14 Mai: Singura temelie şi Noua redută a românismului

Sursă imagine: FericiţiCeiPrigoniţi.net

Astăzi, când cinstim Ziua Martirilor din Temniţele Comuniste, se împlinesc 76 de ani de la cel mai consistent val de arestări a românilor de către regimul de ocupaţie sovietică, tutelat la acel moment precumpănitor de către evrei.

Această realitate istorică pe care o exprim abrupt oferă explicaţia necesară pentru a desluşi starea actuală a poporului român, văduvit de loialitatea autorităţilor de stat şi văduvit de memoria publică de absolută trebuinţă pentru a pune un bun început emancipării noastre.

Poporul român se află în robie de secole, cu scurte momente de trezvie când vocile unor fii ai neamului au răzbătut până la mormântul în care zace sufletul nostru. Am fost robiţi succesiv de maghiari, de otomani, de habsburgi, de greci, de ruşi, de nemţi, de evrei, de americani, de cei mai răi dintre români, slugile celor mai înainte menţionaţi.

Constanta dominaţiei străinilor asupra românilor este legea noastră politică de căpătâi, iar ne(re)cunoaşterea vârfului puterii dominatoare este graniţa autonomiei nostre politice.

Nu am găsit puterea să ne adunăm, să rămânem uniţi şi să ne împărtăşim de aceeaşi luminare, înţelegere şi înţelepciune, ca o primă piatră a temeliei puterii neamului nostru. A doua piatră nici nu am mai vrut s-o punem, descurajaţi de mărimea jertfei ce ni se cere.

Cei care rostesc adevărul sunt bătuţi cu biciul şi sunt urâţi ca făcători de rele. Iar spunerea adevărului aproape că nici nu mai contează, căci adevărul nu se mai regăseşte în aluatul nostru, în aluatul pâinii negre pe care o mâncăm.

În această veritabilă mlaştină a disperării, pe când poporul moţăia în somnul fricii, minciunii şi a trândăviei, o ceată de români neînfrânţi au pus, pe nesimţite pentru noi, o temelie tare şi întreagă, una precum puţine sunt pe lume. Pe suferinţă şi jertfă uitată de lume, prin abnegaţia crezului legionar şi prin inspiraţia celui dintâi dintre martirii noştri – Sfântul Mucenic Corneliu, printr-o credinţă cu adevărat lucrătoare, cu îngăduinţa Domnului, cei comemoraţi astăzi au ctitorit singurul nostru izvor de tămăduire şi singura noastră redută de apărare a fiinţei neamului.

Că aşa este, reiese şi din lupta ce se dă împotriva memoriei acestora. Vicleană, făţarnică, din umbră şi într-ascuns ori pe faţă, cu obrăznicie, această luptă ne foloseşte mult în aceea că ne descoperă ceea ce este de valoare, ceea ce dăinuie, ceea ce promite, ceea ce este prorocit.

Zbaterile celor ce ocupă astăzi Parlamentul României şi poziţiile de putere din ţară de a dubla, dilua şi înăbuşi această străluminare sunt de prisos. Reduta nu cade, temelia nu se surpă.

Români ne mai trebuie.

Mesajul greu de digerat al filmului 21 de rubini: pădurea nu are uscături, ci e cam putredă

Din start recomand doi critici pozitivi și argumentați ai filmului pentru o înțelegere corectă, înainte de a așterne și observațiile mele:

Pr. Mihai Andrei Aldea: O viziune. Mai multe viziuni și alte vreo 4 articole de după acesta.

Gheorghe Fedorovici: Despre filmul „21 de rubini” (I)

„Procuroarea Nina” regăsindu-se sufletește în biserica pr. Ciprian Mega

Toți știm că trăim, suntem înconjurați de rău și reacționăm pozitiv când cineva ne deschide ochii să vedem ceea ce nu puteam observa. Acest lucru îl fac documentarele de tip teoria conspirației. Dar noi, românii, parcă nu ne punem problema serios că există o conspirație reală împotriva noastră și a tot ce e autentic românesc. Senzația mea când am văzut filmul „21 de rubini” a fost ca după o deconspirație artistică, nu de tip documentar. Dar una cu finalul autentic, pe care nu-l găseam la celelalte, de inspirație protestantă sau profană. O tăcere cu tâlc, meditativă, dar și puternic grăitoare.

Puterea criticilor

Înainte să aștern perspectiva mea așezată asupra filmului, după ce a fost vizionat de toți, am să scriu o experiență. Prima carte a pr. Ciprian, Pântecul desfrânatei, mi-a fost recomandată și chiar descrisă de unii ca fiind o demascare a fărădelegilor și captivității oculte a ierarhilor. Din acest motiv, nu am citit-o nici până azi, deși am avut prilejul. Doar am lecturat primele 3 pagini, după care m-am oprit, nu am vrut să intru în subiectul sugerat. Însă senzația după acele pagini a fost că e altceva decât o expunere a fărădelegilor unui ierarh. Și am rămas cu incertitudinea până azi, influențat de critica ajunsă la mine.

Văd că așa se întâmplă și cu filmul. Chiar mulți care l-au văzut au rămas doar cu partea negativă, în mod surprinzător pentru mine.

Aici trebuie precizat, așa cum a făcut-o Liviu Mihaiu, că atacurile cele mai josnice provin din presa plătită gros de partenerul strategic, care are tot interesul să nu se vorbească liber despre corupția pe care o infuzează la noi. Restul sunt preluări de către cei din zona tradiționalistă falsă, incapabili să gândească singuri și contra curentului politic.

Greul de a primi mesajul că suntem în colaps spiritual

Este foarte adevărat că grosul filmului se axează pe corupția din Biserică și societate, dar centrul de greutate cade pe puterea unui om zdrobit să iasă din mijlocul lupilor și să trăiască senin și regăsit prin credință. Era necesară o portretizare cât mai cruntă a realității, deși nu se apropie de ea, pentru a dezmetici sufletul din mirajul în care trăiește: pădurea, adică Biserica și țara, nu mai are uscături, ci e putredă ea însăși.

Percepția mea este că lipsa de receptare pozitivă masivă a filmului vine din faptul că puțini sunt dispuși să-și asume realitatea și să facă schimbări în ei înșiși. Nici măcar nu se vrea o recunoaștere că suntem părtași la toată această decadență din jur, care nu e una doar economică și politică, ci morală, socială și spirituală. Vorba din film: „Noi nu ne mai facem bine”.

Foarte mulți acceptă că există uscături criticabile, episcopi și demnitari corupți și caraghioși, dar nu și faptul că e o realitate sistemică. Promovarea se face pe criterii de corupție și corupere sufletească în Biserică și în stat. Nu e vorba de cazuri izolate, ci de faptul că mai există și episcopi și preoți buni, ca să zicem așa.

Și e normal ca un mesaj evanghelic să fie primit de cei puțini. E un semn al autenticului.

Rezistența la pocăința reală

Împotrivirea față de mesajul filmului vine pe două paliere, cum am zis, a celor plătiți și a celor amăgiți. Două exemple sunt ilustrative pentru aceste categorii, dar am să insist pe a doua.

Mai întâi remarc poziționarea corectă a lui Iulian Capsali, preluată chiar și pe ActiveNews, ca semn că se poate gândi cu propria minte.

Ca mostră străvezie, dar nu ridicolă de articol scris la comandă este recenzia aceasta cam agramată de pe Cotidianul. Există alte materiale mult mai penibile, dar acesta e interesant prin comentariile inteligente, mult peste penița autorului.

În fine, am să iau ca mostră de articol care refuză viziunea creștină de pe o poziție „tradiționalistă” pe cel scris de d-l acad. Ilie Bădescu. Tocmai pentru că nici acesta nu este ilustrativ pentru opoziția de acest tip, dar exprimă cel mai bine rezervele care-l îndeamnă să se dezică de film.

Spiritualitatea sau duhovnicia precară a autorului este devoalată într-un articol ulterior, în care cunoașterea bună este identificată drept puterea de a te vedea ca „făptură capabilă să distingă între omul orb care am fost și omul nou, care vede”. Această definiție nu este patristică, ci înșelată. Nu este trecută prin focul chinuitor de a te vedea fix așa rău cum ești și a fi ridicat de puterea lui Dumnezeu. Lucrul acesta este subliniat și mai clar în rândurile acelui text, când țara și Biserica sunt luate ca fiind bune pur și simplu. În felul acesta sunt negate Apocalipsa și Evangheliile, care vorbesc clar despre decăderea Bisericii până acolo încât, de nu s-ar scurta vremurile, nici un trup nu s-ar mântui atunci când urâciunea pustiirii va sta în locul cel sfânt. Dar nu trebuie trecut cu vederea că și istoria bisericească a văzut perioade în care credința a fost înfrântă aproape total, cum s-a întâmplat pe vremea moniteliților și a iconoclaștilor. Mai rău, unele Biserici Locale au căzut definitiv din trupul lui Hristos, cum sunt unii anticalcedonieni (armenii, de exemplu) sau Roma sub influența nefastă a aceluiași Occident, doar că în urmă cu o mie de ani.

Este trecut cu vederea Sf. Nicolae Velimirovici, spre exemplu, care face o paralelă vie între istoria evreilor din Vechiul Testament și deciziile țărilor europene în Războaiele Mondiale pe care le analizează. D-l Bădescu preferă o spiritualitate pământească, sublimă, idealizată, care e străină de crucea Sfinților Părinți, de învățătura și Biserica Ortodoxă.

Nici nu avea mari șanse să aibă altă viziune pentru că Biserica este captivă și deturnată, ca și țara. Acuza adusă pr. Ciprian Mega că lovește Biserica este similară cu a fariseilor care vedeau în Hristos un distrugător al Legii Vechi. De fapt, ei înlocuiau Legea cu ei înșiși și se apărau pe ei de impostura demascată de Mântuitorul. Dai în mine, dai în fabrici și uzine – acesta ar fi corespondentul laic.

Așadar cum să accepte cineva că pădurea e putredă? Asta ar însemna efort să-și refacă viața și credințele. Dar, cel mai important, ar însemna să recunoască faptul că este el însuși parte la distrugerea sa spirituală și a altora. Dar e mai lesne a ucide pe cel care profețește, vorba tot a d-lui Bădescu.

Aici ar mai fi de punctat iarăși că Evanghelia nu este pentru cei mulți, însă fericiți cei care nu se smintesc întru Mine, după cum a spus Însuși Hristos. Poate că filmul s-a dorit pentru gloate, dar a ajuns mai bine să fie un semn de împotrivire. Nici măcar pentru întreaga Biserică, ci pentru fiecare suflet în parte, culmea! Oare cum ar fi fost receptat dacă ar fi țintit spre un nivel mai mare, spre revigorarea instituțiilor, nu doar a unei persoane, a mea, a ta?!

Demontarea câtorva acuze penibile

Unii au spus că i se face un portret onorant și o campanie mascată Laurei C. Kovesi. În afară de faptul că Nina din film este tot femeie, are tot 3 nume, este candidată la postul de procuror general și face sport cumva, diferențele sunt notabile și tocmai că critică personajul din realitate pentru ce nu a făcut, adică lipsa de compromis măcar la nivel uman și din dragoste de țară.

Acuzațiile că finanțatorii filmului sunt sus-puși și au interese politice sunt la fel de nefondate. Capitalul e 100% orădean sau măcar românesc. 

Aprecierile despre calitatea artistică a scenariului, imaginii, jocului actorilor sunt de o subiectivitate crasă, din păcate. Filmul rivalizează cu cele de top. Are un ambalaj care să nu facă de râs mesajul de esență tare; nu e un teatru ieftin.

Scenele lascive există, dar nu sunt incitante, de o senzualitate pătimașă, ci dimpotrivă, dezvăluie grotescul și greața față de depravarea sexuală sau față de consumul de droguri. Din acest punct de vedere, filmul e prozaic, nu aghiografic și pudic. Nu transmite ideea de castitate, rămâne la nivelul patimilor, printre care și fumatul, pe care le prezintă în hidoșenia lor. E aprecierea fiecăruia cum să ia acest aspect, acceptabil sau nu.

Mesajul pro-rus este unul închipuit. Rusia nu e creionată în nici un fel, cu atât mai puțin atractivă. Mai mult, nici Occidentul nu e criticat în sine, ci sistemul politic și moral care ne corupe.

În fine, dacă filmul nu trimite la Biserică și la slujbe, la rugăciune și pocăință, înseamnă că mersul la biserică e degradat la simplul mers și stat țeapăn sau la aprinderea unor lumânări. Iar dacă nu există un îndemn la așa ceva, acest fapt este catalogat drept sacrilegiu.

Mesajul autentic al filmului

Nu știu ce a avut în minte sigur regizorul, pr. Ciprian, dar cert este că produsul are mesajul său, care poate depăși intențiile sale prin impactul cu realitatea, cu spectatorii. De aceea interpretarea mea finală este una care poate fi absolută, deși e personală.

Nina, personajul principal, e un om ambițios, care s-a ridicat mult peste condiția familiei sale și a ajuns să fie pretendentă la funcția de Procuror General. Ea este măcinată de resentimente față de Biserică și corupție după moartea fratelui ei, care s-a sinucis pentru că nu a putut purta povara intrării la Seminar prin șpagă. Sunt foarte importante detaliile despre politizarea României, despre corupția veche și cea neo, de import occidental, dar esențială este regăsirea Bisericii autentice, a credinței pierdute sau niciodată trăite de către procuroarea devenită ea „penală”.

Toată descrierea lumii căzute nu mai are rostul decât de a o trece ditr-o dată în umbră, înghițită de descoperirea lui Dumnezeu și a sensului autentic al vieții. Durerea dulce de a scăpa de gândurile de suicid care o bântuiau, de a găsi puterea de a nu face compromisuri profesionale, de a-și putea accepta tatăl pe care-l pusese în ospiciu pentru a nu-i păta cariera, tăria de a privi trădarea colegei fără a fi strivită, toate acestea dau un contur cu adevărat mioritic. E ca ciobănașul care se apără cu câinii de intențiile ucigașe ale confraților, dar e senin chiar și de-o fi să moară. Nu oile, nu cariera, nici banii nu constituie țelul vieții. Și-așa aceasta îți joacă feste când te lași prins de ea, te lasă sănătatea, nervii, prietenii, te coboară la compromisuri care te îngrețoșează… Dacă tot e grea, de ce să nu fie ușoară acceptarea prin credință a poverii ei, care măcar nu te înșeală, ci te răsplătește total la sfârșit.

În substrat există și mesajul unei spovedanii a tuturor pentru a ne face bine ca societate, ca Biserică, dar asta nu condiționează propriul drum spre Dumnezeu. Există soluții chiar și în mijlocul pervertirii generalizate și nepocăite.

Întreruperea pomenirii este, conform canoanelor, o mustrare a episcopului pentru erezie

Corabia Bisericii (Imagine: Πεμπτουσία)

Cel mai invocat temei pentru întreruperea pomenirii episcopilor semnatari ai ereziilor de la Sinodul tâlhăresc din Creta este canonul 15 I-II Constantinopol. Conform părții a doua a acestuia, acest gest este o osândire sau admonestare/sancționare/dosădire (traducerea verbului grecesc καταγίνωσκω) a ierarhului. Totuși istoria consemnează și concepția exprimată de studiți că prin comuniunea cu el apare întinarea de erezia/rătăcirea lui și că acesta e lipsit automat de harul sacramental.

Întreruperea pomenirii definită ca mustrare a episcopului în canoanele 13-15 I-II

Pentru a înțelege ce înseamnă oprirea pomenirii ierarhului îngăduită și lăudată de canonul 15 de la Sinodul din Constantinopol 861, acesta trebuie privit în corelație cu canoanele anterioare. Contextualizarea aceasta nu este întâmplătoare sau forțată, ci este dată de înșiruirea logică și de înlănțuirea lor progresivă și este indicată chiar de textul canonului 15, care face referire la cele două anterioare: „cele rânduite pentru prezbiteri, episcopi și mitropoliți, cu mult mai vârtos se potrivesc pentru patriarhi…”.

Canonul 13 definește limpede ce semnificație are întreruperea pomenirii: „cel ce este rânduit în ceata presbiterială şi îşi atribuie pripit judecata mitropoliţilor şi condamnă el însuşi [mai înainte de judecată, după chibzuinţa sa, pe părintele şi pe episcopul său, acela nu este vrednic nici de demnitatea presbiteriei…]”. Este limpede că e vorba de o acuzare și chiar condamnare (nechibzuită) a episcopului de către preot pentru o greșeală, atribuție care nu este decât a mitropoliților, adică a superiorilor ierarhici ai episcopilor. Deci abuzul constă în semeția de a răpi cele ce țin de demnitatea sinoadelor și a celor ce le prezidează (mitropoliți și patriarhi). Numai o insanță superioară poate lua la rost pe ierarhi pentru greșelile lor oarecare.

Canonul 14 reia aceleași idei prin cuvintele: „se cu­vine ca fiecare să cunoască măsurile sale şi nici presbiterul să nu-l disprețuiască pe episcopul său, nici episcopul pe mitropolitul său”. Practic, se insistă pe aceeași temă a limitării la rangul propriu, care nu trebuie depășit prin acțiuni peste vrednicia proprie când e vorba, la fel, de abateri oarecare. Altfel, se săvârșește schismă, adică rupere sau, mai bine zis, se creează adunări separate (parasinagogi), după definiția exactă din canonul 1 al Sf. Vasile cel Mare.

În fine, canonul 15 nu face astfel de referințe și nu reia explicațiile anterioare în prima parte a sa pentru că deja au fost formulate în canoanele precedente. Însă, în a doua parte, definește la fel întreruperea pomenirii drept mustrare a ierarhului astfel: „ei nu au osândit/admonestat episcopi, ci pseudo-episcopi…”. De data aceasta, când e vorba de o acuzație de erezie, nu de o abatere oarecare, ridicarea cu mustrare asupra arhiereului este acceptabilă și chiar lăudabilă pentru că nu produce scindare, ci urmărește izbăvirea Bisericii de dezbinări.

Aspecte terminologice. Sancționare și condamnare

Este important de știut că există niște nuanțe în exprimare. În traducerile românești acestea nu pot fi urmărite pentru că nu s-a păstrat o consecvență în folosirea termenilor. Mă refer la faptul că două verbe similare, dar nu identice sunt utilizate alternativ și distingerea între ele ar fi folositoare. Desigur că o gândire bine-voitoare nu se încurcă în aceste aspecte, dar precizia poate conta.

Așadar acțiunea de osândire este marcată prin două verbe în mai multe situații: κατακρίνω=a condamna și καταγίνωσκω=a sancționa, a admonesta. În general, primul este folosit când e vorba de acțiuni fără echivoc, mai ales de hotărâri sinodale asupra unor ierarhi vinovați, iar al doilea când e vorba de o mustrare făcută prin întreruperea pomenirii, care nu e una definitivă, adică nu e finalizată prin caterisire, echivalentă cu desconsiderarea (καταφρονέω).

De observat că există două excepții. Una, când canonul 13 cataloghează ruperea de episcop a clerului inferior pentru delicte oarecare drept condamnare a aceluia și a doua, când ereziile episcopului trebuie să fi fost sancționate/osândite de Sfintele Sinoade sau de Părinți. În primul caz, se pare că oprirea nejustificată a pomenirii episcopului este numită condamnare, nu doar sancționare pentru a sublinia că e un abuz și produce schismă, iar în a doua situație expresia induce ideea că e vorba de erezii repudiate trecător de Sinoade sau de Părinți, asupra cărora nu este pronunțată o anatemă, adică e vorba de erezii noi, nu deja condamnate oficial și definitiv.

Mai jos traducerea celor trei canoane revizuită:

CANONUL 13 Sinod I-II

Cel atotviclean, aruncând în Biserica lui Hristos sămânţa zâzaniilor eretice şi pe acestea văzându-le tăiate din rădăcină cu sabia Duhului, a venit pe altă cale a meșteșugirii, apucându-se să despartă trupul lui Hristos prin nebunia schismaticilor. Dar Sfântul Sinod, zăticnind (zădărnicind) desăvârşit şi această uneltire a lui, a hotărât că, dacă de acum înainte vreun presbiter sau diacon, care așa-zicând ar sancționa pe episcopul său pentru oarecare vinovăţii înainte de sinodiceasca judecată şi cercetare şi de condamnarea lui desăvârşită, ar îndrăzni să se depărteze de la comuniunea cu acela şi numele lui nu-l va pomeni la sfintele rugăciuni ale liturghiilor, precum s-a predanisit Bisericii, acela să fie supus caterisirii şi să se lipsească de toată demnitatea preoțească. Căci cel ce este rânduit în tagma presbiterului şi răpește judecata mitropoliţilor şi condamnă el însuşi mai înainte de judecată, pe cât ține de el, pe părintele şi episcopul său, acela nu este vrednic nici de demnitatea presbiteriei, nici de numele de presbiter. Iar cei ce vor urma acestuia, de vor fi dintre cei ierosiţi, să cadă și ei din cinstea lor; iar de vor fi mon­ahi sau mireni, desăvârşit să se afurisească din Biserică până când, desfăcând legătura cu schismaticii, se vor întoarce la episcopul lor propriu.

CANONUL 14 Sinod I-II

Dacă vreun episcop, aducând ca pretext o vinovăție împotriva mitropolitului său, s-ar depărta de comuniunea cu el mai înainte de cercetarea sinodală şi nu ar pomeni numele lui după obicei la dumnezeiasca slujbă tainică (Sfănta Liturghie), Sfântul Sinod a hotărât ca acela să fie caterisit, numai dacă ar face schismă depărtându-se de mitropolitul său. Fiindcă se cu­vine ca fiecare să cunoască măsurile proprii şi nici presbiterul să nu-l desconsidere pe episcopul său, nici episcopul pe mitropolitul său.

CANONUL 15 sin. I-II

Cele ce sunt rânduite pentru presbiteri, episcopi şi mitropoliţi, cu mult mai vârtos se potrivesc pentru patriarhi. Drept aceea, dacă vreun presbiter, sau episcop, sau mitropolit ar îndrăzni să se depărteze de comuniunea cu propriul său patriarh şi nu ar pomeni numele acestuia, precum este hotărât şi rânduit în dumnezeiasca slujbă tainică, ci mai înainte de înfăţi­şarea sinodală şi de condamnarea definitivă a acestuia ar face schismă, Sfântul Sinod a hotărât ca acela să fie cu totul străin de toată preoţia dacă numai se va vădi că a făcut această nelegiuire. Şi acestea s-au hotărât şi s-au pecetluit pentru cei ce sub pretextul oarecăror vinovăţii se depărtează de întâii lor stătători şi fac schismă şi rup unirea Bisericii. Căci cei ce se desfac de comuniunea cu întâiul stătător al lor pentru oare­care erezie sancționată de Sfintele Sinoade sau de Părinţi, adică de comu­niunea cu acela care propovăduieşte erezia în public şi cu capul descoperit o învaţă în Biserică, unii ca aceştia nu numai că nu se vor supune certării canoniceşti, îngrădindu-se ei de comuniunea cu numitul episcop înainte de cercetarea sinodală, ci se vor învrednici şi de cinstea cuvenită celor ortodocşi. Căci ei nu au sancționat pe episcopi, ci pe pseudo-episcopi şi pe pseudo-învăţători şi nu au rupt cu schismă unirea Bisericii, ci s-au străduit să izbăvească Biserica de schisme şi de dezbinări.

Diferența dintre mustrarea pentru greșeli oarecare și cea pentru erezie

Se observă în aceste canoane o diferență între întreruperea pomenirii episcopului pentru o erezie promovată de acesta și cea pentru o greșeală oarecare a lui. În al doilea caz se produce o schismă în Biserică și se  rupe unitatea ei, pe când în prima situație se urmărește tocmai izbăvirea de schismă. Însă există opinia unora de astăzi că oprirea pomenirii unui episcop pentru erezie se justifică prin faptul că respectivul a căzut deja din treapta sa prin însăși abaterea dogmatică propovăduită de el, adică a devenit pseudo-episcop, non-episcop. Alții spun că întreruperea pomenirii se face pentru îngrădirea de erezia ierarhului, care s-ar transmite prin comuniunea cu el.

Mai întâi, căderea automată din treaptă nu reiese din canon pentru că ierarhul este desemnat și cu numiri reverențioase, cum ar fi „întâi-stătător” și „numitul episcop”. Catalogarea drept pseudo-episcop este explicată prin cea de pseudo-învățător (care nu este un rang din care să decadă, ci un atribut) și prin aceasta se subliniază faptul că dogmele promovate de el sunt greșite, fiind în contradicție cu Sinoadele și cu Părinții Bisericii.

Apoi nu reiese nici faptul că se produce o îngrădire de învățăturile rătăcite ale episcopului, nefiind nici un indiciu în acest sens. Clericul nu se separă de erezia episcopului, ci de comuniunea cu el, care este echivalată cu desconsiderarea și mustrarea lui. În mod evident, dacă prin comuniunea liturgică s-ar fi produs o părtășie la greșelile dogmatice ale episcopului necondamnat sinodal, atunci oprirea comuniunii ar fi fost trecută ca obligatorie, nu doar lăudabilă.

În fine, motivul real pentru care nu este schismă întreruperea pomenirii pentru erezie constă în aceea că nu se urmărește desconsiderarea cu semeție a episcopului, ci izbăvirea Bisericii de dezbinări. Obiectul acțiunii nu este episcopul, ci Biserica; nu e atât de importantă înfruntarea arhiereului în cauză, cât scoaterea ereziei din Biserică. Practic, prin vădirea și dezicerea de episcop, se atrage atenția asupra problemei pe care o creează el. Acesta trebuie despărțit de masa credincioșilor sănătoși în credință sau îndreptat pentru a nu mai fi la mijloc motive de tulburare a poporului credincios. Greșelile oarecare ale unui ierarh nu produc diviziuni în corpul Bisericii, pe când învățăturile eretice fac asta și este necesară reacția viguroasă din partea celor vigilenți, chiar dacă sunt inferiori ierarhic.

Viziunea studită despre întreruperea pomenirii episcopului

Sinodul care a emis aceste canoane s-a întrunit pentru a contracara linia schismatică a studiților, care luase amploare în acele vremuri. Era un fenomen perpetuat și amplificat de cel puțin 100 de ani, dinainte de Sinodul VII Ecumenic. Eroarea lor consta în reacția pripită de a întrerupe pomenirea episcopilor pe motive morale și administrative, nu dogmatice.

Până la Sf. Teodor Studitul, linia extremistă a studiților poate fi detectată la Sinodul VII Ecumenic, când o parte dintre ei nu au vrut să participe pentru că nu puteau să accepte primirea unor episcopi iconoclaști care se pocăiau de erezia lor. Apoi au intervenit disputele simoniace în anii imediat după Sinod, urmate de schisma adulterină. Luptele corecte împotriva iconoclasmului reînviat alături de restul ortodocșilor moderați nu au putut să împiedice izbucnirea unor certuri dure și rupere a comuniunii cu Sfântul Patriarh Metodie (843) duse de către ucenicii Sf. Teodor pe motiv că nu ar fi fost suficient de intransigent la primirea iconoclaștilor care se întorceau în Biserică. Ultima manifestare a fost răscoala împotriva Patriarhului Fotie pentru că fusese hirotonit direct din treapta de mirean trecut rapid prin toate rangurile intermediare.

Deși sunt mai mulți studiți canonizați ca Sfinți, cel mai cunoscut pare a fi Sf. Teodor, probabil pentru scrierile sale contra iconoclaștilor. El a fost proclamat ca Sfânt de Patriarhul Metodie tocmai pentru a-i domoli pe studiți, dar și pentru a le recunoaște meritele, punându-i pe calea cea dreaptă. Dar a făcut aceasta pe considerentul forțat că Sf. Teodor se împăcase cu Patriarhul Nichifor.

În contrapondere cu monahii studiți au fost cei din Olimpul Bitiniei, dintre care cel mai cunoscut a fost Sf. Ioanichie cel Mare. Aceștia au fost mai moderați și au avut un rol important în promovarea Patriarhului Metodie, dar și în general a unei linii ponderate în confruntarea cu ereziile și cu neregulile din Biserică.

Nevaliditatea Tainelor din perspectiva Sf. Teodor Studitul

Poziția Sf. Teodor față de adulterini este cea mai relevantă dintre toate și merită înțeleasă deplin. El însuși a venit la Studion cu toată obștea după ce inițial a viețuit la Mănăstirea Sakkudion, al cărei stareț a fost. A trebuit să se justifice în fața altora de ce a primit hirotonia de la Sf. Patriarh Tarasie, deși acesta era acuzat de pactizare cu simoniacii.

Problema simoniacă provenea de la Starețul Sava Studitul, care a acceptat hotărârile Sinodului VII Ecumenic și reprimirea unor iconoclaști cu gândul că aceștia vor fi scoși ulterior din treaptă pe motiv de simonie, adică au cumpărat preoția cu bani, după cum era obiceiul știut al iconomahilor. Însă Patriarhul Tarasie nu a caterisit pe nici unul deoarece nu avea probe în acest sens. E foarte posibil ca această atitudine să fi urmărit calmarea spiritelor și o concesie prin care să nu se incite la învierea iconoclasmului proaspăt condamnat.

Dar abia disputa adulterină a dus la sistematizarea concepțiilor studite. Împăratul a fost cununat necanonic cu o nepoată a Sf. Teodor de către preotul Iosif, nu de Patriarh, deși soția sa legitimă era în viață. Studiții au luat atitudine și au oprit comuniunea cu Patriarhul, nu doar cu preotul oficiant. Această opoziție a durat doar un an pentru că, după moartea împăratului, Sf. Tarasie a caterisit pe Iosif. Însă conflictul a fost reînviat sub Patriarhul Nichifor, care îl repune în treaptă pe acel preot la presiunile imperiale din iconomie. Mai mult, convoacă un Sinod care condamnă pe cei care nu acceptau acea decizie de pogorământ.

Pe fondul acelei dispoziții sinodale cel puțin controversate, Sf. Teodor și cei împreună cu el au responsabilizat pe toți credincioșii, afirmând că simpla comuniune cu cei ce au decis acea iconomie implica pierderea harului sacramental. Nu era un adept al teoriei vaselor comunicante, adică al contaminării prin comuniune la nesfârșit, ci doar cu sinodalii în cauză. Adică preotul de sub un episcop care nu a participat la Sinod avea Taine valide, dar cel de sub un episcop care participase nu era considerat acceptabil.

Scrisorile trimise de Sf. Teodor rezumă concepția sa cu privire la tema în cauză, dintre care o parte au fost traduse de pr. Marcel Hancheș în cartea Dreapta credință în scrierile Sfinților Părinți, vol. 1. Pentru că sunt amestecate epistolele din perioada iconoclastă cu cele contra adulterinilor fără distincție, uneori e greu să fie datate corect, așa cum se întâmplă în colecția Patrologia Graeca. Totuși un element distinctiv ar fi faptul că pentru iconomahi Sfântul avea în vedere fuga de părtășia la erezie, pe când contra adulterinilor cerea dezicerea și de comuniunea cu clericii aflați în părtășie cu sinodalii adulterini, chiar dacă aceștia nu ar fi fost de acord cu Sinodul. Lucrul acesta este de înțeles pentru că persecuția iconoclastă a dus la o separare de comuniune clară între drept-credincioșii prigoniți și eretici, lucru care nu s-a întâmplat în cazul Sinodului adulterin. De aceea se insistă într-un caz pe erezie și în celălalt pe comuniune.

Interesantă este Epistola 40 către Navcratie, în care se afirmă explicit nevaliditatea Tainelor și hirotoniilor făcute de un episcop aflat în comuniune cu alții care au luat o decizie sinodală greșită în aceste cuvinte: „dacă cel ce i-a hirotonit s-ar fi îndreptat, puteau să lucreze deîndată cele sfinte, dar, cât timp este în erezie prin faptul că pomenește un eretic la Liturghie, chiar dacă ar spune că are cuget sănătos, cei pe care i-a hirotonit nu sunt cu adevărat liturghisitori ai lui Dumnezeu”. În mod evident este vorba de cearta adulterină aici, nu de cea iconosclastă. Pe de o parte, pentru că scrisoarea aceasta este inclusă în P.G. în corpul celor ce privesc disputa miheiană. Pe de altă parte, Sf. Teodor insista pe decizia sinodală a Patriarhului Nichifor, pe când în cazul ereziei iconoclaste nu mai era relevant Sinodul care a relansat-o, ci ea în sine. Iar în această Epistolă 40 există o dovadă internă pentru datare, anume critica la adresa episcopului care a făcut hirotoniile, „care zice în același timp că în chip rău s-a făcut Sinodul și că pierim”, căruia îi reproșează că „nu fuge de pierzanie, despărțindu-se de erezie”. Ruperea cerută este prin încetarea comuniunii, după cum este clar din primul citat. În plus, deși se referă la erezie, este vorba, de fapt, de hotărârea adulterină, pe care el o considera astfel, după cum rezultă din aceeași scrisoare, dar și din altele. Într-adevăr, e vorba de schismă, dar Sf. Teodor o vedea ca erezie și răsturnare a Evangheliei.

Așadar Tainele sunt privite ca nelucrătoare, hirotoniile nefiind primite decât dacă episcopul ar fi rupt comuniunea cu superiorul său. Motivul pentru care nu cere Botez sau mirungere este că îi pune pe adulterini în categoria celor ce se primesc prin simpla anatematizare a erorii lor, după cum scrie tot în această Epistolă 40, adică întreruperea pomenirii.

Dar trebuie spus că această viziune a sa nu a fost primită de Biserică, fiind în contradicție cu practica de dinainte de el în privința întreruperii comuniunii cu ereticii. După cum a arătat și Sinodul VII Ecumenic, există multe situații când unii Sfinți au avut părtășie cu ereticii încă necondamnați definitiv. Pe de altă parte, canoanele 13-15 I-II interzic abordarea Sf. Teodor și pentru că se referă la motive oarecare, nu dogmatice, linie preluată de la Sf. Sofronie al Ierusalimului, care a trăit cam cu o sută de ani mai devreme și care făcea această diferență între motivele de erezie și cele oarecare.

Reacția corectă în fața apariției unei erezii noi

Rezumând cele spuse până acum, cerința ca toți credincioșii să înfrunte obligatoriu devierile dogmatice care apar, indiferent de pregătirea lor teologică, așa cum pretindea Sf. Teodor Studitul, este forțată. Bine ar fi să se întâmple asta, însă este peste puterea multora, care au de lucrat încă mult cu propriul lor suflet și să-și consolideze credința până să mustre public diferite erori dogmatice complicate. Tocmai de aceea sunt necesare Sinoadele, ca să fie definită fără dubii ortodoxia și să fie urmată de toți fără excepție.

Pe de altă parte, canoanele invocate, dar și altele (cum ar fi 31 apostolic și 3 al Sinodului III Ecumenic), permit și laudă pe cei care apără credința în vreme ce este asaltată de noi erezii. Scopul lor nu este să se păzească doar pe sine și să se delimiteze de corpul credincioșilor aflați în comuniune cu episcopii eretici, ci să-i mustre și să-i înfrunte pe acei ierarhi chiar și prin oprirea pomenirii pentru a atrage atenția asupra învățăturilor lor vătămătoare pentru Biserică, care-i pun în contradicție cu menirea lor de păzitori ai turmei. Nu mai sunt pomeniți la slujbe pentru ca să se arate că și-au părăsit menirea de episcopi.

Bineînțeles că lupta de azi împotriva ecumenismului are două planuri distincte: contra-argumentarea dogmatică și vădirea trădării arhiereilor. O bună respingere a erorilor ecumeniste duce la ușurarea și claritatea înfruntării ierarhilor, pe când o reacție necalculată și chiar pătimașă față de episcopi duce, din păcate, la tensiuni care blochează înțelegerea și discutarea temelor de credință.

Dar mai presus de toate aceste detalii patristice și canonice importante este rugăciunea și ajutorul lui Dumnezeu să deschidă mintea spre înțelegerea corectă și mântuitoare a credinței noastre curate.

Hristos a înviat! și ne-a dăruit pacea care covârșește orice minte, pe care oamenii nu o preferă

Dorim tuturor cititorilor, celor care ne urmăresc, celor ce ne acceptă și celor ce ne urăsc să aibă parte de bucuria negrăită a Învierii Domnului la acest Praznic mare!

Dintre toate bunătățile care ne vin prin harul bunului Dumnezeu, poate că în aceste zile pacea este cea mai dorită, dar și distorsionată și nemeritată. Fără o înnoire duhovnicească a minții prin pace nu poate veni cea pământească și materială. Dar, mai ales, fără credința vie în Hristos, nici măcar nu este de folos pacea exterioară, ci pierzătoate de suflet. Cu toate acestea, lumea caută pacea de la cei puternici ai lumii, de la trup, de la modă, din plăceri și din minciuni. De aceea nici nu au înțeles odinioară, nici nu L-au primit pe Domnul slavei, de la Care așteptau să Se pogoare de pe Cruce. Și nici măcar astăzi nu-L slujim cu cutremur, cum se cuvine.

Milostivul Dumnezeu să împace sufletele și trupurile noastre cu harul Învierii, să ne facă ușoară sabia pe care a adus-o pe pământ care să ne taie toate metehnele, să țină laolaltă pe cei uniți în numele Lui și să risipească furtunile acestei vieți!

Iar noi ne silim să scuturăm, cu ajutorul lui Dumnezeu, poverile ce ne împresoară ca să putem ura tuturor credincioșilor ortodocși cu inimă luminată:

Hristos a înviat!

Filmul 21 de Rubini – de la act artistic la manifest politic

Sursă imagine: Filmul 21 de Rubini (cont oficial Facebook)

Filmul 21 de Rubini a încetat să fie un simplu act artistic încă din momentul lansării sale, fapt ce provoacă confuzii pe toate planurile.

Mai întâi că filmul reprezintă o realizare cinematografică de înaltă ţinută, care se distinge prin jocul actorilor şi prin scenariul său complex, pe două fire temporale, regizat şi realizat cu o pricepere cu adevărat surprinzătoare. Filmul este un act artistic reuşit, unul dintre cele mai bune din categoria filmelor postdecembriste româneşti, dovadă că a fost receptat ca atare de către cei care nu au o miză polemică sau ideologică subsidiară.

Standardul calitativ incontestabil atribuie filmului semnificaţii culturale, social-religioase şi, vom vedea, politice, care nu puteau fi evocate de o realizare mediocră, indiferent de subiectele pe care le-ar fi tratat sau de conţinutul concret al scenariului. Confruntat cu cenzura şi indiferenţa prefabricate ierarhic, filmul a străpuns barajul izolării sale şi a rămas relevant pentru public la multă vreme de la lansare.

Se ridică de la sine întrebarea: prin ce anume este şi va rămâne important filmul 21 de Rubini?

Mecanismul relevanţei

Pe soclul calităţii sale artistice, filmului i s-au grefat, cu sau fără intenţia producătorilor, semnificaţii social-religioase, culturale şi politice, care nu mai pot fi disociate de actul artistic.

Mecanismul de adăugire a semnificaţiilor rezidă în Adevărurile sugerate de film, nerostite dar insinuate publicului cunoscător. Filmul nu face dezvăluiri inedite şi nu confruntă deschis personaje politice din Biserică sau din afara ei. Filmul intră însă într-o conversaţie onestă cu cei care cunosc atât semnificaţiile cât şi implicaţiile mai adânci ale temelor tratate în film.

Sub aspectul conţinutului său, obiectiv vorbind, filmul se poate scutura fără pată de acuzaţiile ce s-au formulat împotriva sa. Filmul riscă să dezamăgească pe cei care abia de acum înainte urmează să îl vizioneze, tocmai din pricina faptului că nu trânteşte în văzul tuturor mizeriile despre care cu toţii ştim că există. Cu toate acestea, la final, orice spectator înţelege că filmul pune punctul pe i într-un mod mult mai deranjant decât dacă şi-ar fi asumat explicit o acuzaţie, o condamnare, un partizanat politic sau ideologic.

Ce anume deranjează?

Filmul pune la dispoziţia publicului o grilă de înţelegere a lumii noastre. Fiecare spectator este liber să recunoască în cele ce vede maximul de adevăr pe care îl pot susţine puterile sale sufleteşti. Mulţi s-au oprit la tranziţia noastră post-comunistă oarecum eşuată, alţii s-au poticnit în păcatele ierarhilor Bisericii şi în starea morală a clerului de mir, unii au găsit nepotrivită revalorizarea deţinuţilor politici foşti membri ai Mişcării Legionare precum şi condamnarea morală a informatorilor securişti din rândul clerului superior, ceilalţi s-au ofuscat din pricina abordării luptei anticorupţie şi a statutului ţării noastre de colonie fără drept de cuvânt. Acestea între multe altele, suprinzător de multe şi de unitar tratate.

Filmul evită să puncteze decisiv spre un subiect sau altul, purtând pe spectator printr-o emoţie neconsumată, ne-epuizată, până la finalul său, când niciuna dintre aceste teme, luate separat, nu mai are importanţă.

Însă privite împreună, toate aceste subiecte care ne ating conştiinţa pictează un tablou individualizat, personalizat, al realităţii pe care fiecare dintre spectatori alegem să o vedem şi să o înţelegem, în interiorul căreia suntem dispuşi sau nu să acţionăm.

În aceasta (cred eu că) rezidă forţa artistică a filmului şi această stimulare a conştiinţelor puse spre adormire este cea care deranjează.

Libertatea

Pornind de la calitatea regizorului şi producătorilor de membri ai Bisericii, filmul risipeşte libertatea ignoranţei voite şi mascate sub felurite pogorăminte, dacă acceptăm să o facă. Dacă nu, suntem lăsaţi liberi să-i descoperim filmului felurite hibe, exagerări, conjecturi, inadecvări şi intenţii mascate. Factual, nu vom putea argumenta onest niciuna, dar discuţia din prezent dovedeşte că nici nu e nevoie.

Filmul nu ne răpeşte libertatea de a crede orice dorim şi interpreta după pofta inimii oricare dintre temele fierbinţi, însă cei mai mulţi dintre privitori vom descoperi că există un fir roşu al adevărului, care deşiră pretextele artificiale. Asupra acestora, vom dezbate ulterior vizionării anunţate.

Ce teme lipsesc?

Filmul nu tratează nici direct şi nici indirect temele francmasoneriei şi cea a dominaţiei evreieşti asupra societăţii noastre, ambele subiecte fiind strâns legate împreună. Aceasta pare că a fost o alegere voită a părintelui regizor (şi scenarist), alegere care, în aceste zile, este interpretată ca o cauţionare duplicitară a influenţei francmasoneriei în Biserică şi în afara ei.

Trebuie menţionat însă că filmul a fost editat în varianta sa finală de 2 ore şi 30 de minute, deşi banda efectiv filmată a fost substanţial mai lungă şi ar fi permis lansarea filmului în două sau chiar trei părţi. Nu cunosc dacă temele menţionate au fost eliminate la montajul final sau dacă nu au făcut deloc obiectul scenariului; despre cazul subiectului Sinodului din Creta de pildă, am aflat că a fost eliminat din varianta finală pentru raţiuni pe care tind să le consider justificate.

Poate că alte vremuri şi alte conjuncturi politice sau bisericeşti vor îngădui lansarea versiunii “Extended” a filmului, sau măcar a unei noi versiuni “Director’s Cut”. Cert este că grija părintelui regizor de a nu provoca prea mare deranj prin conţinutul explicit al filmului nu l-a scutit de torentul de calomnii şi acuze ce s-au abătut asupra sfinţiei sale, chiar şi pentru varianta puternic domesticită a filmului.

Doare subiectul masoneriei?

Ulterior participării la Festivalul de Film de la Moscova, părintele Ciprian Mega a fost aspru (şi nedrept) criticat (de unii clerici şi credincioşi ortodocşi) pentru faptul că nu s-ar fi disociat public de actorul Dorel Vişan, mason premiat recent de o lojă oarecare, personalitate publică care a vehiculat în mod repetat, inclusiv la televiziunea patriarhiei, convingeri străine de ortodoxie (care convingeri, pentru mine, reprezintă apostazie şi impun excomunicarea acestuia din Biserică).

Chiar şi aşa, subliniem că nu părintele Ciprian Mega este cel care l-a promovat pe actorul Dorel Vişan ca model creştinesc, ci chiar cei aflaţi în tabăra care îl luptă pe părintele Ciprian Mega. Acesta din urmă a emis cu promptitudine un punct de vedere lămuritor în care arată că detestă francmasoneria şi că o condamnă, totodată precizând că nu este de acord cu multe din convingerile actorului Dorel Vişan, de care însă îl leagă o prietenie veche şi un mare grad de recunoştinţă profesională.

În privinţa actorului Dorel Vişan, relevantă în contextul filmului rămâne calitatea prestaţiei sale actoriceşti, incontestabilă, iar nu conţinutul convingerilor sale religioase, la fel de neortodoxe cum sunt cele ale altor actori din film.

Îndrăznesc un gând personal, ce rămâne a fi dezvoltat în secţiunea de comentarii dacă va fi cazul, prin care susţin că cei care îi pretind părintelui Ciprian Mega să se disocieze public(!) de actorul Dorel Vişan, sau de oricine altcineva din sfera publică sau privată, comit un abuz de conştiinţă şi girează o tentativă străvezie de a compromite filmul pentru raţiuni concrete care nu au provocat, la fel de recent, nici pe departe reacţii similare. Am în vedere muşamalizarea recentă a subiectului clericului candidat la funcţia de şef al masoneriei române, cleric premiat şi onorat de însuşi părintele patriarh. Din care muşamalizare înţeleg că subiectul masoneriei în Biserică nu doare chiar atât de tare şi că, de fapt, operăm cu un pretext pentru ponegrirea părintelui Ciprian Mega.

Este filmul unul anti-B.O.R. şi anti-România?

Părintele Ciprian Mega a afirmat repetat că înţelege activitatea sa regizorală ca pe o prelungire a slujirii clericale şi că, prin urmare, slujeşte Adevărului, ortodoxiei şi ţării, potrivit conştiinţei sale. Somat fiind (nelegal!) de către reprezentanţii puterii de stat să părăsească de urgenţă Moscova, părintele a declarat că este un om liber şi că nu îngăduie nimănui să îi dicteze cum să îşi iubească ţara.

Pentru a răspunde la întrebarea din subtitlu, fiecare român preocupat de subiect trebuie să se dumirească în privinţa scopurilor şi intereselor presupus afectate de activitatea părintelui. Este necesară o aplecare conştientă şi onestă asupra intereselor B.O.R. şi ale statului român şi judecarea acestora prin lentila legitimităţii lor.

Că filmul poate deranja pe aceşti ierarhi sau pe aceşti conducători ai statului român este adevărat. Motivele pentru care ar putea fi ei deranjaţi sunt însă, în opinia mea supusă contestării, necurate şi condamnabile.

Că filmul deranjează prin simpla sa existenţă, mai mult decât prin ceea ce scoate la lumină sau condamnă direct, este şi mai aproape de adevăr. Despre aceste chestiuni vom reveni în secţiunea de comentarii, dacă va fi cazul.

Mihalkov, Sluţki, Zaharova, Malofeev, Medvedev, Putin

Este o listă surprinzătoare de nume cu care părintele Ciprian Mega a intrat în legătură în timpul vizitei sale la Moscova. Deşi nu sunt puţini cei care se îndoiesc că aceste întâlniri chiar au avut loc, mai cu seamă cea cu preşedintele Vladimir Putin a cărui inaccesibilitate este notorie, din fotografiile publicate deja reise certitudinea că părintele Ciprian Mega a stabilit contacte de nivel politic la care reprezentanţii statului român nu au acces.

Cele câteva fotografii publicate fac rezonabilă inclusiv susţinerea că părintele a fost primit de către Vladimir Putin, căruia părintele Ciprian i-a oferit în dar ceasul (cu cei 21 de Rubini), artefactul artistic al filmului şi cheia unitară de deschidere spre înţelegere a realităţilor sugerate în film.

Vizita părintelui Ciprian Mega la Moscova dovedeşte faptul că relaţiile româno-ruse pot fi îmbunătăţite dacă ar exista voinţă din partea reprezentanţilor statului nostru şi că blocajul este la noi iar nu la ruşi. Deschiderea spre dialog este una de nişă, subsumată demersului de manual de diplomaţie culturală, însă este grăitoare sub aspectul său funcţional. Din partea noastră, în timp ce părintele Ciprian Mega era onorat la Moscova, Ministerul Culturii anula difuzarea (în regim privat) a două filme artistice ruseşti în locaţii aparţinând instituţiilor noastre publice.

Invitaţie spre vizionare

Despre toate susţinerile de mai sus, cei interesaţi îşi vor putea forma o părere avizată în urma anunţului făcut de producătorii filmului.

Filmul 21 de Rubini urmează a fi difuzat în România, în a doua zi de Paşti, de televiziunea Realitatea TV. Aşadar, luni, 06 mai 2024, ora 22:00, avem program cinematografic, în urma căruia vom putea discuta la obiect, în deplină cunoştinţă de cauză.

Nădăjduim să fie cu folos!

Alcătuirea Canonului Mare – moment de pocăință și de înțelegere a credinței

Imagine: Nepsis Italia

Deși este foarte puțin cunoscut motivul pentru care a scris Sf. Andrei Criteanul Canonul cel Mare, care a ajuns să fie la loc de cinste în cadrul slujbelor din Postul Mare, totuși el nu este de puțină însemnătate. Ba chiar este de mare interes și folos pentru vremurile bisericești pe care le trăim astăzi.

Păcatul Sf. Andrei Criteanul

După cum se poate intui, scrierea Canonului Mare a venit ca pocăință publică pentru un păcat major pe care l-a săvârșit Sf. Andrei Criteanul. Acesta a constat în semnarea unei hotărâri sinodale de reînviere a ereziei monotelite la anul 712, sub presiunea armelor, la comanda împăratului bizantin Filipikos din vremea aceea. Faptul este menționat în mai multe surse, dintre care una este Triodul explicat al ierom. atonit Makarios Simonopetritul.

Interesant este că plânsul pentru această greșeală, așa cum se regăsește exprimat în strofele canonului, a fost ca pentru o întinare a sufletului și a trupului, nu ca pentru o simplă greșeală rațională ce trebuie îndreptată. El ia o formă teologică tocmai pentru că trădarea credinței are implicații grave și afectează în primul rând mintea și raportarea corectă la Dumnezeu. Nu e vorba doar de o cădere din ispită, care să necesite o îndreptare a unei patimi, ci o dezechilibrare totală a minții, chiar dacă nu s-a manifestat în fapte de rușine morale concrete. În plus, a existat la mijloc și lașitatea în fața persecuției și compromiterea prin apostazie din frica față de oameni și trădarea lui Dumnezeu.

Renegarea credinței sănătoase pentru una eretică echivalează cu decăderea din raportarea duhovnicească la Dumnezeu la una intelectualistă, adaptată cerințelor și neputințelor omenești. Altfel spus, lepădarea de dreapta cinstire echivalează tocmai cu abandonarea de la lupta cu patimile și trecerea la o viețuire intelectuală, formală.

Pentru a înțelege mai bine mesajul transmis de Sf. Andrei, trebuie să detaliem puțin legătura dintre credință și nevoința duhovnicească, după care vor veni de la sine concluziile.

Dogmele trebuie prinse prin curățirea minții

Cândva, pe la începutul vieții mele călugărești, am primit îndemnul să înțeleg pentru început dogmele cu puterea minții pentru a nu ispiti pe Dumnezeu și a căuta lucruri înalte, ceea ce ar fi un semn de mândrie. Pe atunci am simțit că ceea ce mi se sugera era o poziționare greșită, că, odată intrat pe făgașul înțelegerii omenești, greu aș mai apuca pe cel autentic duhovnicesc. M-aș fi pus pe o cale deviată. Am adus la vremea aceea ca argument împotrivă sfatul Sf. Paisie Aghioritul: „Cel ce trece cu vederea iluminarea dumnezeiască și dă întâietate minții, (alcătuind numai o predică frumoasă cu cuvinte frumoase), unul ca acesta se înrudește cu arienii, care credeau că Hristos este zidire a lui Dumnezeu” (mai multe citate asemănătoare se găsesc în cartea Epistole. Cale către cer). Și el continuă: „Duhul Sfânt nu se coboară cu aparatele, de aceea teologia nu are nici o treabă cu duhul științific. Duhul Sfânt pogoară Singur când află condițiile duhovnicești în om”. Pe lângă toate acestea trebuie adăugat, desigur, și avertismentul de a nu căuta lumini și descoperiri, ci smerenie și vederea propriilor păcate.

Așadar avem o situație paradoxală: pentru cunoașterea lui Dumnezeu este nevoie neapărată de luminarea Duhului Sfânt, însă nu o putem căuta pe aceasta pentru a dobândi cultură și informații teologice, ci doar pentru pocăință. Deci cum și cine va dobândi această cunoaștere?

Răspunsul este că doar cei înaintați în smerenie câștigă înțelegerea curată a tainelor lui Dumnezeu, nu numai a celor înalte, ci și a celor mărunte. De aceea în Biserică trăim prin credință și pornim de la păzirea lucrurilor simple și de bază, descoperite în Sfânta Scriptură și în tradiția ortodoxă. Mai departe, ne punem încrederea în cei sporiți și în scrierile patristice, dar cu și pentru pocăință. Avem suficiente mărturii care să ne pună pe calea cea bună și condiții care să ne ducă la luminarea Duhului Sfânt. Important este a nu ne încrede în propria gândire limitată, ci a primi în inima noastră cu convingere învățăturile mântuitoare ale Bisericii. Apoi suntem chemați să ajungem astfel și la terenul solod al curățirii inimii.

Dorul și necesitatea cunoașterii prin luminare

Deci limitarea la credința față de învățăturile evanghelice nu este o încătușare și o autosuficiență, ci este o expresie a smereniei, a recunoașterii orbirii sufletești și urmărește păzirea de a nu cădea în amăgiri. În plus, ea trebuie să ducă la curățirea „cablurilor duhovnicești” prin care să curgă înțelegerea cea autentică, smerită și plină de pocăință. Cunoașterea lui Dumnezeu este absolut necesară pentru a trăi îndreptarea vieții și a lucra mântuirea, ea nu este nicidecum o dobândire de informații și teologii abstracte, ci o deschidere a minții spre adevăr și dreptate, are o valență morală. Există o legătură strânsă între lupta cu patimile și cunoașterea duhovnicească. Doar cea din urmă poate da puterea de a birui păcatele.

Mai precis, este trebuincioasă statornicirea în universul credinței pentru că doar aceasta aduce în suflet tărie atât de la Dumnezeu prin har, cât și întărire a conștiinței prin adevărurile revelate pentru a face cele plăcute Domnului și a scăpa de cursele diavolului. Poruncile lui Dumnezeu au nevoie de o cunoaștere clară și aceasta vine, la rândul ei, prin străduința de a le împlini.

În Ortodoxie, această creștere prin susținerea reciprocă armonioasă între viețuirea curată și cunoaștere este păstrată cel puțin la nivel teoretic, nu este pierdută ca în celelalte religii și erezii. Ea se regăsește în oamenii simpli la inimă, după cum o descrie același Sfânt Paisie: „Când în om merge înainte curăția și vine simplitatea cu credința ei fierbinte și cu evlavia sa, atunci se sălășluiește în noi Sfânta Treime și prin acea iluminare dumnezeiască ușor află cineva cheia noimelor dumnezeiești, așa fel ca să explice Duhul lui Dumnezeu într-un mod foarte simplu și firesc, fără durere de cap intelectuală”.

Folosul științei exterioare în cunoașterea duhovnicească

Chiar dacă noimele duhovnicești pot fi prinse numai cu mintea luminată de Dumnezeu, trebuie precizat despre cultura exterioară că ea poate fi de real folos pentru explicarea în cuvinte clare altora și zidirea tuturor. Astfel, cei „care au știința de carte exterioară, precum și pe cea lăuntrică, a sufletului, pot descrie tainele dumnezeiești și le pot explica în mod corect, precum au făcut mulți dintre Sfinții Părinți”.

În general, formulările dogmatice, deși pot părea greoaie, ele sunt simple și la obiect. Sunt de neînțeles pentru cei nefamiliarizați, dar sunt clare și borne importante pentru cei interesați de mântuirea lor, fiecare după puterea proprie intelectuală.

Măsura Ortodoxiei

Din tabloul acesta reiese limpede că măsura cunoașterii lui Dumnezeu nu este una la îndemâna tuturor, chiar dacă este cerută fiecăruia în parte. Este cerească, dar trebuie împlinită pe pământ. Este o cetățenie din altă lume, a Duhului Sfânt, dar ușor furată și deraiată la un nivel formal lumesc. De aceea este nevoie de luminători și mărturisitori care să înfrunte amăgirile mici și persecuțiile mari, dar și de poporul credincios care să urmeze adevărul descoperit de sus cu multă sudoare și chiar sânge.

Măsura omenească nu încape cele ale Duhului. Poate avea înălțări spirituale, poate iubi și duce nevoințe mari, dar se lovește de o limită, a lipsei de curățire a minții prin har. De aceea intervin înșelări cumplite, poticniri în păcate mari sau mărunte, orgolii grosolane și căderi fine, erezii strâmbe și amăgiri subtile.

Zăgazul care ține sufletul pe calea cea dreaptă este format din dogmele ortodoxe și toate învățăturile sfinte. Dar această ghidare nu este una strict intelectuală, exterioară, ci are un profund caracter moral și lăuntric. Atunci când mintea noastră nu se încadrează în limitele dreptei credințe, nu înseamnă că îi lipsesc musai unele informații, ci că ceva tulbură ochiul sufletului și nu poate privi curat, nu se poate ridica de la nivelul pământului la cel al inimii smerite. Nu doar prin studiu teologic se înțeleg noimele duhovnicești, ci prin dublarea sau chiar premergerea pocăinței și a luptei cu păcatele, care curăță mintea să poată ieși din modul de gândire rațional și material spre cel în Duhul Sfânt și ceresc, al inimii înfrânte. Ajută foarte mult explicațiile Sfinților despre cele sfinte, dar este absolut necesară înmuierea și buna transformare a minții.

De aceea măsura Ortodoxiei constă în păzirea învățăturilor dumnezeiești cu duh smerit, cu credință sinceră. Există pericolul de a încerca să fie prinse acestea cu fantezii filozofice omenești elaborate sau banale, după cum scrie Apostolul Pavel: „Nimeni să nu vă smulgă biruinţa printr-o prefăcută smerenie […], încercând să pătrundă în cele ce n-a văzut şi îngâmfându-se zadarnic cu închipuirea lui trupească”(Col. 2: 18). Din aceasta rezultă cele două extreme, laxismul dogmatic și moral, adică o Ortodoxie modernizată și adaptată mai mult sau mai puțin neputințelor omenești, și rigorismul fanatic, care prinde cu dinții câteva reguli canonice sau dogmatice, dar cu ură față de alții în loc de dragoste cu discernământ față de Dumnezeu și față de toți oamenii.

Pentru a răzbate prin tot acest hățiș al ispitelor și a dobândi credința și cunoștința adevărate și mântuitoare, e nevoie de o mare trudă. Iar cel care duce această nevoință nu poate renunța ușor sau fără să resimtă dureros căderea din buna cinstire a lui Dumnezeu. Ori mărturisește până la capăt, ori se pocăiește penrru abateri, ori apostaziază și-și pierde sufletul jalnic.

Concluzii și actualitate

Pentru a ajunge Dumnezeu la inimile oamenilor și ei la cunoașterea Lui, este necesar un depozitar al cuvintelor Lui, care este Biserica. În plus, ea trebuie să lucreze conform cu menirea ei, adică să furnizeze cuvânt adevărat și mediul prielnic pentru pocăință. Paznicii care veghează la aceasta sunt cei ce au primit luminarea de la Dumnezeu, iar cei care se folosesc sunt cei care au nevoie de cuvântul Evangheliei, care încă nu au ajuns la treapta dobândirii harului. Oricum, chiar și cei care au experiență duhovnicească au nevoie de ajutorul tradiției ortodoxe și de un mediu potrivit al vieții liturgice și morale.

Revenind la Sf. Andrei Criteanul, acesta și-a plâns amarnic păcatul lepădării de dreapta credință. Ca episcop, el practic a contribuit la distrugerea rânduielii din Biserică pentru că se presupune că ierarhii sunt cei aflați pe treapta luminării dumnezeiești și sunt nu doar credincioși și păzitori ai Evangheliei lui Hristos, ci și trăitori ai ei. Căderea lui a însemnat smintirea multora.

Acest exemplu al său ne este pus în față tuturor pentru a ne trăi deplin credința, a o apăra și a o înțelege cum se cuvine în viața de pocăință și lucrare a mântuirii noastre. Cei trăitori trebuie să nu se rușineze de Evanghelie; cei care încă nu au gustat cuvântul lui Dumnezeu, dar îl păzesc cu credință trebuie să se țină de învățătorii și cuvintele autentice, să se teamă să urmeze păstori falși și eretici și să conștientizeze pericolul unei asemenea abateri. Bineînțeles că, în multe cazuri, chiar și inacțiunea poate fi mai eficientă decât activismul exterior, dacă este legată de rugăciune, smerenie și recunoașterea propriei măsuri, cum a fost cazul Sf. Grigorie Teologul, care considera că mai mult ajută dacă se ține deoparte de la diferite certuri inutile. În orice caz, totul trebuie să urmărească păstrarea ortodoxiei curate după putere.

Patriarhia Română doseşte “statul genocidar Israel” îndărătul denumirii de “Ţara Sfântă”

Răspunsul militar al Republicii Islamice Iran faţă de atacarea ambasadei sale din Damasc preocupă atenţia tuturor, inclusiv a Preafericitului Părinte Patriarh.

Prin mijlocirea agenţiei de presă patriarhale, PF Daniel publică următorul comunicat:

București, 14 aprilie 2024

Preafericirii Sale TEOFIL al III-lea,
Patriarhul Ierusalimului

Preafericirea Voastră,

Am primit cu mare îngrijorare vestea escaladării conflictului militar din Țara Sfântă în urma atacului masiv cu drone și rachete al Iranului asupra Israelului, din noaptea de sâmbătă, 13 aprilie 2024.

Prin urmare, în acest context marcat de violență și tensiuni armate, ne rugăm lui Dumnezeu să dăruiască liderilor politici înțelepciunea făcătorilor de pace, pentru ca războiul din Țara Sfântă să înceteze și ca o pace dreaptă și durabilă să fie restabilită.

În mod deosebit, ne rugăm Domnului Iisus Hristos să fie cu Preafericirea Voastră și cu Patriarhia Ierusalimului în aceste vremuri dificile de conflict militar în Țara Sfântă.

Cu dragoste frățească în Hristos Domnul,

† DANIEL
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Un mesaj firesc?

Deşi mesajul adresat Preafericirii Sale Teofil Al III-lea, Patriarhul Ierusalimului, reprezintă un act firesc de curtoazie şi îngrijorare, re-comunicarea acestuia şi către publicul român serveşte unui alt scop, aceluia de a dovedi solidaritatea cu statul evreiesc şi de a alinia perspectiva credincioşilor ortodocşi la naraţiunea politică impusă publicului român.

Dar, să ne amintim că faţă de groaznicul atentat terorist de la Moscova de acum câteva zile când au murit 145 de persoane şi alte 550 au fost rănite (majoritatea ortodocşi), despre mesajul patriarhal (mult întârziat!) de exprimare a condoleanţelor, publicul român a putut afla doar după ce Patriarhia Rusă a publicat propriul său mesaj de mulţumire. Nici Basilica.ro, nici vreo altă sursă media apropiată Patriarhiei Române nu au publicat, nici măcar până în acest moment, mesajul original într-un comunicat similar celui emis astăzi.

Acest tip de comunicare diferenţiată este un mesaj politic în sine întrucât indică o osatură morală pe care se grefează elementele cadrajului politic.

Atunci când aproape o mie de victime ale unuia dintre cele mai dezgustătoare atentate teroriste comise vreodată nu cântăresc cât lansarea unui răspuns militar (fără nicio victimă civilă) al Iranului faţă de bombardarea ambasadei sale (cu victime civile şi militare), Patriarhia Română instituie o ordine morală care, dacă nu este contestată, fixează modul de raportare al credincioşilor români la evenimentele relevante pe scena internaţională.

Un mesaj politic?

Semnalăm deci faptul că Patriarhia Română înţelege să transmită un semnal de partizanat politic pro-Israel, în contextul în care acest stat a fost denunţat la Curtea Penală Internaţională pentru fapte de genocid, în contextul în care ignoră chiar rezoluţia Consiliului de Securitate a ONU vizând încetarea focului în Gaza, în contextul în care conduce singura operaţiune la scară largă de înfometare a populaţiei palestiniene, de ucidere a jurnaliştilor şi agenţilor umanitari, în contextul în care mai multe state au întrerupt legăturile diplomatice cu Israel în urma genocidului în curs.

Despre aceste împrejurări de largă notorietate inclusiv în spaţiul românesc Patriarhia Română nu a emis niciun comunicat şi, văzând comunicatul de mai sus, nici nu pare că ar jalona opţiunile sale de comunicare politică.

De ce nu “Ţara Sfântă”?

Aşa cum condamnarea “fenomenului prostituţiei din Grădina Maicii Domnului” ar fi dovada unei exprimări impardonabile Patriarhiei Române, cu atât mai mult este invocarea denumirii simbolice de “Ţară Sfântă” în raport de escaladarea conflictului militar al statului Israel.

În al doilea rând, trebuie semnalat faptul că identificarea statului Israel cu denumirea de “Ţara Sfântă” reprezintă o linie de comunicare specifică vocabularului politic neo-protestant, acolo unde simpla criticare a Israelului reprezintă “împotrivire faţă de lucrarea lui Dumnezeu”. Spaţiul ortodox românesc suferă de multă vreme de o inflitrare a discursului public cu elemente neo-protestante de vocabular politic, social şi cultural, în partea seculară pe linia intelectualilor neo-conservatori din S.U.A., iar în partea religioasă pe linia ecumenismului.

Aşadar, Patriarhia Română se aliniază vocabularului politic neo-protestant fiind probabil urmărită în linie seculară obţinerea unei solidarizări emoţionale şi politice cu Israel, iar în linie religioasă cimentarea perspectivei ecumeniste asupra “Ţării Sfinte” ca centru al “iudeo-creştinismului”. Cu privire la perspectiva ecumenistă, amintim că în această linie se înscriu şi participarea IPS Teofan la dansul de la sinagogă, a ÎPS Ioan la aprinderea luminilor de Hanuka, participarea evreilor la acţiunea intitulată “săptămâna de rugăciune a creştinilor” şamd.

Când să vorbim despre “Ţara Sfântă”?

Denumirile simbolice din uzul ortodox trebuie să respecte uzanţele vocabularului ortodox. În acest context, întrucât Ţara Sfântă desemnează teritoriul unde a propovăduit, a pătimit şi a înviat Mântuitorul, este necesar să evităm atribuirea de semnificaţii politice, chiar dacă acestea ar fi subsidiare.

Ţara Sfântă a fost sub autoritatea politică a Imperiului Roman, a califatelor islamice, a cruciaţilor Regatului latin al Ierusalimului, Imperiului Bizantin, Sultanatului Ayyubid, Imperiului Otoman, iar de curând a statului Israel, însă pentru ortodocşi, Ţara Sfântă se referă exclusiv la ceea ce este ortodox în legătură cu acest teritoriu.

Denumirea simbolică “Ţara Sfântă” şi denumirea istorică de “Biserici”

Aşa cum ecumenismul face ravagii interferând semnificaţii eclesiologice denumirii istorice de “biserici creştine” pentru erezii şi secte anatematizate, similar teologia politică antihristică urmăreşte să edifice un teritoriu politic impregnat cu un capital simbolic special, “sfânt”, care să legitimeze centralizarea politică globală sub conducerea celui aşteptat de evrei.

Din acest motiv, se cuvine nu doar să manifestăm prudenţă când referim chestiuni politice către denumirea de Ţară Sfântă, dar mai ales să luăm act despre modalitatea de înfiinţare a statului Israel, despre faptele, persoanele şi credinţele care au stat la baza fondării sale, a activităţii sale din prezent şi a dezideratelor sale echatologice.

Să ne ferească Dumnezeu să ne găsim părtaşi la lucrarea lor!

Articol Eveniment: Sfinții Închisorilor și războiul cultural împotriva națiunii române

Profesor univ.dr. Radu Baltasiu publică pe blogul propriu şi pe platforma R3Media un Articol Eveniment, pe care îl preluăm în cele ce urmează.

Justific caracterul cardinal al articolului prin aceea că aşează esenţa realităţilor politice în subsidiarul realităţilor necesare mântuirii, fără însă a le anula sau diminua în vreun fel. Totodată, îmbogăţeşte instrumentarul politic cu noţiuni unificatoare care sunt de esenţa gândirii şi trăirii româneşti, prin care se înaintează pe calea înţelegerii/limpezirii fără a se abuza de discursul religios.

Cultura noastră politică (atâta câtă e) comite deseori greşeala de a anula cu totul planul politic întrucât ar fi prea lumesc şi ar distrage de la nevoinţele vieţii duhovniceşti. Insist în continuare că această perspectivă este păguboasă atât în plan lumesc dar şi în plan duhovnicesc, atât cât îmi pot da seama despre aceste chestiuni.

Pe platforma R3Media, cunoscutul avocat Mihai Rapcea lansează în secţiunea de comentarii o critică pe care o cred cam abruptă (pe care o postez mai jos, la comentarii), constând în aceea că, deşi vorbeşte despre război cultural şi anularea culturii româneşti care îi vizează pe Sfinţii Închisorilor, prof. Baltasiu nu indică pe vrăjmaşi, pe adversari. Cu alte cuvinte, în termenii mei, domnul avocat acuză că articolul este incomplet câtă vreme nu pomeneşte nimic despre vrăjmăşia neadormită pe care evreii o manifestă faţă de români şi de războiul sângeros al cărui victime sunt chiar (şi) sfinţii noştri.

Este drept că aceasta este absenţa evidentă, dar o consider pe deplin justificată. Dacă articolul ar fi adus vorba şi despre chestiunea evreiască (sau distincţii completatoare despre identitatea prigonitorilor sovietici, vezi seria I.Roşca), greutatea atenţiei s-ar fi mutat de pe perspectiva românească (vederea ochiului mistic, în termenii autorului) asupra noţiunilor de sfinți ai închisorilor, război cultural, cultura anulării, holocaust al culturii, „comunism românesc”, spre vechea polemică anti-jidovească, care trebuie, cu absolută necesitate, redefinită în condiţiile zilei. Subiect care nu îşi are locul aici (deşi e necesar acum).

Cardinal este următorul pasaj, în care sunt propuse ideile pe care (cred că) trebuie să ni le însuşim sub aspect politic. Aşa ar trebui să gândim şi în acest sens ar trebui să acţionăm:

Există o geopolitică cerească, pentru că există o ierarhie cerească cu rosturi în distribuția puterilor în geografia omenească. Vectorii acestei geopolitici sunt făcătorii de bine, în vremuri normale, martirii – în vremuri de restriște, pe de o parte, căldiceii în vremuri normale, încornorații și agenții apostaziei în ceasurile grele, apocaliptice.

Bătălia se dă pentru ca pământul să mai aibă ordine, să fie în ordine cu Dumnezeu, și pentru ca omul să nu uite că trebuie să se mântuiască pentru a rămâne om.

Articolul integral:

Sursă imagine: https://radubaltasiu.blogspot.com

Sfinții închisorilor și războiul cultural împotriva națiunii române

Geopolitica cerească românească

Conferință susținută la Suceava, în cadrul Institutului Conservator Mihai Eminescu, „Conferințele conservatoare. Sfinții închisorilor. Rezistență armată și salvare spirituală”, 6 apr. 2024

Cinstirea sfinților închisorilor e necesară pentru subzidirea omului – prăbușit și năucit de epoca prăbușită a consumerismului din care tocmai iese, în plină sărăcie „verde”, dar și a mișcării de renaștere națională, prea repede amenințată de patimile personale. Cinstirea sfinților, mai ales a martirilor din pușcăriile comuniste, este un gest elementar de întărire sufletească, de igienă morală. 

Vom discuta aici despre Sfinții Închisorilor, urmași a Stratilaților, ai Sfinților Militari care și astăzi păzesc altarele. Apoi vom arăta cu geopolitica aerului, practicată de marile puteri, are deasupra o geopolitică a Cerurilor, pe care doar ochiul mistic – cea mai mare putere, o poate vedea. Geopolitica aerului fără Cer este doar factor de dezordine, pentru că Binele înseamnă reflectarea ordinii din Cer pe pământ. Ei sunt sursa demnității noastre, și fără demnitate sărăcim prin ignoranță morală. 

Momentul este mai necesar ca niciodată, România intrând în cel mai mare proces de reeducare de după fenomenul Pitești, odată cu agenda „României educate” care, efectiv, dezechipează cognitiv, spiritual și sufletește tinerii. 

Vom clarifica termenii: sfinți ai închisorilor, război cultural, cultura anulării, holocaust al culturii, „comunism românesc”.

Marile puteri au de câțiva ani comandamente speciale pentru controlul atmosferei și al ciberspațiului. Nu este de mirare apărarea informațională este trecută în subordonarea geopoliticii aerului. Iată, deci marile puteri au ajuns la concluzia că: nu poți controla pământul dacă nu poți controla aerul, și nu poți controla aerul dacă nu stăpânești mediul informațional. Aceasta este abordarea raționalistă a realității. Mai este una, metafizică și mistică. Pentru că spațiul nu poate fi guvernat doar rațional. Spațiul poate fi dominat, distrus, înregimentat, dar pentru a fi în armonie cu rosturile lumii, spațiul trebuie integrat într-o ordine în care vorbim despre altă categorie de luptători și altă categorie de războaie.  Sunt războaiele culturale, purtate pe seama popoarelor, pentru îngenuncherea popoarelor și, odată cu acestea a însăși omului, iar apărătorii constituie „minoritatea conștientă”, cu conștiință de sine, undeva între 10 și 20% dintr-o populație. De altfel, o populație se manifestă ca națiune dacă poate fi mobilizată spre un scop de împreună-lucrare, iar cei care sunt responsabili de această unificare dinamică sunt tocmai aceste elite. Dintre acestea, o parte au devenit martiri și sfinți, prin aceea că s-au sacrificat pentru ca poporul român să rămână în Biserica lui Hristos, adică societatea să rămână în cadrele ei firești: o comunitate de iubire, o comunitate de destin întemeiată pe muncă și merit, organică.  

Există o geopolitică cerească, pentru că există o ierarhie cerească cu rosturi în distribuția puterilor în geografia omenească. Vectorii acestei geopolitici sunt făcătorii de bine, în vremuri normale, martirii – în vremuri de restriște, pe de o parte, căldiceii în vremuri normale, încornorații și agenții apostaziei în ceasurile grele, apocaliptice. 

Bătălia se dă pentru ca pământul să mai aibă ordine, să fie în ordine cu Dumnezeu, și pentru ca omul să nu uite că trebuie să se mântuiască pentru a rămâne om. Răul nu crede în mântuire și caută să șteargă memoria, să oblige la resetarea acesteia, prin violență fizică și simbolică. 

Sfinții închisorilor ne-au asigurat viitorul prin aceea că reprezintă dimensiunea cerească concretă a apărării spațiului românesc. Adevărat, mai trebuie să nu uităm. Pentru că vom ieși nu doar din timp (vom cădea din timp) dar vom ieși de sub protecția lor. 

A existat un război cultural împotriva culturii române? Da, și există în continuare. Războiul împotriva națiunii române este parte a unui mai larg, antihristic, contra omului. La noi a început odată cu arderea cărților considerate indezirabile de către imperiul răului, de către Uniunea Sovietică, în 1948. Și odată cu valul de arestări masive, începute tot în acel an. 

Clarificarea termenilor: războiul cultural, cultura anulării, holocaust cultural, sfinții închisorilor

 Ce este un război cultural? Războiul cultural este un act de agresiune prin care o putere încearcă să ia în stăpânire resursele de orice natură ale altei societăți prin lichidarea, distorsionarea, re-vectorizarea civilizației – ordinii materiale, culturii – ordinii sufletești a unui popor.  Războiul cultural are ca finalitate impunerea unei culturi a anulării poporului ocupat, și transformarea lui într-un teritoriu ușor de controlat din punct de vedere militar și economic. Acesta se petrece la toate etajele, dar cei mai sensibili sunt cei fără modele, cei fără o cultură solidă: tinerii și maturii care nu au avut experiențe culturale solide și care nu au apucat să-și ancoreze solid „bunul simț”. 

Războiul cultural este mortal pe termen scurt, înjositor economic și moral pe termen mediu, mortal din toate punctele de vedere pe termen lung. De regulă, cultura anulării are în vedere nu numai anularea libertății cuvântului, cât însăși posibilitatea naturală și normală de expresie, prin ideologizare și moartea civilă. Ideologizarea este corelată cu întemnițarea și lichidarea fizică prin bătăi, înfometare, împușcare. Moartea civilă presupune izolarea vârfurilor de restul societății și decuplarea acesteia de demografia competenței morale și profesionale. Vârful acesteia a devenit, în pușcăriile comuniste, sfinții și martirii închisorilor. 

Cultura anulării este instrumentul principal al războiului cultural și a însemnat: execuția rituală a cărților și autorilor, intoxicarea publicului, moartea civilă și moartea în pușcării,  o serie întreagă de epurări, utilizarea forței în relația socială – sub protecția trupelor sovietice, condamnări post-mortem a pilonilor culturii române – Eminescu, Maiorescu, Iorga, Goga, inocentarea vinovaților, transformarea marxismului în religie, ocuparea instituțiilor, ideologizarea spațiului social, sufocarea tradiției organice de creștere a culturii române, pe scurt: reprimare și dezaxare – scoaterea poporului român din reperele sale axiale – reducerea sa la o masă utilă imperiului. Vectorul a fost Sistemul politic satanizat de tip sovietic – acad. Sorin Dumitrescu, Internaționala kominternistă și Imperiul Sovietic – acad. Ilie Bădescu. 

Pe scurt, cultura anulării ca instrument al războiului cultural contra neamului românesc a însemnat „holocaustul culturii române”.   

„Holocaust înseamnă exterminare integrală, de obicei prin ardere, un sacrificiu în urma căruia rămâne doar cenuşa. În sens direct, şi în sens figurat, cultura română a suportat, după cel de-al doilea război mondial, tratamentul unui holocaust. Ea a fost aruncată în cuptoarele şi închisorile unei ideologii politice intolerante, pentru a lăsa liber terenul unei «noi» culturi. După 1944, graţie acestei ideologii de import, toată viaţa românească se împărţea în două: în «trecut» şi în viaţa «nouă», care se edifica prin demolarea, prin distrugerea, prin holocaustul acestui trecut. “Trecutul” era negru şi trebuia distrus, “viitorul” era luminos şi trebuia construit. Toate valorile româneşti ale trecutului au fost aruncate, cu inexistente sau neînsemnate excepţii, la «groapa comună» a holocaustului programat împotriva culturii române. Ele însemnau «trecutul» şi o furie aproape religioasă pedepsea pe cine încerca să salveze sau să menţină valorile năpăstuitului «trecut», sporind proporţiile sacrificiului.” 

Din acest holocaust au apărut însă, sfinții. În acest cumplit foc, s-au forjat cele mai puternice spirite pe care le-a dat neamul românesc după martirii de pe linia Dunării din vremea împăraților romani. 

Sfinții închisorilor – demografia cea mai competentă profesional, dar mai ales moral, lichidată de sovietici în România în intervalul 1944-1964, și care se ridică la circa 2 milioane de persoane. Aici intră primul lor, cei aproximativ 15000 de studenți asumați, jertfitori pentru cauza neamului și a lui Hristos din pușcăriile comuniste, în cele mai inumane circumstanțe, care, până în ultimul moment, au mărturisit aderența la cele două repere. Au urmat alte sute de mii de preoți, țărani, militari, profesori, tineri – cei care aveau etica muncii, înțelegeau cel mai bine vremurile dând direcție societății. Aceștia s-au  jertfit suprem, și-au dat viața pentru Bine – pentru comunitatea de iubire, care este neamul și Biserica, deși, mulți dintre ei, ar fi putut pleca în străinătate. 

Sfinții închisorilor sunt urmașii sfinților militari întemeietori ai credinței, ai numiților „Stratilați” (demnitari militari deveniți sfinți), constituind, practic, o reîntemeiere a Bisericii prin jertfa lor supremă. Și unii și alții au înfrânt sistemul „prefăcându-se în priveliște” de jertfă – model deschis de mântuire prin suferință: „să fii făcut priveliște, însemna a căuta cu orice preț să faci o vedere / o arătare / o icoană din propriul trup în stare de jertfă, ca o reeditare a răstignirii lui Hristos pe Cruce.”  Ei sunt reacția mistică la rău, au dat bătălia în Cer pentru noi, dar și pe pământ, având crucea la piept, mulți dintre ei luptând cu arma în mână împotriva răului întruchipat de comunism. 

Jertfa-priveliște arată acad. Sorin Dumitrescu, este ceea ce a îngenunchiat Imperiul Roman, prototipul sistemului, pătruns de același „satanism gelos al puterilor întunericului” 

Funcția lor mântuitoare pentru neam constă în recunoașterea lor, să ne amintim de vederea decapitării lor, altfel puterea lor asupra noastră va fi înjumătățită, va fi doar prin veghea lor, nu și prin a noastră. Numai prin extinderea acestei vederi și trăiri de jertfă putem avea parte de „victoria nevăzută” în acest „război crâncen împotriva demonilor văzduhului” 

Maniera de „operare” a Sfinților închisorilor a fost următoarea: avertizare, iertare, interdicție . Avertismentul: omul nu poate birui singur – îndemnul la credință, victoria nu poate fi decât Hristos. Iertarea – nu pentru că securiștii, milițienii și agentura sovietică nu ar merita, ci pentru că răzbunarea înseamnă intrarea în logica răului, a legii talionului, pe care Hristos a învins-o! Interdicția călăului de a se mântui, însemnarea lui cu semnul lui Cain, este adevărata armă prin care răul idiotizării prin ideologie poate fi înfrânt, așa încât aceștia să trăiască, dacă trăit se numește să fii „zbuciumat și fugar pe pământ” 

Context și istoric

Cultura anulării începe în România imediat după 23 august 1944, un prim moment culminant fiind Decretul-Lege 364 din 4 mai 1945 semnat de Rege prin care tot ceea ce însemna comunicare „vor fi efectuate în acord cu înaltul Comandament Aliat (Sovietic)“ – articolul 16 al Convenției de Armistițiu, deși războiul era pe terminate iar în Țară nu mai era război. Din 4 mai încep a fi scoase de la chioșcuri, librării, biblioteci, și interzise spre a fi publicate orice lucrare care contravenea intereselor Uniunii Sovietice. Mai mult, această lege considera că intervalul de timp avut în vedere începea la 1917! Orice înscris cu privire la Unirea cu Basarabia, importanța Marii Uniri, situația dezamăgitoare din URSS, demnitatea națională a românilor etc., urmau să fie lichidat. Cei care se opuneau urmau să facă închisoare, și au făcut! Deci, întreaga cultură română interbelică era pusă sub semnul anulării, pentru că nu avea cum să fie pe plac intereselor sovietice (fiind calificată drept „burgheză”, „fascistă”, „reacționară”, „legionară” etc.). URSS reușește o triplă lovitură: scade prestigiul regelui, care e obligat să semneze Decretul Lege, arată anglo-americanilor că românii au luat decizia, lichidează elitele românești și cultura organică a Țării. Până în 1946, existau deja 2000 de titluri și autori interziși . 

Războiul cultural începe în România prin arestările din 1946, când unii dintre cei mai capabili specialiști guvernamentali au fost arestați. 

Este urmat de 1948 – actul masiv de interzicere a libertății cuvântului scris, deodată cu primul val masiv de arestări – când cei mai capabili dintre studenți au fost arestați într-o singură noapte (circa 15000) . Pe parcursul anilor de tiranie bolșevică, arestările au cuprins 2 milioane de persoane– unu din nouă români fiind arestați, dintre care 15% au fost lichidați prin împușcare, tortură și diverse tehnici de exterminare  de către agentura sovietică din România sub numele de Securitate (înființată în 1948) . 

Cultura anulării ia avânt deosebit  în iunie 1948, odată cu apariția „Publicații interzise până la 1 mai 1948”, în care erau enumerate 8000 de titluri, la care, ulterior, s-au adăugat alte 2000 . Trebuie precizat că titlurile interzise priveau și persoana autorilor, care urmau să fie arestați și lichidați, în cel mai bun caz condamnați la moarte civică, dacă mai erau în viață la 1948, în caz contrar, doar puse sub lacăt operele. 10 mii de personalități/opere interzise constituie, într-adevăr, coloana vertebrală a unui popor. În bună parte, aceasta s-a mutat în Cer, odată cu martirizarea autorilor vii până la 1948. Trebuie precizat că, așa cum autorii în viață au fost aruncați în pușcării, așa au fost arse mare parte din operele lor, nu numai interzise. „Exterminarea istoricilor a fost, după toate semnele, o preocupare specială a regimului politic întemeiat la București în 1944 cu ajutorul tancurilor de ocupație.”  Era suficient să te fi ocupat de istoria românilor ca să faci pușcărie. Gh. Brătianu, C.C. Giurescu, V. Papacostea, Sauciuc-Săveanu au fost arestați și, unii dintre ei, precum Gh. Brătianu lichidați (1953). 

Colectivizarea din 1949-1962. A avut ca rezultat nu doar comasarea forțată a pământurilor, ci distrugerea etosului țărănesc, lichidarea cele mai sănătoase pături sociale, cea mai antibolșevică structură socială. A fost cea mai amplă operațiune de inginerie socială din România de după 1944 (până la „România educată” de astăzi), derulată prin intimidare, adesea prin mijloace criminale, care a afectat direct 12 milioane de țărani . 

Închiderea bisericilor și mânăstirilor. Până în 1960, 63 din 162 mânăstiri au fost închise și transformate în CAP-uri sau demolate  , 20% din corpul preoțesc ortodox fiind încarcerat între 1944 și 1964 .

Caracterul etnic străin de neamul românesc al PMR/PCdR, al conducerii guvernului și Securității din perioada lichidării elitelor și a celor mai harnici dintre români îndreptățesc termenul de „război împotriva națiunii române” aplicat ocupației sovietice de după 1944.  – în 1944, România avea cel mai mic număr de comuniști raportat la populație din Europa – 0,006%, față de Franța, cu 0,73% sau Ungaria, cu 0,3%. Acest lucru certifică faptul că poporul român nu a avut niciun fel de aderență la comunism și clarifică noțiunea de „comunism românesc” ca fiind irelevantă și manipulatoare. 

Concluzii

Modelul cărților și autorilor puși la index a durat până în 1989, fiind reluat de noul regim după 2013. 

Astăzi, trăim în frică. Frica de p(l)andemie, de război, de sărăcie. Îndepărtați unii de alții. Pentru că am uitat iubirea. Opusul fricii este jertfa. Iar cel mai apropiat model al jertfei sunt sfinții închisorilor. Cu ajutorul lor vom putea reface Țara-comunitate-de-iubire și deci, o națiune cu destin, nu în voia vânturilor. 

Problema, astăzi, este că această priveliște-jertfă ca mărturie colectivă, conștiința martiriului Sfinților Închisorilor tinde să fie obliterată de către reeducarea la scară fără precedent a întregului tineret, un proces mult mai amplu decât Fenomenul Pitești. Și-atunci, va rămâne doar veghea generațiilor care îi mai au în minte și veghea sfinților, din Cer. 

Sfinții închisorilor trebuie să constituie model la trezvie – la unitatea dintre gând, faptă prin rugăciune permanentă, războiul minții pentru pacea inimii. 

Din dezastrul României educate – cel mai mare proces de spălare a creierului și de inversare a valorilor, de dezumanizare prin care a trecut România vreodată, nu se poate ieși decât urmând întocmai învățătura hristică: „acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post.” (Matei 17, 21). Câți dintre noi mai postim? 

Referințe:

Ilie Bădescu, Mihai Ungheanu, „Encilopedia valorilor reprimate. Războiul împotriva culturii române (1944-1999), vol. I și II, ed. Pro Humanitate, București, 2000. 

Radu Baltasiu, Mihai Ungheanu, „Fractured modernities. Elites, Romania and «Europe», Bucharest University Press, 2014

Mihai Ungheanu, „Holocaustul culturii române”, Ed. DBH, București, 1999

Intrarea României în război se face prin politica faptului împlinit

Separat de propaganda mediatică pentru implicarea României în război (care are drept scop capturarea atenţei noastre, imobilizarea voinţei colective autonome şi insinuarea justificărilor ofensive), suntem martorii unor paşi legislativi care nu lasă niciun loc de echivoc.

Cel mai evident moment al adevărului este reprezentat de adoptarea noii legi a apărării naţionale, care introduce mai multe noutăţi, dintre care cea mai importantă este atribuirea Preşedintelui, iar nu Parlamentului, dreptului de disloca forţe militare în scopul protejării populaţiei româneşti din afara ţării.

Împreună cu acest act normativ este propus şi un nou proiect legislativ ce prevede gestiunea integrată a situaţiilor de criză (care defineşte extrem de relaxat concepul de “criză”), instrument legislativ prin care se perpetuează gestiunea societală cu caracter excepţional, care a debutat în perioada plandemiei.

Preluăm în continuare de pe siteul Activenews petiţia redactată de doamna avocat Marina Alexandru prin care solicită organizarea unei dezbateri publice, petiţie care vădeşte nedreptatea flagrantă şi indică argumentele de neconstituţionalitate ale proiectului de lege.

Arată doamna avocat faptul că, prin Constituţie, Armata României este subordonată poporului român şi nu poate fi pusă la dispoziţia altor puteri în scopuri care exced celor prevăzute de Constituţia României. Îndrăznesc să spun că o astfel de vigilenţă trebuia arătată şi de elitele naţionale din perioada angajării noastre în războiul de agresiune dus de SUA în Irak şi în Afganistan, dar asta e altă discuţie (care rămâne importantă).

Suplimentar, ca o notă personală, se observă şi denaturarea regimului de guvernare, către o formă executivă centrată pe Preşedinte şi C.S.A.T., specific regimurilor prezidenţiale. Decizii care angajează existenţa statului român şi securitatea fizică a poporului român sunt astfel trecute în competenţa unui grup restrâns de persoane, în contra tradiţiei noastre constituţionale şi a principiilor generale ale valorilor democratice.

Mai consemnăm şi împrejurarea că persoanele şi instituţiile învestite cu aceste puteri sunt cele care au făcut deja dovada trădării jurământului de învestire şi fidelităţii faţă de ţară şi poporul român.

Totodată, protejarea militară a populaţiei româneşti din afara graniţelor statului reprezintă un subterfugiu evident menit să mascheze momentul angajării Armatei Române în operaţiuni de luptă contra unor forţe adversare, în cazul nostru a celor ruseşti (armată care justifică, de asemenea, apărarea populaţiei ruseşti din afara ţării, din Ucraina sau Republica Moldova). O astfel de împrejurare reprezintă, dincolo de statutul de cobeligeranţă în care ne găsim acum, intrarea de facto în focul războiului, fără parcurgerea paşilor politici legitimi, între care apare necesar şi obţinerea unui vot la referendum.

Mă număr printre cei care au pledat încă din prima parte a anului 2022 pentru necesitatea organizării unui Referendum pe acest subiect, referendum în lipsa căruia consider că măsurile de împingere a ţării în război reprezintă crimă care dă oricărui român dreptul moral la pedepsire extrajudiciară.

Odată cu adoptarea prezentei legi, intrarea României în război se va realiza astfel prin politica faptului împlinit, prin instituirea unor dependenţe de parcurs, de reacţie-contrareacţie, despre care am scris şi în articolul precedent, pe care vă îndemn să îl citiţi şi să îl difuzaţi către cei care credeţi că rezonează cu argumentele acolo expuse:

Singurii adevăraţi eroi români sunt cei care îşi vor sacrifica viaţa sau libertatea înainte să înceapă războiul cu Rusia

În continuare, petiţia doamnei avocat Marina Alexandru, faţă de care ne exprimăm adeziunea şi recunoştinţa:

Către,

MINISTERUL APĂRĂRII NAȚIONALE

București, Str. Izvor, nr. 110, sector 5, cod 050564

Tel.: 004021 410.40.40; 004021 402.34.00;

interior 1011.422

Fax: 004021.319.56.98;

Adresa web: www.mapn.ro

Email: transparenta.decizionala@mapn.ro ;secretariat_general@mapn.ro  srp@mapn.ro

Subscrisele:

ASOCIAȚIA JURIȘTILOR pentru APĂRAREA DREPTURILOR și LIBERTĂȚILOR (JADL), persoană juridică de drept privat fără scop patrimonial, cu caracter autonom, neguvernamental și apolitic, email:asociatia.jadl@gmail.com, tel. 0744369973, prin reprezentantul său legal, Președinte – AvocatMarina-Ioana Alexandru,        

ASOCIAȚIA ALIANȚA PĂRINȚILOR (AP), persoană juridică de drept privat fără scop patrimonial, cu caracter autonom, neguvernamental și apolitic, email: contact@aliantaparintilor.ro, tel. 0744369973, prin Secretar General – Avocat Marina-Ioana Alexandru și

-Mișcarea civică independentă STAREA DE LIBERTATE (SDL), prin reprezentant convențional, dl.Pompiliu Diplan, tel. 0753.313.939 ; email: StareaDeLibertate@gmail.com

referitor la cele două proiecte de lege privind:

-Legea apărării naționale a României  și

-Lege privind Sistemul Național de Management Integrat al Situațiilor de Criză, puse pe site-ul ministerului, în regim de transparență decizională, în data de 01 aprilie 2024,

în temeiul dispozițiilor dreptului la petiționare, a transparenței decizionale și a dreptului la informare, vă NOTIFICĂM și vă SOLICITĂM următoarele:

1. ORGANIZAREA unei DEZBATERI PUBLICE cu participarea directă și online a reprezentanților  societății civice, motivat de faptul că cele 2 proiecte de lege cuprind dispoziții care sunt în primul rând neconstituționale, apoi necesită discuții complexe, deoarece vizează în mod direct securitatea națională și a vieții, a integrității și demnității persoanelor ce formează poporul român.

2. Înscrierea noastră la dezbaterea publică pe care o veți organiza, iar în acest sens vă solicităm să ne înștiințați de îndată, la datele de contact menționate în preambul, data, ora și locul exacte unde va avea loc dezbaterea necesară.

 Menționăm ca participarea noastră va fi directă și/sau online și cu luare de cuvânt cu privire la proiectul de Lege a apărării naționale a României și la proiectul de Lege privind Sistemul Național de Management Integrat al Situațiilor de Criză.

Solicitarea este motivată de interesul, preocuparea și implicarea organizațiilor noastre în problemele ce vizează drepturile și libertățile fundamentale ale omului, securitatea națională, siguranța socială și a vieții fiecărui membru al societății românești.

Orice chestiune din domeniul apărării naționale este de interes național, motiv pentru care implicarea și participarea la dezbateri a membrilor societății civile este imperios necesară.

*ASOCIAȚIA JURIȘTILOR pentru APĂRAREA DREPTURILOR și LIBERTĂȚILOR (JADL), va fi reprezentată de Președinte – Avocat MARINA-IOANA ALEXANDRU (tel. 0744.369.973;

email: asociatia.jadl@gmail.com ;  marinaioanaalexandru@gmail.com  )  și

*ASOCIAȚIA ALIANȚA PĂRINȚILOR, va fi reprezentată de Psiholog ADRIAN ACIU (tel. 0771.319.762 ; email: adrianaciu@gmail.com ),

*Mișcarea civică independentă STAREA DE LIBERTATE (SDL), va fi reprezentata de dl.POMPILIU DIPLAN (tel. 0753.313.939 ; email: StareaDeLibertate@gmail.com)

3. Vă solicităm să luați act că prin intermediul celor două proiecte de lege se încalcă flagrant atât Constituția României cât și ordinea de drept.

Având în vedere că „Armata este subordonată exclusiv voinței Poporului Român”(art. 118, pct. (1) din Constituția României), Adunarea Constituantă a circumscris cu exactitate scopul Armatei, ceea ce arată foarte clar că factorii de conducere politică și militară nu au dreptul să stabilească Armatei Române alte scopuri decât cele ce i s-au prescris limitativ în textul de Constituție (Tratat de Constituție comentată și adnotată).

Subordonarea armatei voinței suverane a poporului și constituționalizarea acestei legături arată foarte clar că forțele armate ale statului român NU pot fi instrumente aflate la dispoziția autorităților publice(sau a intereselor de grup ale partidelor politice și/sau interese străine de țara noastră – n.p.), care ar avea astfel vocația și latitudinea să se folosească de armată împotriva poporului sau pentru a-și satisface interese politice, fără legătură cu cele împărtășite de popor.

Dispoziția constituțională potrivit căreia armata este subordonată exclusiv voinței poporului român reprezintă temeiul constituțional al controlului civil asupra forțelor armate.

Orice dispoziție (pretins-n.p) legală care ar scoate armata din sfera de control civil NU ARE CARACTER CONSTITUȚIONAL.” (Tratat de Constituție comentată și adnotată).

-Deciziile majore, cu implicații deosebite asupra democrației, a securității naționale, a securității vieții cetățenilor români, a drepturilor și libertăților cetățenești, etc. se pot lua numai de către poporul român, prin Referendum.

Nu se pot institui noi abordări conceptuale folosite cu privire la Armata României, fără acordul Poporului Român. Nimeni altcineva nu poate schimba, după bunul plac și/sau după interese personale, de grup și/sau politice venite la comandă dinafara țării, ordinea corectă a lucrurilor, legală și constituțională.

-Nicio țară democratică normală nu conferă armatei atribuții abuzive, nu face transfer de autoritate către entități străine de țară, nu cedează comanda sau controlul operațional altui comandant „aliat”, etc.

-Considerăm că prin prevederile cuprinse în cele două proiecte de lege se încearcă un nou experiment asupra populației României, implementând legi, care pe de o parte sunt neconstituționale, iar pe de altă parte nu se regăsesc nicăieri în legislațiile țărilor lumii preocupate de păstrarea interesului național nealterat.

Astfel de prevederi reprezintă o încălcare fragrantă a drepturilor și libertăților fundamentale, garantate de Constituția României.

Mai mult decât atât, se umilește poporul român și armata română pe care o transformă în trupă colonială aservită puterilor străine, ceea ce reprezintă uzurpare, distrugere și înaltă trădare de neam și țară.

-Se încalcă tratate internaționale în domeniul atribuțiilor armatei în raport cu societatea civilă.

Cele două proiecte de lege ignoră flagrant apărarea națională, în favoarea apărării colective în cadrul NATO, al UE și al ”unor coaliții”, astfel încât transpare fără echivoc faptul că deciziile ce urmează a fi luate, vor veni în plic dinafara României, de la decidenții străini de interesul nostru național.

-Practic, prin cele două proiecte de lege ce fac obiectul prezentei notificări, dumneavoastră creați o așa-zisă bază legală, cu intenția vădită de a avea un suport pentru viitor, prin care la ordine stabilite de UE, NATO sau orice alte organisme internaționale, să se poată decreta orice tip de stare cerută de puterile străine cărora urmează să le cedați autoritatea armată.

-Atât definițiile, cât și textele concepute sunt ambigue adesea și neclare, lăsând loc atât pentru interpretări multiple, cât și pentru „manevre” de moment, în funcție de situația impusă de anumite interese.

Acestea sunt doar câteva aspecte arătate, ca un preambul la dezbaterea amplă pe care o veți organiza în vederea stabilirii clare a elementelor și aspectelor ce vizează atât proiectul de Lege al apărării naționale, cât și proiectul de Lege privind Sistemul Național de Management Integrat al Situațiilor de Criză, raportat la faptul ca armata română este subordonată exclusiv poporului român.

În calitate de cetățeni liberi și suverani ai României – titulari naturali și de drept ai puterii politice, conform art.2 pct.1 teza I din Constituția României, vă NOTIFICĂM și următoarele:

– Democrația nu se poate mima, iar instigarea la nerespectarea Constituției României la comanda NATO, UE, etc și a celor care le controlează, în așa fel încât poporul român să nu mai aibă nicio putere și să nu mai incomodeze planurile împotriva intereselor României și împotriva cetățenilor săi, înseamnă încălcarea interesului național, al legalității și al bunei credințe, principiul transparenței și principiul fidelității față de România și al respectului față de oameni.

-În aceest moment, prin avizele acordate de către acei așa-ziși decidenți pentru aceste proiecte de Legi, s-a pus în pericol siguranța și securitatea națională a României, iar abuzul de putere pe care l-au exercitat reprezintă un atac fără precedent la însăși securitatea vieții individuale și colective a cetățenilor români.

-Prin Constituția României demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor sunt garantate.

– Constituția României, suveranitatea și libertatea poporului român nu se negociază, nu se comercializează și nu se contestă, acestea sunt sacre și nu reprezintă favoruri care să fie acordate după bunul plac al unei instituții sau al unui funcționar public – salariat al poporului român.

În calitate de reprezentanți ai României și funcționari publici – salariați ai poporului român (conform Constituției României), ocupanți ai unor funcții de înaltă demnitate în Statul Român, aveți obligația sacră să fiți fideli României și poporului ei, să puneți țara și poporul ei înainte și mai presus de propria persoană și propriile interese sau interese străine de țară și directive politice, să apărați drepturile, libertățile și interesele țării și ale poporului român, respectând și aplicând fără echivoc dispozițiile imperative ale Legii Fundamentale și Suverane a Statului român – Constituția României.

Pentru toate notificările mai sus învederate și pentru nealterarea eticii și moralității, raportat la o justă cauză, în condiții de legalitate, vă cerem să dați dovadă de respect și considerație față de poporul român și față de toți cetățenii României în slujba cărora ați ales să vă aflați, conform Constituției României .

În cazul în care veți ignoraaceastă notificare, vom considera atitudinea dumneavoastră un act de rea-credință, precum și dovada indubitabilă a faptului că ați avut și aveți intenția de a încălca, în mod flagrant Legea suverană și fundamentală a țării – Constituția României.

Prezenta notificare este înștiințarea dumneavoastră și punerea în întârziere cu privire la situația de drept și de fapt creată prin emiterea unor asemenea proiecte de legi ce se vor a fi adoptate, prin atacul fără precedent la Constituția României, precum și la prejudiciul iminent ce se generează asupra societății, a siguranței naționale și securității vieții cetățenilor, etc. astfel încât să nu puteți spune că nu aveți cunoștință de situația menționată. 

Pe cale de consecință, pentru toate motivele mai sus învederate și pentru nealterarea eticii și moralității, raportat la o justă cauză, în condiții de legalitate, vă solicităm organizarea unei dezbateri ample și autentice, nu o simulare prin care să se bifeze că s-a „dezbătut”.

Vă solicităm să ne confirmați de îndată, prin mesaj scris în email, la datele de contact menționate mai sus, numărul de înregistrare acordat acestei notificări, precum și accesul în dezbatere și totodată să ne facilitați luarea cuvântului.

Cu respect,

Asociația JURIȘTILOR PENTRU APĂRAREA DREPTURILOR ȘI LIBERTĂȚILOR

prin Președinte – Avocat Marina-Ioana Alexandru

Asociația ALIANȚA PĂRINȚILOR

prin Secretar General – Avocat Marina-Ioana Alexandru

și

Mișcarea civică independentă

STAREA DE LIBERTATE (SDL)

prin dl.POMPILIU DIPLAN

Climatismul – Mitul, Farsa, Minciuna, Agresiunea

Motivul pentru care vă propun documentarul de mai jos este reprezentat de nevoia de a angaja şi combate propaganda politică a climatismului. Ideologia încălzirii globale s-a deconectat de multă vreme de polemica ştiinţifică iar astăzi serveşte exclusiv unor scopuri politice malevolente.

În contextul anului electoral, orice formă de întemeiere a argumentelor politice în relaţie cu mitul climatismului trebuie înţeleasă ca o ameninţare de agresiune directă asupra noastră. Pe cale de consecinţă, cei care colportează narativele climatismului sunt complicii războiului ce se poartă împotriva popoarelor lumii, război structurat politic şi ideologic, momentan, sub umbrela Agenda 2030 (anterior Agenda 21).

Discuţia despre politică este mai amplă şi vom reveni asupra acestui subiect. Documentarul de mai jos este, în opinia mea, un simplu dar convingător instrument de dumirire. Din păcate, se adresează doar celor care înţeleg limba engleză.

Vizionare cu folos!

Translate page >>