat pentru dialogul între catolici şi ortodocşi” reprezintă o fraudă grosolană, scandaloasă! Însă asupra acestui subiect vom reveni, în articole separate.
Aşadar, deşi există o adevărată tradiţie a tragerii Învăţăturilor… pe turta interesului propriu, tradiţie la care se înscrie inclusiv ţarul Ivan cel Groaznic, şi la care se înscriu şi cei de astăzi grăbiţi a ne transforma părintele într-un „spirit europeanîn primul rând”, „militant pentru dialog inter-religios”, se cuvine a reveni la scrierile celui ce şi-a dedicat viaţa şi activitatea lămuririi acestor chestiuni. Profesorul Dan Zamfirescu a publicat şi înainte şi după 1989 mai multe scrieri în care opera Sfântului Neagoe Basarab este recunoscută ca fiind un produs al civilizaţiei româneşti de un specific incompatibil cu europenismul sau ecumenismul zilelor noastre. Mă refer la cărţi precum „Independenţă şi cultură”, „Războiul împotriva poporului român”, „A treia Europă – alternativa realistă la iluziile sinucigaşe”, „Spre o nouă contraofensivă spirituală”. Denigrate ca reprezentând produse protocroniste sau simplă polemică desuetă, aceste lucrări cuprind suficiente repere valabile, autentice, care să-l aşeze pe profesorul Dan Zamfirescu ca fiind primul cărturar în linia celor care, daca va îngădui Domnul, vor căuta să studieze civilizaţia românească prin lentila spiritualităţii creştine. Este primul cărturar care s-a rupt de azimutul puterii politice de moment (fie comunistă, fie democratic europeană), care nu s-a lăsat ispitit şi nu a produs o minorare a Învăţăturilor… în scopul acuplării politice la trendul de moment. Cărţile sunt tributare contextului politic şi social al momentului, dar reprezintă un punct de plecare pentru o conversaţie necesară, care nu a avut loc; încă.
Faţă de cele scrise mai sus, publicăm ca gest de recunoştinţă alocuţiunea domnului profesor Dan Zamfirescu, ţinută cu ocazia Sesiunii organizate de Academia Română şi de Muzeul Naţional al Literaturii Române cu ocazia împlinirii a 500 de ani de la trecerea la Domnul a Măriei Sale. Evenimentul în sine a lăsat impresia unei improvizaţii menite să antameze interpretarea „în cheie europeană” a sărbătorii de astăzi, atât cuvântarea preşedintelui Academiei dar mai ales cea a IPS Calinic al Argeşului reprezentând (să-mi fie iertat!) un exemplu de crasă superficialitate. Între acestea, spre final, alocuţiunea profesorului Dan Zamfirescu, ţinută din scaunul rulant, dă mărturie despre o nevoinţă de neînţeles pentru cei de azi, dar care va rodi cu siguranţă mâine.
Alocuțiunea domnului profesor Dan Zamfirescu de la 22.09.2021
Sesiunea „Neagoe Basarab – 500 de ani de la moarte“ –
Amfiteatrul „Ion Heliade Rădulescu“ al Bibliotecii Academiei Române
Permiteți-mi să-mi exprim profunda recunoștință față de Academia Română de azi și față de distinșii săi conducători, personalități ilustre, pentru faptul de a șterge din analele instituției episodul penibil al respingerii de la premiul Academiei a ediției din 1970 din Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie alcătuită de Florica Moisil, Gheorghe Mihăilă și subsemnatul, fără îndoială pentru motivul nemărturisit că era consacrată celei mai profund creștine cărți a neamului românesc.
După o seamă de momente memorabile ce au acreditat statutul excepțional al domnului Țării Românești Neagoe Basarab în istoria românilor și a părții din continentul european pe care ea s-a desfășurat, precum și al scrierii sale, evenimente care au debutat în 1971 la Curtea de Argeș cu o săptămână întreagă consacrată lui și au culminat în 2008 cu hotărârea canonizării sale de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, comemorarea de astăzi de către Academia Română la împlinirea unei jumătăți de mileniu de la urcarea sa în ceata sfinților înseamnă recunoașterea acestui statut de către cea mai înaltă autoritate științifică a țării noastre. Nu pot decât să mulțumesc Proniei și Dumneavoastră că la cei 87 de ani ai mei și la exact 60 de ani de când mi-am asumat strădania pentru Neagoe Basarab și Învățăturile sale prin comunicarea prezentată la 15 iunie 1961 la Asociația Slaviștilor, în sala de ședințe a palatului Șuțu din București, îmi este dat să trăiesc această oră astrală a vieții mele.
Neagoe Basarab a lăsat moștenire acum o jumătate de mileniu cea mai impunătoare ctitorie creștină de pe pământul românesc și din întreg spațiul sud-est european de pe care Sfânta Sofia bizantină fusese transformată întâia oară în moschee, după ce Mohamed II Cuceritorul intrase în ea călare în mai 1453. Domnul Țării Românești dorise, și prin ceremonia memorabilă a sfințirii sale, din 15 august 1517, să ofere alor săi și Creștinătății ortodoxe ajunse sub stăpânirea Semilunii, un reper în locul celui dispărut din Bizanțul devenit Istanbul. Și a reușit, după cum o dovedesc mărturiile vremii și ale secolelor ce au urmat.
Această moștenire care s-a adăugat celei lăsate mai ales de Ștefan cel Mare, precum și de urmașii lor, a generat conștiința locului și rolului românilor în istoria și civilizația Europei „de la Atlantic la Urali”. Iar datorită operei scrise pentru fiul Theodosie și pentru toți urmașii săi, noi putem, astăzi, să evaluăm mai precis locul nostru în cultura universală, fără trufie, dar și fără complex de inferioritate, când o așezăm alături de cele mai celebre creații similare, strict contemporane, ale lui Erasmus din Rotterdam și Niccolò Machiavelli, aparținând miracolului Renașterii apusene. Dispunem în prezent de excelente versiuni românești din aceste creații celebre, așa încât un demers comparativ a devenit posibil pentru oricine, și lui îi servește și-i devine chiar îndemn prima ediție patronată de Academia Română prin domnul academician Eugen Simion, realizată de mine cu concursul doamnei profesoare Ileana Mihăilă și al cercetătorului științific Mihail-George Hâncu, ediție apărută acum câteva luni.
După cum m-a informat acad. Eugen Simion, această ediție a avut ca urmare imediată hotărârea unei eminente profesoare din Statele Unite de a se angaja la traducerea Învățăturilor lui Neagoe Basarab în cea mai uzitată și prestigioasă limbă de pe glob, după ce Manuil din Corint a transpus chiar în epoca lui partea a doua în greaca bizantină, a doua limbă universală de atunci a Răsăritului european.
Suntem de aceea îndreptățiți să vedem în actul de azi al Academiei Române, prin care culminează prețuirea arătată de poporul român unuia dintre cei mai mari conducători și creatori ai săi, un semn prevestitor că destinul amintirii și operei sale va străbate și cealaltă jumătate de mileniu. Et ultra!
Dar cea mai mare însemnătate a creației lui Neagoe Basarab care a avut șansa unui traducător congenial, rămas anonim, din slavona universală în care a fost scrisă, în cea mai desăvârșită limbă română alături de a cărții Mitropolitului Varlaam al Moldovei, este fără îndoială capacitatea ei de a fi oglinda deplină și fidelă a identității românești. În ea ne recunoaștem pentru prima oară dimensiunile ființei noastre, de la comuniunea cu transcendența la tăria și înțelepciunea cu care am înfruntat împrejurările și provocările istoriei și la acea omenie specific românească prin însuși termenul folosit pentru desemnarea ei.
Omagiul adus autorului este de aceea un gest cu profunde implicații în actualitate. Prin еl, Academia Română de azi își demonstrează pentru încă o dată redobândirea propriei identități.
Referat prezentat la Conferința online: «Provocarea Ecumenismului astăzi», consacrată pomenirii fericitului pr. Gheorghe Metallinos (au fost adăugate și răspunsurile la două întrebări)
Cinstiți Părinți și iubiți frați în Hristos,
Înainte de a trece la subiectul referatului meu, aș vrea să mă refer epigramatic la persoana prețuită a fericitului pr. Gheorghe Metallinos. Pr. Gheorghios a fost în frunte – în ultimii ani în principal – în luptele duhovnicești care au fost dedicate neprihănirii credinței și autenticității vieții Bisericii. Atât cuvântul său particular, cât și cel public s-au concentrat pe Hristos și pe Biserica Lui. De aceea și ecleziologia a fost punctul central al intereselor sale, care a dominat ca o axă toate intervențiile sale științifice, bisericești și sociale, fiind indiferent la prețuirea personală și nefăcând rabat în dogme și în cugetul mărturisitor. Veșnica lui pomenire!
Regimul sinodal al Bisericii este acel organ instituțional care ia decizii care se referă la administrarea Bisericii și la exprimarea precisă a dogmelor ei. Cu alte cuvinte, sinodalitatea constituie acel mod sfânt-duhovnicesc prin care sunt delimitate fără dubiu credința și viața Bisericii. Prin acest mod este asigurată unitatea instituțională a Bisericii, dar și ecumenicitatea ei. Adică regimul sinodal constituie expresia unității Bisericilor Locale între ele, dar și expresia Bisericii una din lume.
Sinodalitatea, ca mod instituțional de exprimare a Bisericii, are condiții dogmatice. Aceste condiții sunt asociate vieții sfinte trinitare, totuși la nivelul dumnezeieștii iconomii și se întemeiază îndeosebi pe dogma hristologică, dar, prin extensie, și pe identitatea Bisericii înțeleasă ca trup tainic al Dumnezeu-Omului Hristos. Fără aceste condiții, care au caracter vital și, de aceea, determinant, sinodalitatea Bisericii se golește de conținutul ei esențial și ajunge un regim omenesc, atunci când decade din caracterul ei bisericesc.
Condițiile sfinte treimice ale sinodalității Bisericii sunt recunoscute cu claritate la nivelul dumnezeieștii iconomii. Astfel, Dumnezeul treimic, la arătarea Sa lumii și în istorie, Se arată că lucrează «sinodal». Toate în creație și în crearea din nou în Hristos se fac «sinodal», se fac mereu «de la Tatăl prin Fiul în Sfântul Duh». În Dumnezeul treimic nu este numai ființa una, este una și lucrarea din ființa dumnezeiască, voirea și voința Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh.
Totuși, mai clar, este accentuată această creație a omului, care se face prin voința comună a Dumnezeului treimic, așa cum este descrisă în Sfânta Scriptură: «Să facem om după chipul și asemănarea Noastră». Dar și crearea din nou a omului prin lucrarea lui Hristos, prin Biserică, este bună-voința Tatălui prin conlucrarea Sfântului Duh. În continuare, există o identitate absolută de voință, lucrare și făptuire a celor Trei Persoane dumnezeiești, Care acționează sinodal. Și, deoarece oamenii au fost creați după chipul și asemănarea Dumnezeului treimic, sunt datori și pot – de vreme ce au, desigur la nivel creat, prescripțiile ontologice ca niște condiții reale și harismatice – să acționeze sinodal, după prototipul lor.
Totuși posibilitatea practică pentru acțiunea sinodală a oamenilor se întemeiază pe dogma hristologică. Dintru început, în Persoana lui Dumnezeu-Cuvântul – Unul din Sfânta Treime – la întruparea Lui S-au reunit și au acționat sinodal și integral cele două firi ale lui Hristos, cea dumnezeiască și cea omenească.
Adevărul dogmatic de mai sus al Bisericii a fost formulat cu toată rigoarea în definițiile (orosurile)-deciziile dogmatice ale Sinoadelor Ecumenice IV și VI. Definiția Sinodului IV Ecumenic se referă la «Sinodul» celor două firi ale lui Hristos, în timp ce definiția Sinodului VI Ecumenic se referă la «Sinodul» celor două voințe firești ale Lui, care depind prin fire de cele două firi integre ale Lui.
În special pentru cele două voințe ale lui Hristos – care privesc direct și liturgic sinodalitatea Bisericii – în definiția Sinodului VI Ecumenic sunt semnalate următoarele în acest sens: «Și propovăduim de asemenea două voiri firești, adică voințe, în El, și două lucrări firești „în mod neîmpărțit, neschimbat, nedespărțit și neamestecat” (este vorba despre definiția Sinodului IV Ecumenic), după învățătura Sfinților Părinți; și două voințe firești nu opuse, să nu fie…, ci voința omenească urmând voinței Lui dumnezeiești și atotputernice fără să ciocnească și fără să se lupte cu ea, deci mai degrabă supunându-se ei» (Vezi I. Karmiris, Τά δογματικά καί συμβολικά μνημεῖα τῆς Ὀρθοδόξου Καθολικῆς Ἐκκλησίας, Τόμ. Α΄, 222-223).
Deci cele două voiri ale lui Hristos s-au unit – ca și firile Lui – „în mod neîmpărțit, neschimbat, nedespărțit și neamestecat”, lucru ce asigură unitatea, dar și particularitatea celor două voințe. Voințele lui Hristos – deși rămân unite nedespărțit și deși păstrează „în mod neschimbat și neamestecat» caracteristicile firești și particularitățile lor – nu se opun una alteia, ci voința omenească urmează și se supune voinței dumnezeiești. Tocmai această supunere a voinței omenești față de voința dumnezeiască constituie «cheia» explicativă pentru înțelegerea lipsei de păcat și de greșeală a lui Hristos potrivit firii Lui omenești. Totuși constituie și «cheia» pentru înțelegerea sinodalității Bisericii și pentru explicarea lipsei de greșeală a deciziilor Sinoadelor Ecumenice. Acest lucru va deveni mai clar din cele ce le vom spune mai jos.
Existența celor două firi autonome în Hristos – din pricina unirii ipostatice a celor două firi ale Lui – fundamentează și existența celor două libertăți și a celor două voințe în credincioși – din pricina înrolării lor reale și harismatice în trupul Lui tainic și îndumnezeit. Totuși aici trebuie să clarificăm și diferența fundamentală dintre noi și Hristos. Credinciosul are, ca propriu firii lui, numai voința și libertatea omenească. Cealaltă – a doua – voință și libertate a lui este lucrarea firească a Sfântului Duh, cu care se familiarizează și o păzește activ, harismatic numai în anumite condiții clare.
Mai ales relația celor două firi autonome și a voințelor lui Hristos oferă măsura și gradul la care trebuie să privească legătura voinței și libertății omenești cu voința și libertatea necreate firești. Această relație trebuie să fie o relație de supunere a libertății omenești față de libertatea harică, ce este furnizată în credincios ca membru viu al trupului lui Hristos.
Astfel, voința și libertatea în Hristos a credinciosului sunt voință și libertate harice și mai ales în măsura supunerii voinței și libertății omenești față de voința și libertatea necreate ale lui Dumnezeu. Deci relația dintre cele două libertăți firești în credincios are fundament hristologic. Altfel, potrivit Sf. Grigorie Palama, «ceea S-a făcut, pentru noi S-a făcut Domnul». Cu alte cuvinte, ceea ce s-a făcut în Persoana lui Hristos firește și «după Ipostas» poate să se facă și în persoana fiecărui credincios în mod haric, numai în cadrul Bisericii. Tocmai acesta este și înțelesul și scopul deosebit al întrupării lui Dumnezeu-Cuvântul. Și numai când dogma hristologică «este tradusă» cu trăire în viața credincioșilor, în Biserică, este posibilă funcționarea autentică a sinodalității episcopilor – la toate nivelurile Sinoadelor (Locale și Ecumenice) – dar și exprimarea conștiinței dogmatice autentice a pliromei Bisericii.
Dacă sinodalitatea are ca punct de plecare teologic al ei în Dumnezeul treimic și dacă se întemeiază pe dogma hristologică – după cum am susținut documentat – totuși se arată istoric, empiric și instituțional în modul funcționării Bisericii, când ea se adună să ia decizii care privesc prielnic definirea credinței și a vieții ei duhovnicești.
Însuși Capul dumnezeiesc-omenesc al ei garantează sinodalitatea Bisericii – ca mod duhovnicesc sfânt de funcționare al ei – atât prin prezența Duhului Adevărului în ea, cât și prin lucrarea harică a Duhului Lui Mângâietor în membrii trupului Lui tainic și în special în membrii lui instituționali, episcopii, când se adună ei în Sinoade bisericești, în condițiile duhovnicești sfinte ale Bisericii. Cele pe care le-am spus până acum constituie condițiile fundamentale – adică cele total necesare impuse duhovnicește dinainte – pentru funcționarea ortodoxă a Sinoadelor bisericești.
În Sinoadele bisericești – Locale sau Panortodoxe – episcopii reprezintă pliroma bisericească a eparhiei lor în mod egal cu toți ceilalți episcopi sinodali și cu Întâistătătorii, fără să se delimiteze vreun «primat». În aceste Sinoade, episcopii – «după ce au primit toată strălucirea Sfântului Duh» – exercită slujirea lor apostolică potrivit căreia, chibzuind între ei și cu Duhul Sfânt, decid toți împreună cu vot egal pe subiecte dogmatice și pastorale, care privesc prielnic și determinant «taina teologiei» și viața Bisericii.
Deciziile tuturor Sinoadelor fără deosebire sunt supuse judecății duhovnicești sfinte a conștiinței dogmatice a pliromei Bisericii din lume. Ca pliromă a Bisericii sunt înțeleși toți credincioșii – clerici, monahi și mireni – care, prin puterea Mirungerii lor, validează sau resping deciziile dogmatice ale Sinoadelor Episcopilor, care i-au reprezentat, în cazul că ei nu au fost «următori Sfinților Părinți» peste timp. Astfel, conștiința dogmatică a pliromei bisericești constituie autoritatea supremă în Biserică, pe care o exprimă instituțional și fără greșeală Sinodul cu adevărat Ecumenic și atunci are în mod binecuvântat decizii obligatorii pentru toți credincioșii tuturor Bisericilor Autocefale din toate timpurile.
Totuși aici ar trebui să deosebim faptul că și credinciosul ortodox – cleric, monah sau mirean – nu este asigurat de eventuala rătăcire mecanic, deoarece a primit pur și simplu Mirungerea și deoarece se găsește în comuniune tainică cu păstorii săi. Credinciosul este asigurat dinspre rătăcire numai când are și lucrător în sine harul Sfântului Duh, pe care l-a luat prin Mirungere. Totuși aceasta presupune o trezvie nevoitoare intensă, păzirea cu dragoste a dumnezeieștilor porunci și participarea fără de osândă la Tainele Bisericii. Numai cu aceste condiții vitale poporul lui Dumnezeu are în mod lucrător conștiința dogmatică a Bisericii. De aceea numai atunci este în poziție să judece credința păstorilor săi și numai atunci este dator să-i urmeze, conform cu cele spuse explicativ de Sf. Ioan Gură de Aur, care comentează locul din Epistola către Evrei a Sf. Ap. Pavel: «aduceți-vă aminte de conducătorii voștri… a căror ieșire din viață privind, urmați-le credința» (Evr. 13,7. Βλ. Ὑπόμνημα εἰς τήν πρός Ἑβραίους Ἐπιστολήν, Ὁμιλία ΙΔ΄, 1, ΕΠΕ 25, σ. 372).
«Biserica Ortodoxă», spune, «a funcţionat întotdeauna prin sinoade. Duhul ortodox cere ca în Biserică să funcţioneze Sinodul, iar în mănăstiri Sinaxa Bătrânilor. Arhiepiscopul şi Sinodul să hotărască împreună. Stareţul sau stareţa şi Consiliul mănăstiresc să hotărască împreună. Arhiepiscopul este primul dintre egali. Şi Patriarhul nu este Papă, ci are acelaşi grad cu ceilalţi ierarhi, stă împreună cu ceilalţi ierarhi şi aprobă. Şi un stareţ sau o stareţa în raport cu proiestamenii sunt tot primii între egali.
Arhiepiscopul sau un stareţ nu poate face ce vrea. Dumnezeu luminează pe un ierarh sau proiestamen într-o problemă, pe altul în alta. Vezi că şi cei patru evanghelişti se completează unul pe celălalt. Tot astfel şi aici, fiecare îşi spune părerea sa, iar atunci când există părere contrară, se scriu procese verbale. Pentru că, atunci când este vorba să se ia o hotărâre contrară poruncilor Evangheliei şi unul nu este de acord cu aceasta, dacă nu va cere să se scrie părerea lui, înseamnă că este de acord cu acea hotărâre. Dacă nu este de acord, dar semnează fără să se consemneze părerea lui, face rău şi este răspunzător pentru aceasta; este vinovat, în timp ce, dacă îşi spune părerea sa şi majoritatea este împotrivă, el este în regulă înaintea lui Dumnezeu. Dacă în Biserică Sinodul sau în Mănăstiri Sinaxa nu funcţionează corect, atunci, deşi vorbim de duh ortodox, îl avem totuşi pe cel papal. Duhul ortodox este ca fiecare să-şi spună şi să-şi scrie părerea sa, iar nu să tacă pentru că se teme sau să linguşească pentru a se pune bine cu arhiepiscopul sau cu stareţul.» (Părintele Paisie Aghioritul, Cuvinte I, Ed. Evanghelismos, 2003, p. 343-344).
Într-un alt context, a spus: «Biserica nu este corabia cutărui Episcop ca să facă ce vrea» (Ierom. Isaac, Viața Bătrânului Paisie Aghioritul).
După confruntarea cuvintelor Sf. Paisie, să ne întoarcem la actualitatea bisericească!
Devierea recentă ecleziologică a așa-zisului «Sinod» din Creta a demonstrat, încă o dată, ceea ce este deja scris în istoria noastră bisericească. Adică a demonstrat că sistemul sinodal nu asigură mecanic de la sine corectitudinea credinței ortodoxe. Acest lucru se face numai când episcopii sinodali au în ei lucrător pe Duhul Sfânt și Calea ipostatică, pe Hristos, când ca sin-odali (împreună pe cale, ca cei care merc pe Calea care este Hristos, împreună cu Hristos) sunt în faptă «următori Sfinților Părinți».
După cum s-a dovedit, din păcate, acest lucru nu este deloc de la sine înțeles în zilele noastre. De aceea și este eronat argumentul care este pus în față, necondiționat și până la saturație, atât de către credincioși, cât și de către episcopi, că vom face «ceea ce spune Biserica» sau «așteptăm decizia Bisericii», pentru că există un discernământ clar în Biserică în sine – ca trup tainic dumnezeiesc-omenesc al lui Hristos – și în administrația Bisericii, care exprimă în faptă Biserica, totuși numai în anumite condiții clare.
Episcopii constituie administrația Bisericii în Episcopia lor și Sinoadele Episcopilor la nivel Local sau Panortodox. Ei, împreună cu preoții Bisericilor Locale și cu poporul credincios, formează Biserica lui Hristos. Prin urmare, nu poate Episcopul să ignore pe preoți și pliroma Bisericii. Cele de mai sus sunt demonstrate și istoric. La primul Sinod Apostolic (49 d.H.) – unde primat și președinte nu a fost Apostolul Petru, ci fratele Domnului Iacov – a fost exprimat adevărul sinodal «împreună cu toată Biserica»: «Părutu-s-a Duhului Sfânt și nouă», este semnalat în Sfânta Scriptură. «Nouă» nu erau pur și simplu numai apostolii, ci și «cei împreună cu ei», adică preoții, «împreună cu toată Biserica». Și toată Biserica este și poporul simplu. Dar și în cazul Sinodului I Ecumenic, poziția teologică a unui tânăr diacon, Marele Atanasie, a exprimat toată Biserica.
Prin urmare și această corectitudine și ecumenicitate a unui Sinod Panortodox se judecă fără greșeală de către pliroma membrilor Bisericii și îndeosebi de către conștiința dogmatică veghetoare a pliromei evlavioase a Bisericii, care constituie în Biserica Ortodoxă singura «cheie» explicativă pentru încredințarea autenticității cugetului ei.
Și, când spunem conștiință dogmatică, înțelegem cunoașterea duhovnicească ce se naște – haric – în inima credincioșilor din harul trăit al Mirungerii lor activate. Este experiența condensată duhovnicească în Biserică, adică ceea ce acționează în noi Duhul Sfânt, pe care l-am primit. Și aceasta este unica egalitate între oameni în trupul lui Hristos, unde toate celelalte diferențe – instituționale sau personale – sunt în planul secund. De aceea și conștiința dogmatică a credincioșilor este cu totul independentă de formarea lor lumească și de eventuala lor ocupație intelectuală sau nu. Deci, când această conștiință dogmatică a membrilor întregii Biserici este activată, se manifestă în criteriul ultim al adevărului.
Un fapt care reiese chiar din firea Bisericii și este mărturisit nedezmințit de istoria noastră bisericească este că au existat nu numai Patriarhi, Mitropoliți și Episcopi eretici, ci și Sinoade Panortodoxe care – deși constituie organul administrativ suprem al Bisericii și au toate condițiile exterioare tipiconale ale Sinoadelor Ecumenice – au fost respinse de conștiința pliromei ei și au fost caracterizate drept Pseudo-Sinoade sau Sinoade tâlhărești. Și aceasta pentru că pe teme dogmatice adevărul nu se găsește în majoritatea arhiereilor sinodali. Adevărul în sine este majoritar. Adică și unul singur, când îl exprimă, aceasta este majoritatea față de milioane și miliarde de alte voturi, care sunt contrare. Pentru că Adevărul în Biserică nu este o idee, nu este opinie. Este ipostatic. Este Însuși Hristos. De aceea și cei care sunt în dezacord cu el se taie din Biserică după ce sunt caterisiți și afurisiți, după caz.
Adevărul este Însuși duhul Adevărului, Care acționează și Se exprimă și prin persoane izolate sfinte. De exemplu, Sf. Grigorie Teologul, prin sfințenia sa și prin Cuvântările sale în Constantinopolul dominat de arianism, el singur a răsturnat la propriu climatul eretic al capitalei împărătești și a pregătit duhovnicește triumful Bisericii prin Sinodul II Ecumenic. Dar acest fapt l-a arătat distinctiv istoria și în persoana Sf. Maxim Mărturistiorul, care – trebuie semnalat – avea împreună cu el și toată Biserica Apuseană Ortodoxă pe atunci cu Papa ortodox. Totuși l-a arătat și în al doilea mileniu în persoana Sf. Marcu Evghenicul, la Pseudo-Sinodul din Florența. Sfinții au fost singuri împotriva dominației majorității.
Se dovedește aici că un om sfânt a dat răspunsul Bisericii și istoria bisericească i-a dat dreptate în raport cu toți ceilalți, împărat, Patriarh și toți care au participat și care nu au expus adevărul. Așadar nu este despre număr, ci despre Adevăr sau ne-Adevăr. Acest lucru nu trebuie să-l uităm pentru că este diferența de calitate dintre Ortodoxie și eterodoxie în faptă. În Biserica Ortodoxă lucrurile nu funcționează papal. Nu este «primatul» mai presus de Sinoadele Ecumenice, ca în papism, nici nu există firește vreun Întâi-stătător distinct ca Papa, care să se pună peste Ierarhia Bisericii noastre.
Așadar criteriul în Biserică nu este faptul că s-a adunat toată Biserica Ortodoxă și a decis ceva în majoritate. Ar fi posibil să fie teoretic și toți episcopii, și unul, doi, trei sau puțini dintre ei să spună ceva opus. Nu înseamnă că acela, care va să zică majoritatea zdrobitoare a Episcopilor, constituie garanția Adevărului și că va trebui oricând acesta să fie admis de pliromă. Nu, nu stau așa lucrurile în Biserică. Criteriul Adevărului este dacă cele spuse în Sinoadele bisericești sunt «următoare Sfinților Părinți».
Ține de întreaga Biserică să aprecieze în viitor, în Sinod, teologic și definitiv, și deciziile acestui «Sinedriu» arhieresc din Creta. Totuși, până atunci, fiecare credincios poate și trebuie, rămânând în Biserică, să se poziționeze față de deciziile discutabile și contradictorii ale acestui «Sinedriu» pe criteriile conștiinței dogmatice ale Bisericii de-a lungul timpului. Criteriile sigure ale acestei conștiințe dogmatice sunt rezumate în conținutul cuvântului patristic: «următori Sfinților Părinți». Și acest cuvânt se referă oportun atât la forma Sinoadelor, cât și la învățătura lor dogmatică.
Cu alte cuvinte, dacă pliroma evlavioasă a Bisericii – ca purtătoare a conștiinței ei dogmatice – confirmă corectitudinea deciziilor Sinoadelor Bisericii sau anulează deciziile Sinoadelor Panortodoxe, considerându-le drept Pseudo-Sinoade, atunci este evident că are dreptul și obligația să se exprime cu frică și râvnă insuflate de Dumnezeu și îndeosebi în cazul de față despre deciziile «Sinodului» din Creta (Vezi și π. Γεώργιο Φλωρόφσκυ, Τό σῶμα τοῦ ζῶντος Θεοῦ, Μιά Ὀρθόδοξη ἑρμηνεία τῆς Ἐκκλησίας, ed. Ἁρμός, Ἀθήνα 1999, p. 80-83).
În final, concluzionând, am spune că validarea regimului sinodal depinde – în ultimă analiză – de acceptarea deciziilor oricărui Sinod de conștiința pliromei Bisericii.
Întrebarea 1: Îngrădirea când trebuie să se facă și de cine? Și mai concret, la Sinodul din Creta au fost exprimate și au fost pecetluite dogme mincinoase, unii ierarhi au semnat. Prin semnătura lor sunt de acord cu dogmele mincinoase sau semnează pur și simplu prezența lor la Sinod? Cei care au semnat în acord cu aceste dogme mincinoase, ar trebui preoții din Mitropoliile lor să se îngrădească de ei?
Răspunsul dlui. Tselenghidis: Ceea ce aș vrea să spun la prima întrebare este că se îngrădește la început acela care sesizează erezia declarată.
Îngrădirea este o chestiune foarte serioasă și este legată de acrivia pe care o stabilesc sfintele canoane ale Bisericii. Totuși sfintele canoane dau și posibilitatea credinciosului să facă iconomie; adică cel care se îngrădește nu pomenește pe episcopul său, iar cel care ține principiul iconomiei rămâne în pomenirea episcopului, dar blamează într-un mod riguros și clar această deviere dogmatică.
Cât privește așa-zisul «Sinod» din Creta, pentru faptul iarăși că a fost dată bisericitate, adică au fost făcute Biserici într-un anumit fel ereziile, pentru că au fost numite «Biserici» și unii au semnat textele, cei care le-au semnat au creat firește, după exprimarea mea foarte îngăduitoare, o situație problematică și pentru ei înșiși, și pentru pliroma Bisericii în clipa în care unele comunități bisericești, după cum sunt numite mai larg, au evident devieri dogmatice și sunt condamnare în conștiința Bisericii de-a lungul timpului. Adică acolo s-a făcut ceva ce Biserica Ortodoxă nu a acceptat niciodată până acum. Desigur, am spus în referatul meu că așa-zisul «Sinod» nu exprimă Biserica Ortodoxă, adică nu are garanția ecumenicității lui ca Sinod.
Întrebarea 2: Cum judecați în ce privește sinodalitatea deciziile Sfântului Sinod Permanent cu privire la măsurile sanitare și vaccin?
Răspunsul dlui. Tselenghidis: Uitați, dacă cercetează cineva condițiile duhovnicești și condițiile teologice care stau la bază, mereu trebuie să existe adică în convocarea și decizia unui trup sinodal, va vedea aici următorul paradox, care aș spune, din câte cunosc, că este și fără precedent în Biserica Ortodoxă. Această circumstanță trimite la tactica romano-catolicismului, care a fost dovedită și istoric drept o faptă greșită.
Cu alte cuvinte, ce vreau să spun simplu. SSP s-a adunat și a decis, după cum ne-a zis, dacă am înțeles bine din citirea textului Enciclicii, că după un Referat științific (al specialiștilor) se aliniază cu ceea ce vrea statul. Totuși aceasta nu are precedent în baza ortodoxă a deciziilor unui Sinod. Știința este un domeniu separat, care este respectat, desigur, dar niciodată nu poate să fie conceput drept condiție a unei decizii sinodale a Bisericii. Biserica se pronunță pe baza tradiției ei textuale și trăite. Adică ce se găsește în Sfânta Scriptură, la Părinții și în canoanele Bisericii și mereu pe baza experienței duhovnicești sfinte. Prin urmare, poporul simplu aștepta să fie spus ceva cu mărturie în baza teologică și duhovnicească sfântă. Nu s-a întâmplat asta. Cel mai rău, după cum am semnalat, este că s-a făcut ceva fără precedent. Și de ce îl caracterizez drept fără precedent? Deoarece este cumplit. Dacă mâine, de exemplu, Știința în dezvoltarea ei ajunge și pune la îndoială, adică pe moment, această apreciere științifică a epocii noastre, lucru care evident s-a întâmplat în trecut și până la refuz, atunci ce va avea de spus Ierarhia Bisericii, Sfântul Sinod Permanent în acest caz, ca să vorbim precis? Că noi am primit și am fost amăgiți de Știință, care mai târziu ne-a spus cele opuse sau diferite? Acest lucru, ca metodologie, este un eșec. Nu că s-a produs pur și simplu o greșeală. Am susținut public că Ierarhia, un Sinod Local, fie în întregul ei, fie la o înfățișare a ei constantă, ca Sinod Permanent adică, poate să decidă lucruri greșite. Și asta este înscris istoric în tetele ei. Adică despre aceeași temă, cândva și cu aceeași compoziție, avem decizie contrară. Și recent, cele pe care le-a decis Ierarhia noastră înainte și după așa-zisul Sinod din Creta sunt cunoscute și confirmă adevărul spuselor noastre.
De la același organism (al Ierarhiei) – întreb așa frățește, dacă-mi permiteți – care a fost decizia corectă a Bisericii Greciei? Cea care a fost luată la început (înainte de «Sinodul» din Creta) sau după el? Și cu ce criterii poate cineva să evalueze ce este corect și ce este greșit? Prin urmare, se fac greșeli, după cum am spus. Dar să nu susținem aceste greșeli pe temelii străine de conștiința Bisericii. Niciodată Biserica, după cum ne informează istoria Sinoadelor, nu a fost susținută de date științifice antice. Datele Bisericii, ca trup dumnezeiesc-omenesc, sunt duhovnicești sfinte și descoperite, adică de la Duhul Sfânt. Așadar această poziție (a Enciclicii), după socotința mea smerită, dacă vreți, constituie un derapaj, un punct de pornire inacceptabil, care nu are precedent istoric. Și, prin urmare, va trebuie să luăm aminte și noi, ca credincioși, când ascultăm deciziile sinodale. Când ne înrolăm sau nu cu ele, cu ce criterii facem asta. Pentru că este tragic să nu accepte nimeni decizia sinodală a Bisericii ca fiind de încredere. Totuși întrebarea este: Este o decizie a Bisericii pe baza ecleziologiei ei? Adică pe această bază despre care am vorbit mai devreme (în referatul nostru) despre ce este Biserica? Una este administrația Bisericii, care poate să exprime Biserica, și alta este Biserica în sine. Și criteriile adevărului trebuie să fie, de la început, cunoscute și clare.
