Deși este foarte puțin cunoscut motivul pentru care a scris Sf. Andrei Criteanul Canonul cel Mare, care a ajuns să fie la loc de cinste în cadrul slujbelor din Postul Mare, totuși el nu este de puțină însemnătate. Ba chiar este de mare interes și folos pentru vremurile bisericești pe care le trăim astăzi.
Păcatul Sf. Andrei Criteanul
După cum se poate intui, scrierea Canonului Mare a venit ca pocăință publică pentru un păcat major pe care l-a săvârșit Sf. Andrei Criteanul. Acesta a constat în semnarea unei hotărâri sinodale de reînviere a ereziei monotelite la anul 712, sub presiunea armelor, la comanda împăratului bizantin Filipikos din vremea aceea. Faptul este menționat în mai multe surse, dintre care una este Triodul explicat al ierom. atonit Makarios Simonopetritul.
Interesant este că plânsul pentru această greșeală, așa cum se regăsește exprimat în strofele canonului, a fost ca pentru o întinare a sufletului și a trupului, nu ca pentru o simplă greșeală rațională ce trebuie îndreptată. El ia o formă teologică tocmai pentru că trădarea credinței are implicații grave și afectează în primul rând mintea și raportarea corectă la Dumnezeu. Nu e vorba doar de o cădere din ispită, care să necesite o îndreptare a unei patimi, ci o dezechilibrare totală a minții, chiar dacă nu s-a manifestat în fapte de rușine morale concrete. În plus, a existat la mijloc și lașitatea în fața persecuției și compromiterea prin apostazie din frica față de oameni și trădarea lui Dumnezeu.
Renegarea credinței sănătoase pentru una eretică echivalează cu decăderea din raportarea duhovnicească la Dumnezeu la una intelectualistă, adaptată cerințelor și neputințelor omenești. Altfel spus, lepădarea de dreapta cinstire echivalează tocmai cu abandonarea de la lupta cu patimile și trecerea la o viețuire intelectuală, formală.
Pentru a înțelege mai bine mesajul transmis de Sf. Andrei, trebuie să detaliem puțin legătura dintre credință și nevoința duhovnicească, după care vor veni de la sine concluziile.
Dogmele trebuie prinse prin curățirea minții
Cândva, pe la începutul vieții mele călugărești, am primit îndemnul să înțeleg pentru început dogmele cu puterea minții pentru a nu ispiti pe Dumnezeu și a căuta lucruri înalte, ceea ce ar fi un semn de mândrie. Pe atunci am simțit că ceea ce mi se sugera era o poziționare greșită, că, odată intrat pe făgașul înțelegerii omenești, greu aș mai apuca pe cel autentic duhovnicesc. M-aș fi pus pe o cale deviată. Am adus la vremea aceea ca argument împotrivă sfatul Sf. Paisie Aghioritul: „Cel ce trece cu vederea iluminarea dumnezeiască și dă întâietate minții, (alcătuind numai o predică frumoasă cu cuvinte frumoase), unul ca acesta se înrudește cu arienii, care credeau că Hristos este zidire a lui Dumnezeu” (mai multe citate asemănătoare se găsesc în cartea Epistole. Cale către cer). Și el continuă: „Duhul Sfânt nu se coboară cu aparatele, de aceea teologia nu are nici o treabă cu duhul științific. Duhul Sfânt pogoară Singur când află condițiile duhovnicești în om”. Pe lângă toate acestea trebuie adăugat, desigur, și avertismentul de a nu căuta lumini și descoperiri, ci smerenie și vederea propriilor păcate.
Așadar avem o situație paradoxală: pentru cunoașterea lui Dumnezeu este nevoie neapărată de luminarea Duhului Sfânt, însă nu o putem căuta pe aceasta pentru a dobândi cultură și informații teologice, ci doar pentru pocăință. Deci cum și cine va dobândi această cunoaștere?
Răspunsul este că doar cei înaintați în smerenie câștigă înțelegerea curată a tainelor lui Dumnezeu, nu numai a celor înalte, ci și a celor mărunte. De aceea în Biserică trăim prin credință și pornim de la păzirea lucrurilor simple și de bază, descoperite în Sfânta Scriptură și în tradiția ortodoxă. Mai departe, ne punem încrederea în cei sporiți și în scrierile patristice, dar cu și pentru pocăință. Avem suficiente mărturii care să ne pună pe calea cea bună și condiții care să ne ducă la luminarea Duhului Sfânt. Important este a nu ne încrede în propria gândire limitată, ci a primi în inima noastră cu convingere învățăturile mântuitoare ale Bisericii. Apoi suntem chemați să ajungem astfel și la terenul solod al curățirii inimii.
Dorul și necesitatea cunoașterii prin luminare
Deci limitarea la credința față de învățăturile evanghelice nu este o încătușare și o autosuficiență, ci este o expresie a smereniei, a recunoașterii orbirii sufletești și urmărește păzirea de a nu cădea în amăgiri. În plus, ea trebuie să ducă la curățirea „cablurilor duhovnicești” prin care să curgă înțelegerea cea autentică, smerită și plină de pocăință. Cunoașterea lui Dumnezeu este absolut necesară pentru a trăi îndreptarea vieții și a lucra mântuirea, ea nu este nicidecum o dobândire de informații și teologii abstracte, ci o deschidere a minții spre adevăr și dreptate, are o valență morală. Există o legătură strânsă între lupta cu patimile și cunoașterea duhovnicească. Doar cea din urmă poate da puterea de a birui păcatele.
Mai precis, este trebuincioasă statornicirea în universul credinței pentru că doar aceasta aduce în suflet tărie atât de la Dumnezeu prin har, cât și întărire a conștiinței prin adevărurile revelate pentru a face cele plăcute Domnului și a scăpa de cursele diavolului. Poruncile lui Dumnezeu au nevoie de o cunoaștere clară și aceasta vine, la rândul ei, prin străduința de a le împlini.
În Ortodoxie, această creștere prin susținerea reciprocă armonioasă între viețuirea curată și cunoaștere este păstrată cel puțin la nivel teoretic, nu este pierdută ca în celelalte religii și erezii. Ea se regăsește în oamenii simpli la inimă, după cum o descrie același Sfânt Paisie: „Când în om merge înainte curăția și vine simplitatea cu credința ei fierbinte și cu evlavia sa, atunci se sălășluiește în noi Sfânta Treime și prin acea iluminare dumnezeiască ușor află cineva cheia noimelor dumnezeiești, așa fel ca să explice Duhul lui Dumnezeu într-un mod foarte simplu și firesc, fără durere de cap intelectuală”.
Folosul științei exterioare în cunoașterea duhovnicească
Chiar dacă noimele duhovnicești pot fi prinse numai cu mintea luminată de Dumnezeu, trebuie precizat despre cultura exterioară că ea poate fi de real folos pentru explicarea în cuvinte clare altora și zidirea tuturor. Astfel, cei „care au știința de carte exterioară, precum și pe cea lăuntrică, a sufletului, pot descrie tainele dumnezeiești și le pot explica în mod corect, precum au făcut mulți dintre Sfinții Părinți”.
În general, formulările dogmatice, deși pot părea greoaie, ele sunt simple și la obiect. Sunt de neînțeles pentru cei nefamiliarizați, dar sunt clare și borne importante pentru cei interesați de mântuirea lor, fiecare după puterea proprie intelectuală.
Măsura Ortodoxiei
Din tabloul acesta reiese limpede că măsura cunoașterii lui Dumnezeu nu este una la îndemâna tuturor, chiar dacă este cerută fiecăruia în parte. Este cerească, dar trebuie împlinită pe pământ. Este o cetățenie din altă lume, a Duhului Sfânt, dar ușor furată și deraiată la un nivel formal lumesc. De aceea este nevoie de luminători și mărturisitori care să înfrunte amăgirile mici și persecuțiile mari, dar și de poporul credincios care să urmeze adevărul descoperit de sus cu multă sudoare și chiar sânge.
Măsura omenească nu încape cele ale Duhului. Poate avea înălțări spirituale, poate iubi și duce nevoințe mari, dar se lovește de o limită, a lipsei de curățire a minții prin har. De aceea intervin înșelări cumplite, poticniri în păcate mari sau mărunte, orgolii grosolane și căderi fine, erezii strâmbe și amăgiri subtile.
Zăgazul care ține sufletul pe calea cea dreaptă este format din dogmele ortodoxe și toate învățăturile sfinte. Dar această ghidare nu este una strict intelectuală, exterioară, ci are un profund caracter moral și lăuntric. Atunci când mintea noastră nu se încadrează în limitele dreptei credințe, nu înseamnă că îi lipsesc musai unele informații, ci că ceva tulbură ochiul sufletului și nu poate privi curat, nu se poate ridica de la nivelul pământului la cel al inimii smerite. Nu doar prin studiu teologic se înțeleg noimele duhovnicești, ci prin dublarea sau chiar premergerea pocăinței și a luptei cu păcatele, care curăță mintea să poată ieși din modul de gândire rațional și material spre cel în Duhul Sfânt și ceresc, al inimii înfrânte. Ajută foarte mult explicațiile Sfinților despre cele sfinte, dar este absolut necesară înmuierea și buna transformare a minții.
De aceea măsura Ortodoxiei constă în păzirea învățăturilor dumnezeiești cu duh smerit, cu credință sinceră. Există pericolul de a încerca să fie prinse acestea cu fantezii filozofice omenești elaborate sau banale, după cum scrie Apostolul Pavel: „Nimeni să nu vă smulgă biruinţa printr-o prefăcută smerenie […], încercând să pătrundă în cele ce n-a văzut şi îngâmfându-se zadarnic cu închipuirea lui trupească”(Col. 2: 18). Din aceasta rezultă cele două extreme, laxismul dogmatic și moral, adică o Ortodoxie modernizată și adaptată mai mult sau mai puțin neputințelor omenești, și rigorismul fanatic, care prinde cu dinții câteva reguli canonice sau dogmatice, dar cu ură față de alții în loc de dragoste cu discernământ față de Dumnezeu și față de toți oamenii.
Pentru a răzbate prin tot acest hățiș al ispitelor și a dobândi credința și cunoștința adevărate și mântuitoare, e nevoie de o mare trudă. Iar cel care duce această nevoință nu poate renunța ușor sau fără să resimtă dureros căderea din buna cinstire a lui Dumnezeu. Ori mărturisește până la capăt, ori se pocăiește penrru abateri, ori apostaziază și-și pierde sufletul jalnic.
Concluzii și actualitate
Pentru a ajunge Dumnezeu la inimile oamenilor și ei la cunoașterea Lui, este necesar un depozitar al cuvintelor Lui, care este Biserica. În plus, ea trebuie să lucreze conform cu menirea ei, adică să furnizeze cuvânt adevărat și mediul prielnic pentru pocăință. Paznicii care veghează la aceasta sunt cei ce au primit luminarea de la Dumnezeu, iar cei care se folosesc sunt cei care au nevoie de cuvântul Evangheliei, care încă nu au ajuns la treapta dobândirii harului. Oricum, chiar și cei care au experiență duhovnicească au nevoie de ajutorul tradiției ortodoxe și de un mediu potrivit al vieții liturgice și morale.
Revenind la Sf. Andrei Criteanul, acesta și-a plâns amarnic păcatul lepădării de dreapta credință. Ca episcop, el practic a contribuit la distrugerea rânduielii din Biserică pentru că se presupune că ierarhii sunt cei aflați pe treapta luminării dumnezeiești și sunt nu doar credincioși și păzitori ai Evangheliei lui Hristos, ci și trăitori ai ei. Căderea lui a însemnat smintirea multora.
Acest exemplu al său ne este pus în față tuturor pentru a ne trăi deplin credința, a o apăra și a o înțelege cum se cuvine în viața de pocăință și lucrare a mântuirii noastre. Cei trăitori trebuie să nu se rușineze de Evanghelie; cei care încă nu au gustat cuvântul lui Dumnezeu, dar îl păzesc cu credință trebuie să se țină de învățătorii și cuvintele autentice, să se teamă să urmeze păstori falși și eretici și să conștientizeze pericolul unei asemenea abateri. Bineînțeles că, în multe cazuri, chiar și inacțiunea poate fi mai eficientă decât activismul exterior, dacă este legată de rugăciune, smerenie și recunoașterea propriei măsuri, cum a fost cazul Sf. Grigorie Teologul, care considera că mai mult ajută dacă se ține deoparte de la diferite certuri inutile. În orice caz, totul trebuie să urmărească păstrarea ortodoxiei curate după putere.
Răspunsul militar al Republicii Islamice Iran faţă de atacarea ambasadei sale din Damasc preocupă atenţia tuturor, inclusiv a Preafericitului Părinte Patriarh.
Prin mijlocirea agenţiei de presă patriarhale, PF Daniel publică următorul comunicat:
București, 14 aprilie 2024
Preafericirii Sale TEOFIL al III-lea, Patriarhul Ierusalimului
Preafericirea Voastră,
Am primit cu mare îngrijorare vestea escaladării conflictului militar din Țara Sfântă în urma atacului masiv cu drone și rachete al Iranului asupra Israelului, din noaptea de sâmbătă, 13 aprilie 2024.
Prin urmare, în acest context marcat de violență și tensiuni armate, ne rugăm lui Dumnezeu să dăruiască liderilor politici înțelepciunea făcătorilor de pace, pentru ca războiul din Țara Sfântă să înceteze și ca o pace dreaptă și durabilă să fie restabilită.
În mod deosebit, ne rugăm Domnului Iisus Hristos să fie cu Preafericirea Voastră și cu Patriarhia Ierusalimului în aceste vremuri dificile de conflict militar în Țara Sfântă.
Cu dragoste frățească în Hristos Domnul,
† DANIEL Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
Un mesaj firesc?
Deşi mesajul adresat Preafericirii Sale Teofil Al III-lea, Patriarhul Ierusalimului, reprezintă un act firesc de curtoazie şi îngrijorare, re-comunicarea acestuia şi către publicul român serveşte unui alt scop, aceluia de a dovedi solidaritatea cu statul evreiesc şi de a alinia perspectiva credincioşilor ortodocşi la naraţiunea politică impusă publicului român.
Dar, să ne amintim că faţă de groaznicul atentat terorist de la Moscova de acum câteva zile când au murit 145 de persoane şi alte 550 au fost rănite (majoritatea ortodocşi), despre mesajul patriarhal (mult întârziat!) de exprimare a condoleanţelor, publicul român a putut afla doar după ce Patriarhia Rusă a publicat propriul său mesaj de mulţumire. Nici Basilica.ro, nici vreo altă sursă media apropiată Patriarhiei Române nu au publicat, nici măcar până în acest moment, mesajul original într-un comunicat similar celui emis astăzi.
Acest tip de comunicare diferenţiată este un mesaj politic în sine întrucât indică o osatură morală pe care se grefează elementele cadrajului politic.
Atunci când aproape o mie de victime ale unuia dintre cele mai dezgustătoare atentate teroriste comise vreodată nu cântăresc cât lansarea unui răspuns militar (fără nicio victimă civilă) al Iranului faţă de bombardarea ambasadei sale (cu victime civile şi militare), Patriarhia Română instituie o ordine morală care, dacă nu este contestată, fixează modul de raportare al credincioşilor români la evenimentele relevante pe scena internaţională.
Despre aceste împrejurări de largă notorietate inclusiv în spaţiul românesc Patriarhia Română nu a emis niciun comunicat şi, văzând comunicatul de mai sus, nici nu pare că ar jalona opţiunile sale de comunicare politică.
De ce nu “Ţara Sfântă”?
Aşa cum condamnarea “fenomenului prostituţiei din Grădina Maicii Domnului” ar fi dovada unei exprimări impardonabile Patriarhiei Române, cu atât mai mult este invocarea denumirii simbolice de “Ţară Sfântă” în raport de escaladarea conflictului militar al statului Israel.
În al doilea rând, trebuie semnalat faptul că identificarea statului Israel cu denumirea de “Ţara Sfântă” reprezintă o linie de comunicare specifică vocabularului politic neo-protestant, acolo unde simpla criticare a Israelului reprezintă “împotrivire faţă de lucrarea lui Dumnezeu”. Spaţiul ortodox românesc suferă de multă vreme de o inflitrare a discursului public cu elemente neo-protestante de vocabular politic, social şi cultural, în partea seculară pe linia intelectualilor neo-conservatori din S.U.A., iar în partea religioasă pe linia ecumenismului.
Denumirile simbolice din uzul ortodox trebuie să respecte uzanţele vocabularului ortodox. În acest context, întrucât Ţara Sfântă desemnează teritoriul unde a propovăduit, a pătimit şi a înviat Mântuitorul, este necesar să evităm atribuirea de semnificaţii politice, chiar dacă acestea ar fi subsidiare.
Ţara Sfântă a fost sub autoritatea politică a Imperiului Roman, a califatelor islamice, a cruciaţilor Regatului latin al Ierusalimului, Imperiului Bizantin, Sultanatului Ayyubid, Imperiului Otoman, iar de curând a statului Israel, însă pentru ortodocşi, Ţara Sfântă se referă exclusiv la ceea ce este ortodox în legătură cu acest teritoriu.
Denumirea simbolică “Ţara Sfântă” şi denumirea istorică de “Biserici”
Aşa cum ecumenismul face ravagii interferând semnificaţii eclesiologice denumirii istorice de “biserici creştine” pentru erezii şi secte anatematizate, similar teologia politică antihristică urmăreşte să edifice un teritoriu politic impregnat cu un capital simbolic special, “sfânt”, care să legitimeze centralizarea politică globală sub conducerea celui aşteptat de evrei.
Din acest motiv, se cuvine nu doar să manifestăm prudenţă când referim chestiuni politice către denumirea de Ţară Sfântă, dar mai ales să luăm act despre modalitatea de înfiinţare a statului Israel, despre faptele, persoanele şi credinţele care au stat la baza fondării sale, a activităţii sale din prezent şi a dezideratelor sale echatologice.
Să ne ferească Dumnezeu să ne găsim părtaşi la lucrarea lor!
Profesor univ.dr. Radu Baltasiu publică pe blogul propriu şi pe platforma R3Media un Articol Eveniment, pe care îl preluăm în cele ce urmează.
Justific caracterul cardinal al articolului prin aceea că aşează esenţa realităţilor politice în subsidiarul realităţilor necesare mântuirii, fără însă a le anula sau diminua în vreun fel. Totodată, îmbogăţeşte instrumentarul politic cu noţiuni unificatoare care sunt de esenţa gândirii şi trăirii româneşti, prin care se înaintează pe calea înţelegerii/limpezirii fără a se abuza de discursul religios.
Cultura noastră politică (atâta câtă e) comite deseori greşeala de a anula cu totul planul politic întrucât ar fi prea lumesc şi ar distrage de la nevoinţele vieţii duhovniceşti. Insist în continuare că această perspectivă este păguboasă atât în plan lumesc dar şi în plan duhovnicesc, atât cât îmi pot da seama despre aceste chestiuni.
Pe platforma R3Media, cunoscutul avocat Mihai Rapcea lansează în secţiunea de comentarii o critică pe care o cred cam abruptă (pe care o postez mai jos, la comentarii), constând în aceea că, deşi vorbeşte despre război cultural şi anularea culturii româneşti care îi vizează pe Sfinţii Închisorilor, prof. Baltasiu nu indică pe vrăjmaşi, pe adversari. Cu alte cuvinte, în termenii mei, domnul avocat acuză că articolul este incomplet câtă vreme nu pomeneşte nimic despre vrăjmăşia neadormită pe care evreii o manifestă faţă de români şi de războiul sângeros al cărui victime sunt chiar (şi) sfinţii noştri.
Este drept că aceasta este absenţa evidentă, dar o consider pe deplin justificată. Dacă articolul ar fi adus vorba şi despre chestiunea evreiască (sau distincţii completatoare despre identitatea prigonitorilor sovietici, vezi seria I.Roşca), greutatea atenţiei s-ar fi mutat de peperspectiva românească (vederea ochiului mistic, în termenii autorului) asupra noţiunilor de sfinți ai închisorilor, război cultural, cultura anulării, holocaust al culturii, „comunism românesc”, spre vechea polemică anti-jidovească, care trebuie, cu absolută necesitate, redefinită în condiţiile zilei. Subiect care nu îşi are locul aici (deşi e necesar acum).
Cardinal este următorul pasaj, în care sunt propuse ideile pe care (cred că) trebuie să ni le însuşim sub aspect politic. Aşa ar trebui să gândim şi în acest sens ar trebui să acţionăm:
Există o geopolitică cerească, pentru că există o ierarhie cerească cu rosturi în distribuția puterilor în geografia omenească. Vectorii acestei geopolitici sunt făcătorii de bine, în vremuri normale, martirii – în vremuri de restriște, pe de o parte, căldiceii în vremuri normale, încornorații și agenții apostaziei în ceasurile grele, apocaliptice.
Bătălia se dă pentru ca pământul să mai aibă ordine, să fie în ordine cu Dumnezeu, și pentru ca omul să nu uite că trebuie să se mântuiască pentru a rămâne om.
Sfinții închisorilor și războiul cultural împotriva națiunii române
Geopolitica cerească românească
Conferință susținută la Suceava, în cadrul Institutului Conservator Mihai Eminescu, „Conferințele conservatoare. Sfinții închisorilor. Rezistență armată și salvare spirituală”, 6 apr. 2024
Cinstirea sfinților închisorilor e necesară pentru subzidirea omului – prăbușit și năucit de epoca prăbușită a consumerismului din care tocmai iese, în plină sărăcie „verde”, dar și a mișcării de renaștere națională, prea repede amenințată de patimile personale. Cinstirea sfinților, mai ales a martirilor din pușcăriile comuniste, este un gest elementar de întărire sufletească, de igienă morală.
Vom discuta aici despre Sfinții Închisorilor, urmași a Stratilaților, ai Sfinților Militari care și astăzi păzesc altarele. Apoi vom arăta cu geopolitica aerului, practicată de marile puteri, are deasupra o geopolitică a Cerurilor, pe care doar ochiul mistic – cea mai mare putere, o poate vedea. Geopolitica aerului fără Cer este doar factor de dezordine, pentru că Binele înseamnă reflectarea ordinii din Cer pe pământ. Ei sunt sursa demnității noastre, și fără demnitate sărăcim prin ignoranță morală.
Momentul este mai necesar ca niciodată, România intrând în cel mai mare proces de reeducare de după fenomenul Pitești, odată cu agenda „României educate” care, efectiv, dezechipează cognitiv, spiritual și sufletește tinerii.
Vom clarifica termenii: sfinți ai închisorilor, război cultural, cultura anulării, holocaust al culturii, „comunism românesc”.
Marile puteri au de câțiva ani comandamente speciale pentru controlul atmosferei și al ciberspațiului. Nu este de mirare apărarea informațională este trecută în subordonarea geopoliticii aerului. Iată, deci marile puteri au ajuns la concluzia că: nu poți controla pământul dacă nu poți controla aerul, și nu poți controla aerul dacă nu stăpânești mediul informațional. Aceasta este abordarea raționalistă a realității. Mai este una, metafizică și mistică. Pentru că spațiul nu poate fi guvernat doar rațional. Spațiul poate fi dominat, distrus, înregimentat, dar pentru a fi în armonie cu rosturile lumii, spațiul trebuie integrat într-o ordine în care vorbim despre altă categorie de luptători și altă categorie de războaie. Sunt războaiele culturale, purtate pe seama popoarelor, pentru îngenuncherea popoarelor și, odată cu acestea a însăși omului, iar apărătorii constituie „minoritatea conștientă”, cu conștiință de sine, undeva între 10 și 20% dintr-o populație. De altfel, o populație se manifestă ca națiune dacă poate fi mobilizată spre un scop de împreună-lucrare, iar cei care sunt responsabili de această unificare dinamică sunt tocmai aceste elite. Dintre acestea, o parte au devenit martiri și sfinți, prin aceea că s-au sacrificat pentru ca poporul român să rămână în Biserica lui Hristos, adică societatea să rămână în cadrele ei firești: o comunitate de iubire, o comunitate de destin întemeiată pe muncă și merit, organică.
Există o geopolitică cerească, pentru că există o ierarhie cerească cu rosturi în distribuția puterilor în geografia omenească. Vectorii acestei geopolitici sunt făcătorii de bine, în vremuri normale, martirii – în vremuri de restriște, pe de o parte, căldiceii în vremuri normale, încornorații și agenții apostaziei în ceasurile grele, apocaliptice.
Bătălia se dă pentru ca pământul să mai aibă ordine, să fie în ordine cu Dumnezeu, și pentru ca omul să nu uite că trebuie să se mântuiască pentru a rămâne om. Răul nu crede în mântuire și caută să șteargă memoria, să oblige la resetarea acesteia, prin violență fizică și simbolică.
Sfinții închisorilor ne-au asigurat viitorul prin aceea că reprezintă dimensiunea cerească concretă a apărării spațiului românesc. Adevărat, mai trebuie să nu uităm. Pentru că vom ieși nu doar din timp (vom cădea din timp) dar vom ieși de sub protecția lor.
A existat un război cultural împotriva culturii române? Da, și există în continuare. Războiul împotriva națiunii române este parte a unui mai larg, antihristic, contra omului. La noi a început odată cu arderea cărților considerate indezirabile de către imperiul răului, de către Uniunea Sovietică, în 1948. Și odată cu valul de arestări masive, începute tot în acel an.
Clarificarea termenilor: războiul cultural, cultura anulării, holocaust cultural, sfinții închisorilor
Ce este un război cultural? Războiul cultural este un act de agresiune prin care o putere încearcă să ia în stăpânire resursele de orice natură ale altei societăți prin lichidarea, distorsionarea, re-vectorizarea civilizației – ordinii materiale, culturii – ordinii sufletești a unui popor. Războiul cultural are ca finalitate impunerea unei culturi a anulării poporului ocupat, și transformarea lui într-un teritoriu ușor de controlat din punct de vedere militar și economic. Acesta se petrece la toate etajele, dar cei mai sensibili sunt cei fără modele, cei fără o cultură solidă: tinerii și maturii care nu au avut experiențe culturale solide și care nu au apucat să-și ancoreze solid „bunul simț”.
Războiul cultural este mortal pe termen scurt, înjositor economic și moral pe termen mediu, mortal din toate punctele de vedere pe termen lung. De regulă, cultura anulării are în vedere nu numai anularea libertății cuvântului, cât însăși posibilitatea naturală și normală de expresie, prin ideologizare și moartea civilă. Ideologizarea este corelată cu întemnițarea și lichidarea fizică prin bătăi, înfometare, împușcare. Moartea civilă presupune izolarea vârfurilor de restul societății și decuplarea acesteia de demografia competenței morale și profesionale. Vârful acesteia a devenit, în pușcăriile comuniste, sfinții și martirii închisorilor.
Cultura anulării este instrumentul principal al războiului cultural și a însemnat: execuția rituală a cărților și autorilor, intoxicarea publicului, moartea civilă și moartea în pușcării, o serie întreagă de epurări, utilizarea forței în relația socială – sub protecția trupelor sovietice, condamnări post-mortem a pilonilor culturii române – Eminescu, Maiorescu, Iorga, Goga, inocentarea vinovaților, transformarea marxismului în religie, ocuparea instituțiilor, ideologizarea spațiului social, sufocarea tradiției organice de creștere a culturii române, pe scurt: reprimare și dezaxare – scoaterea poporului român din reperele sale axiale – reducerea sa la o masă utilă imperiului. Vectorul a fost Sistemul politic satanizat de tip sovietic – acad. Sorin Dumitrescu, Internaționala kominternistă și Imperiul Sovietic – acad. Ilie Bădescu.
Pe scurt, cultura anulării ca instrument al războiului cultural contra neamului românesc a însemnat „holocaustul culturii române”.
„Holocaust înseamnă exterminare integrală, de obicei prin ardere, un sacrificiu în urma căruia rămâne doar cenuşa. În sens direct, şi în sens figurat, cultura română a suportat, după cel de-al doilea război mondial, tratamentul unui holocaust. Ea a fost aruncată în cuptoarele şi închisorile unei ideologii politice intolerante, pentru a lăsa liber terenul unei «noi» culturi. După 1944, graţie acestei ideologii de import, toată viaţa românească se împărţea în două: în «trecut» şi în viaţa «nouă», care se edifica prin demolarea, prin distrugerea, prin holocaustul acestui trecut. “Trecutul” era negru şi trebuia distrus, “viitorul” era luminos şi trebuia construit. Toate valorile româneşti ale trecutului au fost aruncate, cu inexistente sau neînsemnate excepţii, la «groapa comună» a holocaustului programat împotriva culturii române. Ele însemnau «trecutul» şi o furie aproape religioasă pedepsea pe cine încerca să salveze sau să menţină valorile năpăstuitului «trecut», sporind proporţiile sacrificiului.”
Din acest holocaust au apărut însă, sfinții. În acest cumplit foc, s-au forjat cele mai puternice spirite pe care le-a dat neamul românesc după martirii de pe linia Dunării din vremea împăraților romani.
Sfinții închisorilor – demografia cea mai competentă profesional, dar mai ales moral, lichidată de sovietici în România în intervalul 1944-1964, și care se ridică la circa 2 milioane de persoane. Aici intră primul lor, cei aproximativ 15000 de studenți asumați, jertfitori pentru cauza neamului și a lui Hristos din pușcăriile comuniste, în cele mai inumane circumstanțe, care, până în ultimul moment, au mărturisit aderența la cele două repere. Au urmat alte sute de mii de preoți, țărani, militari, profesori, tineri – cei care aveau etica muncii, înțelegeau cel mai bine vremurile dând direcție societății. Aceștia s-au jertfit suprem, și-au dat viața pentru Bine – pentru comunitatea de iubire, care este neamul și Biserica, deși, mulți dintre ei, ar fi putut pleca în străinătate.
Sfinții închisorilor sunt urmașii sfinților militari întemeietori ai credinței, ai numiților „Stratilați” (demnitari militari deveniți sfinți), constituind, practic, o reîntemeiere a Bisericii prin jertfa lor supremă. Și unii și alții au înfrânt sistemul „prefăcându-se în priveliște” de jertfă – model deschis de mântuire prin suferință: „să fii făcut priveliște, însemna a căuta cu orice preț să faci o vedere / o arătare / o icoană din propriul trup în stare de jertfă, ca o reeditare a răstignirii lui Hristos pe Cruce.” Ei sunt reacția mistică la rău, au dat bătălia în Cer pentru noi, dar și pe pământ, având crucea la piept, mulți dintre ei luptând cu arma în mână împotriva răului întruchipat de comunism.
Jertfa-priveliște arată acad. Sorin Dumitrescu, este ceea ce a îngenunchiat Imperiul Roman, prototipul sistemului, pătruns de același „satanism gelos al puterilor întunericului”
Funcția lor mântuitoare pentru neam constă în recunoașterea lor, să ne amintim de vederea decapitării lor, altfel puterea lor asupra noastră va fi înjumătățită, va fi doar prin veghea lor, nu și prin a noastră. Numai prin extinderea acestei vederi și trăiri de jertfă putem avea parte de „victoria nevăzută” în acest „război crâncen împotriva demonilor văzduhului”
Maniera de „operare” a Sfinților închisorilor a fost următoarea: avertizare, iertare, interdicție . Avertismentul: omul nu poate birui singur – îndemnul la credință, victoria nu poate fi decât Hristos. Iertarea – nu pentru că securiștii, milițienii și agentura sovietică nu ar merita, ci pentru că răzbunarea înseamnă intrarea în logica răului, a legii talionului, pe care Hristos a învins-o! Interdicția călăului de a se mântui, însemnarea lui cu semnul lui Cain, este adevărata armă prin care răul idiotizării prin ideologie poate fi înfrânt, așa încât aceștia să trăiască, dacă trăit se numește să fii „zbuciumat și fugar pe pământ”
Context și istoric
Cultura anulării începe în România imediat după 23 august 1944, un prim moment culminant fiind Decretul-Lege 364 din 4 mai 1945 semnat de Rege prin care tot ceea ce însemna comunicare „vor fi efectuate în acord cu înaltul Comandament Aliat (Sovietic)“ – articolul 16 al Convenției de Armistițiu, deși războiul era pe terminate iar în Țară nu mai era război. Din 4 mai încep a fi scoase de la chioșcuri, librării, biblioteci, și interzise spre a fi publicate orice lucrare care contravenea intereselor Uniunii Sovietice. Mai mult, această lege considera că intervalul de timp avut în vedere începea la 1917! Orice înscris cu privire la Unirea cu Basarabia, importanța Marii Uniri, situația dezamăgitoare din URSS, demnitatea națională a românilor etc., urmau să fie lichidat. Cei care se opuneau urmau să facă închisoare, și au făcut! Deci, întreaga cultură română interbelică era pusă sub semnul anulării, pentru că nu avea cum să fie pe plac intereselor sovietice (fiind calificată drept „burgheză”, „fascistă”, „reacționară”, „legionară” etc.). URSS reușește o triplă lovitură: scade prestigiul regelui, care e obligat să semneze Decretul Lege, arată anglo-americanilor că românii au luat decizia, lichidează elitele românești și cultura organică a Țării. Până în 1946, existau deja 2000 de titluri și autori interziși .
Războiul cultural începe în România prin arestările din 1946, când unii dintre cei mai capabili specialiști guvernamentali au fost arestați.
Este urmat de 1948 – actul masiv de interzicere a libertății cuvântului scris, deodată cu primul val masiv de arestări – când cei mai capabili dintre studenți au fost arestați într-o singură noapte (circa 15000) . Pe parcursul anilor de tiranie bolșevică, arestările au cuprins 2 milioane de persoane– unu din nouă români fiind arestați, dintre care 15% au fost lichidați prin împușcare, tortură și diverse tehnici de exterminare de către agentura sovietică din România sub numele de Securitate (înființată în 1948) .
Cultura anulării ia avânt deosebit în iunie 1948, odată cu apariția „Publicații interzise până la 1 mai 1948”, în care erau enumerate 8000 de titluri, la care, ulterior, s-au adăugat alte 2000 . Trebuie precizat că titlurile interzise priveau și persoana autorilor, care urmau să fie arestați și lichidați, în cel mai bun caz condamnați la moarte civică, dacă mai erau în viață la 1948, în caz contrar, doar puse sub lacăt operele. 10 mii de personalități/opere interzise constituie, într-adevăr, coloana vertebrală a unui popor. În bună parte, aceasta s-a mutat în Cer, odată cu martirizarea autorilor vii până la 1948. Trebuie precizat că, așa cum autorii în viață au fost aruncați în pușcării, așa au fost arse mare parte din operele lor, nu numai interzise. „Exterminarea istoricilor a fost, după toate semnele, o preocupare specială a regimului politic întemeiat la București în 1944 cu ajutorul tancurilor de ocupație.” Era suficient să te fi ocupat de istoria românilor ca să faci pușcărie. Gh. Brătianu, C.C. Giurescu, V. Papacostea, Sauciuc-Săveanu au fost arestați și, unii dintre ei, precum Gh. Brătianu lichidați (1953).
Colectivizarea din 1949-1962. A avut ca rezultat nu doar comasarea forțată a pământurilor, ci distrugerea etosului țărănesc, lichidarea cele mai sănătoase pături sociale, cea mai antibolșevică structură socială. A fost cea mai amplă operațiune de inginerie socială din România de după 1944 (până la „România educată” de astăzi), derulată prin intimidare, adesea prin mijloace criminale, care a afectat direct 12 milioane de țărani .
Închiderea bisericilor și mânăstirilor. Până în 1960, 63 din 162 mânăstiri au fost închise și transformate în CAP-uri sau demolate , 20% din corpul preoțesc ortodox fiind încarcerat între 1944 și 1964 .
Caracterul etnic străin de neamul românesc al PMR/PCdR, al conducerii guvernului și Securității din perioada lichidării elitelor și a celor mai harnici dintre români îndreptățesc termenul de „război împotriva națiunii române” aplicat ocupației sovietice de după 1944. – în 1944, România avea cel mai mic număr de comuniști raportat la populație din Europa – 0,006%, față de Franța, cu 0,73% sau Ungaria, cu 0,3%. Acest lucru certifică faptul că poporul român nu a avut niciun fel de aderență la comunism și clarifică noțiunea de „comunism românesc” ca fiind irelevantă și manipulatoare.
Concluzii
Modelul cărților și autorilor puși la index a durat până în 1989, fiind reluat de noul regim după 2013.
Astăzi, trăim în frică. Frica de p(l)andemie, de război, de sărăcie. Îndepărtați unii de alții. Pentru că am uitat iubirea. Opusul fricii este jertfa. Iar cel mai apropiat model al jertfei sunt sfinții închisorilor. Cu ajutorul lor vom putea reface Țara-comunitate-de-iubire și deci, o națiune cu destin, nu în voia vânturilor.
Problema, astăzi, este că această priveliște-jertfă ca mărturie colectivă, conștiința martiriului Sfinților Închisorilor tinde să fie obliterată de către reeducarea la scară fără precedent a întregului tineret, un proces mult mai amplu decât Fenomenul Pitești. Și-atunci, va rămâne doar veghea generațiilor care îi mai au în minte și veghea sfinților, din Cer.
Sfinții închisorilor trebuie să constituie model la trezvie – la unitatea dintre gând, faptă prin rugăciune permanentă, războiul minții pentru pacea inimii.
Din dezastrul României educate – cel mai mare proces de spălare a creierului și de inversare a valorilor, de dezumanizare prin care a trecut România vreodată, nu se poate ieși decât urmând întocmai învățătura hristică: „acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post.” (Matei 17, 21). Câți dintre noi mai postim?
Referințe:
Ilie Bădescu, Mihai Ungheanu, „Encilopedia valorilor reprimate. Războiul împotriva culturii române (1944-1999), vol. I și II, ed. Pro Humanitate, București, 2000.
Radu Baltasiu, Mihai Ungheanu, „Fractured modernities. Elites, Romania and «Europe», Bucharest University Press, 2014
Mihai Ungheanu, „Holocaustul culturii române”, Ed. DBH, București, 1999
Separat de propaganda mediatică pentru implicarea României în război (care are drept scop capturarea atenţei noastre, imobilizarea voinţei colective autonome şi insinuarea justificărilor ofensive), suntem martorii unor paşi legislativi care nu lasă niciun loc de echivoc.
Cel mai evident moment al adevărului este reprezentat de adoptarea noii legi a apărării naţionale, care introduce mai multe noutăţi, dintre care cea mai importantă este atribuirea Preşedintelui, iar nu Parlamentului, dreptului de disloca forţe militare în scopul protejării populaţiei româneşti din afara ţării.
Împreună cu acest act normativ este propus şi un nou proiect legislativ ce prevede gestiunea integrată a situaţiilor de criză (care defineşte extrem de relaxat concepul de “criză”), instrument legislativ prin care se perpetuează gestiunea societală cu caracter excepţional, care a debutat în perioada plandemiei.
Arată doamna avocat faptul că, prin Constituţie, Armata României este subordonată poporului român şi nu poate fi pusă la dispoziţia altor puteri în scopuri care exced celor prevăzute de Constituţia României. Îndrăznesc să spun că o astfel de vigilenţă trebuia arătată şi de elitele naţionale din perioada angajării noastre în războiul de agresiune dus de SUA în Irak şi în Afganistan, dar asta e altă discuţie (care rămâne importantă).
Suplimentar, ca o notă personală, se observă şi denaturarea regimului de guvernare, către o formă executivă centrată pe Preşedinte şi C.S.A.T., specific regimurilor prezidenţiale. Decizii care angajează existenţa statului român şi securitatea fizică a poporului român sunt astfel trecute în competenţa unui grup restrâns de persoane, în contra tradiţiei noastre constituţionale şi a principiilor generale ale valorilor democratice.
Mai consemnăm şi împrejurarea că persoanele şi instituţiile învestite cu aceste puteri sunt cele care au făcut deja dovada trădării jurământului de învestire şi fidelităţii faţă de ţară şi poporul român.
Totodată, protejarea militară a populaţiei româneşti din afara graniţelor statului reprezintă un subterfugiu evident menit să mascheze momentul angajării Armatei Române în operaţiuni de luptă contra unor forţe adversare, în cazul nostru a celor ruseşti (armată care justifică, de asemenea, apărarea populaţiei ruseşti din afara ţării, din Ucraina sau Republica Moldova). O astfel de împrejurare reprezintă, dincolo de statutul de cobeligeranţă în care ne găsim acum, intrarea de facto în focul războiului, fără parcurgerea paşilor politici legitimi, între care apare necesar şi obţinerea unui vot la referendum.
Odată cu adoptarea prezentei legi, intrarea României în război se va realiza astfel prin politica faptului împlinit, prin instituirea unor dependenţe de parcurs, de reacţie-contrareacţie, despre care am scris şi în articolul precedent, pe care vă îndemn să îl citiţi şi să îl difuzaţi către cei care credeţi că rezonează cu argumentele acolo expuse:
–ASOCIAȚIA JURIȘTILOR pentru APĂRAREA DREPTURILOR și LIBERTĂȚILOR (JADL), persoană juridică de drept privat fără scop patrimonial, cu caracter autonom, neguvernamental și apolitic, email:asociatia.jadl@gmail.com, tel. 0744369973, prin reprezentantul său legal, Președinte – AvocatMarina-Ioana Alexandru,
–ASOCIAȚIA ALIANȚA PĂRINȚILOR (AP), persoană juridică de drept privat fără scop patrimonial, cu caracter autonom, neguvernamental și apolitic, email: contact@aliantaparintilor.ro, tel. 0744369973, prin Secretar General – Avocat Marina-Ioana Alexandru și
-Mișcarea civică independentă STAREA DE LIBERTATE (SDL), prin reprezentant convențional, dl.Pompiliu Diplan, tel. 0753.313.939 ; email: StareaDeLibertate@gmail.com
referitor la cele două proiecte de lege privind:
-Legea apărării naționale a României și
-Lege privind Sistemul Național de Management Integrat al Situațiilor de Criză, puse pe site-ul ministerului, în regim de transparență decizională, în data de 01 aprilie 2024,
în temeiul dispozițiilor dreptului la petiționare, a transparenței decizionale și a dreptului la informare, vă NOTIFICĂM și vă SOLICITĂM următoarele:
1. ORGANIZAREA unei DEZBATERI PUBLICE cu participarea directă și online a reprezentanților societății civice, motivat de faptul că cele 2 proiecte de lege cuprind dispoziții care sunt în primul rând neconstituționale, apoi necesită discuții complexe, deoarece vizează în mod direct securitatea națională și a vieții, a integrității și demnității persoanelor ce formează poporul român.
2. Înscrierea noastră la dezbaterea publică pe care o veți organiza, iar în acest sens vă solicităm să ne înștiințați de îndată, la datele de contact menționate în preambul, data, ora și locul exacte unde va avea loc dezbaterea necesară.
Menționăm ca participarea noastră va fi directă și/sau online și cu luare de cuvânt cu privire la proiectul de Lege a apărării naționale a României și la proiectul de Lege privind Sistemul Național de Management Integrat al Situațiilor de Criză.
Solicitarea este motivată de interesul, preocuparea și implicarea organizațiilor noastre în problemele ce vizează drepturile și libertățile fundamentale ale omului, securitatea națională, siguranța socială și a vieții fiecărui membru al societății românești.
Orice chestiune din domeniul apărării naționale este de interes național, motiv pentru care implicarea și participarea la dezbateri a membrilor societății civile este imperios necesară.
*ASOCIAȚIA JURIȘTILOR pentru APĂRAREA DREPTURILOR și LIBERTĂȚILOR (JADL), va fi reprezentată de Președinte – Avocat MARINA-IOANA ALEXANDRU (tel. 0744.369.973;
*ASOCIAȚIA ALIANȚA PĂRINȚILOR, va fi reprezentată de Psiholog ADRIAN ACIU (tel. 0771.319.762 ; email: adrianaciu@gmail.com ),
*Mișcarea civică independentă STAREA DE LIBERTATE (SDL), va fi reprezentata de dl.POMPILIU DIPLAN (tel. 0753.313.939 ; email: StareaDeLibertate@gmail.com)
3. Vă solicităm să luați act că prin intermediul celor două proiecte de lege se încalcă flagrant atât Constituția României cât și ordinea de drept.
Având în vedere că „Armata este subordonată exclusiv voinței Poporului Român”(art. 118, pct. (1) din Constituția României), Adunarea Constituantă a circumscris cu exactitate scopul Armatei, ceea ce arată foarte clar că factorii de conducere politică și militară nu au dreptul să stabilească Armatei Române alte scopuri decât cele ce i s-au prescris limitativ în textul de Constituție (Tratat de Constituție comentată și adnotată).
„Subordonarea armatei voinței suverane a poporului și constituționalizarea acestei legături arată foarte clar că forțele armate ale statului român NU pot fi instrumente aflate la dispoziția autorităților publice(sau a intereselor de grup ale partidelor politice și/sau interese străine de țara noastră – n.p.), care ar avea astfel vocația și latitudinea să se folosească de armată împotriva poporului sau pentru a-și satisface interese politice, fără legătură cu cele împărtășite de popor.
Dispoziția constituțională potrivit căreia armata este subordonată exclusiv voinței poporului român reprezintă temeiul constituțional al controlului civil asupra forțelor armate.
Orice dispoziție (pretins-n.p) legală care ar scoate armata din sfera de control civil NU ARE CARACTER CONSTITUȚIONAL.” (Tratat de Constituție comentată și adnotată).
-Deciziile majore, cu implicații deosebite asupra democrației, a securității naționale, a securității vieții cetățenilor români, a drepturilor și libertăților cetățenești, etc. se pot lua numai de către poporul român, prinReferendum.
–Nu se pot institui noi abordări conceptuale folosite cu privire la Armata României, fără acordul Poporului Român. Nimeni altcineva nu poate schimba, după bunul plac și/sau după interese personale, de grup și/sau politice venite la comandă dinafara țării, ordinea corectă a lucrurilor, legală și constituțională.
-Nicio țară democratică normală nu conferă armatei atribuții abuzive, nu face transfer de autoritate către entități străine de țară, nu cedează comanda sau controlul operațional altui comandant „aliat”, etc.
-Considerăm că prin prevederile cuprinse în cele două proiecte de lege se încearcă un nou experiment asupra populației României, implementând legi, care pe de o parte sunt neconstituționale, iar pe de altă parte nu se regăsesc nicăieri în legislațiile țărilor lumii preocupate de păstrarea interesului național nealterat.
Astfel de prevederi reprezintă o încălcare fragrantă a drepturilor și libertăților fundamentale, garantate de Constituția României.
Mai mult decât atât, se umilește poporul român și armata română pe care o transformă în trupă colonială aservită puterilor străine, ceea ce reprezintă uzurpare, distrugere și înaltă trădare de neam și țară.
-Se încalcă tratate internaționale în domeniul atribuțiilor armatei în raport cu societatea civilă.
–Cele două proiecte de lege ignoră flagrant apărarea națională, în favoarea apărării colective în cadrul NATO, al UE și al ”unor coaliții”, astfel încât transpare fără echivoc faptul că deciziile ce urmează a fi luate, vor veni în plic dinafara României, de la decidenții străini de interesul nostru național.
-Practic, prin cele două proiecte de lege ce fac obiectul prezentei notificări, dumneavoastră creați o așa-zisă bază legală, cu intenția vădită de a avea un suport pentru viitor, prin care la ordine stabilite de UE, NATO sau orice alte organisme internaționale, să se poată decreta orice tip de stare cerută de puterile străine cărora urmează să le cedați autoritatea armată.
-Atât definițiile, cât și textele concepute sunt ambigue adesea și neclare, lăsând loc atât pentru interpretări multiple, cât și pentru „manevre” de moment, în funcție de situația impusă de anumite interese.
Acestea sunt doar câteva aspecte arătate, ca un preambul la dezbaterea amplă pe care o veți organiza în vederea stabilirii clare a elementelor și aspectelor ce vizează atât proiectul de Lege al apărării naționale, cât și proiectul de Lege privind Sistemul Național de Management Integrat al Situațiilor de Criză, raportat la faptul ca armata română este subordonată exclusiv poporului român.
În calitate de cetățeni liberi și suverani ai României – titulari naturali și de drept ai puterii politice, conform art.2 pct.1 teza I din Constituția României, vă NOTIFICĂM și următoarele:
– Democrația nu se poate mima, iar instigarea la nerespectarea Constituției României la comanda NATO, UE, etc și a celor care le controlează, în așa fel încât poporul român să nu mai aibă nicio putere și să nu mai incomodeze planurile împotriva intereselor României și împotriva cetățenilor săi, înseamnă încălcarea interesului național, al legalității și al bunei credințe, principiul transparenței și principiul fidelității față de România și al respectului față de oameni.
-În aceest moment, prin avizele acordate de către acei așa-ziși decidenți pentru aceste proiecte de Legi, s-a pus în pericol siguranța și securitatea națională a României, iar abuzul de putere pe care l-au exercitat reprezintă un atac fără precedent la însăși securitatea vieții individuale și colective a cetățenilor români.
-Prin Constituția României demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor sunt garantate.
– Constituția României, suveranitatea și libertatea poporului român nu se negociază, nu se comercializează și nu se contestă, acestea sunt sacre și nu reprezintă favoruri care să fie acordate după bunul plac al unei instituții sau al unui funcționar public – salariat al poporului român.
–În calitate de reprezentanți ai României și funcționari publici – salariați ai poporului român (conform Constituției României), ocupanți ai unor funcții de înaltă demnitate în Statul Român, aveți obligația sacră să fiți fideli României și poporului ei, să puneți țara și poporul ei înainte și mai presus de propria persoană și propriile interese sau interese străine de țară și directive politice, să apărați drepturile, libertățile și interesele țării și ale poporului român, respectând și aplicând fără echivoc dispozițiile imperative ale Legii Fundamentale și Suverane a Statului român – Constituția României.
Pentru toate notificările mai sus învederate și pentru nealterarea eticii și moralității, raportat la o justă cauză, în condiții de legalitate, vă cerem să dați dovadă de respect și considerație față de poporul român și față de toți cetățenii României în slujba cărora ați ales să vă aflați, conform Constituției României .
În cazul în care veți ignoraaceastă notificare, vom considera atitudinea dumneavoastră un act de rea-credință, precum și dovada indubitabilă a faptului că ați avut și aveți intenția de a încălca, în mod flagrant Legea suverană și fundamentală a țării – Constituția României.
Prezenta notificare este înștiințarea dumneavoastră și punerea în întârziere cu privire la situația de drept și de fapt creată prin emiterea unor asemenea proiecte de legi ce se vor a fi adoptate, prin atacul fără precedent la Constituția României, precum și la prejudiciul iminent ce se generează asupra societății, a siguranței naționale și securității vieții cetățenilor, etc. astfel încât să nu puteți spune că nu aveți cunoștință de situația menționată.
Pe cale de consecință, pentru toate motivele mai sus învederate și pentru nealterarea eticii și moralității, raportat la o justă cauză, în condiții de legalitate, vă solicităm organizarea unei dezbateri ample și autentice, nu o simulare prin care să se bifeze că s-a „dezbătut”.
Vă solicităm să ne confirmați de îndată, prin mesaj scris în email, la datele de contact menționate mai sus, numărul de înregistrare acordat acestei notificări, precum și accesul în dezbatere și totodată să ne facilitați luarea cuvântului.
Cu respect,
Asociația JURIȘTILOR PENTRU APĂRAREA DREPTURILOR ȘI LIBERTĂȚILOR
prin Președinte – AvocatMarina-Ioana Alexandru
Asociația ALIANȚA PĂRINȚILOR
prin Secretar General – AvocatMarina-Ioana Alexandru
Motivul pentru care vă propun documentarul de mai jos este reprezentat de nevoia de a angaja şi combate propaganda politică a climatismului. Ideologia încălzirii globale s-a deconectat de multă vreme de polemica ştiinţifică iar astăzi serveşte exclusiv unor scopuri politice malevolente.
În contextul anului electoral, orice formă de întemeiere a argumentelor politice în relaţie cu mitul climatismului trebuie înţeleasă ca o ameninţare de agresiune directă asupra noastră. Pe cale de consecinţă, cei care colportează narativele climatismului sunt complicii războiului ce se poartă împotriva popoarelor lumii, război structurat politic şi ideologic, momentan, sub umbrela Agenda 2030 (anterior Agenda 21).
Discuţia despre politică este mai amplă şi vom reveni asupra acestui subiect. Documentarul de mai jos este, în opinia mea, un simplu dar convingător instrument de dumirire. Din păcate, se adresează doar celor care înţeleg limba engleză.
Uniunea Jurnaliştilor Ortodocşi din Ucraina publică un comunicat care informează despre blocarea mai multor websiteuri religioase, consecutiv desfăşurării mai multor percheziţii domiciliare şi arestării a trei dintre jurnaliştii ortodocşi care au scris despre persecutarea Bisericii de către autorităţile ucrainene.
Comunicatul pune în relaţie măsurile luate de Serviciul de Securitate al Ucrainei (SBU) de intenţia anunţată de scoatere în afara legii a Bisericii Ortodoxe Ucrainene, autonomă şi independentă, rămasă formal sub ascultarea Patriarhiei Ruse. Legea care dispune măsura interzicerii Bisericii Ortodoxe Ucrainene, de care aparţine şi mitropolitul român Longhin Jar şi Mănăstirea Bănceni, a trecut de prima lectură parlamentară şi aşteaptă votul final, cu amendamente.
Măsurile preparative vădesc caracterul sistematic al persecuţiilor, o adevărată politică de stat de prigonire a ortodocşilor ucraineni, dintre care un număr semnificativ sunt şi etnici români.
Biserica Ortodoxă Română a evitat să condamne persecuţia sângeroasă a ortodocşilor din Ucraina chiar şi atunci când presa română a solicitat exprimarea unui punct de vedere pe subiect, în contextul organizării mai multor proteste la Bucureşti în faţa Ambasadei Ucrainei sau în contextul maltratării violente a vlădicăi Longhin Jar.
Prin vocea purtătorului de cuvânt din acel moment, Biserica Ortodoxă Română a îndemnat pe ortodocşii români din Ucraina să “se adecveze” situaţiei, fără a emite niciun îndemn sau mesaj adresat celorlalţi ortodocşi din Ucraina, victimele represiunii deschise, impenitente, ale statului ucrainean.
Recent, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a binecuvântat înfiinţarea de către etnicii români din teritoriile noastre istorice a Bisericii Ortodoxe Române din Ucraina, iniţiativă primită cu reticenţă atât de Biserica Ortodoxă Ucraineană cât şi de schismaticii ucraineni, sprijiniţi de autorităţile de stat şi de către controversatul patriarh al Constantinopolului.
Iniţiativa Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, emisă în contextul ignorării ostentative a suferinţelor ortodocşilor din Ucraina, este complementară demersurilor statului ucrainean care urmăreşte transformarea “Bisericii Ortodoxe Ucrainene” în “Biserica Ortodoxă Rusă din Ucraina”, deşi credincioşii săi sunt cetăţeni ucraineni şi, în marea lor majoritate, etnici ucraineni.
Din această perspectivă, înfiinţarea prealabilă de către Sfântul Sinod al B.O.R. a Bisericii Ortodoxe Române din Ucraina asigură statului ucrainean un alibi în faţa celor ce denunţă ca abuzivă şi persecutorie schimbarea statutului Bisericii Ortodoxe canonice şi interzicerea activităţii sale în Ucraina.
Pe 16 decembrie 2023, Serviciul de Comunicații Speciale și Protecție a Informației al Ucrainei a emis o dispoziție conform căreia mai multe resurse din Ucraina ar trebui blocate, inclusiv site-ul Uniunii Jurnaliștilor Ortodocși. Aceasta s-a întâmplat în urma unei solicitări din partea Serviciului de Securitate al Ucrainei.
Și de ieri, site-urile care acoperă activitățile Bisericii Ortodoxe Ucrainene, cum ar fi Departamentul Sinodal de Informare și Educație al UOC (news.church.ua), Uniunea Jurnaliștilor Ortodocși (spzh.media), „Viața Ortodoxă” (pravlife.org) și „Nu schismelor” (raskolam.net) nu mai pot fi accesate în Ucraina.
Etapa 1: Blocarea și anihilarea Uniunii Jurnaliștilor Ortodocși (UOJ)
Motivul pentru care aceste site-uri nu mai sunt disponibile pentru rezidenții Ucrainei nu a fost specificat. Anterior, deputatul Artem Dmytruk a adresat Serviciului de Securitate al Ucrainei o cerere de a explica de ce autoritățile au blocat UOJ. I s-a spus că Serviciul de Securitate al Ucrainei „în cadrul sarcinilor sale atribuite” monitorizează mass-media „pentru a identifica amenințările la securitatea națională a Ucrainei în sfera informațională, precum și pentru a contracara operațiunile informaționale speciale îndreptate împotriva Ucrainei, care vizează subminarea ordinii constituționale, încălcarea suveranității și integrității teritoriale a Ucrainei și agravarea situației socio-politice și socio-economice”. Cu toate acestea, nu au fost furnizate fapte concrete despre cum UOJ „subminează ordinea constituțională a Ucrainei” sau cum „încalcă integritatea teritorială” a statului nostru. În loc să furnizeze dovezi ale activităților ilegale ale UOJ, pe 12 martie 2024, forțele de ordine au organizat pur și simplu un pogrom al agenției de știri „Uniunea Jurnaliștilor Ortodocși”, arestând trei dintre angajații săi și efectuând percheziții la alte zeci de persoane implicate în activitatea UOJ.
Aproape imediat după acest pogrom, atât politicienii ucraineni în funcţie, cât și foşti politicieni, precum și unii analiști politici, au afirmat unanim că situația UOJ sugerează un singur lucru – autoritățile se pregătesc să interzică Biserica Ortodoxă Ucraineană și nu au nevoie de cineva care să poată spune lumii despre această nedreptate.
În același timp, analistul politic Kost Bondarenko a adăugat că „Yermak și camarazii săi au decis să arate deputaților că nu au de gând să facă concesii și să conducă un pogrom demonstrativ al ‘Uniunii Jurnaliștilor Ortodocși’ pentru a transmite următoarele: aşa vom trata pe oricine încearcă să împiedice autoritățile să curețe Biserica – indiferent de statutul său, deputat sau jurnalist. Perchezițiile și arestările de ieri sunt un semnal pentru deputați: “Sunteți insistenţi? Atunci venim şi peste voi!”.
Acest lucru înseamnă că blocarea tuturor resurselor ortodoxe mai mult sau mai puțin vizibile din Ucraina anunţă un singur lucru: foarte curând autoritățile vor face următorul pas în scopul interzicerii Bisericii.
Etapa 2: Finalizarea pregătirii legii de interzicere a Bisericii
Într-adevăr, cu o zi înainte ca resursele ortodoxe să fie blocate, a devenit cunoscut că Comitetul pentru Politici Umanitare și Informaționale a finalizat proiectul de lege guvernamental „Cu privire la modificarea unor legi ale Ucrainei cu privire la activitatea organizațiilor religioase în Ucraina” (Legea 8371).
Acum, acest document, așa cum se crede în Rada Supremă, este pregătit pentru a doua lectură. Mai mult decât atât, este pregătit să fie votat.
Este adevărat că nu toți deputații vor să facă acest lucru. Mulți nu vor să o facă, pentru că se tem de Dumnezeu, unii pentru că se tem de condamnarea publică, chiar mai mult pentru că se tem de sancțiunile, de mai multe ori promise de avocatul Bisericii Ortodoxe Ucrainene, Robert Amsterdam.
Etapa 3: Blocarea tuturor celor care pot spune adevărul
Atunci când în 1917 Lenin și camarazii săi făceau revoluția, ei au înţeles că printre primele clădiri care trebuiau ocupate nu era palatul imperial, ci clădirile poștei, tipografiile și publicațiile. Cine controlează informațiile transmise maselor, controlează, chiar dacă doar pentru o perioadă, aceste mase.
Cam același lucru se întâmplă acum când autoritățile ucrainene blochează site-urile ortodoxe. Și nu este vorba doar despre acele site-uri care îndrăzneau să facă declarații critice la adresa acțiunilor anti-bisericești ale autorităților, ci și despre acele site-uri care încercau să evite „colțurile ascuțite”.
De exemplu, site-ul Departamentului Sinodal de Informare și Educație încerca să se distanțeze cât mai mult nu doar de declarațiile puternice, ci și de orice publicații care aveau un caracter prea resonant. Răsfoiți fluxul acestui site și veți vedea că cea mai mare parte a publicațiilor sunt viețile sfinților, serviciile Preafericirii Sale, felicitările ierarhilor cu ocazia aniversărilor și informații despre ajutorul pe care UOC îl oferă soldaților Forțelor Armate ale Ucrainei. Altfel spus, este doar un comunicat oficial. Chiar și atunci când, aparent, tăcerea nu era o opțiune, de exemplu, atunci când pe 12 martie jurnaliștii SPZH (colegi și colaboratori ai celor care lucrează pe site-ul Departamentului de Informare al UOC) au fost arestați, nu am văzut niciun cuvânt scris despre acest lucru. Dar chiar și o astfel de atitudine prudentă față de evenimentele din Ucraina nu i-a salvat pe „sinodali”.
„Pravlife” în acest sens este într-o oarecare măsură similar cu „sinodali”, în sensul că informațiile de acolo erau, de asemenea, selective, adesea adaptate pentru a „nu escalada”, cu excepția câtorva articole de natură destul de critică.
În acest context se evidențiază site-ul „Raskolam.net”, unde atât publicațiile de știri, cât și analizele, au examinat destul de critic procesele în curs din câmpul religios ucrainean.
Dar cel mai important: nici site-ul Departamentului Sinodal, nici Pravlife, nici Raskolam.net, nici SPZH niciodată, în niciun articol, nu au justificat agresiunea rusă sau nu au scris nimic care ar fi putut sugera măcar indirect încălcări ale legislației ucrainene. Atunci de ce au fost blocate? Răspunsul este simplu, după cum spune o veche fabulă: „Ești vinovat pur şi simplu pentru că mi-e foame”. În termeni alegorici: dușmanii sunt desemnați, iar poporul cere un „spectacol”. Cu alte cuvinte, Biserica Ortodoxă Ucraineană va fi interzisă.
Etapa 4: Interzicerea UOC
Dacă cineva spera că va fi posibil să se „eschiveze” într-un fel sau altul, că autoritățile nu vor îndrăzni să facă „ultimul” pas, atunci se înșeală amarnic. Blocarea siturilor ortodoxe a demonstrat că nu va exista nicio piedică. De ce acum? Pentru că înainte erau mulţi „factori de opoziţie”: lipsa voturilor parlamentare, frica de „partenerii occidentali”, dorința de a arăta „mai bine” în ochii lumii civilizate, care reacționează foarte sensibil la încălcările libertății de exprimare.
Dar acum cel mai important este altceva: Biserica trebuie interzisă cât mai aproape de data de 21 mai. Motivul este să se acopere unda informațională (provocată de interzicerea Bisericii). Uitați-vă la faptul că adoptarea legii 8371 este prezentată ca „cea mai importantă realizare din istoria recentă a Ucrainei”, ca „al doilea botez” și „un adio definitiv” față de Rusia.
Același Mykyta Poturaev afirmă direct că „atunci când lobbyiștii Kremlinului spun că din cauza acestei legi Ucraina va rămâne fără asistență internațională, este doar o farsă”.
Noi nu suntem lobbyiști ai Kremlinului, așa că nu vom face astfel de declarații. Dar dacă este sau nu o farsă – vom vedea.
Singurul lucru pe care îl știm sigur este că cuvintele lui Amsterdam despre sancțiuni nu sunt o farsă, iar interzicerea Bisericii nu este o farsă. Deci, credincioșii UOC trebuie să fie pregătiți să trăiască și să se roage „în afara legii”. Această situație nu este nouă pentru Biserică, dar este nouă pentru noi. Vom putea să ne păstrăm credința și să rămânem creștini? Doar timpul va arăta.
Este neîndoielnic faptul că Patriarhia Română are un dor, un interes drept şi legitimîn a dori şi a căuta să treacă poporul din Basarabia sub ascultarea sa canonică, în virtutea faptului că suntem acelaşi popor, chiar dacă înstrăinat de vicisitudinile istoriei. Acest interes legitim dă dreptul Patriarhiei Române să afirme dezideratul păstoririi sale asupra tuturor românilor şi să se străduiască, să lupte, să se jertfească, să îl aducă la îndeplinire, cu condiţia să lucreze bisericeşte, fără a nesocoti prevederile canonice şi rânduielile credinţei ortodoxe.
Din nefericire, roadele lucrării de până acum ale Patriarhiei Române în Basarabia sunt mai mult decât discutabile şi nu puţine voci, la care mă adaug, avertizează că ne îndreptăm, din vina noastră, spre Schismă, chestiune de o gravitate extremă.
Cel mai important indiciu în acest sens este discursul paralel al părţilor, situaţia în care fiecare îşi afirmă cât mai zgomotos posibil adevărurile sale fără a lua aminte la argumentele interlocutorilor. După cum veţi observa, mai degrabă noi ne facem vinovaţi de acest păcat.
În spaţiul românesc, argumentele “adversarilor” şi perspectiva lor asupra situaţiei este cu totul necunoscută, motiv pentru care pledoariile noastre sunt de cele mai multe ori superficiale, nestructurate, repetitive, excesiv de emotive, departe de miza conversaţiei.
Încerc să suplinesc acest deficit de comunicare aducând înaintea cititorilor blogului nostru ampla Declaraţie a Patriarhiei Ruse, emisă în anul 2008, vizând demersurile noastre în sprijinirea Mitropoliei Basarabiei. Documentul cuprinde o prezentare de detaliu a perspectivei ruseşti asupra contenciosului religios, dar atinge o serie întreagă de alte teme care se circumscriu relaţiilor ruso-române şi care se impun a fi cunoscute de credincioşii români.
Textul este extras din această lucrare bilingvă (link), pe care o consider lectură absolut necesară. Nădăjduiesc ca acest articol să reprezinte un instrument de lucru şi de dumirire, spre folosul sufletesc al tuturora.
Catedrala Sfântul Vasile Moscova
Declaraţia Serviciului de comunicări al Departamentului pentru relaţii externe bisericeşti al Patriarhiei Moscovei, cu privire la argumentele reprezentanţilor Bisericii Ortodoxe Române, ce încearcă să justifice decizia instituirii unor eparhii ale „Mitropoliei Basarabiei”
25 martie 2008
La 21 februarie 2008, pe site-ul oficial al Patriarhiei Române a fost dat publicităţii un comunicat ce conţinea „explicaţii cu privire la recunoaşterea Mitropoliei Basarabiei şi a eparhiilor din componenţa ei”. În decembrie 2007, acelaşi site a publicat un comunicat de presă al Departamentului Relaţii Externe din cadrul Bisericii Ortodoxe Române, în care erau expuse argumentele ce ar justifica decizia Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române de a institui noi eparhii în componenţa aşa-numitei “Mitropolii a Basarabiei”. În linii generale, aceleaşi argumente au fost transmise de către delegaţia română reprezentanţilor Patriarhiei Ruse la 22 noiembrie 2007, în cadrul tratativelor din Bulgaria.
În legătură cu expunerea publică de către Biserica Ortodoxă Română a argumentelor vizând deciziile recent adoptate, Serviciul de comunicări al Departamentului pentru relaţii externe bisericeşti al Patriarhiei Moscovei este împuternicit să prezinte următoarele explicaţii.
Analizând argumentele expuse în documentele menţionate, găsim un şir de neconcordanţe cu tradiţia ortodoxă unanim recunoscută. Astfel, spre exemplu, se afirmă că, deoarece „canonul 2 al Sinodului II Ecumenic, canonul 8 al Sinodului III Ecumenic şi canoanele 13 şi 22 ale Sinodului din Antiohia reglementează nişte cazuri concrete ce au apărut in sânul Bisericii”, ele nu au un caracter universal şi de aceea nu pot fi raportate la situaţia bisericească din Moldova. Dar istoria ne demonstrează faptul că toate hotărîrile canonice adoptate vreodată de Sfânta Biserică au avut un temei concret pentru apariţia lor – fie o erezie nou-apărută, fie diverse probleme privind relaţiile între biserici. În acelaşi timp, pe parcursul veacurilor, aceste decizii rămân a fi un etalon pentru reglementarea chestiunilor bisericeşti litigioase.
În continuare se afirmă că „încă din primul mileniu practica bisericească şi doctrina canonică au consfinţit regula potrivit căreia fiecare Biserică trebuie să aibă un episcop din sânul poporului său, dator să se ocupe de organizarea vieţii bisericeşti (canonul 34 Apostolic)”. Dar este unanim recunoscut faptul că principiul de formare a Bisericilor, conform statutului etnic, niciodată nu a fost încuviinţat de Plinătatea Ortodoxă, deoarece nu corespunde însuşi duhului creştinismului. Or, în Hristos „nu e nici elin, nici iudeu” (Col 3. II). Canonul 34 Apostolic nu poate fi tălmăcit în sensul că fiecare popor trebuie să aibă episcopi de aceeaşi provenienţă etnică. Această prevedere canonică reglementează activitatea în fiecare Biserică, în aşa fel încât acţiunile episcopilor să fie coordonate cu cele ale unicului lor Păstor, Conducător (vezi tâlcuirile corespunzătoare ale lui Zonar, Balsamon şi Aristin), fapt evident şi la confruntarea cu alte canoane, inclusiv cu cel de-al 9-lea canon al Sinodului din Antiohia: „Episcopilor din fiecare regiune li se cuvine să-şi cunoască episcopul ce-i reprezintă ierarhic în mitropolie <…>, conform regulei consfinţite din vechime de părinţii noştri”. În 1872, doctrina filetistă (conform căreia s-ar îndreptăţi jertfirea intereselor bisericeşti în favoarea celor naţional-politice) a fost condamnată de Sinodul Local din Constantinopol cu participarea Patriarhilor răsăriteni.
Tendinţa de a raporta interpretarea etnică a canonului 34 Apostolic la situaţia din Republica Moldova, în baza argumentului că ortodocşii din acest stat „sunt in marea lor majoritate români şi conform canonului menţionat trebuie să aibă slujitori şi ierarhi de aceeaşi naţionalitate, care s-ar afla in comunicare cu Biserica-mamă, adică Biserica Ortodoxă Română”, este total nepotrivită, întrucât, conform recensământului de stat desfăşurat în 2004, românii constituie doar 2,2 % din populaţia Republicii Moldova. În acelaşi timp, ortodocşi sunt şi moldovenii, şi ruşii, şi ucrainenii, si găgăuzii, şi bulgarii, constituind împreună 96% din populaţia Republicii.
Trezeşte nedumerire afirmaţia precum că „eparhiile mitropoliei autonome a Basarabiei au fost reactivate din punct de vedere juridic pe teritoriul canonic al mitropoliei autonome a Basarabiei, <…> fără a nega dreptul la existenţă a mitropoliei ruse a Chişinăului şi a întregii Moldove”, iar “coexistenţa ambelor mitropolii ortodoxe in Republica Moldova se explică prin faptul că astăzi acest teritoriu nu mai este o parte componentă nici a statului român, nici a statului rus, dar reprezintă un stat nou, independent”. Biserica Ortodoxă reglementează în mod tradiţional asemenea diferenduri în corespundere cu canonul 2 al Sinodului II Ecumenic, canonul 22 al Sinodului din Antiohia, canonul 16 al Sinodului al 9-lea local de la Constantinopol (numit şi Sinodul I-II), canonul 3 al Sinodului de la Sardica şi cu alte decizii sinodale ce interzic „amestecarea Bisericilor” şi numirea a doi episcopi „în aceeaşi localitate”, adică pe acelaşi teritoriu.
Referirea la „contextul actual, în care trăiesc creştinii ortodocşi din lumea întreagă (de exemplu, trei mitropoliţi ortodocşi într-un oraş mare, cum este Tesalontcul; câteva jurisdicţii ortodoxe într-o ţară, care nu este un teritoriu canonic doar al unei Biserici Autocefale)”, în cazul dat nu este relevantă, deoarece mitropoliile menţionate din Tesalonic efectuează păstorirea spirituală a credincioşilor de pe teritorii diferite, deşi limitrofe. În afară de aceasta, eparhiile menţionate se află în sânul aceleiaşi Biserici Elene, care are tot dreptul să-şi reglementeze după propria voinţă hotarele eparhiilor din teritoriu său canonic.
Coexistenţa unor structuri bisericeşti paralele în Moldova, „în pofida jurisdicţiei lor canonice, ce se resfrânge asupra unuia şi aceluiaşi teritoriu”, este admisă de către partea română din considerentul că aceste structuri „păstoresc nişte comunităţi creştin-ortodoxe diferite”. Dar este evident că în cazul Republicii Moldova avem de a face cu o comunitate unică, constituită în majoritate absolută de credincioşi de naţionalitate moldovenească.
Deoarece populaţia Republicii Moldova este ortodoxă de la originile sale, tradiţional reunită în cadrul unei Biserici locale unice, nu i se pot atribui principiile ce reglementează temporar relaţiile Bisericilor Ortodoxe în diasporă. Ortodoxia în Republica Moldova este înrădăcinată nu mai puţin decât în România sau în Rusia. Ea, de asemenea, are o istorie la fel de veche şi tradiţii originale particulare, ca şi Ortodoxia din ţările învecinate.
Trezeşte dubii serioase afirmaţia precum că, „reieşind din considerente pastoral-misionare. două Biserici frăţeşti autocefale pot, în baza unei înţelegeri bilaterale, să accepte o abatere de la situaţia reglementată prin canonul 22 al Sinodului 22 din Antiohia”, care interzice numirea a doi episcopi pentru aceeaşi catedră.
În primul rând, nu este clar din ce considerente misionar-pastorale poate reieşi dorinţa de a împărţi turma ortodoxă dintr-o ţară, fie conform principiului etnic, sau a celui politic. Un asemenea act ce duce la sfâşierea trupului Bisericii, poate doar să complice cauza mărturisirii şi a pastoraţiei ortodoxe.
În al doilea rând, despre ce înţelegere reciprocă dintre două Biserici poate fi vorba, atunci când Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a adoptat unilateral deciziile privind instituirea noilor structuri bisericeşti, fără a coordona în prealabil acţiunile sale cu Biserica Ortdoxă Rusă şi fără a o înştiinţa, cel puţin, dinainte despre ele. În lista ultimelor acţiuni întreprinse în acest sens, se numără şi includerea aşa-zisei „Mitropolii a Basarabiei la nivel de exarhat” în lista eparhiilor Bisericii Ortodoxe Române, întărită prin noul său Statut.
Evident, situaţia actuală, când unii clerici ai Bisericii Ortodoxe din Moldova, fără a avea scrisori canonice din partea conducerii lor ierarhice, sunt acceptaţi în comuniune de către reprezentanţii Patriarhiei Române, îi face responsabili atât pe cei primiţi, cât şi pe cei care îi adăpostesc pentru încălcarea prevederilor reglementate prin canonul 17 de către al Vl-lea Sinod Ecumenic de la Sardica, canonul 54 adoptat de Sinodul de la Cartagena şi canonul 15 al Sinodului de la Sardica.
Cât priveşte referirea la cazurile când unele Biserici, pe parcursul istoriei, primeau „statutul de autonome sau autocefale după adoptarea independenţei de către state/e respective”, e de menţionat faptul că, în 1992, Biserica Ortodoxă Rusă i-a oferit Bisericii Ortodoxe din Moldova toate drepturile necesare pentru autoadministrare internă. Referitor la întrebarea ipotetică despre posibilitatea revederii satutului canonic al Bisericii din Republica Moldova, aceasta este o prerogativă exclusivă a plinătăţii Bisericii Ortodoxe Ruse, care ar putea rezolva această problemă ţinând cont de opinia ierarhilor, clericilor şi a mirenilor Bisericii Ortodoxe din Moldova.
Afirmaţia precum că majoritatea cetăţenilor Republicii Moldova „din considerente politice nu-şi poate exprima liber identitatea sa spirituală, culturală şi etnică”, este motivată doar de opinii politice separate ale autorilor ei şi nu are nimic în comun cu dreptul canonic.
Nu mai puţin discutabile apar şi argumentările istorice invocate în declaraţiile menţionate.
Astfel, se afirmă că teritoriul actualei Republici Moldova, „populată de strămoşii românilor încă din sec. III-IV, depindea din punct de vedere canonic de Patriarhia din Constantinopol.
E cunoscut faptul că seminţele creştinismului au pătruns la gurile Dunării în sec. I-III, odată cu venirea coloniştilor romani. Despre aceasta mărturiseşte Tertulian în tratatul “Contra Iudeilor”, pomenind de „convertirea dacilor la creştinism”. Despre aceasta, de asemenea, ne vorbesc şi mormintele mucenicilor creştini care au pătimit pe timpul împăraţilor Traian (98-117) şi Deocleţian (284-305), descoperite în această regiune.
Provincia Dacia, ce includea zona pruto-nistreană (doar parţial situată pe teritoriul actualei Republica Moldova), făcea partea din regiunea Ilirică, de aceea episcopii ei din secolul al V-lea se aflau sub jurisdicţia arhiepiscopiei de Sirmium, supusă jurisdicţional Romei. După distrugerea Sirmiumului de către huni, biserica creştină din Dacia a trecut în subordinea arhiepiscopiei de Solun, care se supunea ierarhic când Romei, când Constantinopolului. Odată cu instituirea de către împăratul Iustianian I, în secolul al VI-Iea, în oraşul său natal, a centrului de administraţie bisericească Iustiniana Prima, de rând cu alte provincii învecinate acestui centru i se supunea şi Dacia.
Abia în secolul al VIII-lea, sub împăratul Leon Isaurul, Biserica din Dacia a trecut sub jurisdicţia deplină a Costantipolului. Dar regiunea pruto-nistreană, din secolul al IV-lea, administrativ, nu se mai încadra în ţinutul dacic.
Părerea oficială a Bisericii Române vizavi de această problemă este formulată într-un act sinodal din 1882, în care se spune: „Românii au primit învăţătura de credinţă creştină, botezul dar şi primii episcopi nu de la Constantinopol. Românii au devenit creştini cu mult înainte de înfiinţarea Constantinopolului. Principatul român avea dintru început o Biserică independentă şi abia la sfârşitul secolului al XIV-lea are loc prima tentativă a Patriarhiei de Constantinopol de a supune Principatele Române sub jurisdicţia sa”.
Cât priveşte restul teritoriului dintre Prut şi Nistru, populat la începutul erei creştine de către geto-daci şi urmaşii sciţilor, ea niciodată nu a fost parte componentă nici a uneia dintre provinciile imperiului Roman şi a fost supusă unei minime influenţe romane. Dar se poate de presupus că prima veste despre Hristos a ajuns în secolele I-III din Dacia şi în aceste ţinuturi.
În perioada secolelor IV-X, etnogeneza din spaţiul pruto-nistrean a fost influenţată, în mod special, de triburile păgâne ale slavilor, germanilor, hunilor şi avarilor. Ca rezultat, urmele timpurii ale creştinismului în această regiune au fost şterse aproape în întregime.
În secolele XII-XIII, pământurile dintre Nistru, Dunăre şi Siret se aflau sub controlul Galiţiei, care era parte a Rusiei. În perioada dată, aceste teritorii au devenit în mod firesc jurisdicţional parte componentă a Bisericii Ruse, ce se afla pe atunci în componenţa Patriarhiei de Constantinopol.
In secolul XIV, regiunea pruto-nistreană a devenit o parte a Principatului Moldovenesc. La acel moment, moldovenii aveau deja Biserica lor proprie Primii episcopi ai Bisericii din Moldova – losif şi Meletie – au fost hirotonisiţi în anii 1371 şi 1376 (conform altor surse – mai târziu), la rugămintea principelui Laţco, de către mitropolitul Galiţiei, Antonie. In anul 1387, prin binecuvântarea mitropolitului Antonie, Petru I Muşat, urmaşul lui Laţco, 1-a numit pe episcopul losif întâistătător al Bisericii din Moldova.
În 1401, Patriarhia de Constantinopol l-a recunoscut pe losif mitropolit al Moldovei, iar Mitropolia Moldovei de bunăvoie a intrat sub juridicţia Scaunului de Constantinopol, cu drept de autonomie. Mulţi ani după aceasta, ierarhii moldoveni erau aleşi de clericii locali şi întăriţi de domnitor. Despre statutul Bisericii Moldoveneşti mărturiseşte clar şi ilustrul om de stat al Moldovei Dimitrie Cantemir, domnitor al Principatului Moldovenesc în anii 1693 şi 1710-1711: „Mitropolitul moldovenesc are în Biserica din Răsărit o onoare deosebită în faţa celorlalţi mitropoliţi. Deşi nu poartă titlul de Patriarh, numindu-se mitropolit al Moldovei şi arhiepiscop de Suceava, el nu se supune nici unui Patriarh. Deşi primeşte binecuvîntare de la Patriarhul de Constantmopol, nu poate fi nici ales de el şi nici nu e obligat, ca alţi mitropoliţi, să aştepte psifonul (întărirea) de la Marea Biserică <…> Este scutit şi de tributul pe care îl plătesc Patriarhului toţi mitropoliţii; el are o putere tot atât de mare în mitropolia sa ca şi Patriarhul în a sa”. Despre independenţa Bisericii moldoveneşti faţă de Patriarhia de Constantinopol scriau mai târziu şi mitropolitul Gavriil (Bănulescu-Bodoni), episcopul Neofit (Scriban) şi alţi istorici de vază.
În tendinţa de a demonstra că teritoriul Moldovei „niciodată nu a fost, pe drept, un teritoriu canonic al Bisericii Ortodoxe Ruse”, autorii documentelor date publicităţii de către partea română susţin că „atunci când Biserica Ortodoxă Rusă şi-a proclamat în sec. XV autocefalia <…> ea nu dispunea de o jurisdicţie canonică pe teritoriul dintre Prut şi Nistru”. Acest argument, în orice caz, nu oferă nici o prioritate Bisericii Ortodoxe Române, care s-a constituit mult mai târziu. Se ştie că în deciziile Sinodului din Constantinopol din 1593, ce a confirmat statutul Patriarhiei Moscovei, nu au fost strict indicate hotarele ei; menţionându-se faptul că jurisdicţia sa se extinde asupra “Moscovei, Rusiei şi tuturor ţărilor nordice”. Nu putem considera că o asemenea formulare ar exclude din start teritoriul actualei Republici Moldova, care este situată, în orice caz, mult mai la nord decât Constantinopolul. Dimpotrivă, Tomosul despre proclamarea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, trimis la Bucureşti în 1885 de către Preafericitul Patriarh de Constantinopol Ioachim al IV-lea, o proclamă limpede „Biserica Ortodoxă a Regatului Românesc”, hotarele căruia, precum se ştie, nici atunci, nici mai devreme nu au inclus teritoriul dintre Prut şi Nistru.
Reprezentanţii români afirmă că Biserica Ortodoxă Rusă, în 1813, a întemeiat Eparhia de Chişinău chipurile “în scopul de rusificare a populaţiei române din partea răsăriteană a Moldovei”. Dar istoricii moldoveni menţionează că anume din momentul creării eparhiei respective a început renaşterea vieţii culturale în Moldova după o lungă perioadă de criză, pe care a traversat-o în timpul asupririi turceşti. Graţie unui aport considerabil din partea Bisericii Ortodoxe Ruse şi a statului rus, în Moldova a fost organizat un sistem de învăţământ religios şi laic, au început să se deschidă şcoli primare, licee şi gimnazii în toate oraşele judeţene. În 1858, în Basarabia au fost deschise circa 400 şcoli de toate tipurile, unde îşi tăceau studiile mai mult de 12 mii de elevi.
Primul conducător al Eparhiei de Chişinău din cadrul Bisericii Ortodoxe Ruse, mitropolitul Gavriil (Bănulescu-Bodoni), a inaugurat, în 1813, la Chişinău un Seminar teologic, pe atunci unica instituţie de învăţământ din ţinut. În 1816, pe lângă acest seminar, la intervenţia Mitropolitului, a fost instituit şi un “pansionat pentru nobili”, o şcoală ce oferea studii laice. În 1814, graţie eforturilor mitropolitului Gavriil, în Basarabia a apărut prima tipografie.
Prin trudele sale pline de spirit de abnegaţie, de traducere în limba moldovenească a literaturii religioase şi a manualelor, s-a făcut renumit şi arhiepiscopul de Chişinău, Dimitrie (Sulima, 1821-1844). El a instituit în oraşele moldoveneşti multe şcoli cu studii fără plată. În 1836, s-a încheiat construcţia Catedralei din Chişinău cu hramul Naşterea Domnului, care până astăzi este un centru duhovnicesc al capitalei moldoveneşti.
Multe eforturi şi mijloace financiare proprii au depus în dezvoltarea învăţământului din Moldova arhiepiscopii Irinarh (Popov) şi Antonie (Şocotov), care s-au aflat în fruntea eparhiei în perioada 1844-1871. Cu susţinerea lor se editau multe cărţi religioase în limba moldovenească şi se înfiinţau noi şcoli parohiale, a fost deschis un liceu eparhial pentru fete.
În anii următori, ierarhii ce s-au aflat în fruntea catedrei chişinăuiene, de asemenea, au depus un efort considerabil în scopul luminării culturale a poporului şi se îngrijeau de prosperarea Ortodoxiei în Moldova. La începutul anului 1918, Eparhia Moldovei includea 1084 parohii, 27 mănăstiri, 7 schituri, de asemenea 3 seminare teologice. Biserica edita o revistă în limba moldovenească – “Luminătorul”, şi una bilingvă – “Buletin eparhial de Chişinău”. Serviciul divin, în mod tradiţional, era oficiat în limbile moldovenească şi slavona veche bisericească.
Spre regret, la sfârşitul sec. XIX, în anumite cazuri, s-a dat dovadă de lipsă de respect faţă de limba şi cultura băştinaşilor, dar, către sec. XX, unor asemenea fenomene li s-a pus definitiv capăt. Astăzi, practic în toate locaşurile Bisericii Ortodoxe din Moldova serviciile divine se oficiază în limba moldovenească.
Dezvoltarea culturii şi spiritualităţii în Moldova şi Rusia, ce a avut loc în perioada 1812-1918 în cadrul aceluiaşi stat, a fost o continuare a acelor tradiţii bune care au unit frăţeşte aceste două popoare din timpuri străvechi. Tradiţia comună bisericească a moldovenilor şi a slavilor a început să se formeze încă din perioada aflării Principatelor Dunărene sub omoforul Bisericii Bulgare. Atunci moldovenii şi valahii, care nu aveau încă scrisul lor, au adoptat alfabetul, inventat de fraţii-întocmai cu apostolii Chirii şi Metodie şi limba slavonă în calitate de limbă bisericească. Slavona rămâne a fi pentru Moldova limba cărţilor până în sec. XVI. Dar, chiar şi după ce a fost înlocuită în oficierea divină cu limba moldovenească, interferenţa celor două culturi nu s-a întrerupt.
Din Moscova, în Moldova se aduceau icoane, obiecte de uz bisericesc. Domnitorii moldoveni invitau iconari ruşi pentru a picta locaşele sfinte. În 1640, Ia Iaşi, pe lângă catedrala „Trei Ierarhi”, a fost înfiinţată o şcoală în care predau călugări moldoveni şi ruşi.
O importanţă deosebită pentru dezvoltarea culturii naţionale în Moldova a avut-o dezvoltarea tipăriturilor. În 1640, la rugămintea arhimandritului Varlaam (devenit ulterior mitropolit al Moldovei), Ia Iaşi din Kiev, Lvov şi Moscova, a fost trimisă o tiparniţă, specialişti-tipografi. La tipografia inaugurată au fost editate “Cazania” – carte de predici şi învăţături ale mitropolitului Varlaam (1643): „Cele şapte taine bisericeşti”, în traducerea lui Eustratie Logofătul (1645) şi „Regulamentul” domnitorului Vasile Lupu (1646) – primul cod de legi tipărit în Moldova. În 1679, la rugămintea mitropolitului Moldovei Dosoftei, Patriarhul Moscovei loachim a susţinut organizarea celei de-a doua tipografii Ia Iaşi
Apreciind rolul Rusiei în dezvoltarea culturală a Moldovei, mitropolitul Dosoftei, în una din dedicaţiile sale poetice, scria: „Lucoarea de la Răsărit ne vine, răspândind lungi raze şi voie bună pe pământ”.
Mai târziu, multe cărţi bisericieşti în limba moldovenească s-au tipărit la Sanct-Petersburg. În 1770, din limba rusă şi alte limbi europene în cea moldovenească s-au tradus manuale de istorie, geografie, aritmetică. Comunicarea cu Rusia a contribuit la intrarea culturii naţionale moldoveneşti în circuitul comun european.
Autorii învinuirilor aduse Rusiei de „anexare nedreapta” a Moldovei în 1812, parcă ar uita că Rusia le-a adus popoarelor Moldovei eliberarea de sub jugul celor de altă credinţă, ce a durat aproape 3 secole şi a fost însoţit de violenţă şi jaf din partea conducerii turceşti şi asuprire a culturii naţionale. Este trecut cu vederea şi faptul că, pe parcursul veacurilor, „anexării” i-au precedat zeci de adresări din partea domnitorilor, a mitropoliţilor şi boierilor cu rugăminţi de a le primi ţara în componenţa Rusiei.
Din sec. XV, s-au păstrat un şir de gramote ale domnitorului Ştefan al III-lea, în care el cere ajutor de la Ioan al lll-lea. În 1529, a fost semnat un tratat de unificare moldo-rus, graţie căruia hotarele Moldovei, pentru o perioadă, au fost apărate de incursiunile străine. În acea perioadă a jugului turcesc, deosebit de grea pentru Moldova, Rusia tot timpul i-a oferit susţinere financiară, diplomatică şi militară.
În 1654, domnitorul moldovean Gheorghe Ştefan, pentru prima oară, l-a rugat pe ţarul Alexei Mihailovici să primească Moldova în componenţa Rusiei. În 1656, din laşi la Moscova a sosit o delegaţie de nivel înalt cu mitropolitul Ghedeon şi logofătul Grigorie Neniu în frunte. La 7 iunie 1656, mitropolitul Ghedeon a jurat în faţa Preafericitului Patriarh al Moscovei şi al întregii Rusii, Nicon, credinţă şi devotament Rusiei din partea clerului moldovenesc, a domnitorului şi a locuitorilor principatului. Dar înrăutăţirea situaţiei internaţionale nu a permis atunci realizarea definitivă a tratatului.
În sec. XVII – începutul sec. XVIII, domnitorii Moldovei au întreprins nenumărate încercări de a uni ţara lor cu Rusia. Sunt semnificative cuvintele mitropolitului de Suceava Dositeu, ce se conţineau în adresarea Iui către ţarii Ioan şi Petru, scrisă în 1684, la ordinul domnitorului, al înaltului cler, boierilor şi al tuturor locuitorilor Moldovei: „Milostiviţi-vă şi eliberaţi-ne de duşmanii noşti, trimiţând armată împotriva agarenilor. Grăbiţi-vă, ca să nu pierim. De la niciuna dintre ţări nu avem nădejde de izbăvire, numai de la împărăţia voastră sfântă”.
În 1711, în timpul marşului peste Prut, întreprins în comun cu domnitorii moldoveni şi valahi, când armata lui Petru I se apropia de Iaşi, pentru a-l întâmpina în mod festiv pe ţar, boierii, orăşenii de vază şi toţi clericii „în frunte cu mitropolitul Ghedeon au ieşit în afara oraşului, unde cu mare bucurie s-au închinat lui Petru, slăvind pe Dumnezeu că, în sfârşit, a sosit timpul eliberării lor de sub jugul turcesc”, mărturiseşte cronicarul acelor evenimente, I. Neculce. Ca răspuns la îndemnul domnitorului, în armata rusă s-au înrolat atunci mii de locuitori ai Moldovei. Marşul peste Prut a suferit eşec, dar el a pus început luptei militare comune a Rusiei şi Moldovei împotriva Imperiului Otoman.
În timpul războiului austro-turc din anii 1716-1718, cu rugămintea de a elibera Moldova de asuprirea turcească, la împăratul rus s-au adresat Dimitrie Cantemir, înalta conducere bisericească şi reprezentanţii dinastiei Sturza.
În timpul războiului ruso-turc din 1735-1739, boierii valahi au trimis reprezentanţii lor în Rusia, cu rugămintea de a organiza o campanie în direcţia Nistrului şi a Dunării, cu promisiunea de a o susţine pe toate căile. În acelaşi timp, ei au mijlocit şi pentru moldoveni, deoarece, în virtutea poziţiei geografice, Valahia nu putea trece sub protectoratul Rusiei fără eliberarea de sub jugul turcesc a Moldovei.
Documentele acelor timpuri mărturisesc că atunci când, în 1739, acţiunile militare au fost transferate în Moldova, „nu trecea zi, fără ca la statul major să nu fi venit ofiţeri valahi şi moldoveni împreună cu soldaţi, care anunţau despre dorinţa lor de a se înrola în armata rusească”.
După începutul războiului ruso-turc din anii 1768-1774, în Sanct-Petersburg, din Moldova şi Valahia, a sosit o delegaţie reprezentativă în fruntea căreiea se aflau episcopul de Huşi Inochentie şi mitropolitul ungrovalah Grigorie, care în adresarea lor către împărăteasa Ecaterina a Il-a au mai exprimat încă o dată dorinţa întregului popor moldovenesc de a se alipi la familia noroadelor din Imperiul Rus.
La 16 septembrie 1770, soarta Principatelor Dunărene s-a discutat la şedinţa Consiliului de Stat. Rusia era gata să renunţe de la contribuţia din partea turcilor dacă Moldova şi Valahia vor primi independenţă. Amestecul statelor occidentale în tratativele ruso-turce din 1772-1773 a făcut ca Rusia să renunţe la această cerere. Totuşi ea se străduia cu orice preţ să obţină în tratat condiţii privilegiate pentru Moldova şi Valahia, ce le-ar fi oferit Principatelor dreptul la suveranitate politică internă în cadrul Imperiului Otoman.
La 10 iulie 1774, a fost semnat Tratatul de Pace ruso-turc de la Kuciuk-Kainargi, în care s-a ţinut cont de propunerile părţii ruse şi în urma căruia s-a îmbunătăţit simţitor situaţia Principatelor Dunărene în componenţa Turciei. Rusia, de fapt, a fost recunoscută drept protectoarea populaţiei acestor state.
La 10 martie 1779, a fost semnată Convenţia de la Ainalî-Kanvak dintre Rusia şi Turcia, prin care s-au întărit juridic cedările Porţii în favoarea Moldovei. Plus la acestea, reprezentanţii moldoveni la Istanbul au obţinut imunitate diplomatică şi Poarta a promis să nu atenteze la libertatea exprimării credinţei creştine.
Dar autorităţile turceşti şi-au încălcat în repetate rânduri angajamentele. In 1802, la Sanct-Petersburg a sosit iarăşi un mesaj din partea mitropolitului şi a boierilor din Valahia cu rugămintea de a oferi ajutor principatului. La 16 iulie 1802, ambasadorul rus la Istanbul a trimis guvernului turc o notă ce conţinea propuneri concrete privind îmbunătăţirea situaţiei în principate. Aceasta a pus început tratativelor ce au dus la perfectarea acordului ruso-turc cu privire la drepturile Valahiei şi Moldovei, conform căruia drepturile şi privilegiile Principatelor Dunărene în componenţa Imperiului Otoman au fost nu doar confirmate, dar lărgite simţitor şi precizate. Dar etapa paşnică de rezolvare a acestei probleme s-a încheiat în 1806, atunci când Rusia a fost nevoită, iarăşi cu ajutorul armatei, să apere drepturile popoarelor înfrăţite ale Moldovei şi Valahiei.
La 27 iunie 1807, mitropolitul ieşean Veniamin (Costachi) şi douăzeci dintre cei mai influenţi episcopi şi boieri s-au adresat către împăratul rus Alexandru I cu apelul: „Nimiceşte nesuferita cârmuire turcească, ce asupreşte bietul popor moldovenesc. Uneşte conducerea acestor pământuri cu ţara ta, de Dumnezeu păzită… Fie o singură turmă şi un singur păstor… Aceasta este rugămintea ce izvorăşte din adâncul sufletului acestui popor”.
Nici de data aceasta nu au putut fi îndeplinite aspiraţiile de veacuri ale moldovenilor, dar o parte din Moldova istorică, în 1812, a fost totuşi luată sub protecţia Rusiei şi scăpată de sub oprimarea eterodoxă. Cealaltă parte a Moldovei împreună cu Valahia au format mai târziu un stat unic Român, independenţa căruia a fost obţinută, de asemenea, prin influenţa activă a Rusiei, care a susţinut în războiul ruso-turc din 1877-1878 dreptul legitim al poporului frăţesc la autodeterminare.
Învinuind Biserica Ortodoxă Rusă de predispoziţie spre expansionism teritorial, partea românească se referă la faptul că, în sec XVIII, Sfântul Sinod al Bisericii Ruse a numit ..arhierei pentru administrarea pe teritoriile cucerite ale principatelor româneşti <…>, a două mitropolii ce se aflau sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice, neavând pentru aceasta acordul ei”. Într-adevăr, în 1789, în timpul celui de-al doilea război ruso-turc, Sfântul Sinod al Bisericii Ruse a instituit temporar exarhatul Moldo-Valah, care a fost reactivat între anii 1808-1812 şi apoi definitiv desfiinţat în 1821. Dar nu trebuie să uităm că aceasta s-a tăcut la dorinţa a însăşi moldovenilor şi valahilor. Conform actului menţionat mai sus al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 1882, „istoria luptei (populaţiei băştinaşe) cu monahii-fanarioţi este o adevărată dramă, ce provoacă durere sufletească în orice suflet creştinesc. Pe de o parte – sinceritate <…>, pe de altă parte – nerecunoştinţa, dorinţa de a asupri, de a domina absolut şi grija de propriile interese, într-un cuvânt – exploatarea naţiunii întregi”. În 1792, în fruntea exarhatului a fost numit moldoveanul Gavriil (Bănulescu-Bodoni), care din toate puterile s-a străduit să îndrepte consecinţele deplorabile ale guvernării anterioare în principate, dar în scurt timp a fost arestat de autorităţile turceşti şi ţinut închis o perioadă de timp la Istanbul.
Către anul 1812, teritoriul actualei Moldove, în plan bisericesc, prezenta un şir de parohii răzleţite, care, aflându-se în jurisdicţia câtorva Biserici, de multe ori constituiau obiectul unor pretenţii reciproce. În 1813, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse a unificat aceste parohii, astfel reînfiinţând şi întărind Biserica Ortodoxă din Moldova. Înfiinţarea, în 1813, a Eparhiei de Chişinău în cadrul Bisericii Ortodoxe Ruse, care a avut loc ca urmare a dorinţei aprinse a moldovenilor şi a înţelegerilor dintre Rusia şi Poartă, niciodată nu a fost contestată de către Patriarhia de Constantinopol. Relaţiile dintre Biserica Rusă şi cea din Constantinopol pe parcursul secolului XIX, niciodată nu au fost adumbrite de problema apartenenţei canonice a teritoriului dintre Prut şi Nistru. Nu au apărut divergenţe între biserici nici atunci când Înaltpreasfinţia Sa Filaret, mitropolitul Moscovei, ghidat de grija de a menţine pacea bisericească în România, a susţinut tendinţa Sanctităţii Sale, Patriarhului Chirii al VII-lea, de a rezolva problema autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române pe cale strict canonică.
Despre faptul că legalitatea înfiinţării pe teritoriul Basarabiei a Eparhiei de Chişinău în componenţa Bisericii Ortodoxe Ruse, în sec. XIX, nu a fost supusă contestării, mărturiseşte şi dezvoltarea în acea perioadă a relaţiilor frăţeşti între Bisericile Română şi Rusă. Mulţi ani la rând, ierarhii de pe malul drept al Prutului au continuat să vadă în Rusia principala apărătoare a credinţei ortodoxe în regiune. În acest context, este elocvent faptul adresării, în 1859, a mitropolitului de Iaşi, Sofronie, către arhiepiscopul de Chişinău, Antonie, cea mai apropiată persoană administrativ-bisericească a Bisericii Ruse, cu rugămintea de a interveni cu o cerere în faţa împăratului, în scopul apărării Bisericii de persecuţiile din partea guvernării acelor timpuri. În „Însemnări… despre uneltirile în scopul distrugerii credinţei ortodoxe în principatele Moldova şi Valahia şi despre mijloacele de susţinere a acesteia”, prezentate, cu binecuvîntarea mitropolitului Sofronie, de către un împuternicit guvernului rus, se exprima rugămintea „de a asigura inviolabilitatea şi drepturile credinţei ortodoxe în principate”. În Însemnări, printre altele, se specifica: „Reforma moral-spirituală a naţiunii româneşti, ce are loc în Principatele Dunărene, este deloc întâmplătoare: ea a fost pregătită treptat, pe parcursul unei perioade îndelungate de timp, când sub pretextul protecţiei şi compasiunii faţă de un popor mai slab, care (chipurile) ar fi fost ameninţat de influenţa unui vecin mai puternic (Rusia), sub forma civilizaţiei europene erau trimişi diferiţi învăţători care fără a-şi descoperi adevăratul scop, puneau stăpânire pe minţile oamenilor şi le înrobeau, transformându-le în nişte arme ale scopurilor sale.<…> Unii clerici, instigaţi de consulul englez, predicau pe ascuns despre aceea că se împlinesc proorociile precum că toate relele în Europa vin de la nord, adică de la Rusia'”. În acea perioadă, în România a fost creată o comisie extraordinară din rândul mirenilor pentru modificarea statutului bisericesc. Tipografiile religioase au fost „sustrase pentru a se tipări Sfânta Scriptură şi toate cărţile bisericeşti cu litere latine în loc de slavone şi nu în limba maternă, cunoscută de toţi, ci într-o limbă nou-inventată, semilatină şi semifranceză. <…> Bastionul Ortodoxiei şi focarul luminismului religios în Moldova, mănăstirea Neamţ, care din vechime s-a aflat sub protectoratul monarhilor ruşi, ce asigura întreaga ţară cu cărţi bisericeşti şi lucrări de învăţătură <…> s-a lipsit acum de orice mijloace morale şi materiale”. Afirmând că „toate mijloacele materiale ale Bisericii Moldoveneşti s-au păstrat acum doar în limitele Imperiului Rus”, autorul menţionatelor „Însemnări..” afirma că el e împuternicit de mitropolitul Sofronie şi locaşele sfinte din Moldova „la toate acţiunile <…> care vor fi îndreptăţite de către administraţia imperială, căreia orfana Biserică Moldovenească i se încredinţează întru totul, considerând-o unică speranţă, reazem şi apărare”.
În 1918, Biserica Ortodoxă Română, fără tratative preliminare cu Patriarhia Moscovei şi împotriva voinţei credincioşilor moldoveni, a inclus Eparhia de Chişinău în componenţa sa, reorganizând-o în aşa-numita „mitropolie a Basarabiei”. Această acţiune a primit la moment o apreciere corespunzătoare din partea întâistătătorului Bisericii Ortodoxe Ruse.
Dar Preafericitul Tihon nu a spus că „credincioşilor ar trebui să le oferim dreptul să decidă, sub omoforul cărei Biserici ar dori ei să rămînă”, cum se afirmă incorect în documentul prezentat de partea română la tratativele din Bulgaria. Dimpotrivă, în mesajul adresat preşedintelui Sfântului Sinod al Bisericii Române mitropolitului Pimen al Moldovei şi Sucevei, în octombrie 1918, sfântul ierarh Tihon a insistat ca această problemă să se discute exclusiv „pe calea tratativelor canonice între Bisericile Rusă şi Română”, ţinându-se cont de opinia clericilor şi a poporului Eparhiei de Chişinău. În acelaşi timp, nu se presupunea coexistenţa a două jurisdicţii pe acelaşi teritoriu.
Sfântul ierarh protesta contra acţiunilor anticanonice ale Bisericii Române, care „prin decizia sa unilaterală, adoptată fără acordul Bisericii Ruse, nu avea dreptul să decidă soarta Eparhiei de Chişinău în sensul trecerii acesteia în supunerea sa, după ce Basarabia ortodoxă ultimii o sută de ani a fost o parte componentă a corpului bisericiesc rus”. După cuvintele Preafericitului Tihon, „aceste acţiuni ale Sfântului Sinod Român contravin în egală măsură duhului dragostei creştine, prescripţiilor canonice seculare şi sfintelor tradiţii ale Bisericii Ortodoxe. Argumentul precum că unificarea politică întotdeauna are drept urmare şi unificarea Bisericilor, nu poate fi în acest caz o îndreptăţire pentru conducerea bisericească română, în primul rând deoarece ea, legătura dintre cele doua unificări, nu este îndreptăţită din punct de vedere istoric şi, în al doilea rând, deoarece această opinie se bazează pe amestecul între viaţa politică şi cea bisericească, diferite ca esenţă. Cu atât mai mult că însăşi actul de unire a Basarabiei la Regatul Român, cum am afirmat şi mai sus, nici pe departe nu este unanim recunoscut pe plan internaţional şi poate fi supus revizuirii la un bilanţ total al rezultatelor războiului mondial”. Scrisoarea Patriarhului se sfârşea cu o preîntâmpinare: „Dacă Biserica Română, în pofida obiecţiilor expuse, va încerca în mod forţat să întărească situaţia în folosul său, vom fi nevoiţi să întrerupem orice comuniune frăţească şi canonică cu Sinodul Românesc şi să aducem acest litigiu în faţa judecăţii altor Biserici Ortodoxe”.
Astăzi, partea română explică ignorarea, în 1918, de către Bucureşti a protestelor Patriarhului Tihon prin faptul că „eparhia supusă Patriarhiei Moscovei şi-a încetat, de facto, activitatea în urma alipirii la 27 martie 1918 a Basarabiei la Patria-Mamă”.
Însa, este cunoscut faptul că trecerea structurilor bisericeşti ale Basarabiei în subordinea Bucureştiului Sfântul Sinod al Bisericii Române a început-o, înaintându-le arhiepiscopului Anastasie al Chişinăului şi Hotinului şi vicarilor sai, episcopului Gavriil al Akkermanului şi episcopului Dionisie al Ismailului cereri de a se dezice de jurământul dat Bisericii Ortodoxe Ruse. Ierarhii au refuzat să facă acest lucru şi autorităţile militare române i-au arestat şi i-au exilat peste Nistru. Arhiepiscopul Chişinăului, în acel moment, participa la Soborul Local ce avea loc la Moscova, în primăvara anului 1918, el a încercat să se deplaseze spre eparhia sa, dar autorităţile române nu i-au permis-o. Sinodul Român le-a declarat însă credincioşilor moldoveni că Stăpânul Anastasie a părăsit eparhia. În locul lui a fost numit de la Bucureşti arhiepiscopul Nicodim, care a intrat în confruntare cu clericii şi credincioşii basarabeni. „Moldovenii, scria cu acest prilej „România nouă”, publicaţia oficială românească de la Chişinău, ar trebui să ştie că ei înşişi sunt vinovaţi de aceasta, deoarece nu s-au hotărît să se dezică de arhiereul rus”.
Arhiepiscopul Anastasie, aflându-se în exil forţat, mulţi ani la rând s-a considerat capul Bisericii Moldoveneşti. În una din scrisorile sale, expediată la 30 noiembrie 1925 din Ierusalim, Stăpânul scria că aşteaptă doar momentul potrivit ca să se întoarcă în Eparhia de Chişinău. Această scrisoare, răspândită în popor, a trezit o adâncă însufleţire în rândul clericilor şi mirenilor Bisericii Moldoveneşti, nemulţumiţi de cruzimea manifestată de autorităţile române. Sunt cunoscute cazuri de torturare fizică a celor care participau la servicii divine oficiate în slavona bisericească. Ca rezultat, un număr impunător de slujitori ai Bisericii s-au refugiat peste hotarele Moldovei.
Mărturiile numeroase despre împotrivirile clericilor şi mirenilor Eparhiei de Chişinău autorităţilor române pun sub semnul întrebării afirmaţia precum că „În 1918, după 106 ani de ocupaţie ţaristă, poporul Basarabiei, exprimându-şi liber voinţa, s-a adresat cu cererea de reîntoarcere a bisericii din Basarabia sub protecţia canonică a Bisericii-Mame, Biserica Ortodoxă Autocefală Română”. Nu a fost înregistrată nici o adresare din partea credincioşilor şi clericilor Moldovei către Conducerea Bisericii Ortodoxe Ruse cu rugămintea de a trece în sânul Bisericii Ortodoxe Române. Nu cunoaşte istoria nici vreo adresare a credincioşilor moldoveni către Patriarhia Română, despre care mărturiseşte partea română. Sunt cunoscute doar cererile respective ale politicienilor, impuse cu forţa Bisericii.
Între anii 1918-1919, adepţii integrării Moldovei în statul român erau nemulţumiţi că „încă se mai află preoţi care nu numai că refuză să-l pomenească în timpul sfintei liturghii pe rege, familia regală şi Sfântul Sinod, dar şi instigă poporul la eliberare” de sub autorităţile române. Situaţia când majoritatea preoţilor, profesorilor şi a primarilor de la sate refuzau să participe la agitaţia proromânească, a dus la înăsprirea interdicţiei de a folosi slavona veche în serviciul divin şi a limbii ruse în predicile bisericeşti. Jandarmii urmăreau îndeplinirea acestui ordin în 1919, Siguranţa (poliţia politică românească) oraşului Bălţi raporta: „Moldovenii au o atitudine duşmănoasă faţă de administraţia română, evită clerul românesc <…>, îi ameninţă pe preoţi atunci când aceştia îl pomenesc pe rege în biserică”.
Conform mărturiei juristului român V. Erbiceanu, care a activat în Basarabia între anii 1918-1923, „în sfera bisericească <…> lupta se manifesta printr-o tendinţă evidentă a clerului spre independenţa Bisericii Basarabene faţă de cea Română, pentru păstrarea limbei slavone, a obiceiurilor bisericeşti, pentru păstrarea limbii şi a istoriei ruse în calitate de obiecte principale în seminarele teologice, pentru folosirea întregului patrimoniu al eparhiei doar în interesele basarabenilor”.
Încercarea de a introduce în Moldova, în octombrie 1924, calendarul bisericesc de stil nou a condus la o confruntare a credicioşilor şi clericilor moldoveni cu administraţia românească, ce a durat pe parcursul mai multor ani. Însăşi autorităţile române au constatat persistenţa în societatea basrabeană a unor tradiţii trainice a Ortodoxiei ruse, în care vedeau principala cauză a protestelor generale. Din mărturiile siguranţei: „Guvernarea ţaristă în Basarabia i-a imprimat Bisericii din această provincie un aspect „ortodox”, conservat atât în duhul cât şi în aspectul ei. Credinţa este învăluită de un misticism caracteristic poporului slav, iar bisericile, cu mici excepţii, sunt pline de icoane ale sfinţilor de la Kazani şi de pe Don, ce aparţin „Ortodoxiei ruse”, cu inscripţii în limba slavonă”.
Opinia publică şi presa din Basarabia i-a susţinut pe credincioşi. Nesupunerea clerului a fost reprimată dar protestele maselor largi ale populaţiei nu au încetat şi, în 1928, au căpătat proporţiile unei împotriviri generale cu caracter religios. O împotrivire deosebită o întâmpina batjocorirea de către naţionalişti a glotonimului „limba moldovenească” şi încercarea de a o numi română.
Chiar şi adepţii fervenţi ai românizării Basarabiei, din categoria cărora făcea parte O. Ghibu, recunoşteau că „în Basarabia, ideea naţională (panromânească) era ca şi inexistentă în sânul tuturor claselor sociale: ţărănime, cler, boieri…, “moldovenii” din Basarabia, în realitate, nu mai alcătuiesc o parte efectivă a poporului român, ei nu simt nici un fel de ataşament şi nici nu încearcă să se identifice cu dânsul.. În Basarabia tot mai mult avem de a face cu un popor moldovenesc deosebit”.
În anul 1938, în Basarabia tot mai mult s-a intensificat prigoana naţională, inclusiv în sfera bisericească. Sfântul Sinod al Bisericii Române le-a interzis preoţilor chiar şi în timpul mărturisirii să vorbească într-o altă limbă, decât cea românească. Pe mulţi credincioşi din Basarabia această interdicţie i-a determinat să rupă orice legătură cu Biserica. Înstrăinarea între cler şi popor se intensifica, având drept rezultat extinderea sectarismului şi a indeferentismului religios.
După o scurtă perioadă de timp (1940-1941), în care Basarabia s-a aliat în componenţa Uniunii Sovietice, s-a început Marele Război pentru apărarea Patriei, în care România s-a alăturat Germaniei naziste.
Acum, în componenţa Bisericii Române s-a inclus un teritoriu şi mai extins. A fost adăugată (după expresia părţii române, „din considerente pastoral-misionare. ţinând cont de represaliile staliniste împotriva Bisericii Ortodoxe in această zonă”) misiunea ortodoxă de peste Nistru, care includea regiunea Odesa şi parte din regiunile Nicolaev şi Viniţa. În afară de aceasta, în una din eparhiile româneşti a fost inclusă Bucovina de Nord. Dictatorul României, Ion Antonescu, dădea personal indicaţii cum să fie dusă activitatea misionară în „Transnistria” şi cum să fie selectate cadrele misionare. Pe teritoriul aflat în subordinea Ministerului German pentru ţinuturile Orientale şi transmis României prin tratatul germano-român din 30 august 1941, aveau loc represaliile clerului local. În mod forţat a fost introdus noul stil calendaristic.
Preşedintele misiunii din noiembrie 1942, episcopul Visarion (Puiu), îl cunoştea personal pe Ion Antonescu şi în rezolvarea problemelor bisericeşti avea privilegiul de a se adresa nu Preafericitului Patriarh Nicodim, ci direct dictatorului „Cucerirea oricărui popor, medita episcopul Visarion într-o scrisoare din 5 ianuarie 1943, adresată lui I.Antonescu, începe prin arme, continuă prin strategii administrative, dar nu poate fi dusă până la bun sfârşit decât printr-o cucerire spirituală”.
Misionarii români se vedeau o putere care, treptat, ar fi trebuit să organizeze viata bisericească pe întreg teritoriul Rusiei. Formând cadre misionare, administraţia lui Antonescu crea pentru ele condiţii privilegiate. În toamna anului 1942, din 461 de preoţi care păstoreau populaţia regiunii dintre Nistru şi Bug, 265 au fost trimişi din România. O comisie specială creată în Episcopia de Ismail, transmitea jandarmeriei române pentru a fi trimişi în lagărele de concentrare pe clericii care refuzau să participe la procesul de românizare a populaţiei.
Unii slujitori ai Bisericii au fost nevoiţi să colaboreze cu siguranţa. Populaţia afla despre arestările efectuate după denunţurile acestora, ale partizanilor, enoriaşilor cu convingeri politice incomode puterii. În biserici se vindeau şi se împărţeau portretele lui Hitler, Mussolini, Antonescu. Erau marcate, ca sărbători, aniversarea atacului asupra URSS, cotropirea unor oraşe însemnate, zilele de naştere ale lui Hitler şi alte evenimente.
Pe măsura apropierii liniei frontului, cea mai mare parte a clericilor români a fugit în România, deoarece se simţeau în Moldova şi „Transnistria” nişte străini. Faptul că în 1944 „Mitropolia Basarabiei” „a fost impusă de către puterea sovietică să-şi întrerupă temporar activitatea”, a fost salutat de popoarele Moldovei şi ale teritoriilor adiacente din Ucraina, la fel ca şi întreruperea activităţii pe aceste teritorii a administraţiei ocupante.
Rămâne neclar pe ce se bazează afirmaţia autorilor tezei citate, precum că această structură bisericească şi-a suspendat doar „temporar” activitatea. Or, există mărturii documentare referitoare la recunoaşterea necondiţionată de către conducerea Bisericii Ortodoxe Române din acea perioadă a faptului aflării Eparhiei de Chişinău în componenţa Bisericii Ortodoxe Ruse.
Între anii 1945-1947, au avut loc câteva întâlniri ale Preafericitului Patriarh Nicodim cu ierarhii Bisericii Ortodoxe Ruse, inclusiv cu Sanctitatea Sa, Patriarhul Alexii I şi cu episcopul Chişinăului Ieronim, în cadrul cărora au fost clarificate toate aspectele problemei privind întemeierea canonică a includerii Eparhiei de Chişinău în componenţa Patriarhiei Moscovei.
În scrisoarea trimisă la 20 mai 1945 Sanctităţii Sale, Patriarhului Moscovei şi al întregii Rusii, Alexii I, Preafericitul Patriarh al României Nicodim a promis că vor fi întreprinse toate măsurile pentru întoarcerea averilor bisericeşti scoase din Basarabia în timpul retragerii unităţilor militare române: „Prea târziu am aflat despre unele cazuri ce au avut loc în timpul războiului, pentru care regretăm şi ne mâhnim din adâncul sufletului… Tot ce a fost confiscat în bisericile din Basarabia şi Transnistria trebuie să fie înnapoiat. O comisie de control a realizării condiţiilor de pacificare activează în acest sens şi lucrurile avansează spornic în această direcţie”.
De atunci şi până în 1992, partea română nu a înaintat nici o declaraţie cu privire la anumite pretenţii faţă de Biserica din Moldova. De aceea, aşa cum se menţionează şi în Declaraţia Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse din 6 noiembrie 2007, conform canonului 17 al celui de-al IV-lea Sinod Ecumenic şi canonului 25 al celui de-al Vl-lea Sinod Ecumenic, a fost demult depăşit termenul de vechime, prevăzut pentru posibile discuţii la tema dată.
Teza, precum că „tratativele cu privire la drepturile jurisdicţionale ale Bisericii Ortodoxe Ruse în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească” nu au avut loc „din cauza că teritoriul respectiv era deja ocupat de Uniunea Sovietică” şi că „în acel moment forţele armate sovietice deja se aflau în România pentru a impune un regim totalitar comunist”, nu are forţa de convingere, deoarece de multe ori, în condiţii istorice mult mai aspre, dorinţa de a-şi dovedi dreptatea le-a permis Bisericilor să-şi apere ferm şi consecvent poziţiile canonice. Drept exemplu poate servi şi reacţia, despre care menţionam mai sus, a Patriarhului întregii Rusii, Tihon, la ruperea ilegală a Eparhiei Chişinăului de la Biserica Rusă, manifestată de sfântul ierarh în condiţiile unei sângeroase terori antibisericeşti întreprinse de către puterea sovietică.
În perioada când martorii vii mai păstrau în amintire toate circumstanţele legate de instituirea şi activitatea „Mitropoliei Basarabiei”, nici partea română, nici cea rusă nu au avut îndoieli în privinţa ilegalităţii oricăror încercări de a o „reactiva”. Astăzi, însă, cu trecerea timpului, este comod a invoca drept argument însăşi faptul existenţei în trecut a jurisdicţiei române pe teritoriul Republicii Moldova şi al Ucrainei, iar îndoielile privind legalitatea lui să fie trecute la categoria ipotezelor istorice.
Numind evenimentele din august 1944 „ocupaţie sovietico-comunistă” a Modovei, autorii afirmaţiilor menţionate încearcă să reevalueze acele realităţi pe care întreaga Europă le consideră o eliberare de sub jugul fascist. În acelaşi timp, este umbrită sfânta amintire despre soldaţii ce şi-au dat viaţa pentru salvarea omenirii şi se pun la îndoială temeliile actualei orânduiri de drept din Europa, inclusiv principiul inviolabilităţii hotarelor stabilite după cel de-al doilea Război Mondial.
Evident, marea majoritate a poporului român nu împărtăşeşte această opinie, precum nu împărtăşea nici dispoziţiile profasciste ale unui grup îngust de politicieni care au atras România în război de partea Germaniei hitleriste. Prin eforturile celor mai buni fii ai săi, poporul roman, în 1944, a reuşit să învingă această năpastă şi a încheiat războiul, aflându-se deja în lagărul biruitorilor. Deşi afirmaţia precum că armata nazistă „la începutul lunii august 1944 a fost alungată atât din Basarabia cât şi din România în urma acelui fapt că armata română şi-a îndreptat baionetele împotriva Germaniei hitleriste” este evident eronată, la fel ca şi teza precum că armata română a luptat împotriva „armatei sovietice comuniste” doar „în primele etape” ale războiului. Este bine cunoscut faptul că eliberarea Moldovei şi a unei părţi considerabile a României a avut loc între 20 şi 29 august 1944, în urma operaţiunii Iaşi-Chişinău, întreprinsă de unităţile fronturilor al 2-lea şi al 3-lea Ucrainene, cu susţinerea Flotei Mării Negre, în acel moment când lor li se mai opuneau în componenţa grupelor militare „Ucraina de Sud” armatele a 6-a şi a 8-a germane şi a 3-a şi a 4-a române şi alte unităţi germano-române. Ofensiva rapidă a oştirilor sovietice a grăbit începutul răscoalei antifasciste în România şi, la 29 august 1944, trupele sovietice, deja în comun cu răsculaţii români, au eliberat Bucureştiul.
În pofida opiniei autorilor documentelor prezentate de partea română, este cunoscut faptul că poporul român aprecia înalt fapta eroică a soldaţilor sovietici şi îşi amintea cu recunoştinţă despre eliberarea României de către aceştia. Aceste sentimente ale poporului le împărtăşea pe atunci şi Sfinţita Ierarhia a Bisericii Ortodoxe Române.
Iată doar unele fragmente din cele spuse de ierarhii români în anul 1947, în timpul vizitei preafericitului Patriarh Alexii la Bucureşti:
„Am avut de îndurat un război cumplit, dar în anii de grea cumpănă am găsit prietenie şi înţelegere reciprocă din partea armatei sovietice şi a poporului rus” (din cuvântarea Preafericitului Patriarh Nicodim, ţinută la 1 iunie 1947, în cadrul întâmpinării Sanctităţii Sale Patriarhului Alexii la Bucurueşti).
„Aduc mulţumiri prin intermediul Sanctităţii Voastre poporului rus şi pentru ajutorul recent pe care ni l-a <> oferit pentru alipirea Transilvaniei de Nord, unei părţi organice a României, la corpul ţării noastre. Nu vom uita niciodată acest act nobil, prin care, cu mari jertfe omeneşti, poporul păstorit de Sanctitatea Voastră ne-a eliberat fiii duhovniceşti din focul unor suferinţe groaznice” (din cuvântarea mitropolitului de Sibiu Nicolae, rostită la 5 iunie 1947 în cadrul întâlnirii cu Preafericitul Patriarh Alexii la Sibiu).
„Ne plecăm cu smerenie în faţa eroismului Sanctităţii Voastre pentru că aţi înflăcărat inimile ostaşilor sovietici care, ca un şuvoi nestăvilit, s-au năpustit asupra duşmanilor <…> ceea ce a dus la eliberarea părţii de Nord a Transilvaniei noastre” (cuvânt rostit de episcopul Vasile al Timişoarei la 6 iunie 1947 în catedrala din Timişoara, în cadrul întâmpinării Preafericitului Patriarh Alexii).
Păstrând în memorie lecţiile trecutului, trebuie să evităm repetarea unor greşeli tragice. Dimpotrivă, ar fi de folos pentru noi să păstrăm acele exemple de colaborare şi ajutor reciproc, care au fost multiple în istoria popoarelor noastre.
Apelul reprezentanţilor Bisericii Ortodoxe Române, conform căruia „în epoca contemporană Bisericile Ortodoxe frăţeşti ar trebui, în mod deosebit, să atragă atenţia la realităţile zilei şi să preţuiască mai mult comunicarea frăţească, colaborarea şi hrana păstorească a credincioşilor ortodocşi, decât să se axeze pe pretenţii jurisdicţionale”, merită o atenţie deosebită. Dar nu ar trebui să fie adresat el oare, în primul rând, însăşi Patriarhiei Române, ţinându-se cont de acţiunile recente îndreptate împotriva Bisericii Ortodoxe din Moldova?
Biserica Ortodoxă Rusă este şi în continuare gata pentru un dialog sincer cu Patriarhia Română, pornind de la convingerea că reglementarea situaţiei bisericeşti din Republica Moldova este posibilă exclusiv în albia respectării normelor canonice ale Sfintei Biserici Ortodoxe, pe calea adoptării unor decizii adecvate, luându-se în consideraţie interesele cetăţenilor ortodocşi din Moldova.
Politica “Pas cu pas” a implicării României în războiul care se desfăşoară pe teritoriul Ucrainei a fost descrisă şi semnalată de nenumăraţi actori publici.
S-a înaintat de la solidarizare politică la punerea la dispoziţie a infrastructurii civile pentru aprovizonare umanitară, apoi spre furnizarea către Ucraina a echipamentelor civile, apoi a celor militare non-letale, apoi a celor letale, muniţii de calibru mic, muniţii de calibru mare, TAB-uri, tancuri, lansatoare de rachete, personal militar contractual sub steag străin.
În viitorul imediat, urmează cedarea avioanelor militare, subordonarea străină a piloţilor şi partajarea aerodromurilor militare.
Massmedia din România a parcurs un traseu asemănător, dar mult mai intensiv. Cadrajul narativ s-a menţinut în liniile celui pandemic, girând fără niciun fel de ruşine cenzura şi intimidarea publică a vocilor disidente.
Poporul român este orbit şi supus unui amplu şi intensiv efort indirect de propagandă pro-război împotriva Rusiei.
Străduinţa directorilor de influenţare publică din spectrul massmedia, politic şi cultural rezidă în a crea şi a cimenta aparenţa destinului implacabil şi a incapacităţii deturnării deznodământului belic de către românii de rând.
Societatea românească este capturată şi imobilizată prin tehnologii politice de control social care au spulberat nu doar iluziile viabilităţii regimului democratic ci însăşi ideea drepturilor naturale şi a demnităţii umane.
Societatea este zdrobită şi înecată în minciună, elitele active sunt continuu corupte moral, cumpărate la kilogram în viu.
Deficitul public de integritate şi incompetenţa manifestă, neruşinată, provoacă deznădejde generalizată şi produce tribalismul nemernicilor şi ticăloşilor.
Reţelele civice sau politice de alternativă sunt detonate şi sabotate sistematic, la vedere. Securismul prevalează oriunde. Francmasoneria jubilează ostentativ din înălţimea funcţiilor civile şi religioase. Poporul însuşi este în catatonie.
Urmează asumarea oficială a beligeranţei cu Rusia, potrivit jocului de umbre, fum şi oglinzi pe care toţi îl înţelegem, dar din care puţini se mai pot smulge.
Eroii adevăraţi ai neamului românesc sunt cei care se vor împotrivi războiului.
Sunt cei care vor apăra ţara de cei care aduc războiul, îl invită, îl cheamă, îl ademenesc, îl provoacă.
Eroii adevăraţi ai neamului românesc sunt cei care văd limpede că duşmanii sunt alţii decât cei arătaţi şi impuşi nouă.
Eroii sunt cei care se vor sacrifica pentru a ne apăra de cei pe care agenda publică şi sistemul politic ni-i impune ca reprezentanţi, lideri, conducători, oameni de stat, elite. Mai sigur, minciuno-reprezentanţi, minciuno-lideri, minciuno-conducători, minciuno-oameni de stat, false elite.
Orice se poate face, acum trebuie făcut.
Dar după începerea războiului?
Când va începe războiul suntem datori să luptăm. Ţara nu mai poate suferi încă o umilinţă istorică din partea noastră, a celor care suntem datori cu o luptă, cu o moarte.
Făcând parte din neam, suntem ţinuţi să ducem crucea neamului, indiferent cine şi cum o aşează pe umerii noştri.
Atunci vom lupta şi vom muri la îndemnul celor de alt neam, pentru interesele celor de alt neam, şi o vom face ştiind bine acest lucru.
Vom lupta, vom muri, dar nu vom fi eroi, ci vom fi victimele neputinţelor noastre individuale şi colective. Ale laşităţii şi egoismului. Ale trândăviei. Ale lipsei de iubire.
Schisma calendaristică din sânul Ortodoxiei între Bisericile Locale este o rană nevindecată, ce duce la tot mai multe probleme. Unitatea de cult este importantă, dar nu cu lumea profană sau cu celelalte confesiuni eretice, ci cea internă, formată în Duhul lui Dumnezeu. Aceasta nu ține doar de uniformitate și de consensul liturgic, ci de înțelegerea elementelor de forță ale cultului sacramental. Este vorba de respectarea tradițiilor patristice referitoare la ținerea reperelor temporale (zile, săptămâni și luni) și păstrarea duhului de sfințenie, închinare înaintea lui Dumnezeu și întâlnirea în unitate a credincioșilor. Astfel se poate evita atât profan(iz)area ritualului și credinței ortodoxe prin subjugarea lor față de știință, cât și alunecarea în zona superstiției, a unui cult magic și fixist, prin ridicarea calendarului la nivel de dogmă și neînțelegerea lui. Articolul de față l-am intercalat aici ca o completare a părții a 6-a din seria dedicată calendarului bisericesc.
În cartea Tomos Agapis, care este o colecție de texte vechi alcătuită de Patriarhul Dositei al Ierusalimului și editată în anul 1698 sub oblăduirea Voievodului Ioan Antioh Constantin a toată Moldovlahia, se găsesc mai multe scrisori despre calendarul inventat de latini. Prima dintre ele este semnată de Patriarhii Ieremia al Constantinopolului și Silvestru al Alexandriei, care nu este altceva decât faimosul Sigilion invocat de stiliștii din România și din Grecia. Însă nu se găsesc la final anatematismele de care vorbesc ei, care au fost plastografiate pe un manuscris de la o chilie de a Kavsokalivia din Sfântul Munte Athos, despre care am scris deja în prima parte.
Mare parte din textul scrisorii este deja tradus în cartea Boldurile Sfintei noastre Biserici de Răsărit, scrisă de doi monahi români din Sfântul Munte în 1924 pentru a argumenta că stilul vechi iulian este cel corect. Ei scriu, în cap. II a cărții lor, că după semnăturile patriarhale urmează o serie de anatematisme, dar în ediția Patriarhului Dositei acestea nu se găsesc, lucru ce dovedește că nu sunt autentice, ci niște invenții plastografiate ulterior. Mai menționez că în traducerea aproximativă preluată de aceștia de la un anume monah Ignatie de la Schitul Ivirului se găsesc unele inadvertențe. Este vorba de adaosul „și ceilalți de față arhierei…” după semnăturile celor doi Patriarhi, care nu se găsește în cartea Tomos Agapis. Iar introducerea care vorbește despre actul sinodal alcătuit în Biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu este preluată de la Sinodul din anul 1593, la care au participat alți Patriarhi.
După traducerea Scrisorii din 1583 atașez imaginile din cartea din care am tradus, textul fiind scris de mână, drept pentru care mi-a luat ceva efort să mă obișnuiesc cu el și să-l descifrez. Se vede pe pagina a doua că urmează o scrisoare adresată Mitropolitului de Fiadelfia despre calendarul inventat de italieni, iar în final începutul actului de la 1593.
Epistolă despre calendarul inovat de latini a lui Ieremia, prin mila lui Dumnezeu Arhiepiscop de Constantinopol, Noua Romă, și Patriarh Ecumenic
Deoarece Biserica vechii Rome, care se bucură de inovații, a fost în acord în mod necugetat cu astronomii ei și a strămutat cele pe care le săvârșim bine pentru creștini cu privire la Sfintele Paști, care au fost stabilite de cei 318 Părinți purtători de Dumnezeu de la Sfântul și Ecumenicul Sinod și care au fost validate de celelalte Sinoade, iubite și prăznuite de creștinii de pretutindeni pe pământ după cum au stabilit, de aceea devine pricină de sminteli.
Au sosit și înaintea modestiei noastre unii bărbați armeni care au întrebat și au spus că sunt siliți să primească și ei aceste noutăți. Pentru aceste motive s-au învrednicit să le spunem ce a părut dumnezeieștilor Părinți. Modestia noastră, după ce ne-am consultat cu Preafericitul Patriarh al Alexandriei, stabilește în Duhul Sfânt, clarificând cele ce au părut Sfinților Părinți despre aceste lucruri.
Mai întâi, în practicalele (procesele verbale) ale Sinodului I Ecumenic este o semnătură care are acest conținut: Leontie al Cezareei Capadociei, al Galatiei și Armeniei Mici și Mari am semnat. Acesta, după cât se arată în viața Sfântului Sfințit Mucenic Grigorie, Arhiepiscopul Armeniei celei Mari, l-a hirotonit arhiereu, care a fost trimis, prin ambasadele și epistola împăratului Tiridat al armenilor, după ce s-a făcut el creștin, fiind fiu al lui Hosroe, frate al lui Artavan, descendent din acei Arsacizi care au destrămat conducerea perșilor și, fiind frați între ei, au făcut Armenia aceasta, în timp ce indienii și masagheții erau divizați între ei.
Întorcându-se acest mare Grigorie și fiind acceptat cu drag de către Tiridat, primind arhieria ca pe o recunoaștere a lui și pe el …, căci acest mare Părinte este fiu (…) al fratelui Hosroe, tatăl lui Tiridat, s-au botezat toți de către el în râul Afrat. Cu acest împărat Tiridat, după cum se spune, cei ce au primit credința în Hristos, armeni, perși, asirieni, mezi și alții au fost peste patru milioane (sute de miriade). După ce i-a luminat ca un alt soare pe toți aceștia care ședeau în întuneric, a plecat, vrând să trăiască în liniște în locurile înalte din munții Armeniei. L-a lăsat pe Albianos în locul lui și pe episcopii Atalios Baso și pe alții pentru cele zece principate din ținuturile armenilor, iar în toate acestea și în celelalte nații a așezat, după cum se pare, patru sute de episcopi. Deoarece a plecat acest mare luminător Grigorie Tiridat era întristat pentru această despărțire. Dar a aflat că sunt doi copii adevărați după trup ai lui Grigorie, Ortanes, care era în asceză, și Arostanes, preot al lui Dumnezeu. A trimis boieri de-ai lui și i-au adus la el. Apoi i-a cerut lui Grigorie și a coborât din însingurare. Și a ales pe Arostanes ca fiind vrednic de arhiereu și l-a hirotonit pe acesta după cum se cuvenea.
În acești ani marele Constantin cel renumit între împărați adunat Sinodul celor 318 Părinți purtători de Dumnezeu în Niceea,unde a ajuns și Tiridat cu pace, de vreme ce a găsit fierbinte nu de mică primire buna-credință a împăratului Constantin cel întocmai cu apostolii. Acesta a trimis și pe Arostanes, Arhiepiscopul catolicos al Armeniei, la Sinodul acesta și a devenit membru al acestei adunări sfinte. A primit decizia Sinodului și s-a întors în Armenia, fiind repartizată buna-credință cu harul lui Hristos, adevăratul Dumnezeu. Deci din aceste relatări de care am zis se vede în mod evident că armenii aveau un Arhiepiscop catholicos (general, peste tot). Și au succesiunea și au primit astfel și arhieria din Capadocia, de la Leontie de care am zis (mai sus). Granițele acestea sunt ale Noii Rome cu Dumnezeu, nicidecum ale vechii Rome, ceea ce stabilesc și canoanele Sinoadelor, adică să stăpânească obiceiul în parohii, căci au hotărât să fie ținute obieciurile străvechi. Iar ceea ce forțează este în afara teritoriului (parohiei) și în afara învățăturii lui Hristos. Căci El a zis: „ducându-vă, învățați (îndrumați, faceți ucenici)” (Mt. 28: 19), nu forțați și: „oricine vrea să vină după Mine” (Mc. 8: 34) și câte concordă în Evanghelii cu acestea. Însă trebuia ca și pe parohienii de sub ei să nu-i învețe lucruri noi și recente, provocatoare de sminteală, ci învățătura lui Hristos, a sfinților apostoli, a sfintelor Sinoade și câte sunt de la dumnezeiescul Duh. În al doilea rând, explicăm oricărui creștin ortodox doritor că pascalia de la noi nu este nesistematizată, ci urmează celor stabilite de Sfinții Părinți. Rămâne dreaptă și stabilă în veac până ce păzește rânduiala pe care a obținut-o neclătinată, foarte bine gândită de dumnezeieștii Părinți, față de care nici unul dintre cei de acum nu cunoaște știința astronomiei ca aceia foarte bine pregătiți. Nu au nici sfințenie decât numai li se par unele lucruri și în celelalte sunt departe de adevăr. Căci patru sunt delimitările Paștelui. Prima poruncește că trebuie să se săvârșească Paștile după echinocțiul de primăvară. A doua că nu în aceeași zi cu slujba iudaică. A treia că nu simplu după echinocțiul de primăvară, ci în prima lună plină de după echinocțiu. A patra că iarăși după lună plină în prima zi a săptămânii (duminică). De aceea nimeni să nu socotească defel că ceea ce pare greșit i-a cuprins pe acei dumnezeiești Părinți atotbuni ca să dobândească o mai bună îndreptare de la astronomii de acum. Căci, cu harul lui Hristos, de la Sinodul întâi până acum Paștile cel sfânt mereu se face după cel al Legii și duminica. Și nu s-a întâmplat vreo confuzie ca să ne punem la îndreptare. Căci a fost prescris bine de Sfinții Părinți și rămâne veșnic neapropiat (ἀπέλαστον). Dar au fost scăzute rău cele zece zile de către unii astronomi ai vechii Rome din luna octombrie. Căci, între altele, noul lor calendar care a revizuit nepotrivirea conține confuzie în sine. Căci, dacă la 132 de ani întregi adăugăm o zi(-noapte), este evident că de la Sinodul dintâi au trecut până acum o mie două sute șaizeci și cinci de ani, de vreme ce au trecut trei sute optsprezece din primul an de la Hristos până la Sinodul întâi, numai nouă zile și zece ore fără jumătate de minut sunt adăugate și lipsesc. Iar dacă în o sută douăzeci de ani scade o zi-noapte, vor fi zece zile și zece ore și este în surplus. Iar unele ca acestea se arată a fi precare, dar acestea se află în greșeală chiar și la înșiși grozavii observatori astronomi științifici, marele Ptolemeu și alții. Căci în trei sute de ani aceia decid să se adauge ceva, o zi(-noapte) și aceasta nu de la mișcarea soarelui, căci își face mișcarea netedă și neabătută, ci de la numărarea zilelor anului. Și după aceștia se fac patru zile și cinci ore și 12 minute de la [Sinodul] de la Niceea și până acum.
Și, dacă se numără acestea astfel după înțelepciunea elinilor se mai dovedește că astronomii Romei au scos cele zece zile din octombrie fără nici un motiv, ca să se arate numai că par că fac ceva în fața oamenilor din slavă deșartă. Era mai bine ca ei să nu inoveze și să prefacă unele ca acestea și să devină pricinuitori ai unei stări lipsite de măsură pentru Biserici. Sau măcar să nu adauge silnicie din cauza acestora, lucru pe care l-au cutezat. Nu se consideră un lucru binecuvântat pentru unii care stau împotriva celor bine stabilite de Sfinții Părinți, care sunt nu numai chibzuite, ci și dumnezeiești. Și acestea noi le spunem pentru ambele părți, punctând după adevăr.
1583, anul de la Dumnezeu-Omul, 20 noiembrie, indictionul 12
Ieremia al Constantinopolului
Silvestru al Alexandriei
Nota noastră: În primul rând, avem toate motivele să credem că acesta este textul integral al actului de la 1583 pentru că Patriarhul Dositei a alcătuit această colecție tocmai pentru a combate rătăcirile catolice. După o serie de texte din disputele cu catolicii (de la Sf. Filothei Kokkinos, Marcu al Efesului, Ghenadie Scholarul și alții) grupează unele materiale despre azime și calendar. Este evident că intenția sa era de a aduce cât mai multe argumente împotriva catolicilor și ar fi de neînțeles să fi omis anatemele la adresa celor ce ar îndrepta calendarul (în primul rând catolicii) dacă acestea ar fi existat.
Importanța acestui act din 1583 constă în aceea că nu este condamnat noul calendar, ci doar combătut. Nu există anatematisme nici cu privire la Pascalie, nici la Minei (lunile calendaristice).
Nu este clar de ce s-au adresat armenii Patriarhiei de Constantinopol la acea dată pentru că nu erau în comuniune. Probabil pentru a căuta un sprijin și un sfat cum să procedeze cu presiunile venite din partea Romei de a trece la calendarul gregorian.
Deși textul vorbește despre cele bine stabilite la Sinodul I Ecumenic, totuși nu dă citate concrete. Interesant este că în debut se face referire la semnăturile de pe procesele verbale ale Sinodului, deși ele nu se păstrează. Probabil aveau la dispoziție doar semnăturile, care sunt expuse în diverse alte scrieri bisericești.
Cele patru reguli pentru stabilirea datei Paștelui nu concordă cu ce aflăm din alte izvoare mai vechi, cum ar fi Sf. Epifanie al Salaminei, după cum am scris aici. Mai exact, cerința ca Paștile ortodox să nu cadă în aceeași zi cu Pasha iudaică a Legii Vechi nu este menționată pentru că nu acesta este principiul, cu atât mai mult să fie după aceasta. Din scrisoarea Sf. Constantin de la Sinodul I Ecumenic se vede limpede că sensul este să nu fie prăznuit Paștile în Biserică câtuși de puțin în funcție de cel iudaic. Aceasta înseamnă că nu ne interesează dacă se întâmplă în aceeași zi sau nu, lucru care s-a și întâmplat chiar în primii ani după Sinodul de la Niceea.
Fără a face din textul de față o apologie a modului cum a fost înnoit calendarul în 1923, el este important pentru a înțelege și a vădi faptul că stiliștii apelează la tot felul de falsificări și plastografii pentru a-și susține cauza lor, ceea ce-i face să nu fie de încredere.
Deși inițial am dorit să scriu o replică mai scurtă celui care a semnalat la comentarii criticile pe care mi le aduce Mihai Silviu Chirilă, am decis să o redactez totuși ca un articolde sine stătător, dar cu caracter de comment pentru că s-au adunat mai multe idei importante în ce am a spune. Revin acum, mai târziu, pentru că nu am apucat să vizionez și să răspund chiar în duminica dinaintea începerii Postului Mare.
Acesta este filmulețul lui Silviu:
Sincer să fiu, îmi pare că pur și simplu are chef de contrazicere, fără a depune efortul să înțeleagă ce vreau eu să spun. În plus, încadrează tot textul meu în lupta pe care o are el pe tema canonicității Mitropoliei Basarabiei, deși ating doar tangențial acest subiect. Eu nu am avut acest lucru în intenție, ci doar să prezint contextul și sensul ereziei etnofiletiste cu scopul de a fi oricine în cunoștință de cauză când vorbim de așa ceva.
Primul aspect discutabil este cel legat de procedura Sinodului. El s-a autodeclarat Ecumenic, deși rușii nu au participat. Ulterior, aceștia din urmă au sprijinit pe Patriarhul Ierusalimului în poziția sa de a nu semna documentele. Chiar putem echivala acțiunile autorităților rusești politice cu cele ale Bisericii lor în vremea aceea. Ba mai există un indiciu recent, în jurul Sinodului din Creta, când Patriarhul Bartolomeu a insistat pe condamnarea etnofiletismului, care se vede că nu beneficiază de receptarea pe care și-ar dori-o el.
Apoi Silviu spune că Sinodul de la 1872 nu a condamnat împărțirea jurisdicțiilor bisericești pe principiu etnic, ci divizarea între creștini pe principiu etnic. Însă Constantinopolul, prin acest Sinod, s-a rupt de bulgari, care cereau episcopi din sânul lor. Tocmai că urmăreau să-i oprească pe bulgari să aibă episcopi de etnia lor și care să slujească în limba lor, nu în greacă. Exarhatul pe care l-a propus și l-a înființat Poarta otomană era preconizat să fie dependent canonic de Fanar. Deci clar nu se pune problema de divizare, de Biserică proprie, ci de o jurisdicție care era fix în cadrul Patriarhiei Ecumenice. Iar partea a doua a hotărârii sinodale este la fel de clară, catalogând drept obrăznicie întemeierea unei jurisdicții bulgărești.
Mie mi se pare injustă condamnarea etnofiletismului în forma Sinodului de la 1872 și contrară canonului 34. Nu sunt eu în măsură să dau un verdict, dar pot să-mi exprim o părere pe care o consider pertinentă.
Desigur că împărțirea pe jurisdicții bisericești etnice nu se face ca în diaspora, ci teritorial, când e vorba de regiuni dominate de anumite nații, care se găsesc grupate îndeosebi în interiorul unor state. Apostolii de la început nu au delimitat Biserica în funcție de granițele statale, ci după configurația etnică, adică după gruparea regională a credincioșilor în funcție de etnia lor. Ba chiar și în problema bulgară, înaintea Sinodului de la 1872, Constantinopolul invocă o separare a competențelor și o lipsă de interferență între Biserică și stat, chiar și otoman. De aici am făcut conexiunea cu situația din Basarabia și am expus părerea mea că firesc ar fi fost ca statul țarist sau sovietic să nu fi intervenit în împărțirea Mitropoliei Moldovei, respectiv a Basarabiei, ci să permită continuarea vieții bisericești în făgașul pe care-l avea înainte. Bineînțeles că au intervenit considerente de ordin politic despre care nu mă pot eu pronunța acum cât au fost de valide sau nu.
În acest context, punctez aici că mi se pare nedreaptă atitudinea ierarhiei Mitropoliei Chișinăului de a nega istoria bisericească de pe teritoriul său dinainte de 1812. Episcopul Markel vorbește sfidător de existența netulburată de 200 de ani cu o mică întrerupere. Dacă avem în vedere că Sf. Paisie Velicikovski a plecat din Poltava, Ucraina, adică din Biserica Rusă pentru că a decis să nu mai trăiască într-o țară în care credința nu este ținută ortodox și a ales Moldova, este limpede că tradiția bisericească din Basarabia inclusiv, căci a stat în mănăstiri din această zonă, era mai bogată decât în Rusia. Chiar și din Sfântul Munte a venit înapoi în Moldova pentru că socotea această regiune prielnică viețuirii isihaste. Așadar cum pot ierarhii moldoveni să disprețuiască istoria dinainte de 1812? Nu văd alt motiv decât afinitățile lor etnice, care sunt străine nu de România, ci de Basarabia însăși. Și tot ei invocă filetismul!!
În privința Mitropoliei Basarabiei, subiectul este vast, nu sunt pe deplin edificat asupra lui. Deși există implicații etnice atât rezonabile, cât și exagerate, pe lângă ele un loc important îl ocupă chestiunea posesiei și intruziunii jurisdicționale. Opinia mea este că s-ar fi impus din anii 90 o cercetare în colaborare între Patriarhia Rusă și cea Română pe această temă (utopică, ce-i dreptJ). Spre exemplu, informațiile vehiculate de Silviu dintr-o carte editată în rusește cu traducere în românește, e posibil să schimbe total starea de fapt a lucrurilor. Oficializarea cedării jurisdicției basarabene către sovietici de către Patriarhia noastă în anii ’47 ne privează de orice drept de revendicare în momentul de față.
Ce îmi displace în pledoaria lui Silviu în general și în linia Mitropoliei Moldovei este invocarea unor idei fără temei printre alte argumente canonice. Una dintre acestea este ideea etnofiletismului. O alta ar fi trasarea jurisdicțiilor pe baza granițelor statale, lucru care nu e prevăzut de nici un canon sau principiu bisericesc consemnat. La fel de ciudată este și ideea neclară că nu pot exista două Biserici în interiorul aceluiași stat, prin extindere de la interdicția funcționării a doi episcopi în același teritoriu. Evident că nu pot exista două Biserici Locale suprapuse, cum e în diaspora și în Basarabia, totuși în Imperiul Bizantin au existat 4 sau chiar 5 Patriarhii în regiuni diferite ale aceleiași formațiuni politice.
Precizez că articolul anterior despre filetism nu l-am scris pentru a contrazice chiar și indirect pe cineva, ci doar am folosit contextul pentru a expune contextul și forma nedreaptă a condamnării etnofiletismului la Sinodul din Constantinopol 1872. De mai mult timp aveam această intenție.
Închei prin a-mi lua libertatea să nu răspund întrebărilor provocatoare din finalul video-ului lui Silviu pentru că întregul film mi se pare tendențios și răutăcios și nu doresc să intru pe acest făgaș. Înțeleg bănuielile și conexiunile legitime, dar nu mă simt dator cu nici un răspuns, eu nefiind partizan nici al Patriarhiei Române, nici al Mitropoliei Basarabiei, cu atât mai puțin al unor structuri bisericești din afara spațiului românesc. Sunt foarte dispus să recunosc greșeala intervenției în Basarabia și chiar să îndemn și alte foruri bisericești din pătrățica mea să facă asta în caz că se constată o tranșare clară a subiectului.
Deocamdată pot doar să-mi exprim mâhnirea că Patriarhia noastră nu-și manifestă public sprijinul necondiționat pentru Mitropolia Ucrainei canonică, suferindă și prigonită, dar etalează pretenții pentru parohiile românești din teritoriul ei. Aceasta este clar o atitudine nebisericească, politizată și etnofiletistă, că tot este vorba despre asta.
