Înaltpreasfințitul Mitropolit Neofit de Morfu s-a prezentat astăzi, 4 august 2021, înaintea Tribunalului Regional din Nicosia împreună cu avocatul său, dl. Nikos Kliridis, pentru a răspunde acuzaţiilor reţinute în baza rechizitoriului ce i-a fost întocmit, respectiv împrejurarea că Mitropolitul ar fi instigat la comiterea de infracţiuni prin aceea că a incitat cetățenii să participe nelegal la Sfânta Liturghie oficiată de Bobotează, pe 6 ianuarie 2021, în Evrihu.
După cum a declarat dl. Nikos Kliridis, acuzaţiile sunt neîntemeiate întrucât Mitropolitul nu a făcut altceva decât că și-a exercitat atribuțiile sale religioase, în baza drepturilor sale de ierarh al Bisericii, drepturi care sunt garantate de Constituție.
«Mitropolitul este ierarh și, pe baza atribuțiilor sale religioase, cheamă pe credincioși fie să stea la biserică, fie să se apropie cei care vor, căci nu a forțat pe nimeni, să participe la diferite slujbe care au legătură cu religia noastră», a declarat dl. Kliridis. Acesta a menționat în continuare că la procesul de astăzi nu i s-a permis acuzatului să se înfățișeze în sala de judecată, întrucât acesta e refuzat purtarea măştii de protecţie, caracterizând incidentul drept unul trist, de vreme ce nu i s-a dat posibilitatea celui învinuit să răspundă acuzațiilor.
O iniţiativă salutară, care aduce în atenţia publicului momentul împlinirii a 500 de ani de la trecerea la Domnul a Sfântului Voievod Neagoe Basarab, este anunţată de siteurile Basilica.ro şi Rador.ro. Omagiul Romfilatelia este unul binevenit şi ne exprimăm speranţa că acesta nu va rămâne un demers singular între cele din acest an ale instituţiilor statului român.
Reamintim cu această ocazie lansarea la sfârşitul anului trecut a ediţiei Academiei Române, seria Opere Fundamentale, a Învăţăturilor lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, apărută sub îngrijirea lui Dan Zamfirescu şi Ileana Mihăilă, o încununare a multor decenii de studii şi eforturi intelectuale menite a ne aşeza înainte un tezaur spiritual cu adevărat unic.
În vremuri în care post-adevărul şi realismul cinic al dominaţiei şi puterii se impun în viaţa publică în calitate de singur model de stăpânire şi guvernare, Învăţăturile… se menţin ca unic manual politic de sfinţenie şi de mântuire pentru conducătorii politici ai neamului românesc şi pentru supuşi, o lectură care îşi aşteaptă în continuare fiii şi legatarii să se întoarcă dezgustaţi de roşcoavele politice ale machiavelismului, preceptelor secătuite ale creştin-democraţiei contemporane sau ale înlănţuirilor francmasonice.
Nădăjduim că acest demers reprezintă un îndemn suplimentar adresat creştinilor ortodocşi pentru a relua lectura acestei opere cu adevărat fundamentale pentru civilizaţia românească. Stăruim fierbinte, în aceste vremuri tulburi, către orice suflet înţelegător să-şi asume jertfa efortului de receptare şi transpunere în duhul Sfântului nostru Voievod, înţelegându-i Învăţăturile… ca pe rodul unei chemări şi al unei experienţe personale, laolaltă politică şi duhovnicească, acumulată într-un context istoric cu multe asemănări zilelor noastre.
Prin Învăţăturile sale, Sfântul Voievod nu a căutat să se transforme într-un autor de literatură parenetică, moralizatoare, nu a urmărit cultivarea intelectului sau a unor forme seci de spiritualitate dilematică, ci ni se adresează în modul cel mai personal şi direct fiecăruia dintre noi, dorindu-ne propăşirea şi mântuirea.
Pe cât de limpede şi de netăgăduit este importanţa ctitoririi Mănăstirii Curtea de Argeş pentru identitatea naţională a poporului român, din păcate, pe atât de trecută sub uitare şi indiferenţă este opera sa cardinală de conştiincioasă sfătuire a urmaşilor săi.
Este de neînţeles împietrirea poporului nostru şi incapacitatea elitelor sale de a se reconecta, cu costul unui efort intelectual minimal, de a se realinia la duhul în care au fost scrise şi transmise Învăţăturile…
Romfilatelia introduce în circulație, joi, 5 august 2021, emisiunea de mărci poștale Neagoe Basarab, 500 de ani de la trecerea la cele veșnice.
Neagoe Basarab (1482-1521) pare a se fi născut ca urmare a relației mamei sale, Neaga, cu Basarab al IV-lea cel Tânăr, supranumit Țepeluș. În urma căsătoriei mamei cu Pârvu Craiovescu, este adoptat de acesta și, în consecință, primește o educație deosebită, stăpânind greaca, slavona și latina.
De foarte tânăr ajunge să ocupe locuri importante la curtea domnească – mare postelnic, mare comis. În timpul domniei lui Mihnea Vodă (cel Rău) conduce corpul de armată al celor răzvrătiți care îl îndepărtează pe acesta de pe tron (1510). Urmașul la tron, Vlad cel Tânăr sau Vlăduț (1510-1512), este și el învins de trupele lui Neagoe și decapitat (1512).
Tronul țării, pentru următorii zece ani, este ocupat de Neagoe, care, spre a se legitima, își ia numele de Basarab, nume la care ar fi avut dreptul prin naștere.
Domnia lui Neagoe Basarab (1512-1521) a fost una de durată medie, dar cu efecte spectaculoase. A construit mai multe biserici, dar cea mai importantă rămâne cea de la Curtea de Argeș. Este o capodoperă, pe seama căreia s-a născut celebra baladă a meșterului Manole, în care Neagoe devine Negru Vodă, ctitorul nemulțumit de întârzierea lucrării. Se pare că voievodul era mândru de ctitoria sa, pentru că a ținut să fie înmormântat acolo.
Pe lângă frumoasa mănăstire pe care a ctitorit-o, trebuie să adăugăm și o scriere: Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie. Scrise în limba slavonă, limba liturgică a epocii și, totodată, limba de cancelarie, a actelor oficiale, Învățăturile rămân un martor important al unui timp și al unui mod de a înțelege lumea la nivelul celui chemat să conducă locuitorii unui teritoriu. În mod aproape sincron, în Occident apărea o lucrare, aparținând lui Niccolò Machiavelli, dedicată aceluiași subiect – Principele. Ca și celebrul italian, Neagoe caută să stabilească locul și menirea celui chemat să conducă ajutat de autoritatea tronului.
Emisiunea de mărci poștale este alcătuită dintr-un timbru și o coliță dantelată.
Pe timbrul cu valoarea nominală de 9 lei este reprodus portretul lui Neagoe Basarab, așa cum apare în pictura votivă de la Mănăstirea Curtea de Argeș, executată în secolul al XVI-lea de Dobromir. Cu prilejul restaurării întreprinse în secolul al XIX-lea, pictura a fost desprinsă de pe peretele bisericii și, după un periplu de mai multe decenii prin diferite instituții muzeale, a ajuns la Muzeul Național de Istorie a României, unde a fost supusă, în anii 2008 și 2009, unui meticulos proces de restaurare.
Pe timbrul coliței dantelate, cu valoarea nominală de 31,50 lei, este ilustrată o icoană reprezentându-l pe Sfântul Voievod Neagoe Basarab, canonizat în anul 2009, iar în compoziția grafică a coliței emisiunii se regăsește reproducerea picturii votive din biserica Mănăstirii Curtea de Argeș în care, alături de domnitor, apar Doamna Despina Milița și cei șase copii ai lor (al treilea din stânga este fiul său Teodosie).
Romfilatelia mulțumește Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, Muzeului Național de Istorie a României și domnului Silviu Angelescu pentru sprijinul acordat la realizarea acestei emisiuni de mărci poștale.
Emisiunea de mărci poștale „Neagoe Basarab, 500 de ani de la trecerea la cele veșnice” va fi disponibilă începând de joi, 5 august 2021, în magazinele Romfilatelia din București, Bacău, Brașov, Cluj-Napoca, Iași, Timișoara, precum și în magazinul nostru online: http://romfilatelia.ro/store/.
În primele paragrafe sunt date trimiteri din Noul și Vechiul Testament și la viețile unor Sfinți, în care se face referire la rolul benefic al medicilor. Deși există învățături clare scripturistice și patristice pe această temă, au fost alese referințe curioase, cum ar fi cuvintele Mântuitorului: „nu au nevoie de doctor cei sănătoși, ci cei bolnavi” (Mt. 9: 12). Acestea au fost rostite pentru a justifica faptul că mânca cu păcătoșii, deci fac referire la bolile sufletești și indirect la cele trupești. Iar exemplul Sf. Nectarie care a stat în spital în faza terminală a bolii sale, unde a și murit, este foarte puțin relevant.
Însă partea cea mai controversată este cea referitoare la virusul actual și la vaccinare:
„Așa și astăzi, Biserica se încrede în comunitatea științifică a medicilor, care se luptă zi și noapte pentru scăparea oamenilor de pandemia aducătoare de moarte. Prin luminare de la Dumnezeu și prin efortul laborios al cercetătorilor, omenirea mai are la îndemână un vaccin, care este suficient să înalțe un zid în fața răspândirii pandemiei. Speranța a răsărit pentru întoarcerea la normalitate, dar, în principal, pentru participarea neîmpiedicată la Sfintele Taine ale Bisericii noastre, dintre care culmea este Împărtășania noastră a tuturor în Taina dumnezeieștii Euharistii. Sfântul Sinod al Bisericii Greciei, cunoscând că vaccinul constituie cea mai mare faptă de responsabilitate față de semenul nostru, recomandă tuturor, în acord cu medicul lor, să valorifice darul acesta pe care ni l-a dăruit Dumnezeu, ca să ne protejăm pe noi, dar și pe fiecare om «pentru care a murit Hristos» (Rom. 14: 15). Și dorește în mod autentic să dea asigurare că acest vaccin nu vine în vreo opoziție cu învățătura scripturistică, patristică și canonică a Sfintei noastre Biserici. Frica de orice este o apariție nouă adesea creează reacții sau suspiciuni cu rezultate, de multe ori, că se aud voci care provoacă dezbinare și confuzie. Totuși aceasta vine în opoziție cu cerința din Rugăciunea arhierească a Domnului nostru: „ca toți să fie una» (In. 17: 21). În această conjunctură dificilă este nevoie de credință, pricepere, smerenie, simțământ înalt al responsabilității, solidaritate, dragoste față de Dumnezeu și față de aproapele pentru că, dacă lipsesc acestea, stăpânește frica în inimile oamenilor și, după proorocul David: «acolo s-au temut de frică, unde nu era frică» (Ps. 13: 5).
Fii iubiți în Domnul, Vă chemăm să ascultați glasul științei și al specialiștilor, care totdeauna informează cu simț de înaltă răspundere cetățenii, propunând soluțiile indicate aplicate la înfruntarea dificultăților care se ivesc de fiecare dată. De multe ori, în mijloacele de informare pe internet sunt proiectate opinii nefundamentate, care sunt lipsite de bază științifică, dar și de duh bisericesc. De aceea susținem rugăciunea, amintind cuvintele Evanghelistului iubirii, Sf. Ioan Teologul: «nu dați crezare oricărui duh, ci cercetați duhurile dacă sunt de la Dumnezeu» (1In. 4: 1).
Fiilor, Îi chemăm pe toți la înarmarea cu rugăciune, care constituie, de altfel, și arma prin excelență a creștinilor, ca, împreună cu respectarea indicațiilor medicale și cu ajutorul succeselor științifice, să dispară pandemia și miasma morții din omenire și toți uniți să slăvim pe Căpetenia credinței noastre, Iisus Hristos, Care a venit în această lume «să avem viață și să o avem din belșug» (In. 10: 10).
Se poate observa ușor că duhul acestor cuvinte nu este unul bisericesc. În principal iese în evidență confundarea și reducția vieții duhovnicești, a sufletului, cu cea biologică, a trupului. Viața pe care a venit Hristos să o aducă oamenilor nu este una somatică, pământească, ci cerească, veșnică, spirituală. Am fost învățați de El să biruim frica de moarte, să fim mai tari decât ea, nu să fugim de ea.
Iar cel mai important aspect este cel legat de vaccinare. Avem încredere în știință și în medici, dar nu nelimitată, ci în măsura în care rezultatele confirmă studiile lor. Dar, în contextul în care există statistici și informații serioase că vaccinul nu este sigur, nu se justifică acest îndemn și validare a acțiunii de vaccinare. Pe de o parte, domeniul medical este străin Bisericii, pe de altă parte, aspectele morale ce privesc folosirea de celule de fetuși avortați ar impune o atitudine de opoziție, nu de admirație.
Spre exemplu, Pr. Teodor Zisis, în critica făcută acestei Enciclice, evidențiază diferența dintre știință și Biserică și faptul că încrederea atât de mare și reverențioasă față de cunoașterea omenească este o trăsătură a ereziei varlaamite, care nega energiile necreate și admitea doar o cunoaștere naturală. De aceea este normal ca cei care se vaccinează din considerentele expuse ar trebui opriți de la Împărtășanie până se spovedesc de acest păcat și primesc canon. Nu cei care refuză vaccinul ar trebui îndepărtați, cum spun unii episcopi, ci tocmai cei care-și pun încrederea în om și minciunile proferate, abătându-se de la credința în Dumnezeu.
Nu este de mirare că în unele biserici au apărut reacții de împotrivire. Mai mult, este emblematic și faptul că presa relatează distorsionat evenimentele. Spre exemplu, opoziția virulentă manifestată de credincioși la predica Mitropolitului Varnava de Neapole la biserica Sf. Parascheva la slujba vecerniei este prezentată într-un mod care induce ideea că aceștia s-au comportat huliganic, strigând: „rușine!”, „rușine să fă fie!”, în timp ce ierarhul îndemna la protejarea părinților bătrâni și a fraților. Filmarea scurtă video nu surprinde decât un instantaneu irelevant. Ceea ce nu se spune în știrea media poate fi aflat din unele relatări particulare (comentarii). Așadar Enciclica nu a fost citită la Liturghie de preotul paroh, care în general nu a respectat restricțiile la slujbe și a avut de suferit prigoniri. Venirea Mitropolitului la Vecernie nu a avut efect pozitiv, ci a fost nevoit să iasă din biserică pe ușa din spate la presiunea credincioșilor.
Din păcate, înregimentarea Bisericii într-o politică medicală cu puternice nuanțe dictatoriale și discriminatorii reprezintă o apostazie de la menirea sa. Nu poate fi trecut cu vederea că tocmai Bisericile Locale care au recunoscut pe schismaticii ucraineni (Grecia și Cipru îndeosebi) sunt cele care se încolonează și la ordinele „sanitare” ale autorităților civile. Adevărata miză nu este atât medicală, cât socială și religioasă. Se întrevede implementarea unei noi spiritualități anticreștine. Pentru a face față provocărilor, este necesară o încadrare corectă în Biserică: supunerea cu discernământ, pentru Hristos, pentru Evanghelie, nu pentru porunci omenești. Prin strâmtorări credința multora este și va fi încercată.
Preluăm în finalul următoarelor consideraţii cu caracter general un articol recent publicat de situl Medical News Today, despre traspunerea undelor cerebrale în cuvinte, cu scopul de a prezenta cititorilor o imagine adusă la zi a stadiului dezvoltării tehnologice în domeniu.
Acest articol vine în completarea unuia anterior publicat pe blogul nostru, despre biosenzori realizaţi prin nano-tehnologie, şi are menirea de a înlătura o parte din temerile nejustificate care stau la baza unor curente de idei nocive cu care este inundată blogosfera ortodoxă.
Avem în vedere ideile despre presupuse microcipuri prin care s-ar altera liberul arbitru al persoanelor („vom zâmbi cu telecomanda”) şi pe care le considerăm complet nefondate. Deocamdată, cipurile – protezele cognitive de care ne temem din cauza presupusei capacităţi de control direct şi imediat asupra persoanei, nu există decât sub forma unor experimente nescalabile, rudimentare sub aspectul scopului înţeles de noi, dar care în mod cert se găsesc într-o dezvoltare fulminantă.
Subiectul cipurilor, care ne preocupă intens şi pe noi şi pe care îl considerăm unul de o importanţă deosebită pentru credincioşii ortodocşi, trebuie înţeles în contextul dezvoltărilor tehnologice actuale şi a celor viitoare, previzibile, astfel încât să nu alunece într-o stare de temere iraţională, fără corespondent în planul realităţii.
Din punctul nostru de vedere, ceea ce este relevant cu privire la acest subiect este capacitatea tot mai mare a celor puternici de a supraveghea şi constrânge persoanele în direcţia unor conduite şi atitudini dorite de aceştia, care sunt incompatibile cu învăţătura de credinţă ortodoxă.
Această stare de dependenţă tot mai pronunţată, faţă de autorităţi formale şi informale tot mai greu de indicat cu precizie, precum şi starea generală prin care populaţia justifică şi îndreptăţeşte această aservire, reprezintă un veritabil semn al vremurilor, asupra căruia trebuie să priveghem.
Am mai scris despre confidenţialitatea cognitivă, un subiect care mă preocupă de mai mulţi ani şi care se referă la dreptul persoanelor de a nu le fi citite, intuite ori instituite gândurile, termen pe care îl folosesc în sens larg. Stilul de viaţă al omului modern este unul caracterizat de superficialitate, este orientat excesiv de mult spre exterior astfel încât, printr-o supraveghere atentă a reacţiilor şi activităţilor noastre, se pot cunoaşte stări de o intimitate greu de conceput chiar şi pentru cei informaţi pe acest subiect.
Împreună, acestea descriu direcţia diluării până la desfiinţare a libertăţilor individuale în conţinutul consacrat astăzi, mai întâi în favoarea unor obiective colectiviste, iar apoi în sensul alinierii la noile capacităţi digitale, la idealurile claselor transumaniste.
Bineînţeles că noi clase sociale şi libertăţi individuale vor lua naştere, unele vor fi redefinite, reconfigurate, vor apărea excepţii. Şi în acest domeniu al sociologiei juridice, totul se transformă, puterea se transferă, nimic nu se pierde.
Pe acest traseu, niciun stat nu-şi va permite să rămână în urmă protejând relicvele libertăţilor individuale întrucât o populaţie obedientă şi aliniată noilor obiective, cum este exemplul statului chinez, va reprezenta principalul avantaj strategic în competiţia globală. După cum am mai scris, exercitarea libertăţilor individuale în marja recunoscută drept normală pentru începutul anului 2020 reprezintă un adevărat abuz de drept, o vătămare adusă unor interese colectiviste care devin de esenţa autorităţii statale de astăzi şi de mâine. Pe de altă parte, ceea ce ne-a rămas de apărat nu poate fi obţinut prin demersuri individuale, ci doar prin acţiuni colective, organizate pentru a avea un anumit impact social.
Ameninţarea are, în mod evident, un caracter principal politic iar nu unul tehnologic. Sub aspect politic, lucrurile sunt mult mai lămurite decât sunt naraţiunile ce vizează elemente de ficţiune tehnologică.
Sub acest aspect, considerăm că pericolul pentru ortodocşi este semnificativ mai pronunţat de a fi înşelaţi spre conformare, decât de a fi lipsiţi de liber arbitru prin instrumente electronice, întocmai cum majoritatea românilora fost înşelată să primească şi deţină cardul electronic de sănătate. Combinaţia fatală de instrumente de control social: peer pressure, nudging şi framing este mult mai puternică şi mai eficientă decât orice tip de proteză electronică prin care am putea fi controlaţi.
Articolul pe care l-am tradus în cele ce urmează descrie cu un anumit grad de detaliu posibilităţile actuale ale tehnologiei de care unora dintre noi ne este teamă în mod nejustificat.
Oamenii de știință traduc în cuvinte undele cerebrale ale unei persoane cu paralizie
Anartria, care este pierderea capacității de a vorbi, poate avea o varietate de cauze, cum ar fi un accident vascular cerebral sau scleroza laterală amiotrofică.
Persoanele cu anartrie își păstrează adesea abilitățile lingvistice, dar paralizia le poate împiedica să folosească ajutoare tehnologice pentru a comunica.
Neurologii au folosit învățarea automată (machine learning) pentru a traduce în cuvinte și propoziții activitate electrică în partea creierului care este responsabilă de vorbire.
Pentru prima dată, oamenii de știință au reușit să traducă, în text, activitatea creierului unei persoane cu paralizie care nu poate vorbi.
Neurologii au implantat o matrice de electrozi de mărimea unui card de credit pe cortexul senzorimotor al persoanei în vârstă de 36 de ani, partea creierului care controlează articulația vorbirii.
Oamenii de știință de la Universitatea din California, San Francisco (UCSF), au folosit apoi „algoritmi de învățare profundă” (deep-learning algorithms”) pentru a instrui module de computer pentru a recunoaște și clasifica cuvinte din tipare, din activitatea creierului participantului. I-au cerut bărbatului să se gândească să spună cuvinte pe care i le-au prezentat pe un ecran.
În plus față de modelele de învățare profundă, au folosit un „model de limbaj natural”, care este un program care prezice cuvântul următor dintr-o propoziție, bazat pe cuvintele anterioare.
„Acest rezultat este cu adevărat o piatră de hotar în restabilirea vorbirii pentru persoanele care nu pot comunica din cauza paraliziei”, a declarat David Moses, inginer postdoctoral la UCSF și autor principal al studiului, într-un interviu pentru San Francisco Chronicle.
„Au existat alte abordări existente, dar aceasta este prima dovadă că cineva poate încerca să vorbească și că putem traduce ceea ce încercau să spună din acea activitate cerebrală.”
Pierderea capacităţii de vorbire inteligibilă
Participantul, care avea 36 de ani la începutul studiului, a avut un accident vascular cerebral în trunchiul cerebral la vârsta de 20 de ani, care a dus la paralizie severă și pierderea vorbirii inteligibile, cunoscută sub numele de anartrie. Alte cauze ale anartriei includ scleroza laterală amiotrofică, o afecțiune neurologică rară care afectează în principal nervii responsabili de mișcarea voluntară.
Bărbatul din studiu putea vocaliza mormăituri și gemete, dar nu putea să articuleze cuvintele, în ciuda funcțiilor sale cognitive neafectate. Folosind ușoare mișcări ale capului, el poate controla un dispozitiv de tastare pe computer pentru a comunica. Cu toate acestea, viteza sa de tastare cu acest dispozitiv este de numai cinci cuvinte corecte pe minut.
După 48 de sesiuni de instruire cu noua tehnologie de „citire a minții” pe parcursul a 81 de săptămâni, el a reușit să genereze aproximativ 15 cuvinte pe minut, cu o rată de eroare de 26%.
Oamenii de știință, care își raportează concluziile în The New England Journal of Medicine, spun că tehnologiile de decodare a vorbirii sunt în general considerate utilizabile dacă au o rată de eroare a cuvintelor sub 30%.
„Acest studiu reprezintă o descoperire transformatoare în domeniul interfețelor creier-computer”, a spus dr. Lee H. Schwamm, care conduce comitetul consultativ al Asociației Americane de Accident vascular cerebral și care nu a fost implicat în noile cercetări.
„În timp ce intervenția este destul de invazivă, necesitând o intervenție chirurgicală pe creier pentru a implanta o bandă de înregistrare pe suprafața creierului, iar precizia de conversie„ gândit-vorbit ”a fost modestă, paradigma este revoluționară”, a spus dr. Schwamm pentru Medical News Today .
Dr. Schwamm este vicepreședinte, domeniul asistență virtuală, la Mass General Brigham și profesor de neurologie la Harvard Medical School din Boston, MA.
„Ceea ce este mai uluitor este că zona creierului pentru implantarea senzorului, cortexul senzorial-motor, nu se credea că joacă un rol important în înțelegerea limbajului sau în generarea de cuvinte”, a adăugat el.
Zona este implicată în mișcarea buzelor și a gâtului pentru a produce sunete de vorbire, așa că următorul pas poate fi să vedem dacă poate ajuta și persoanele cu afazie, care este o cauză mai frecventă a dezactivării tulburărilor de limbaj după un accident vascular cerebral, a spus dr. Schwamm.
Date despre activitatea creierului
În 48 de sesiuni de antrenament, participantul a încercat să producă anumite cuvinte dintr-un set de 50 de cuvinte. În fiecare proces, i s-a prezentat unul dintre aceste cuvinte pe un ecran. Când cuvântul a devenit verde după o întârziere de 2 secunde, a încercat să spună cuvântul.
Pe parcursul acestor sesiuni, cercetătorii au colectat 22 de ore de date despre activitatea creierului, pe care le-au alimentat algoritmului de învățare profundă.
În alte două sesiuni finale, bărbatul a încercat să folosească cuvintele antrenate anterior pentru a genera propoziții precum „Mi-e sete” și „Am nevoie de ochelarii mei”
În fiecare proces, participantului i-a fost prezentată propoziția și a încercat să genereze cuvintele cât mai repede posibil, gândindu-se cum să le rostească.
Algoritmul de învățare profundă și modelul de limbaj au permis decodarea gândurilor sale fără erori în mai mult de jumătate din procesele de propoziții.
Momentul precis al cuvintelor
Un studiu anterior realizat de același grup a implicat voluntari sănătoși.
Cu toate acestea, una dintre cele mai mari provocări pentru cercetătorii care încearcă să creeze un program de învățare profundă care poate traduce activitatea creierului unei persoane cu paralizie este momentul precis al cuvintelor lor.
Acest lucru se datorează faptului că algoritmul nu are o modalitate evidentă de a distinge activitatea electrică care apare din încercarea de a articula cuvintele, de activitatea creierului de fond.
Totuși, după antrenament, noul algoritm a reușit să identifice corect 98% din încercările participanților de a produce cuvinte individuale.
O altă provocare este de a procesa tiparele activității creierului suficient de rapid pentru a se traduce în timp real.
Un studiu publicat în 2019 de Cognitive Systems Lab de la Universitatea din Bremen din Germania a folosit, de asemenea, învățarea profundă pentru a decoda activitatea creierului, dar nu în timp real.
„Noul studiu într-adevăr decodează activitatea creierului în timp real, dar cred că aceasta nu este cea mai mare realizare”, a spus unul dintre autorii săi, prof. Christian Herff, care nu a fost implicat în noua cercetare.
„Marele pas [al acestui studiu] este acela că își prezintă rezultatele privitor la un pacient care, de fapt, nu mai poate vorbi. Înainte, toate studiile au fost realizate cu voluntari care erau încă în stare să vorbească”, a spus prof. Herff.
Întreruperea pomenirii de după Sinodul din Creta creează neliniști în sufletele credincioșilor, dar și ale ierarhilor. Există o problemă reală la care se cuvine să reacționăm sau ne putem încredința cuvintelor sinodalilor că „nu s-a schimbat nimic”? IPS Calinic a dat un răspuns la două întrebări contopite într-una pe acest subiect:
„Ce argumente putem oferi unui om care refuză să mai participe la slujbele din cadrul bisericilor unde se pomenesc ierarhii care au semnat documentele Sinodului din Creta? Aceștia s-au rupt de Sfânta Biserică sau nepomenirea ierarhului este o formă de luptă, de a arăta că ceea ce s-a petrecut nu este în adevăr? Noi cei care continuăm să facem parte din bisericile în care se pomenesc ierarhii păcătuim?” I.A.
Stimată doamnă! Niciun argument nu-i convinge! Şi aceasta pentru că statutul de dizident, sectar, pe care şi l-au ales le este rentabil. Spun aceasta pentru că, deşi acea întâlnire nu a produs niciun efect pozitiv sau negativ la nivel de Biserică, respectivii nu-i pomenesc nici pe ierarhii care nu au participat. Aşa că, din păcate, aveţi de-a face cu nişte „lupi îmbrăcaţi în piei de oaie”, care periclitează prin învăţăturile lor năstruşnice mântuirea unor credincioşi. Dar, „Biserica fiind a lui Hristos, nici porţile iadului nu o vor birui.” (Matei 16, 18).
Întreruperea pomenirii nu este o „învățătură năstrușnică”, așa cum o numește IPS Calinic, ci are fundament în canonul 15 al Sinodului I-II din Constantinopol (861) de pe vremea Sf. Fotie, recunoscut de toată Biserica Ortodoxă. În partea a doua a lui, este lăudată oprirea comuniunii înainte de o cercetare sinodală cu ierarhul care propovăduiește o erezie. Așadar există două linii mari care trebuie urmărite:
1. Există la mijloc vreo erezie la Sinodul din Creta? În răspunsul său, ierarhul sucevean nu intră în această problemă spinoasă, ci se eschivează prin argumentul interesant că „acea întâlnire nu a produs nici un efect pozitiv sau negativ la nivel de Biserică”. Evită să se refere la adunarea din Creta ca la un Sinod, ceea ce arată o delimitare, preferând să o numească „întâlnire”. Probabil mai ales pentru a arăta că nu a produs nici un efect. Totuși cum se poate spune că nu a rezultat nimic bun sau rău? Dacă nu la nivel de Biserică, atunci ce nivel? Sau a avut o anvergură doar în plan local, nu pan-ortodox sau nu oficial?
Deși este adevărat că documentele semnate nu au o aplicație deosebită, totuși ele validează alte decizii anterioare de participare la mișcarea ecumenică, adică la CMB (Consiliul Mondial al Bisericilor) și formarea unor Comisii Mixte de Dialog Teologic cu catolicii. Deci nu este ceva nou, însă e ceva nociv, pentru că încuviințează un rău care roade conștiința ortodoxă de atâtea decenii. În plus, argumentele folosite în Creta pentru a justifica implicarea în ecumenism sunt eretice deoarece îi consideră pe eterodocși membri ai Bisericii lui Hristos? Deci se poate spune că Sinodul NU a avut efecte pozitive, nici negative? Eu cred că este evident că au fost chiar negative.
2. Evident că partea mai spinoasă o constituie oprirea pomenirii ierarhilor. În primul rând, nu există în România distincția dintre ierarhii participanți și neparticipanți pentru că Sinodul BOR din toamna anului 2016 a validat sau a luat act de deciziile din Creta. Așadar toți ierarhii noștri l-au recunoscut. Este posibil, așa cum am mai scris, ca acea hotărâre de la București să nu fi fost luată legal, adică fără semnătura sinodalilor. IPS Teodosie a afirmat cândva că nu-și amintește să fi semnat ceva, iar faptul că tema Sinodului din Creta a făcut obiectul unui document separat de celelalte hotărâri din acea zi poate fi un indiciu că a fost introdus fraudulos. Însă nici un episcop nu a protestat, ceea ce înseamnă că o recunosc, inclusiv IPS Calinic.
Lupi în piei de oaie sunt în primul rând episcopii care au semnat textele din Creta, care nu sunt conforme cu învățătura Bisericii. Nu nepomenitorii jefuiesc turma, ci tocmai ierarhii.
Concepția că Biserica nu poate fi biruită de porțile iadului pentru că este a lui Hristos este una strâmbă și manipulatoare. Este știut că porțile iadului sunt ereticii și învățăturile lor. Ele au fost biruite de Sfinții Părinți prin lupte și chiar sacrificii mari, nu cu gândul că putem fi indiferenți, pentru că oricum Domnul luptă pentru noi. Dumnezeu Își apără Biserica, dar prin aleșii săi, nu prin fulgere și tunete sau prin intervenții supranaturale absurde. Fără a mai spune că sunt unii care nu merită să fie în Biserică și vor fi lăsați pradă ispitelor și încercărilor. Cum altfel va fi încercată credința fiecăruia?
Trebuie spus că nu există în istoria bisericească vreun Sinod tâlhăresc, ca cel din Creta, care să nu fi fost condamnat oficial. Un astfel de Sinod nu este absorbit cu timpul și lăsat acolo să nu producă efecte, ci trebuie anatematizat. Ideea aceasta, că poate exista ceva care este rău, dar nu produce efecte în Biserică, este una nocivă. Cum va scăpa de judecata lui Dumnezeu cel care este indiferent la hulele aduse Ortodoxiei? Rușinarea de Hristos se numește virtute astăzi? Și încă una superioară celor care apără credința? Sau ajungem să confundăm pacea lumii cu cea a lui Hristos?
Din păcate, trebuie subliniat și faptul că este exagerată atitudinea acelor nepomenitori care „refuză să mai participe la slujbele din cadrul bisericilor unde se pomenesc ierarhii”. Deși poate fi o atitudine benefică pentru a trage un semnal de alarmă asupra trădării episcopilor, există riscul și chiar se ajunge ca ea să se transforme într-o sminteală nefolositoare. Dacă IPS Calinic ar fi făcut această diferență și s-ar fi referit doar la acea categorie, răspunsul său ar fi fost demn de toată lauda.
Din păcate pentru arhiereii noștri, nepomenitorii nu pot fi convinși cu argumente încropite, prin ignorarea realităților și prin negarea canoanelor Bisericii. Dimpotrivă, ar merita să fie luați în seamă și înțeleși mai bine măcar de credincioșii care au conștiință ortodoxă.
Abaterile de la credința dreaptă au constituit dintotdeauna o provocare pentru creștini și nici în vremea noastră nu suntem scutiți de o astfel de problemă. Ecumenismul este principala erezie cu care ne confruntăm astăzi. Aceasta este o învățătură rafinată, ale cărei erori teoretice nu sunt ușor de sesizat pentru că se urmărește o unire a „Bisericilor” diferită de modelul cunoscut și îndătinat, cum au fost încercările eșuate din trecut între catolici și ortodocși. Aceasta înseamnă că trebuie atenție sporită prin ce anume este încălcată dogma ortodoxă.
Un alt aspect foarte important, pe lângă acela al atenției la amăgirea pe care o ascunde, e că ecumenismul este deja foarte infiltrat în Biserică, în rândul clericilor, mai ales al ierarhiei superioare. Este suficient să observăm că IPS Teodosie de Tomis, un episcop cu poziții tradiționaliste în ultima vreme, a avut convingeri ecumeniste până nu demult, fapt recunoscut chiar de el însuși. Cu atât mai mult restul arhiereilor educați în spiritul acesta au concepții neortodoxe. În loc să fie apărătorii și garanții dreptei credințe, foarte mulți dintre episcopi au ajuns să promoveze cel mai adesea viziuni ecumeniste unioniste. Din cauză că Facultățile de Teologie și mediul oficial bisericesc este infestat strategic cu idei eronate și total străine de tradiția patristică de veacuri, este necesară o revigorare, o mărturisire a ortodoxiei. Nu avem o scuză dacă urmăm păstori care, în loc să conducă la rai, încuie ușile cerului și nici ei nu intră. Trebuie să știm la ce să fim atenți, care anume este pericolul mișcării ecumenice.
Biserica (Ortodoxă) este corabia mântuirii în fața ereziilor și furtunilor veacului Foto: Ziarul Lumina
Întrebări și răspunsuri fundamentale despre noua erezie a ecumenismului
Ce este erezia?
Prin erezie definim două lucruri: o învățătură care se abate de la dreapta credință și o grupare care aderă la ea. Dar putem desemna și doar unul din cele două aspecte, abaterea doctrinară sau structura bisericească separată. Nu e vorba despre orice concepție care vine din neștiință, nevinovată, ci de aceea care contrazice și se împotrivește adevărului Bisericii. Astfel, primele grupări de acest gen au fost fariseii și saducheii din rândul iudeilor. Apoi în creștinism au apărut iudaizanții, nicolaiții și alte formațiuni. Dar conceptul de erezie a ajuns să fie folosit pentru a indica mai degrabă devierea dogmatică decât separarea. Acest sens, de învățătură greșită, apare și în Noul Testament, în Epistola a 2-a a Sf. Ap. Petru, care vorbește de „erezii pierzătoare”.
Ereziile reprezintă abateri în anumite puncte, nu în toată învățătura. Dar, prin aceasta, este afectată întreaga credință, coerența ei, adică este indusă în suflet o raportare greșită generală la Dumnezeu. Există și erori care nu afectează credința, ci se referă la pocăință, organizarea vieții bisericești și cult; acestea duc la schisme și sunt grave, dar nu la fel ca ereziile. Acestea nu se compară cu greșelile morale, care reprezintă o slăbiciune sufletească, ci sunt păcate împotriva Duhului Sfânt și rup legătura cu Dumnezeu. De aceea ereticii și schismaticii au fost excluși din Biserică de Sfinții Părinți ca mustrare și pentru că nu mai au comuniune cu restul credincioșilor.
Ce este ecumenismul sau mișcarea ecumenică?
Ecumenismul este un curent, pe care-l putem caracteriza ca fiind eretic, a cărui denumire vine de la termenul ikumene (οικουμένη), care înseamnă „lume, omenire, spațiul locuit de pe pământ”. Acesta pornește de la constatarea că există multe confesiuni creștine diferite și ar trebui ca între ele să se ajungă la împăcare în credință. Mijloacele folosite în acest sens sunt dialogul, rugăciunea împreună, contactele sociale și întrajutorarea reciprocă. Fondul comun care constituie motivul unirii este că toate aceste denominațiuni ar fi chipurile parte din Biserica lui Hristos și cred în El. Dorința de a se ajunge la înțelegere ar trebui să provină, conform ecumeniștilor, din conștiința că toți s-au abătut de la credință și trebuie să renunțe la greșelile lor pentru a realiza unitatea între ei.
Când a apărut ecumenismul și unde?
Această mișcare de refacere a unității a apărut în lumea protestantă în a doua parte a sec. al XIX-lea. După ce au ajuns la un declin puternic, liderii protestanți au considerat că revigorarea credinței se poate realiza prin propovăduirea creștinismului celor necredincioși. Însă, atunci când s-au lovit de dezbinarea lor internă, care făcea ca mărturia lor să nu fie unitară și credibilă, au decis să depună eforturi de împăcare pentru a avea o voce comună în fața celor dinafară. Aceasta nu pentru că ar fi conștientizat propriile greșeli, ci pentru a nu mai fi o poticnire pentru cei din exterior. Practic, căutarea unității se înscrie în ideologia protestantă că fiecare este în stare să-L găsească singur pe Hristos, alegând ce i se pare bun de ce este rău în tradiția denaturată ajunsă până la el. Cu cât sunt înlăturate greșelile acumulate în timp, cu atât s-ar ajunge la adevăr și unitate, chiar dacă fiecare se găsește în rătăcire. Este nivel următor în a nega continuitatea și adevărul Bisericii și a consolida ambiguitatea.
Este important de remarcat că doctrina protestantă este foarte ancorată în social. De aceea, unitatea ecumenistă a fost mereu pusă în legătură cu pacea pământească, din care decurge toleranța. Conflictele care trebuie vindecate sunt îndeosebi între oameni, nu cu Dumnezeu. Așadar nu este de mirare că există un paralelism între ecumenism și colonizare și apoi mondializare. Scopul comun este realizarea unei culturi sociale pașnice și unitare în toată lumea, o „evanghelie socială”. E vorba de un soi de milenarism.
În ce constă abaterea de la credința ortodoxă?
Fiind o doctrină de origine protestantă, ecumenismul nu contestă direct vreo dogmă, dar intră în contradicție cu învățătura ortodoxă despre ecleziologie (despre unitatea și structura Bisericii). Tradiția ortodoxă a urmărit întotdeauna să păstreze neștirbit adevărul de credință cu o asemenea rigoare, încât a exclus prin anatematizare, excomunicare și caterisire orice erezie și pe susținătorii ei. Prin urmare, nu este și nu se consideră vinovată de abaterile în care au căzut sau au persistat diferiți eretici și comunitățile lor. Preocuparea Bisericii Ortodoxe este pentru a păstra unitatea internă a credincioșilor săi în jurul dreptei credințe, pe care o împărtășește și altora dacă sunt interesați. Ea nu se consideră a fi una dintre Biserici, ca și cum ar fi Ortodoxă față de cea Catolică, monofizită sau alte grupări, ci simplu Biserica lui Hristos.
Așadar teoria ecumenistă greșește în privința mărturisirii din Crez că Biserica este „una, sfântă, sobornicească/catolică și apostolească”. Abaterile vizează îndeosebi unicitatea și unitatea Bisericii: nu există mai multe Biserici cu credințe diferite și nici una care să fie împărțită în sine pe motive dogmatice. Unitatea Bisericii a fost păstrată prin condamnarea ereziilor și excomunicarea ereticilor, nu va fi obținută în viitor prin unirea cu ei. Recunoașterea Tainelor eterodocșilor (Botez, Împărtășanie, Preoție) este o eroare. La fel, comuniunea cu aceștia în rugăciune (liturgică sau particulară) constituie abatere canonică sancționată cu caterisirea clericilor și afurisirea mirenilor.
Care confesiuni sunt implicate în mișcarea ecumenică?
Bineînțeles că primii care au luat parte și au pus bazele ecumenismului au fost protestanții, dar acum sunt implicate practic toate confesiunile creștine, inclusiv ortodocșii, din nefericire. Așadar majoritatea facțiunilor protestante, monofiziții (denumiți orientali), catolicii și ortodocșii participă la mișcarea ecumenică prin diferiți reprezentanți, deși există destui care se delimitează de această direcție în sânul fiecărei grupări. Îndeosebi între ortodocși nici unul dintre Părinții Sfinți contemporani nu a fost de acord cu această implicare și mulți (Sfinții Paisie Aghioritul, Iustin Popovici, Ioan Iacob…) au fost foarte vocali împotrivă.
Unitatea urmărită este una inter-creștină sau inter-religioasă?
Din acțiunile derulate în cadrul mișcării ecumenice, se desprinde ideea că este căutată mai întâi unitatea lumii protestante pentru a fi credibili în ochii celorlalți, apoi a fost extinsă aria la creștini, dar scopul final este de a aduce la această unitate pe toți oamenii, de toate religiile. Mai mult, având în vedere modul cum se pune în practică această apropiere, nu este foarte limpede dacă unitatea finală este va fi formată pe baza Evangheliei lui Hristos sau pe baza credinței generale într-un Dumnezeu comun, ceea ce duce cu gândul la New Age și Antihrist.
În ce fel s-au implicat ortodocșii în ecumenism la nivel personal și oficial?
Din cauza credinței slabe, atracția spre împăcare cu toți oamenii, chiar prin compromisuri de credință, a făcut pe mulți ortodocși să fie deschiși și aprobatori față de eretici și necredincioși. Din păcate, această tendință s-a manifestat și la nivel oficial în Biserică, fapt ce a favorizat răspândirea acestei atitudini. Presiunile și interesele politice au făcut ca în acest joc să intre îndeosebi Patriarhia Ecumenică, dar și alte Biserici Locale. Patriarhia de Constantinopol avut inițiative importante în acest sens prin Scrisorile Enciclice din 1902 și 1920 și prin întrunirea din 1923, la care a fost decisă schimbarea calendarului, dar și prin găzduirea unei mari Conferințe ecumeniste în 1911. Apoi a fost printre primii membri de la înființarea Consiliului Mondial al Bisericilor (1948). Un răspuns ortodox la provocarea ecumenistă a fost tot mai presant și această temă a fost trecută pe agenda unui Sinod pan-ortodox, a cărui întrunire a fost pregătită din anii ΄60. Între timp, majoritatea Bisericilor Locale Ortodoxe au aderat la CMB fără o dezbatere riguroasă a subiectului. Începând din anii ΄70-΄80 au început lucrările Comisiilor Mixte de Dialog cu catolicii și orientalii (monofiziții).
Tema implicării Bisericii Ortodoxe în mișcarea ecumenică a fost în tot acest timp una controversată. Spre exemplu, deși o serie de Biserici Locale au recunoscut hirotoniile anglicane în anii ΄20-΄30, la Conferința de la Moscova din 1948 acestea au fost negate. Cu toate că presiunea noului curent ecumenist a fost mare, el nu s-a impus total, ci au existat ierarhi și teologi atât pro, cât și contra, moderniști și tradiționaliști.
Ce este Consiliul Mondial al Bisericilor?
Organismul oficial principal prin care se manifestă mișcarea ecumenică este Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB), înființat în 1948, care are membri multe Confesiuni. Doar catolicii au preferat să nu fie decât membri onorifici, observatori. Membrii (Confesiunile) deplini sunt asociați pe baza unui Regulament sau Constituții, care prevede că fiecare trebuie să recunoască în ceilalți elemente ale Bisericii adevărate și este urmărită atingerea unității Bisericii formate din toate formațiunile creștine.
Acest Consiliu ține Adunări Generale din 7 în 7 ani și până acum au fost organizate deja 10 astfel de întruniri la Amsterdam (1948), Evanston (1954), New Delhi (1961), Uppsala (1968), Nairobi (1975), Vancouver (1983), Canberra (1991) Harare (1998), Porto Alegre (2006) și Busan (2013), cea de-a 11-a urmând a se întruni la Karlsruhe (2022). La acestea au fost organizate dezbateri, manifestări și rugăciuni în comun, la care au participat adesea și cei de alte religii și triburi păgâne cu ritualurile lor. Mai mult, s-au discutat și recunoașterea dreptului la căsătorie al homosexualilor și alte chestiuni sociale.
Se poate spune că acest Consiliu este o dublare religioasă a Organizației Națiunilor Unite, cu scopuri mai mult pământești și sociale, iar pe plan religios se urmărește o atitudine de compromis, de recunoaștere reciprocă.
Ce sunt Comisiile Mixte de Dialog Teologic?
Biserica Ortodoxă a format două Comisii Mixte de Dialog, cu catolicii și monofiziții.
Dialogul cu monofiziții a avut nevoie de 4 întâlniri neoficiale care au pregătit terenul pentru dialog, la Aarhus (1964), Bristol (1967), Geneva (1970) și Addis Abeba (1971). Acestea au fost urmate de alte 6 întâlniri oficiale, la Geneva (1985), Egipt (1989), două la Geneva în 1990 și încă una în 1993, iar ultima la Atena (2014). Deși au fost negociate toate condițiile pentru refacerea comuniunii euharistice în 1993, această unire nu a putut fi pusă în practică, din fericire, din cauza opoziției credincioșilor din ambele părți, care nu sunt dispuși la un asemenea compromis.
Dialogul cu catolicii a început oficial după o Declarație comună a Papei Ioan Paul al II-lea și a Patriarhului Dimitrie al Constantinopolului în 1979. Au fost ținute 10 întruniri, cele mai de răsunet fiind de la Balamand (1993) și Ravenna (2007). Declarațiile comune semnate conțin compromisuri teologice importante prin introducerea noțiunii de „Biserici surori” și minimalizarea diferențelor doctrinare. În special Biserica Rusă a pus frână acestor dialoguri, cerând revizuirea acordurilor deja semnate și o abordare mai serioasă.
Principalul defect și desprinderea fundamentală de tradiția ortodoxă a acestor dialoguri provin din faptul că se urmărește o unire euharistică, nu o convertire de o parte sau de alta sau o dezbatere teologică onestă. Practic, duhul compromisurilor și concesiilor face ca aceste eforturi să fie străine de linia Sfinților Părinți și de canoanele Bisericii.
Rugăciunile în comun cu ereticii din cadrul mișcării ecumenice sunt îngăduite de canoane?
Una dintre cele mai spinoase probleme ridicate de ecumenism este aceea a rugăciunilor în comun. Este vorba de participarea la cultul altor confesiuni sau a lor la slujbele ortodoxe. Această comuniune în rugăciune merge chiar și până la împărtășirea euharistică în diferite situații. Aceste rugăciuni nu doar că sunt interzise de canoanele Bisericii (11, 45, 46 apost. și altele), dar ele urmăresc erodarea credinței și conștiinței credincioșilor că Ortodoxia este singura Biserică adevărată.
A fost validat ecumenismul la Sinodul din Creta (2016)?
După 55 de ani de pregătire, Sinodul pan-ortodox mult așteptat a fost întrunit în 2016 în Creta. Doar că au participat 10 Biserici autocefale și au lipsit 4. Ca pondere, cei absenți reprezintă mai mult de 60% dintre ortodocși. În plus, au existat destui ierarhi prezenți care au refuzat să semneze documentele. Mitropoliți reputați, precum Atanasie de Limassol[1], Ierotheos de Nafptaktos[2], Neofit de Morfu[3], Irineu de Baska sunt doar câțiva care și-au susținut chiar și public dezacordul din cauza ereziilor din textele sinodale. Iar două Biserici Locale, a Bulgariei[4] și a Georgiei[5], le-au catalogat oficial drept devieri dogmatice.
La acest Sinod au fost semnate 8 documente, dintre care unul privitor la ecumenism, numit Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine. Prin acesta este decisă oficial participarea Ortodoxiei la CMB și la ecumenism în general. Ierarhii participanți, pentru a ascunde compromisul inacceptabil pe care l-au făcut, au declarat că nu au fost abordate chestiuni dogmatice și, de aceea, credincioșii nu ar avea motive de îngrijorare. Însă adevărul este că ecumenismul este un subiect ce ține de dogmatică.
Căutarea unității Bisericii împreună cu ereticii, formarea turmei lui Hristos prin unirea cu aceștia și considerarea lor ca membri ai trupului lui Hristos constituie abateri grave de la învățătura dreaptă. Eterodocșii trebuie întorși la Biserica Ortodoxă, nu la o oarecare Biserică a lui Hristos imaginară, numită „una, sfântă, sobornicească și apostolească” (la pct. 1 sau 4 din Relațiile…) sau „Biserica veche a celor șapte Sinoade Ecumenice” (pct. 5) sau „Biserica veche” (pct. 8), care ar fi diferită de cea Ortodoxă.
Chiar dacă se afirmă explicit că Ortodoxia este Biserica lui Hristos (pct. 1 din Relațiile… și pct. 2 din Enciclică) și se poate interpreta din anumite expresii că ea a păstrat neschimbată credința apostolică (pct. 18 și 21 din Relațiile…), din păcate nu este exprimată nicăieri ideea că NUMAI Ortodoxia este Biserica, iar ceilalți sunt în afara ei. Dimpotrivă, concepția de ansamblu semnată la Sinod este teoria ecumenistă că toți credincioșii, ortodocși și eretici, fac parte din trupul lui Hristos, Biserica, chiar dacă au mai multe sau mai puține abateri de la credință. A fost adoptată perspectiva catolică aplicată la Ortodoxie că noi suntem deplini în credință și tradiție, dar nu până nu ne unim cu ceilalți, care sunt și ei părtași și purtători ai elementelor Bisericii lui Hristos. Bineînțeles că, după această concesie dogmatică inacceptabilă, pentru care Sfinții s-ar fi luptat până la sânge, este șubrezită poziția ortodoxă și dialogul este redus la o negociere din care pot decurge alte cedări de credință.
S-a schimbat mărturisirea de credință ortodoxă după Sinodul din Creta?
Cu toate că există o contrazicere directă a Crezului ortodox, nu a fost schimbat oficial după Sinodul din Creta pentru că nu au participat toate Bisericile Locale și nu a fost recunoscut de cele absente. Fără un consens pan-ortodox, mărturisirea de credință nu poate fi modificată. Ea rămâne la fel, dar trebuie observat că a apărut o dezbinare ce trebuie rezolvată pentru că ea afectează unitatea și integritatea Bisericii. Practic, nu există încă o alterare a credinței, ci o slăbire și un atac la adresa mărturisirii ei corecte. Cei care îmbrățișează erezia ecumenistă își pun în pericol mântuirea și legătura lor cu Dumnezeu, dar constituie o sminteală și pentru restul credincioșilor și un pericol că se va ajunge în viitor la o generalizare și oficializare a răului, care să înlocuiască mărturisirea dintotdeauna.
Mai precis, avem o situație paradoxală astăzi, când există o scindare între poporul credincios și ierarhia superioară. Aceasta vine din faptul că ecumenismul a fost promovat intens și statornicit prin implicarea în diferite organisme, ba chiar au fost adoptate decizii bisericești care îl validează, dar nu este impus credincioșilor. În schimb, el este aplicat și crezut de ierarhie în covârșitoarea ei majoritate. Se poate vorbi de un soi de apostazie la vârf, o răsturnare de situație.
Care este răspunderea credincioșilor și ce trebuie să facă pentru a se păzi în dreapta credință?
Ca și credincioși, clerici și mireni, avem datoria de a păzi intacte tradiția și credința ortodoxe, așa cum le-au păstrat Părinții Bisericii neatinse de ereziile cu care s-au confruntat. În acest sens, este necesară conștientizarea că ecumenismul asaltează astăzi Biserica noastră la fel sau mai rău ca rătăcirile din trecut. Unirea și compromisul cu eterodocșii subminează legătura noastră cu Dumnezeu și fidelitatea față de Evanghelia lui Hristos. Toate rugăciunile în comun și planurile de unire sunt deraieri care nu trebuie acceptate, îngăduite. De la apostoli am moștenit o atenție sporită să nu ne rătăcim de la dreapta credință, ci să stăm tari în ea pentru a moșteni viața veșnică. Avem o mare răspundere să nu mergem pe căi greșite.
Mai mult, după cum se spune în Enciclica Patriarhilor Răsăriteni din 1848, poporul este apărătorul credinței și ierarhii nu pot face ceva de capul lor, împotriva tradiției și contrar cu restul credincioșilor. Deci este necesară o reacție din partea oricui, la măsura fiecăruia, ca să nu ne facem părtași la abaterile mai-marilor bisericești.
Clericii care sunt atașați de credință au dreptul canonic și o datorie morală să o apere chiar și prin întreruperea comuniunii cu superiorii care o trădează. Iar mirenii se pot alătura acestora la slujbe. Canonul 31 apostolic și 15 I-II Constantinopol permit și chiar laudă pe cei care întrerup pomenirea unor astfel de episcopi, care propovăduiesc erezii în public și cu capul descoperit. Astăzi avem o asemenea situație pentru că episcopii au semnat o hotărâre eronată și nu se dezic de ea, ci chiar continuă pe aceeași cale a unirii ecumeniste.
Aceste prevederi canonice arată că Biserica nu este la discreția ierarhiei, ci ea poate și se cuvine să fie mustrată de restul credincioșilor. Scopul este ca erezia să nu înainteze, ci să fie oprită. Este bine ca în interiorul Bisericii să apară neliniștea cea bună față de rătăcirile care o bântuie, nu rupturi, conflicte și schisme păguboase. Chiar dacă, până la o condamnare sinodală, clericii aflați în greșeli dogmatice sunt purtători ai harului sacramental, este permisă și nimerită întreruperea comuniunii cu ei ca o dojană și ca un efort de refacere a păcii bazate pe dreapta credință, tulburată de noua erezie.
Trebuie să ne cunoaștem bine credința, să o apărăm și să ne ferim de noua erezie a ecumenismului, care contaminează mințile a tot mai mulți oameni prin rugăciuni în comun, cununii mixte, acorduri și uniri mincinoase.
Astăzi, 13 iulie 2021, la prima ședință a Sfântului Sinod Permanent, … a fost primit vizita Ministrului Sănătății dl. Vasilios Kikilias și a Prof. de la Universitatea din Atena, dl. Sotirios Tsiodras.
După întâlnire, dl. Kikilias, în timp ce a mulțumit Preafericitului pentru găzduire și primire, a arătat că a cerut sprijinul Bisericii în efortul de a înfrunta pandemia prin acțiuni de informare, astfel încât cei care au îndoieli și temeri să se vaccineze pentru a fi protejat binele vieții. Apoi dl. Tsiodras a caracterizat drept ziditoare întâlnirea și a accentuat îndeosebi faptul că, în acest moment de mare răspândire a virusului în societate, a fost folositor să fie cerut cuvântul de sprijin din partea ierarhiei pentru pliroma Bisericii cu care suntem tovarăși în căutarea adevărului și sperăm că prin vaccinare vom reveni la o normalitate.
Din partea sa, Preafericitul Arhiepiscop a făcut referire despre o întâlnire folositoare și critică…
După întâlnire, SSP și-a continuat ședința și a decis:
1) Să trimită către Sfânta Arhiepiscopie a Atenei și Sfintelor Mitropolii ale Bisericii Greciei o Enciclică corespunzătoare către popor cu scopul informării credincioșilor despre învățătura duhovnicească și canonică a Bisericii pe teme de pandemie, recomandând priveghere duhovnicească și participarea deasă la viața ei de cult.
2) Să recomande încă o dată alegerea liberă a vaccinării drept soluție exclusivă și verificată științific pentru oprirea răspândirii virusului.
3) Să reamintească faptul că singura competență să exprime opiniile Bisericii Greciei pe toate subiectele care se ivesc este S.S.P. ca «voce sinodală» permanentă/constantă, iar reprezentantul lui, Preasfințitul Mitropolit Atenagora de Ilios, Aharnon și Petrupolis, este singurul emițător al deciziilor sale către mijloacele de informare.
4) Să verifice și să limiteze orice voce absurdă și izolată, care e în disonanță cu regimul sinodal al Bisericii și cu regula de veacuri a tradiției ei cu scopul de a fi evitate smintirea credincioșilor și periclitarea sănătății tuturor.
Din partea Sfântului Sinod Permanent al Bisericii Greciei
Nota noastră: În contextul unei presiuni mari asupra Bisericii din partea oficialităților de a sprijini vaccinarea contra covid, decizia Sinodului grec este o bătaie în retragere, un răspuns negativ la așteptările statului. Acesta este un semnal bun, este păstrată linia de până acum a majorității Bisericilor Locale de neutralitate. Bineînțeles că de dorit ar fi fost să fie exprimată o critică pe probleme de etică, lucru ce stă în competența Bisericii, dar încă nu se înregistrează o înrolare a ei în sfere ce-i depășesc și i-ar submina autoritatea.
Pe de altă parte, oripilează atitudinea inchizitorială de a astupa orice voce dizidentă sub pretextul că Sinodul Permanent este autoritatea ultimă. Însă, în felul acesta este ignorat Sinodul Ierarhiei, compus din toți episcopii din Grecia. În multe puncte sensibile Sinodul Permanent a luat decizii care erau peste competența lui, cum ar fi în probleme dogmatice delicate ce privesc Sinodul din Creta, recunoașterea schismaticilor ucraineni și, foarte recent, emiterea unor reglementări liturgice cu privire la slujirea cu restricții a Învierii de anul acesta.
Din păcate, există foarte multe teorii extreme legate de vaccinare, care fie o ridică nejustificat în slăvi, fie speculează tot felul de pericole nano-metrice și de pierdere a harului. Cert este că există probleme serioase medicale și sociale. Siguranța vaccinurilor este mai mult decât îndoielnică, iar obligativitatea ei este un semn al instaurării unei dictaturi culturale cumplite la nivel mondial, în care este târâtă și Biserica. Implicarea ei atât de puternic sau, mai bine zis, reducerea ei la un nivel social viciază serios menirea sa duhovnicească, de mântuire a credincioșilor. Ținta nu ar trebui să fie viața trupului, ci chiar dimpotrivă, să fim dispuși să renunțăm la el pentru ceva mai înalt, pentru suflet și învierea în împărăția lui Dumnezeu.
Din păcate, lucrarea Duhului Sfânt este tot mai ștearsă și nebăgată în seamă în detrimentul celei materiale. În loc să stăpânească frica și cutremurul în fața lui Dumnezeu, domină frica de autorități și de amenințări și persecuții. Învățătura creștină tocmai prin trăirea ei ar trebui să fie superioară, nu prin teorii ieftine. Așa se ajunge să fie emise hotărâri sinodale împăciuitoare, la limita corectitudinii, foarte depărtate de duhul fierbinte al Evangheliei. Cum pot avea acestea pretenția la exclusivitate când nu au autoritatea cerească necesară, ci sunt influențate de miniștri, doctori și alți factori de putere?
Nu pot să nu remarc o afirmație din articolul menționat mai sus al IPS Ierotheos, intitulat Vaccinurile în stricăciunea omului. Acesta scrie: „Pe teme medicale, au valoare deciziile organelor colective medicale. Evident, există și opinii diferite izolate, dar în final vom primi opiniile organelor colective științifice ca mai autentice. Același lucru se întâmplă și în spațiul bisericesc. Primim deciziile Sinoadelor la care au conlucrat mulți Episcopi și ignorăm vocile izolate. Același lucru este valabil și pe teme teologice dogmatice. De exemplu, pe teme hristologice au luat decizii Sinoadele Ecumenice, pe care le primim, cu toate că există episcopi și teologi izolați care nu sunt de acord”. Foarte dubioasă această abordare democratică, prin care majoritatea contează, nu adevărul științific sau dogmatic. Iar paralela dintre dogme și știință este inexactă; tocmai că nu există episcopi și teologi care să nu accepte Sinoadele Ecumenice fără să fie anatematizați/excluși. Sau s-a schimbat între timp situația?
A fost bulversată total situația bisericească! Nu numai că sunt luate decizii care constituie o răsturnare a sfintei tradiții, dar este justificată și «pocnirea» oricărei voci contrare. Inițial, cei 12 ierarhi care constituie Sfântul Sinod Permanent, au interzis celorlalți 70 de Mitropoliți să aibă opinii și păreri în public despre pecetluirea sfintelor biserici (o dată oprirea Sfintei Liturghii, altă dată interzicerea participării credincioșilor, altă dată închiderea bisericilor șamd)! Recent, au început persecuțiile împotriva clerului, nu numai simpli preoți, ci și arhierei! Acum a devenit cunoscut că cei 12 ierarhi din SSP au certat printr-un document doi arhierei din altă Biserică: pe Întâistătătorul Bisericii Ciprului, precum și pe Preasfințitul Mitropolit de Morfu! Iată ce menționează «philenews.com» pe 9 iunie 2021:
«Prin scrisoarea sa, Sfântul Sinod al Bisericii Greciei își exprimă durerea că Neofit de Morfu afectează pliroma creștină din Grecia prin cuvântările și predicile sale, nu numai prin proorociile lui, ci și pe tema vaccinării împotriva coronavirusului. A cerut să se facă recomandări Mitropolitului de Morfu… a fost exprimată, de asemenea, și durerea pentru referirile Preafericitului Hrisostom despre măsurile care au fost luate în biserici în perioada Paștelui și concret pentru referirea sa la Biserica Greciei despre slujba Învierii la ora 9 p.m.».
Cu ce drept trimit cei 12 o scrisoare către altă Biserica fără să întrebe pe ceilalți 70? De ce nu dau publicității scrisoarea? Cum susțin că pot să judece situația altor arhierei, în timp ce ei înșiși nu primesc vreo critică? În ce fel au găsit aceste acuzații nefondate despre «interferență», după cum menționează mai departe reportajul canalului TV RΙC? Cum este posibil să afecteze Mitropolitul de Morfu pliroma Greciei, și nu de exemplu Arhiepiscopul Atenei sau oricare Mitropolit care apare în mass-media care are anvergură peste toată Grecia? Pe de altă parte, cum susține SSP că vaccinarea nu este o chestiune bisericească, dar acum se gândește nu cumva predicile sale să afecteze ritmul vaccinării? De ce nu se face nici o mențiune nici în comunicatul SSP, nici în cel al Sinodului Ciprului?
Răspunsul îl dau indirect două fapte. Întâi, a doua zi după ce a fost făcută cunoscută scrisoarea, Arhiepiscopul Atenei s-a deplasat în Insula Mare (Cipru) ca să sfințească împreună cu cel al Ciprului o nouă catedrală. De vreme ce au relații amicale, concluzia logică este că ținta scrisorii a fost Mitr. de Morfu.
În al doilea rând, cunoscuți «Hercule» ai Fanarului, de ex. A. Vavuskos, PS Chiril (Katerelos), acum titular al inexistentei Mitropolii de Krinis și fost Episcop al inexistentei Episcopii de Avidos ș.a. nu s-au ocupat de cazul de față, deși abia cu puține zile înainte cel dintâi publicase un studiu ca să semnaleze o «neregulă» a SSP cu privire la cazul Preasfințiților de Kithire și de Etolia, ca să-și depună dorința să fie desemnat imediat drept procuror. Acum nu au fost deranjați de nici o «neregulă»? Evident că ajunge, pentru că a fost luat la țintă Mitr. de Morfu.
Fiecare Episcop mustră chiar și Sinodul!
«Potrivit sfintelor canoane și ecleziologiei ortodoxe, Episcopul are responsabilități și competențe nu numai pentru eparhia pe care o păstorește, ci și pentru întreaga Biserică Locală de care aparține, ba chiar și pentru toată Biserica Ortodoxă când e vorba de subiecte generale… Toate acestea decurg nemijlocit din vrednicia episcopală sunt interconectate cu ea, provin din «dreptul divin». Tocmai de aceea nu Sinodul Ierarhiei, ba nici Sinodul Ecumenic nu pot să-i anuleze sau să-i îngrădească drepturile… ar fi putut să-i zică Mitropolitului… îți interzic să predici?» (Articole – Studii – Scrisori, vol. 3, p. 82-83).
Acestea le-a scris fericitul părinte Epifanie Teodoropulos, cunoscător neîntrecut al tradiției bisericești! Prin urmare, fiecare Episcop are responsabilitate față de întreaga Biserică și nu să-l lipsească nimeni de ea! Martor nemincinnos este Sf. Gură de Aur, care scrie: «Pentru că întâi-stătătorul Bisericii nu trebuie să se îngrijească numai de aceea care i-a fost încredințată de Duhul, ci și de toată [Biserica] întinsă în lume» (Cuvânt către «Eustatie al Antiihiei»).
Din această autoritate «de drept divin» a arhieriei lui poate nu numai să exprime o opinie, ci și să-i mustre pe episcopii împreună cu el chiar pe teme mai mici , precum, de ex., reiese din canonul 21 de la Sardica: «…dacă fiecare dintre noi… episcopii, când ar vedea un episcop, ar întreba pricina călătoriei…».
Totuși are dreptul să judece și întregul Sinod! Sf. Teodor Studitul, deși simplu monah(!), nu numai că a mustrat foarte ascuțit SINODUL din 809 din vremea Patriarhului Nichifor mai ales pe motive canonice, nu dogmatice, ba l-a îndemnat fierbinte pe Papa Leon al Romei (Epistolele 33-34) să convoace un antisinod, astfel încât: «aflând doritorii în SINODUL ADULTERIN o trambulină a fărădelegii, să nu alunece ușor în păcat… așa-zisa la ei ICONOMIE a Satanei se va numi trădare antihristică…».
Ierarhii sinodali sunt datori să sesizeze că deciziile lor nu sunt mai puternice deoarece s-au adunat mai mulți și, prin urmare, adăugăm arhieria fiecăruia și concluzionăm la puterea a 12 «arhierii»! Una este arhieria aceasta a Domnului! Oricine se împărtășește de ea săvârșește adevărul, nu mulțimea! Fiecare episcop poate și este dator să judece pe toți și chiar Sinoade deoarece el însuși, purtând arhieria pe care o poartă toți episcopii împreună cu el, se supune tuturor celor scrise de Sfânta Evanghelie și pe care le-au decis Sinoadele Ecumenice, și nu celor pe care le decide un SP cu puțini membri cu acordul Cezarului! Epistola Sinodală a Patriarhiei Ecumenice din 1895 este clară în această privință: «Fiecare Episcop este cap și președinte al Bisericii lui parțiale, fiind supus numai dispozițiilor și deciziilor sinodale ale întregii Biserici ca fiind singurele infailibile».
Îi deranjează ca peștii pe Sultan
Mitropoliții care au judecat în perioada anterioară deciziile celor 12 membri ai SSP aveau nu numai dreptul, ci și obligația să o facă. Atunci de ce a reacțiomat SSP? De ce este pentru clericii cu o VINOVĂȚIE de orice grad o inerție absolută, dar prigonesc pe cei care își exprimă opinia? A fost o chestiune de onoare pentru că… a fost atinsă? A văzut cineva pe Arhiepiscopul Ieronim al Atenei să fie atât de atins, încât să nu se deplaseze în Cipru?
Trebuie să fie ațintită privirea spre viitor, având cunoașterea trecutului, ca să primească răspuns. Niciodată nu a fost plăcută centrelor de putere critica, de aceea recent ierarhii care s-au ridicat au fost trimiși în «exil» (Augustin Kandiotis la Florina, Nicodim al Atticii a fost scos din scaun, cel din N. Ierseas a fost mutat, cel din Calcedon a fost decăzut șamd). Ca atare, diferența față de trecutul recent este că în ultimii ani este se observă tentativa unei garantări INSTITUȚIONALIZATE a interzicerii cuvântului: La Colimbari au fost dezavuați «fundamentaliștii» de orice natură deoarece reacționau, Sinodul desemnat al Fanarului a dat epitimie pentru Episcopul de Irinupole și pentru Secretarul suprem al Sfintei Chinotite deoarece l-au judecat pe Arhiepiscopul de Australia, SSP a interzis episcopilor să facă declarații publice și «îl vânează» până și pe PS de Morfu ș.a.
Ce concluzie să tragă cineva din toate acestea? Se urmărește să fie pusă o «botniță sinodală», așa încât să fie fără îndoială de vreme ce provine de la… Sinod! În deceniile precedente, deoarece situația ecumenismului, adică a căii dictatoriale spre unire, era la începuturile ei, a atras argumentări false de orice fel ca să ascundă cele ce urmează (de ex., dăm mărturie ortodoxă papistașilor ș.a.). Au mai fost păstrate argumentele pentru că situația a ajuns în impas. Neavând alte argumente plăsmuite, ca să ascundă arbitrariul, care «e viu și împărățește», mai vin cu altele la mijloc: înfricoșarea cu caterisirea, amenințarea cu darea jos din scaun, adică VIOLENȚA!
Nu este prima dată când se întâmplă în cei 2.000 de ani de istorie bisericească. Dacă se cercetează când au intervenit unele ca acestea, se va încredința că lucrurile au luat o astfel de întorsătură ori de câte ori se pregătea o tentativă de unire forțată a ortodocșilor cu ereticii. «Resursele» vechi ale diavolului rămân aceleași și astfel din fericire le mai recunoaștem. Deci doresc tăcerea oricărui opozant pentru că ne aflăm în pragul unei dictaturi politice mondiale și a unei uniri religioase… Totuși «cuvântul lui Dumnezeu nu se leagă» și mai ales în epoca noastră, când încă este garantată libertatea cuvântului.
Conform informațiilor exclusive puse la dispoziție de Αγγελιαφορος, Mitropoliții Serafim de Kithire și Cosma de Etolia sunt cercetați și li se întocmește un dosar de către Comisia Sinodală pentru probleme dogmatice și canonice. Învinuirile aduse se referă la nesupunerea lor față de deciziile Sinodului pe tema ucraineană și restricțiile impuse de stat și Biserică pe motiv de covid-19 de Paști.
Există o fotografie cu o parte din documentul Comisiei:
Acuzațiile aduse celor doi Mitropoliți sunt următoarele:
1) răspândirea de știri false;
2) instigarea credincioșilor la nesupunere față de recomandările Bisericii și ale statului într-un grad delictual și cu primejduirea sănătății publice;
3) rătăcire teologocă;
4) desconsiderarea conducerii lor bisericești superioare;
5) nesupunere;
6) smintirea foarte grea a credincioșilor.
Motivele invocate, care reies din fragmentul fotografiat, sunt că nu se supun deciziilor sinodale și-și depășesc atribuțiile primite prin hirotonie și provoacă și pe alte persoane la neascultare față de deciziile Bisericii. Apoi că denunță și acuză sistematic, prin scrisori care sunt publicate înainte de a fi citite de organele competente, Sinodul Permanent și Sinodul Ierarhiei că ar lua decizii ce contravin dogmelor Bisericii, fapt ce are ca rezultat primejduirea unității Bisericii Greciei cu Patriarhia Ecumenică pe subiecte de interes inter-ortodox și punerea la îndoială a prerogativelor canonice ale aceleia (pe subiectul ucrainean). Un alt argument este că ei provoacă sminteală credincioșilor și schismă în trupul euharistic.
Așadar, dacă până acum deciziile deviante au fost promovate prin sfidarea credincioșilor și a bunului simț, este foarte probabil ca de acum ierarhia grecească să treacă la persecuții tot mai fățișe. Pe de altă parte, se poate constata ce mare valoare are mărturisirea curajoasă a adevărului, fără de care apostazia de la credința dreaptă înaintează încet și sigur.
Știrea de ieri că Biserica Rusă ar presa pe credincioși să se vaccineze este o manipulare. Declarațiile pe această temă făcute de Mitropolitul Ilarion, președintele Departamentului de Relații Externe, sunt opinii personale, nu exprimă poziția Patriarhiei de Moscova. În ciuda poziției sale înalte, ieșirea sa la un post de televiziune rusesc a fost una particulară, nu în calitate de purtător de cuvânt.
Foarte multe agenții de știri au colportat titlul tendențios că Biserica Rusă îi numește păcătoși pe cei care nu se vaccinează contra covid-19. Aceast este descisă ca fiind poziția Bisericii Ruse, dar sunt citate doar cuvintele dintr-o emisiune TV ale ierarhului menționat.
Declarațiile Mitr. Ilarion sunt, într-adevăr, răscolitoare. Într-o emisiune la postul național Russia 24, el a explicat că adesea mirenii vin să se mărturisească la el, pocăindu-se că nu s-au vaccinat. Ei se simt vinovați că ar fi infectat pe alții și unii chiar ar fi murit din această cauză. “Vin și spun: ‘Cum voi trăi cu asta acum?’. Și mi-e greu chiar și mie să le spun cum să ducă asta. Trebuie să recuperezi toată viața pentru păcatul comis. Păcatul este că te gândești la tine în loc să te gândești la ceilalți”, a spus Mitropolitul. “Suntem răspunzători – fiecare dintre noi – nu doar de noi înșine și nu doar de cei dragi ai noștri, ci și de cei care intră în contact cu noi.”
În lunile din urmă, Mitropolitul Ilarion a vorbit constant la TV despre nevoia de a respecta regulile și a lua măsuri de precauție pentru a evita infectarea. În luna iunie, ierarhul și-a arătat “atitudinea sa pozitivă” față de inițiativa guvernului de a face vaccinarea obligatorie pentru cei din serviciul public. “Bineînțeles, este de dorit să fie respectat principiul voluntariatului în raport cu vaccinările – principiu care a fost exprimat chiar de la început. Dar există și principiul responsabilității oamenilor pentru viața celorlalți”, a explicat el.
Așadar, în primul rând, declarațiile Mitropolitului sunt ridicole pentru că nu există o vinovăție concretă pentru care Biserica să ceară pocăință cuiva care nu s-a vaccinat. Apoi este cu atât mai absurd să vorbească de o povară a conștiinței pe toată viața. Este un discurs pur sentimental, lumesc, fără legătură cu morala Bisericii, cu poruncile lui Dumnezeu.
În România, sursă acestei știri este indicată ca fiind agenția Reuters. Mesajul preluat este că există foarte multe infectări și Biserica se implică, îi îndeamnă și îi ceartă pe oameni să se vaccineze, altfel săvârșesc un păcat major. Totuși cifrele vehiculate nu sunt contextualizate corect nici ca procent din populație, nici comparativ cu alte boli sau cauze de moarte cum ar fi accidentele rutiere curente, fumatul etc. În plus, nu se spune nici că vaccinul nu împiedică transmiterea bolii potrivit declarațiilor oficiale, valabile cel mai probabil și pentru tipurile de vaccinuri din Rusia, cel puțin Sputnik-V, pe bază de ARNm.
Pentru contextualizare, merită menționat că acum mai puțin de 2 săptămâni în urmă, starețul marii Mănăstiri rusești Valaam, Episcopul Pangratie, a încercat să facă obligatorie vaccinarea contra covid-19 pentru obște și pentru tot personalul auxiliar. În acest sens, a invocat ascultarea de stareț și ierarhie și a amenințat cu scoaterea din mănăstire și schiturile ei pe toți care se opun. Bineînțeles că această atitudine a creat opoziție, sminteală și uimire în rândul credincioșilor. Dar se pare că toată tulburarea s-a încheiat cu bine. Episcopul Sava, Administratorul-Șef al Patriarhiei Moscovei, de care depinde M-rea Valaam, a clarificat faptul că Patriarhul Chiril nu impune nimănui vaccinarea și el este cel care decide în această chestiune. Mai mult, măsurile obligatorii din zona Moscovei pentru lucrătorii publici nu sunt valabile pentru organizațiile religioase. Nici măcar Președintele Putin nu le agreează, dar ele ar putea fi impuse la nivel regional.
Concluzia reală este că, dimpotrivă, Biserica Rusă nu este adepta forțării oamenilor să se vaccineze, chiar se ferește de o astfel de poziționare oficială. Vocea unor ierarhi sau clerici individuali pur și simplu nu este reprezentativă, ci mai degrabă vedetistă, sentimentală, de impresie. Iar cei care le preiau fac un deserviciu Bisericii (Ruse) voit sau involuntar, mai ales prin folosirea unor expresii de genul: “puternica Biserică a Rusiei i-a mustrat pe ruși”. Parcă viața, mai ales cea bisericească, e mai mult decât un vaccin și boală; contează mai mult discernământul, onestitatea și îndeosebi ascultarea întru cunoștință de Dumnezeu, nu orbește și fără judecată. Vaccinarea în cauză comportă discuții mult mai documentate, serioase și bazate pe date sigure pentru că riscurile nu sunt mici, iar răspunderea morală este, de asemenea importantă.
