Râvna necontrolată a studiților stinsă prin canonul 15 I-II

Triumful Ortodoxiei, Sinodul din 843.
Sf. Metodie al Constantinopolului în partea de sus, lângă icoana Maicii Domnului

Moderați și extremiști au fost mereu printre credincioși. Chiar și fariseii au fost fanatici și nu au putut primi învățătura lui Hristos. Însă un conflict emblematic între aceste categorii este cel marcat de reglementările canonului 15 al Sinodului I-II Constantinopol (861) și linia monahilor studiți din sec. VIII-IX. Deși este puțin cunoscut acest aspect, primul a fost formulat pentru a tempera și condamna rigorismele celor din urmă după o serie de disensiuni care au măcinat viața bisericească din acea perioadă.

O situație inedită este aceea că majoritatea nepomenitorilor de astăzi de după Sinodul din Creta urmează declarativ atât linia canonului 15, cât și a Sf. Teodor Studitul fără a vedea un conflict în aceasta. Diferența nu este vizibilă, e drept, dar totuși există. Chiar și dacă am considera că studiții opreau comuniunea adesea pe motive morale sau administrative, pe când canoanele 13-15 I-II condamnă acest lucru, tot ar trebui să se fie pusă la îndoială corectitudinea viziunii lor. În cartea Străjerii Ortodoxiei este menționat acest aspect, că monahii de la Studion au avut unele erori rigoriste moștenite, mustrate de mai mulți Sfinți, printre care și de Sf. Ioanichie cel Mare.

Dar mai există un aspect important, anume oprirea comuniunii pentru o erezie. Studiții s-au confruntat și cu situații în care erau la mijloc chestiuni de dogmă, nu doar de morală. Pentru că erau mai stridente devierile cu privire la sancționarea prin oprirea comuniunii pentru abateri disciplinare, canonul 15 se ocupă îndeosebi de acest aspect, dar nu lasă deoparte nici problematica sancționării unui episcop ce propovăduiește deschis o erezie.

Atitudinea studiților era deranjantă pentru motivul că izbucnea adesea și devenise o modă caracterizată drept „nebunia schismaticilor” în textul canonului 13 I-II. Deși această Mănăstire s-a afirmat printr-o atitudine mărturisitoare în cazul schismei acaciene (484-519), începând cu sec. VIII a luat o turnură nefastă. Mărturii istorice cu privire la reacțiile inadecvate ale studiților se găsesc în cartea The photian schism scrisă de F. Dvornik. Deși autorul este catolic și prezintă propriile interpretări ale evenimentelor, majoritatea corecte, documentarea sa este una validă, bazată pe multe surse primare.

Astfel, studiții radicali s-au manifestat prima dată în cadrul Sinodului VII Ecumenic, unde au cerut insistent condamnarea tuturor episcopilor foști iconoclaști, chiar dacă aceștia renegaseră greșeala lor. Patriarhul Tarasie a fost înfruntat apoi de Sf. Teodor Studitul pe motiv că a fost îngăduitor cu unii episcopi simoniaci. Un conflict puternic, denumit schisma adulterină, a izbucnit după ce Patriarhul a refuzat, invocând motive de iconomie, să caterisească pe un preot Iosif ce oficiase o cununie necanonică a împăratului. Această ruptură a survenit din nou pe vremea următorului Patriarh, Nichifor, din aceleași motive. Pentru că decizia de reabilitare a respectivului preot a fost luată și într-un Sinod, ca să-i confere greutate, studiții au oprit comuniunea cu toți episcopii semnatari și cu cei aflați în comuniune liturgică cu aceștia.

A urmat o reizbucnire a iconoclasmului, stopat abia după vreo trei decenii, în 843, când au fost cinstite din nou icoanele prin decizie sinodală. După moartea ultimului împărat iconoclast, Teofil, a fost ales un alt Patriarh, anume Metodie. Acesta a impus o linie ortodoxă, dar moderată. De aceea, nu a fost promovat în scaune ierarhice pe nici unul dintre monahii studiți pentru a evita o inflamare a spiritelor. Aceasta pentru că reizbucnirea ereziei iconoclaste era pusă pe seama rigorismului zelotiștilor, care întărâtau pe opozanți prin atitudinea lor. Patriarhul dorea ca mersul Bisericii să fie ortodox, dar în pace, fără să stârnească antipatii nedorite și nefaste. Monahii studiți au reacționat dur și față de Patriarhul Metodie, drept pentru care acesta a condamnat pe unii dintre ei și linia trasată de Sf. Teodor, pe care aceia o țineau[1].

După moartea Sf. Metodie, a urmat în scaun Sf. Ignatie, care a fost partizan al studiților, deși nu unul declarat de-al lor. În schimb, după depunerea sa controversată și urcarea pe scaun a Sf. Fotie, studiții iarăși s-au împotrivit în același chip, drept pentru care a urmat condamnarea lor prin canoanele emise de Sinodul din 861, care s-a ocupat cu validitatea alegerii lui în scaun. Pentru o mai bună înțelegere a acestor din urmă evenimente, voi insista asupra lor în mod deosebit.

Societatea bizantină era marcată de conflictele dintre moderați și radicali, deși s-a poziționat mai mereu de partea celor dintâi. De aceea a fost ales în scaun pentru restaurarea cultului icoanelor un Patriarh din prima categorie. Apoi, pentru a mai da satisfacție presiunilor studite, a urmat un Patriarh neutru, dar cu tendințe zelotiste, Sf. Ignatie, după cum s-a și dovedit. Acesta a intrat în conflict cu conducerea imperială făcând chiar exces de zel pe plan bisericesc, dar și politic, așa că a urmat depunerea lui în mare parte meritată. El a mustrat pe regentul Bardas că ar fi avut relații incestuoase cu fiica sa vitregă fără dovezi concludente, apoi a luat partea sau chiar a fost implicat în unele comploturi, fapte de netolerat. A fost depus și în locul său a fost aleasă o persoană neutră, dar de data aceasta înclinată spre moderați, Sf. Fotie. Acest fapt a stârnit revolta studiților, care au contestat alegerea sa. Se pare că starețul Nicolae a fost înlăturat și închis în mănăstire pentru opoziția sa[2]. După o primă sesiune nereușită, Sinodul convocat de Patriarh pentru a stabili validitatea hirotoniei sale a luat o decizie în acest sens în anul 861. Atunci au fost emise o serie de canoane pe probleme arzătoare, printre care și fenomenul schismatic. Astfel, a fost interzisă oprirea pomenirii episcopului pentru „vinovății oarecare”, exceptând situația predicării unei erezii dovedite.

În ciuda faptului că prin canonul 31 apostolic este permisă ruperea comuniunii și pentru „vină de dreptate”, Sinodul din 861 limitează această atitudine doar pentru erezie. Aici trebuie să menționăm că textul canonului 15, precum și a celor anterioare 13-14, este inspirat dintr-o scriere a Sf. Sofronie, Patriarhul Ierusalimului (†639), intitulată Despre mărturisirea păcatelor. Acesta nota: „Dacă vreun prezbiter sau diacon s-ar depărta de comuniunea cu propriul Episcop și nu ar pomeni numele lui, sancționându-l chipurile pentru vreo vinovăție, să fie caterisit! Și, dacă ar cuteza același lucru un Episcop față de propriul Mitropolit, să se caterisit! De asemenea, și dacă ar cuteza acestea un Episcop sau Mitropolit față de Patriarh, să fie opriți de la preoție! Iar dacă unii s-ar depărta de cineva nu sub pretext de vinovăție, ci pentru o erezie sancționată de Sinod sau de Sfinții Părinți, sunt vrednici de cinste și acceptare ca niște ortodocși” (PG 87,3369-3372). Este evidentă asemănarea cu canonul 15, care are următorul conținut (revizuit după originalul grecesc): „Cele hotărâte în privința prezbiterilor (preoților), episcopilor şi mitropoliţilor cu mult mai mult se potrivesc pentru patriarhi. Așa încât, dacă vreun prezbiter, episcop sau mitropolit ar cuteza să se depărteze de comuniunea cu propriul său Patriarh şi nu ar pomeni numele lui, după cum este hotărât şi rânduit în dumnezeiasca slujbă tainică, ci, înainte de înfăţişarea sinodală şi de osândirea lui definitivă, ar face schismă, Sfântul Sinod a hotărât ca acesta să fie cu totul străin de toată preoţia dacă numai se va reproșa că a făcut această nelegiuire. Şi acestea s-au hotărât şi s-au pecetluit pentru cei ce sub pretextul oarecăror vinovăţii se depărtează de întâii lor stătători şi fac schismă şi rup unirea Bisericii. Cei ce se despart pe sine de comuniunea cu întâiul stătător pentru oarecare erezie sancționată de Sfintele Sinoade sau de Părinţi, fireşte de acela care propovăduieşte erezia public şi o învață cu capul descoperit învaţă în Biserică, unii ca aceştia nu numai că nu sunt pasibili de certare canonică dacă se îngrădesc pe ei de comuniunea cu numitul episcop înainte de o cercetare sinodală, ci se vor învrednici şi de cinstea cuvenită celor ortodocşi. Căci ei nu au sancționat episcopi, ci pseudo-episcopi şi pseudo-învăţători şi nu au rupt cu schismă unirea Bisericii, ci s-au silit să izbăvească Biserica de schisme și de dezbinări”.

Așadar Sinodul, în timp ce condamnă în termeni duri curentul schismatic de atunci, consideră că întreruperea comuniunii și pomenirii unui episcop care se face vinovat de o învățătură eretică, înainte de cercetare sinodală, este o faptă demnă de apreciere. Duhul autentic bisericesc este acela că această atitudine este doar permisă, nu impusă canonic. Mărturisirea nu poate fi impusă, deși e lăudabilă. Doar comuniunea cu un episcop depus din treaptă este condamnabilă, nu și cu unul încă necaterisit.

Firul roșu care trebuie urmat este acela că trebuie ținută cu strictețe dogma ortodoxă, fără abatere, dar cu multă iconomie și iubire față de oameni și îngăduință față de neputințele lor. Au fost primiți în treapta pe care o aveau ierarhii iconoclaști care s-au dezis de erezie, deși fuseseră susținători fervenți ai rătăcirii. Nu a fost acceptat rigorismul studiților, care nu face cinste Evangheliei lui Hristos. Acrivismul este o literă moartă fără duh; mai bine zis, nici măcar litera nu este păzită cum se cuvine pentru că apar devieri de la normele bisericești prin răstălmăciri și interpretări greșite.

Lipsa de rigorism și echilibrul duhovnicesc sunt evidente în atitudinea Sf. Vasile cel Mare față de ereticii pnevmatomahi. El nu le cerea o mărturisire riguroasă cu privire la dumnezeirea Duhului Sfânt, ci doar să nu fie negată aceasta cu gândul că unii ca aceștia vor învăța pe viitor mai bine detaliile dreptei credințe dacă sunt primiți în comuniune. Pe de altă parte, a fost mai puțin strict pentru a evita o izolare păgubitoare, prin care s-ar fi îngroșat rândurile ereticilor, iar Biserica ar fi fost slăbită (vezi Epistola 113). Aceasta în condițiile în care el însuși a fost drastic când a fost vorba de trădarea credinței, întrerupând comuniunea cu episcopul său atunci când acesta a semnat un text cu nuanță eretică (cf. Epistola 51).

Un exemplu elocvent pentru atitudinea față de erezii este dat de Sf. Siluan Athonitul, descris de Arhim. Sofronie: „Am cunoștință de o convorbire a Starețului (Siluan) cu un Arhimandrit ce se ocupa cu misiunea printre neortodocși. Arhimandritul cu pricina îl cinstea foarte mult pe Stareț și adesea, când era la Sfântul Munte, venea să vorbească cu dânsul. Starețul l-a întrebat cum propovăduiește. Arhimandritul, încă tânăr și fără experiență, gesticulând cu mâinile și mișcându-și întreg trupul, a răspuns agitat:

– Le spun: Credința voastră este rătăcită; la voit totul este scâlciat, nimic nu este drept și nu veți afla mântuirea dacă nu vă pocăiți.

Starețul a ascultat și l-a întrebat:

– Dar spuneți-mi Părinte Arhimandrit, cred ei oare în Domnul Iisus Hristos, că El este adevăratul Dumnezeu?

– Asta o cred.

– Dar pe Maica Domnului o cinstesc?

– O cinstesc, dar învățătura despre ea este greșită.

– Și pe Sfinți îi cinstesc?

– Da, îi cinstesc, dar, de când s-au despărțit de Biserică, ce Sfinți mai pot avea ei?

– Oare săvârșesc dumnezeieștile slujbe în biserici, citesc cuvântul lui Dumnezeu?

– Da, au și biserici, și slujbe, dar de ați vedea cum sunt slujbele lor față de ale noastre; ce răceală și lipsă de duh!

– Așadar, Părinte Arhimandrit, sufletul lor știe că bine fac crezând în Iisus Hristos, cinstind pe Maica Domnului și pe Sfinți, chemându-i în rugăciuni – așa că atunci când le spuneți de credința lor că e rătăcită, ei nu vă vor asculta… Dar vedeți, dacă le veți zice că vine fac crezând în Dumnezeu, bine fac că cinstesc pe Maica Domnului și pe Sfinți; bine fac că merg la biserică, la slujbe și că se roagă acasă, că citesc cuvântul lui Dumnezeu și celelalte – dar că greșesc în asta și greșeala trebuie îndreptată, atunci totul va fi bine și Domnul se va bucura de ei; și astfel toți ne vom mântui prin mila lui Dumnezeu… Dumnezeu este dragoste și astfel propovăduirea trebuie totdeauna să purceadă din dragoste; atunci se va folosi și cel ce propovăduiește, și cel ce ascultă; dar, dacă tot mereu îi prihăniți, sufletul lor nu vă va asculta și nu va ieși nici un folos”[3].

Ca o concluzie, „este posibil ca însăși adevărata credință să nu poată spori fără zdrobirea inimii. Credința în Iisus Hristos, Sfânta Treime, poruncile evanghelice și tot ceea ce învață Biserica în general.” Aceste cuvinte sunt valabile nu doar pentru modernismul din Biserică, ci și pentru rigorismul care nu mai vede nici măcar litera din cauza „literei”. De aceea cel mai bine este să fie evitată atât abaterea de la dreapta credință, cât și excesul de zel.


[1] Arhim. V. Papadakis, Străjerii Ortodoxiei, p. 530.

[2] http://www.newadvent.org/cathen/14316c.htm.

[3] Arhim. Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul, trad. Ierom. Rafail Noica, Editura Accent Print, Suceava, 2013, p. 69-70.

Crucea de astăzi. Unii caută să se mântuiască cu osteneală puțină

Zis-a un bătrân: Astăzi urmărim să ne sfințim cu puțină osteneală. A zis iarăși: Cu cât te ostenești mai mult, cu atât primești mai cu prisosință har și bucurie. Și a continuat.

1. Putea să ne umple inima Dumnezeu cu atâta fericire și dragoste și iubire dumnezeiască, încât să cădem jos, neputând să o suportăm.

Dar atunci am fi părăsit mănăstirile și ne-am fi închis în peșteri.

2. Mirenii și-ar fi părăsit afacerile și grijile familiale și copiii. Pentru aceasta, Dumnezeu, care este dragoste, nu ne umple cu astfel de dragoste și fericire dumnezeiască.

3. Este grea călugăria, Părinte?, a întrebat cineva pe un monah înțelept.

Nu este grea. Vine vremea când uiți de tine, vezi că este cea mai ușoară povară – a zis.

4. A zis un pustnic: Dacă te achiți de cele cu care ești dator în această viață, atunci te mântuiești. Totuși, dacă mănânci și ceva pe deasupra, primești și un franc în plus. Dacă cineva mănâncă bătaie pe nedrept, atunci are plată curată. Adică de multe ori se întâmplă ca oameni cu o viață foarte bună să-i găsească cele mai mari rele. Dacă Dumnezeu îngăduie, de ce îngăduie?

Să dau un exemplu bun!

Este o familie foarte bună. și bărbatul este foarte bun, și femeia foarte bună, și copilașii foarte buni. Toți merg la biserică, se împărtășesc șamd.

O clipă îi trebuie unui bețiv sau nebun să lovească pe capul familiei și îl orbește.

Din senin. Apoi, oamenii care sunt depărtați de Dumnezeu spun:

Ca s-l vezi! Ați văzut? Merge cu crucea în mână și de aceea a pățit-o.

Aceasta este obrăznicie. Dumnezeu îngăduie să pătimească și oameni fără să fi greșit deloc ca să le dea prilej celor cu totul obraznici să spună ce a zis și tâlharul cel bun.

Ce vedem la cei doi tâlhari? Unul a ocărât pe Hristos: Dacă ești Dumnezeu, coboară-te jos șcl., iar celălalt a spus: Nu te temi de Dumnezeu? Noi suntem în necaz pe drept. Omul acesta nu a făcut nimic. Nu te temi de Dumnezeu?

Adică să dea Dumnezeu prilej celor obraznici să-și revină îngăduie să pătimească unii fără să greșească.

În timp ce aceia care suferă pot să fie cei mai iubiți copii ai lui Dumnezeu!

În rai Dumnezeu cred că nu le va spune: Ședeți în locul acesta! Ci: Alegeți cel mai bun loc! Ați înțeles? Asta este. Prin faptul de a ne cere dreptul le pierdem pe toate.

Ne pierdem și pacea. Ne pierdem și plata.

5. A întrebat cineva pe un bătrân câți ani are în Sfântul Munte și i-a răspuns:

Am mulți ani, procopseală nu am. Și șacalii trăiesc în pustie, dar rămân șacali.

6. A zis un bătrân: Cu cât este un om mai duhovnicesc, cu atât mai puține drepturi cere de la viața asta.

7. Sfătuia un monah luminat: Să ai dragoste către toți, dar relații aparte cu nimeni.

8. A spus Gheron Iosif Isihastul:

Scopul cel mai principal al diavolului este să lovească credința și astfel să-l compromită pe om ca trădător și lepădat.

9. Mi-a zis cu câțiva ani mai înainte cinstitul Bătrân Gherasim imnograful: Sfântul Grigorie Palama spune că singurul lucru pe care nu poate Dumnezeu cel atotputernic să-l facă este să Se unească cu omul necurat. Aceasta nu poate.

10. A spus nouă Bătrânul Modest de la Constamonitu: Să aveți orbire de bună voie! Nu vă uitați la greșelile altora!

11. A zis un bătrân: Subiectul mântuirii noastre nu este subiect de vreme prielnică sau de întâmplare, ci subiect de lucrare și silință. «Silitorii răpesc împărăția cerurilor.»

Traducere după sursa online: Βημα ορθοδοξιας.

Sfaturi înțelepte „românești”

“L-am rugat pe Dumnezeu să ia mândria de la mine, și Dumnezeu mi-a răspuns: Nu. Mândria nu se ia. De ea trebuie să te lepezi.

L-am rugat pe Dumnezeu să-mi dea răbdare și El mi-a răspuns: Nu. Răbdarea este cununa încercărilor. Ea nu se dă, ea se dobândește.

L-am rugat pe Dumnezeu să-mi dăruiască fericirea și Dumnezeu mi-a răspuns: Nu. Eu îți dau binecuvântarea, dar depinde de tine să fii fericit.

L-am rugat pe Dumnezeu să mă ferească de durere și Dumnezeu mi-a raspuns: Nu. Suferințele îl îndepartează pe om de grijile lumești și îl apropie de Mine.

I-am cerut lui Dumnezeu creștere duhovnicească și Dumnezeu mi-a răspuns: Nu. Duhul trebuie să crească singur. Eu doar îl altoiesc, ca să aducă roade.

L-am rugat pe Dumnezeu să mă ajute să-mi iubesc aproapele așa cum mă iubește El și Dumnezeu mi-a spus: În sfirșit, ai înțeles ce trebuie să ceri.

I-am cerut lui Dumnezeu putere și El mi-a dat încercări ca să devin puternic.”

Pr. Irodion – Sf. Mănăstire Lainici

Aflarea și înălțarea Sfintei Cruci este o sărbătoare care se prăznuiește cu post și cu smerenie

Încă se cuvine a pomeni şi că cinstitul şi de viaţă făcătorul lemnul Crucii Domnului a fost luat oarecînd de Perşi (602-610) şi iar s-a întors în Ierusalim, spre mîngîierea credincioşilor; pe vremea împăratului grec Foca, Chosroe II (590-628), împăratul perşilor, biruind Egiptul, Africa şi Palestina, a luat Ierusalimul şi pe mulţi creştini i-a ucis şi luînd cu de-a sila vistieriile cele bisericeşti şi podoabele, între altele a luat şi vistieria cea de mult preţ, lemnul crucii Domnului celei de viaţă făcătoare, şi l-a dus în Persia. Peste puţin, murind Foca împăratul, a fost ales Eraclie (610-641); în locul lui, el încearcă să biruiască pe Chosroe II, dar de multe ori nebiruind a cerut pace, însă nu a cîştigat-o de la vrăjmaşul cel mîndru. Atunci, fiind în mîhnire mare, a început a căuta ajutor la Dumnezeu, şi a poruncit tuturor credincioşilor să facă rugăciuni, priveghieri şi postiri ca să-i scape Domnul de acela ce se lăuda, în mîndria sa, că va pierde pe toţi creştinii; de acela ce hulea numele lui Iisus Hristos, ca să nu zică vrăjmaşii că mîna lor este înaltă şi idolii lor puternici, ci să cunoască neamurile că unul este Dumnezeul cel adevărat, Căruia cine poate să-I stea împotriva puterii şi tăriei? Şi chiar împăratul se ruga singur cu lacrimi şi cu post înde-lungat. Apoi, adunîndu-şi toţi ostaşii şi în nădejdea ajutorului lui Dumnezeu înarmîndu-se cu puterea crucii, a mers asupra perşilor şi lovindu-se cu Chosroe II, l-a biruit şi l-a pus pe fugă. Şi a fost cu oştile în pămîntul Persiei şapte ani, luînd cetăţile, robind satele şi biruind multe prigoniri ale lui Chosroe. Iar mai pe urmă Chosroe, neputînd să se împotrivească puterii greceşti, a fugit din pămîntul său şi, trecînd peste rîul Tigru, cu cel mai tînăr fiu al său, Medars, a împărţit el împărăţia sa. De acest lucru s-a mîniat Siroes, fiul lui cel mai în vîrstă, şi a gîndit ca şi pe tată şi pe frate împreună să-i ucidă; lucru pe care l-a şi făcut degrab. Iar după uciderea acelora, Siroes a fost moştenitor împărăţiei Persiei şi a trimis cu rugăminte şi cu multe daruri la Heraclie, împăratul grec, smerindu-se lui şi poftindu-l să înceteze a prăda pămîntul lui.

Atunci Heraclie, făcînd pace cu împăratul Persiei, a luat de la perşi făcătorul de viaţă lemnul Crucii Domnului, cel luat de Chosroe din Ierusalim, care fusese patrusprezece ani la perşi, şi l-a adus împreună cu multe daruri la locul său, bucurîndu-se şi slăvind pe Dumnezeu pentru ajutorul Lui cel mare. Iar cînd a ajuns la Ierusalim, a luat împăratul cinstitul lemn pe umerile sale, ca să-l ducă la locul lui cel mai dinainte. Însă era îmbrăcat în porfira cea împărătească, cu aur şi cu pietre scumpe împodobit, avînd în cap coroana cea împărătească. Atunci se făcu o minune înspăimîntătoare, pentru că deodată a stat în uşile acelea, prin care se intra la locul căpăţînei, şi nu putea să păşească mai departe cu cinstitul lemnul Crucii, oprit fiind de puterea cea Dum-nezeiască; şi toţi se minunau de un lucru ca acesta. Iar Zaharia, patriarhul Ierusalimului (609-631), care a mers cu toată mulţimea Ierusalimului în întîmpinarea împăratului, avînd ramuri de finic în mîini şi ieşind pînă la muntele Eleonului, mergea cu împăratul alături şi, căutînd cu ochii, a văzut pe îngerul lui Dumnezeu ca un fulger în poartă stînd, oprindu-le intrarea, şi zicînd: “Nu cu astfel de chip Făcătorul nostru a purtat aici acest lemn al Crucii, cu care voi îl duceţi pe el”. Aceasta văzînd-o şi auzind-o patriarhul, s-a înspăimîntat şi, întorcîndu-se spre împăratul, i-a zis: “Să ştii, împărate, că cu neputinţă îţi este ţie ca în haine bogate îmbrăcat şi cu podoabele împărăteşti înfrumuseţat să duci lemnul acesta sfînt, pe care, săracul Hristos, Cel ce a sărăcit pentru mîntuirea noastră, l-a dus. Drept aceea, de voieşti ca să duci Crucea Lui, să urmezi sărăciei Lui”. Atunci, împăratul a dezbrăcat de pe sine porfira şi coroana şi s-a îmbrăcat în haine sărăcăcioase şi proaste şi a dus cinstitul lemn al Sfintei Cruci fără de nici o împiedicare, mergînd cu picioarele desculţe. Şi l-a dus în biserică, la locul de la care îl luase Chosroe al Perşilor. Acolo, binecredinciosul împărat Heraclie a pus iar lemnul Sfintei Cruci şi a fost mare bucurie şi veselie credincioşilor pentru întoarcerea Crucii Domnului, şi dănţuiau precum oarecînd israilitenii pentru întoarcerea chivotului legii de la filisteni, lăudînd pe Cel răstignit pe Cruce, Hristos Împăratul slavei, şi închinîndu-se aşternutului picioarelor Lui, Crucii celei sfinte. Căreia şi de la noi să fie cinste, slavă şi închinăciune, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin. (Viețile Sfinților pe luna Septembrie)

Tradiția ortodoxă sfântă și cea ecumenistă

Sursă icoană: Cuvântul-Ortodox.ro

Motto: „Daţi zeciuială din izmă, din mărar şi din chimen, dar
aţi lăsat părţile mai grele ale legii: judecata, mila şi credinţa;
pe acestea trebuia să le faceţi şi pe acelea să nu le lăsaţi! Călăuze oarbe, care
strecuraţi ţânţarul şi înghiţiţi cămila!” (Mt. 23: 23-24)

Cuvintele de mai sus sunt la fel de valabile pentru zilele noastre pe cât au fost și în vremea când le-a rostit Însuși Mântuitorul. Ele nu exprimă decât durerea și mustrarea la adresa celor care se mulțumesc cu ritualuri ieftine și nesocotesc cele mai de căpătâi porunci ale lui Dumnezeu. „Duhul este cel ce dă viață; trupul nu folosește la nimic” (In. 6:63). Cât de ușor ne limităm la forme goale și renunțăm la gesturile simple și încărcate de duh! Dar întrebarea se pune: Hristos S-a întrupat, a pătimit și a înviat pentru sănătatea și bună-starea noastră sau pentru ceva mai bun și mai de trebuință, pentru inimile și viața veșnică a oamenilor, pentru noi?

Care este esența ritualurilor ortodoxe

Însă în primul rând ecumeniștii de astăzi convinși, dar și cei care doar acceptă Sinodul din Creta, țin mai ales și îndeamnă și pe alții să prețuiască mai mult rânduielile exterioare decuplate de la puterea sfințitoare a credinței curate. Chiar se laudă că nu au lepădat credința pentru că săvârșesc Liturghia și tot ritualul neschimbate. Dar oare nu au citit niciodată Evanghelia? Nici măcar la slujbe? Este atât de greu să pună puțină inimă și sinceritate în rânduiala exterioară a vieții liturgice?

Este adevărat, trebuie să recunosc că cel mai greu lucru din lumea aceasta este să punem credință în faptele noastre. Este cel mai ușor să împlinim îndatoririle noastre față de bunul Dumnezeu fără credință, fără tragere de inimă, fără conștiință. Este cumplit de anevoios să luptăm cu noi înșine, să nu ne amăgim. Este știința științelor și arta artelor, după cum definesc Sfinții Părinți această lucrare, după cum și măiestria duhurilor rele este să deraieze calea oamenilor de pe drumul cel drept și sănătos, să presare neghină care să înăbușe și să facă neroditoare strădaniile cele bune.

Pentru a nu fi prinși în cursele celui rău este nevoie să cercetăm Scripturile, să căutăm pe Dumnezeu, să batem la porțile inimii noastre și să cerem mila lui Hristos. Nu se poate să le evităm fără o pregătire pe măsură, fără o strădanie potrivită. Nu este posibil să ne mântuim fără să cunoaștem tradiția curată lăsată de Mântuitorul prin apostoli Bisericii. Desigur că nu e nevoie să cunoască toți toate amănuntele, să fie experți. Totuși nu putem avea pretenții de mântuire când înghițim cămila și strecurăm țânțarul, când păstrăm unele aspecte exterioare și formale, dar neglijăm esența poruncilor lui Dumnezeu: credința dreaptă, sănătoasă, plină de evlavie conștientă.

Sf. Teofan Zăvorâtul înfățișează elocvent simplitatea credinței: „Ați cunoscut din experiență puterea mântuitoare a întregii chivernisiri din Biserica lui Dumnezeu, în toate amănuntele ei, până la tămâia din cădelniță și la simpla ofrandă adusă la biserică. Iar dacă toate acestea sunt născociri – așa cum spun ei – atunci sunt născociri mântuitoare. […] Evanghelia nu vor să o înțeleagă altfel decât în măsura în care o găsesc asemănătoare cu propriile lor considerații. Care este sfârșitul? Sfârșitul lor este respingerea totală a creștinismului și, ca urmare, pierzarea. […] În Sfânta Biserică a lui Dumnezeu nu este posibilă o asemenea șovăială și oscilare a ideilor și speculațiilor deșarte. Aici norma mântuitoare este stabilită odată pentru totdeauna în Sfântul Crez, fiind transmisă încă de la apostoli și cuprinsă de Sfânta Biserică Ortodoxă”[1].

Cine sunt cei care schimbă tradiția tocmai în miezul ei dacă nu ierarhia ce a aderat la deciziile Sinodului din Creta? Cine se dezice de Biserică: cei care mustră pe arhierei chiar și prin întreruperea pomenirii sau tocmai cei ce au adoptat ecumenismul? Care este criteriul ce trebuie urmat: tradiția apostolilor sau bunul plac al ierarhiei, care se vrea impus prin Sinod?

Elementele ecumenismului actual

Pentru a fi mai explicit și a aduce argumente concrete despre trădarea subtilă, dar uriașă, ar trebui să înțelegem ce este ecumenismul în forma lui actuală. El este descris chiar de un promotor al său în aceste cuvinte: „Ortodocșii ecumeniști și cei anti-ecumeniști pleacă ambii din același principiu ecleziologic fundamental, exprimat succint într-o declarație anti-ecumenică a Sfintei Chinotite a Muntelui Athos în aprilie 1980: «Noi credem că sfânta noastră Biserică Ortodoxă este Biserica cea una, sfântă, sobornicească și apostolică a lui Hristos, care deține deplinătatea harului și adevărului”. Dar ortodocșii pro-ecumeniști și cei anti-ecumeniști trag concluzii radical diferite din acest principiu unic. Ecumeniștii ortodocși, precum Pr. Serghie Bulgakov (1871-1944) și Pr. George Florovski (1893-1979), concentrându-se pe noțiunea că Biserica Ortodoxă deține deplinătatea adevărului și a harului, concluzionează că celelalte biserici creștine dețin, de asemenea, harul și adevărul, chiar dacă nu în deplinătatea lor. […] Asta nu înseamnă că toate comunitățile creștine sunt egale în materie de credință și doctrină, de vreme ce ecumeniștii ortodocși sunt de acord cu anti-ecumeniștii că Biserica Ortodoxă singură deține deplinătatea credinței creștine și este adevărata Biserică văzută a lui Hristos”[2]. Așadar până și ecumeniștii recunosc diferențele acestea, care au fost speculate în formulele finale ale documentelor sinodale din Creta. Ei nu neagă faptul că Biserica Ortodoxă ar fi Biserica cea una a lui Hristos, ci se folosesc de formule sofisticate și sofiste pentru a afirma faptul că celelalte culte ar fi și ele părtașe la trupul lui Hristos. Iarăși, nu neagă diferențele și inegalitatea dintre confesiunile creștine, dar afirmă că toate acelea formează în mod nevăzut Biserica apostolică. Pe când adevărul este că Sinoadele au puterea să scoată din trupul Bisericii pe eretici, ea este un organism viu și alege singură pe cine să primească și pe cine nu, sub insuflarea Duhului Sfânt; nu pot eterodocșii să facă parte din ea împotriva voinței ei. Istoria bisericească tocmai acest lucru îl arată, că Biserica și-a păstrat unitatea și integritatea prin excluderea din sânul ei și condamnarea ereticilor. Acum teoriile ecumeniste reprezintă tocmai o răsturnare a rânduielilor Sfintelor Sinoade și rânduieli bisericești.

Pentru a ne face o imagine completă asupra liniilor de forță ecumeniste, adaug succint și alte câteva idei de bază din articolul citat mai sus. Pe lângă distincția dintre unicitatea și deplinătatea Ortodoxiei ca Biserică a lui Hristos, din care rezultă posibilitatea și oportunitatea stabilirii unui dialog între Ortodoxie și eretici, autorul insistă pe încă alte două principii. Nu admite absența harului mântuitor în cadrul formațiunilor eterodoxe, și nici negarea denumirii lor ca biserici.

Cele două aspecte din urmă reclamă unele detalieri, dar totuși sunt clare din punct de vedere doctrinar. Oricât ar încerca să contrazică dictonul Sf. Ciprian al Cartaginei „extra ecclesiam, nulla salum” (în afara Bisericii nu există mântuire), el reprezintă chintesența cugetului Bisericii dintotdeauna. Dumnezeu lucrează și în afara Bisericii, dar nu putem concluziona de aici că harul lui Hristos este prin definiție prezent în afara granițelor bisericești canonice. Iar faptul că a fost respinsă propunerea preotului Vsevolod Chaplin: „comunități care se numesc pe ele însele creștine” în loc de «denumirea istorică a celorlalte biserici și confesiuni creștine» dovedește că acesta este un punct pe care ecumeniștii nu-l cedează, anume ca ereticii să fie considerați biserici. De aceea a existat o așa de mare împotrivire la scoaterea termenului de „biserică” din text cu referire la neortodocși.

Din toate acestea rezultă un program bine conturat și care urmează să fie implementat pas cu pas. Dialogul și relațiile cu ereticii trebuie să devină o normalitate mai întâi în rândul ierarhilor, profesorilor de teologie și preoților, apoi și la nivelul credincioșilor simpli. Trebuie ca ortodocșii să fie obișnuiți cu ideea că și cei din afara Bisericii au parte de harul lui Hristos și sunt frați vitregi ai noștri pe care trebuie să-i iubim și să-i acceptăm în numele unei iubiri fără granițe. Cu alte cuvinte, este atacată sistematic îndărătnicia „pravoslavnică” (inventând etichete persiflante precum „ecumenoclaști”) pentru a fi înlăturată puritatea credinței, pentru a se ajunge la un amestec dizolvant cu toți apostații. Și, din păcate, mulți dintre ortodocșii chiar practicanți cad în plasa aceasta, ignoră pericolul înfricoșător de a avea „deschidere” nepermisă față de erezii.

Ecumenismul ratificat prin documentele din Creta

Pentru a arăta prezența acestei teorii ecumeniste în rândurile documentului 6 din Creta, prezint aici câteva pasaje din care se desprind chiar ideile mișcării ecumenice:

1. Art. 1: «Biserica Ortodoxă, fiind Biserica una, sfântă, sobornicească și apostolească, crede cu tărie, în conștiința ei de sine eclezială profundă, că ocupă un loc principal în chestiunea promovării unității creștine în lumea contemporană.»

Această frază exprimă convingerea implicării în fruntea mișcării ecumenice pe baza faptului că Biserica noastră este în mod deplin Biserica cea una, pe când ceilalți ar fi nedeplini. Conștiința de sine reprezintă o viziune dogmatică, nu doar instituțională despre Biserică. Și nu este o convingere dogmatică misionară sau despre rolul în societate, ci una eclezială, adică ce privește definiția Bisericii în esența ei. Așadar, din convingere dogmatică, acest pasaj declară că Ortodoxia conlucrează cu celelalte culte creștine pentru a reface unitatea bisericească. Această afirmație este în contradicție flagrantă cu istoria dintotdeauna, de care am pomenit. Tocmai că unitatea Bisericii a fost păstrată prin excluderea ereticilor care atentează la ea. A-i considera acum în interior și că există o dezbinare și că trebuie conlucrat cu ei pentru a ajunge, chipurile, la unitate, aceasta înseamnă tocmai negarea dreptății și păcii dumnezeiești păstrată cu sacrificii până acum.

Dar există o rătăcire printre ortodocșii de astăzi care nu vor să vadă adevăratul sens al articolului discutat. Dau drept exemplu pe Arhim. Tihon, starețul atonit al Mănăstirii Stavronichita. Acesta a fost prezent la Sinodul din Creta (Colimbari) și a făcut chiar și o descriere a celor petrecute acolo. Dar a mai scris și un text elogios, intitulat Sfântul și Marele Sinod prin textele deciziilor lui, în care prezintă hotărârile luate ca și cum ar fi ortodoxe. Deși la final există indicația că va urma o continuare, se pare că nu s-a întâmplat acest lucru. După cum mi-au indicat monahii de la chilia Panaguda, articolul acesta „demonstrează” că nu a fost atinsă învățătura ortodoxă. El se aseamănă cu broșura lansată de Patriarhia Română, care prezintă o viziune ortodoxă, dar care nu se regăsește în documentele cretane, de fapt.

Așadar Arhim. Tihon afirmă, la un moment dat, comentând art. 1: „Biserica Ortodoxă crede cu tărie și deține în cea mai adâncă parte a conștiinței ei, prin trăirea experimentală a harului Preasfântului Duh, că este una și singură prin faptul că este trupul Domnului și Dumnezeului nostru Iisus Hristos, Care S-a întrupat, care se prelungește în veci”. Așadar se poate observa că este vorba de o citire incorectă a textului sinodal. Acolo nu se afirmă că Biserica ar crede că ea este Biserica cea una, ci că deține un loc principal în promovarea unității „ecumenice”. Este cel puțin ciudată această orbire și neputință de a citi textul sinodal în toată splendoarea lui. Probabil că, dintr-o panică dureroasă a trădării, nu poate accepta acest lucru dezastruos. Totuși atitudinea de a băga capul în nisip, care nu este doar a Arhim. Tihon, nu este una folositoare, ci extrem de păgubitoare.

2. Art. 18: «Biserica Ortodoxă, fidelă ecleziologiei sale, identității structurii sale interne și învăţăturii Bisericii primare a celor șapte Sinoade, în timp ce participă la Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB), nu acceptă nicidecum ideea egalității confesiunilor și nu poate primi nicidecum unitatea Bisericii ca pe o oarecare adaptare interconfesională (s.n.). În acest spirit, unitatea căutată în cadrul CMB nu poate fi doar produsul acordurilor teologice, ci și al unităţii de credinţă, păstrată și trăită în Biserica Ortodoxă în Taine.»

După cum s-a văzut în textul de mai înainte, acestea sunt principii tipice pentru ecumeniștii ortodocși. Anume că recunosc o inegalitate între confesiuni, dar că toate ar fi în măsuri diferite părți ale Bisericii lui Hristos. Expresia: „nu poate primi nicidecum unitatea Bisericii ca pe o oarecare adaptare interconfesională” nu se referă la unitatea Bisericii Ortodoxe, ci a celei care îi cuprinde, de fapt, și pe eretici. Chipurile, nu este acceptat un compromis interconfesional, o stare de amalgam, care se regăsește în prezent, care tocmai că ar exprima dezbinarea din sântul Bisericii una sancta, ci se dorește o conlucrare pentru a se ajunge la o unitate bine stabilită. Cu alte cuvinte, Biserica acum ar fi formată din confesiuni inegale, care sunt într-o stare de diviziune și ea trebuie să ajungă la unitate nu prin compromisuri. Dar această viziune este în esență contrară perspectivei ortodoxe.

Mai mult, ultima parte a paragrafului ne arată care ar fi acea unitate fără compromis: „Unitatea căutată în cadrul CMB nu poate fi doar produsul acordurilor teologice (adică prin compromisuri), ci și al unităţii de credinţă” (ortodoxă). Însă cuvintele subliniate marchează tocmai un compromis; dacă ar fi eliminate, s-ar ajunge la un cu totul alt înțeles. Așadar CMB nu promovează un compromis vădit, ci unul prin acorduri și discuții, dar care nu reprezintă strict adevărul de credință, ci un amestec între tradiția autentică și acordurile teologice care au loc.

Dacă avem în vedere că IPS Teofan, spre exemplu, a citat acest articol 18 ca și cum ar fi ortodox, pentru a arăta că textele din Creta nu ar conține erori dogmatică, tabloul trădării cred că este complet. Ierarhii noștri nici măcar nu-și dau seama care este credința ortodoxă, nici nu știu ce au semnat, nici nu vor să revizuiască, ci apără mai departe linia deraiată ecumenistă pe care înscriu întreaga Biserică.

3. Art. 8: «În cadrul relațiilor sale cu restul lumii creștine, Biserica Ortodoxă nu se bazează doar pe puterile omenești ale celor care poartă dialogurile, ci se bizuie în primul rând pe protecţia Duhului Sfânt prin harul Domnului, Care S-a rugat “ca toţi să fie una” (In 17: 21).»

Prezența așa-zisă a harului și în rândul lumii neortodoxe a fost bifată prin acest paragraf. Ideea care se desprinde din el este că harul lui Dumnezeu ar lucra spre o dorită unitate între cu ereticii. Pe când Hristos S-a rugat ca toți ortodocșii să fie una cu Dumnezeu și între ei, nu cu cei din afara Bisericii. Tocmai că rugăciunea Mântuitorului nu-i are în vedere decât în exclusivitate pe membrii bine-credincioși ai Bisericii.

4. Art. 6: «Biserica Ortodoxă acceptă denumirea istorică a celorlalte Biserici și Confesiuni creștine eterodoxe

Acest paragraf a fost cel mai dezbătut și nu merită repus în discuție acum. Oricum, este limpede că ecumeniștii țin la el ca la o redută câștigată, anume să-i considere biserici pe eretici și membri ai Bisericii lui Hristos.

Desigur că singură participarea la CMB este suficientă pentru a parafa devierea de la ortodoxie, fără a mai lua în calcul detaliile amintite. Dar acelea întăresc și vădesc greșelile.

Păstrarea smerită, dar curată a predaniei ortodoxe

După cum atenționează și Prof. Tselenghidis, ecumenismul folosește toate mijloacele pentru a-și atinge țelul și orice frică și concesie făcută de noi. Chiar și acordarea autocefaliei schismaticilor din Ucraina poate servi drept o trambulină pentru primirea în comuniune fără condiții și limite, prin așa-zise iconomii, a oricărei formațiuni bisericești, de la greco-catolici până la toți membrii CMB.

Au mai existat Sfinți care au împărtășit convingeri eretice până la o vreme, cum ar fi Sf. Gherasim de la Iordan și Sf. Ioanichie cel Mare, dar și-au revenit; conștiința, evlavia curată și căutarea lor sinceră i-au adus la adevăr. Au existat și ierarhi care au semnat documente în care erau strecurate expresii subtil eretice, cum ar fi Grigorie, tatăl Sf. Grigorie Teologul, și Dianie, episcopul Cezareei Capadociei. Aceștia și-au retractat semnătura când unii monahi, printre care și Sf. Vasile cel Mare, au rupt comuniunea cu ei. Oare este atât de greu și pentru sinodalii români (ca să nu mai zic și cei din alte Biserici Locale) să se dezică de aceste hotărâri pierzătoare dacă ei au cuget ortodox? Repet, dacă au cuget ortodox.

Biserica nu este la discreția noastră, ca să putem noi condamna pe episcopi și să punem ordine, dar nici străină de noi, încât să fim indiferenți. Cine spune că lasă pe Hristos să aibă grijă de Biserica Lui, iar el nu face nimic, ci acceptă totul ca și cum ar fi foarte bine, unul ca acesta dovedește că el nu este al lui Hristos și că prin el nu lucrează Domnul spre apărarea Bisericii Lui. Căci cum poate un mădular viu al trupului lui Hristos să nu reacționeze în nici un fel când trupul este atacat. Doar dacă este mădular mort sau bolnav.

Nu încurajez nicidecum reacții exagerate, de rupere a comuniunii cu toți preoții și credincioșii, ca și cum ar fi o contaminare, dar subliniez că nu poate exista viață duhovnicească prin trădarea conștientă a adevărului de credință.

Să fim treji, priveghind, atenți la deraierile care ni se impun, pentru a nu sluji la domni străini! Măcar să fim ca cei șapte mii de pe vremea Proorocului Ilie, care nu și-au plecat genunchiul lui Baal, pe care îi știa doar Dumnezeu, dar prin care a dăinuit poporul ales de atunci!


[1] Sf. Teofan Zăvorâtul, Învățături și Scrisori despre viața creștină, p. 133-135.

[2] Paul Ladouceur,  ON ECUMENOCLASM: ANTI-ECUMENICAL THEOLOGY IN ORTHODOXY, în „St. Vladimir’s Theological Quarterly, 61:3 (2017), p. 331.

Corneliu Zelea Codreanu şi ordinea propunerilor de canonizare

Sursa imagine: Cotidianul.ro

Apărută în anul 2017, biografia „Corneliu Zelea Codreanu – Ascensiunea şi căderea Căpitanului” scrisă de istoricul Oliver Jens Schmitt a ratat o dezbatere necesară în categoria intelectualilor de condiţie mijlocie, în parte şi din vina autorului care, într-un interviu ulterior, a expus păreri şi acuze vădit exagerate la adresa Bisericii Ortodoxe Române, trădând anumite prejudecăţi care, în ochii multora, au aruncat în derizoriu importanţa muncii sale de arhivă şi exclusivitatea unor puncte de vedere dovedite fără rest în cuprinsul cărţii sale. Scandalul public iscat de acele declaraţii a ocazionat un răspuns oportun emis de domnul Dan Dungaciu, cel care este una dintre minţile cele mai sclipitoare ale societăţii noastre (de ale cărui convingeri geopolitice, exprimate public, însă ne delimităm).

În urma acelei controverse, compromis fiind publicului larg prin atitudinea sa vădit părtinitoare, istoricul Oliver Jens Schmitt a rămas izolat în poziţia de client al unor cercuri intelectuale fără mare credibilitate în rândul nostru. Ceea ce este un mare păcat întrucât biografia Căpitanului rămâne una dintre importantele cărţi de istorie apărute la noi, aspect sesizat şi de domnul profesor Andrei Marga, cel care a publicat în urmă cu două săptămâni în Cotidianul.ro un articol recenzie pe care îl preluăm în extras. În final vom adăuga consideraţiile noastre referitor la cele expuse în pagina de Năzuinţe despre ordinea în care considerăm că ar trebui iniţiate procedurile de canonizare a sfinţilor secolului trecut.


Oliver J. Schmitt: „statul profund“ al anilor treizeci

(…) Avem acum pe standuri, în traducere, o nouă monografie istorică de mare pondere: cartea lui Oliver Jens Schmitt, Corneliu Zelea Codreanu. Ascensiunea și căderea “Căpitanului” (2016, Humanitas, București, 2019). Profesorul vienez abordează un moment de convulsii adânci din istoria României și produce o cotitură istoriografică.

Nu este nevoie de multe cuvinte pentru a evidenția importanța temei. Vrem-nu vrem, Corneliu Zelea-Codreanu a ajuns la un moment dat vârful de raliere al politicii și vieții intelectuale din România. Între altele, liderul legionar a împușcat cu mâna sa concetățeni, nu s-a distanțat vreodată de asasinii din rândul mișcării pe care o conducea și “a oscilat între violență și resemnare” (p.225). Inspiratorul său, A. C. Cuza, a fost cel care relansat aberația “opoziției” dintre Iisus Hristos și Vechiul Testament și a fost socotit “mentorul antisemitismului european”(p.281). Această aberație, pe care nimeni cu oarecare greutate nu o mai frecventase de secole în Europa, a fost și platforma de gândire a lui Corneliu Zelea-Codreanu.

Oliver J. Schmitt împărtășește opinia că doar Corneliu Zelea-Codreanu l-a egalat pe Hitler în „gândirea lui monomană a catastrofei” și că Legiunea „a fost probabil cea mai interesantă și cu cele mai multe fețe dintre toate mișcările fasciste” (Ernst Nolte, Die faschistische Bewegungen, DTV, München, 1969, p. 225-226). El adaugă evaluarea sa: “Cu o carieră axată pe propria țară, Codreanu face parte dintre politicienii de opoziție cu cel mai mare succes în istoria recentă a Europei. …. El a fost singurul conducător european al studenților care a reușit să mobilizeze, grație mișcării sale, o țară întreagă, și anume nu dintr-o poziție de extremă stângă, ci de extremă dreaptă” (p.336). Efectele acțiunii lui nu au fost oarecari, în context și mai târziu.

Monografierea realizată de Oliver J. Schmitt stă pe o documentare practic exhaustivă în arhive românești și străine, pe buna cunoaștere a istoriei Europei și pe stăpânirea procedeelor istoriografiei actuale. În vreme ce istoriografia de la noi – dominată mai nou de scrierea propagandistică a istoriei, de cea liricoidă, și chiar de cea comercială – nimerește greu istoria istorie, în volumul Corneliu Zelea Codreanu. Ascensiunea și căderea “Căpitanului” se află cu totul altceva, Anume, o reconstituire istorică fără resturi, care lasă să se exprime unghiuri de vedere diferite spre a capta ceea ce s-a petrecut efectiv și încadrează competent faptele în epocă, după ce aceasta este bine cunoscută.

În tema Corneliu Zelea-Codreanu, Oliver J. Schmitt are incontestabil întâietatea în a da o scriere bazată pe parcurgerea arhivelor. El observă că, până în zilele noastre, “afirmațiile științifice privind Legiunea pornesc de la surse documentare extrem de limitate. Cercetarea internațională face apel mai ales la lucrarea lui Armin Heinen, fără a recurge la materialele de arhivă. Dar și cercetătorii români, care nu sunt nevoiți să depășescă bariera lingvistică, au tendința de a lucra cu materiale tipărite, evitând mai curând arhivele” (p.366). Evantaiul surselor și explorării sale este larg, încât Oliver J. Schmitt poate să remarce: “Codreanu apare astăzi atât de retras și premodern tocmai pentru că este cunoscut doar din imagini statice – fotografii și representări idolatre realizate de adepții săi” (p.226). Alte surse au fost distruse, dar trebuie încercată recompunerea datelor pe cât posibil din materialele păstrate. Oliver J. Schmitt își ia pe umeri această aspirație și o convertește într-o reușită ce se cuvine salutată din capul locului.

Rămâne istoricilor de profesie să examineze volumul Corneliu Zelea Codreanu. Ascensiunea și căderea “Căpitanului” în optica lor specifică. Doar că, pe cursul temei, Oliver J. Schmitt ajunge să descrie statul român al anilor treizeci, iar ceea ce el observă, cercetând in extenso ceea ce s-a petrecut, este argumentat solid. De aceea, mă refer în comentariul de față doar la tabloul statului român al anilor treizeci, plecând de la observația, pe care am făcut-o și altădată, că istoria secolului al douăzecilea ar trebui scrisă, în sfârșit, și în România. Anii treizeci, cu deosebire, ar trebui priviți mai atent, inclusiv pentru a înțelege istoria ulterioară. Nu este vorba de a face din trecut explicația, căci, în definitiv, formele mai complexe explică cele simple, nu invers. Dar, din precisa reconstituire a istoriei acelor ani de distrugere a constituționalismului democratic și încărcați de abuzuri și eșecuri este de învățat.

Volumul Corneliu Zelea Codreanu. Ascensiunea și căderea “Căpitanului” aduce numeroase argumente pentru ideea că statul democratic prevăzut în Constituția României din 1923 a fost dublat în fapt, tot mai mult pe măsura înaintării în timp, de un “stat profund”. Prima și hotărâtoarea caracteristică a României timpului era, de altfel, “slăbiciunea instituțiilor statului, care nu puteau rezista presiunilor regelui” (p.127). Labil civic și moral și gata să instrumenteze orice în interes personal, acesta nu a putut fi păstrat în limitele Constituției. Iar de aici nu avea ce să urmeze decât desfigurarea democrației, manipularea organizată a cetățenilor, conflictualizarea societății. S-a putut astfel ajunge la ceea ce Constantin Argetoianu semnala în epocă: “singurul lucru organizat în România e jaful și șperțul” (p.128). Restul s-a transferat arbitrarului și abuzului.

Oliver J. Schmitt constată grava răsturnare din organizarea și funcționarea țării în anii treizeci. El observă că “România era guvernată … de un stat profund a cărui expresie (desigur nu exclusivă) era camarila. Serviciile secrete, armata, oamenii de afaceri importanți, lojile masonice, intelectuali ambițioși, aveau mai multă influență decât Parlamentul și instituțiile prevăzute de Constituție…. Statul profund era, din punct de vedere mental, în mare măsură ancorat în epoca de dinainte de 1914; era elitist și se limita la un cerc de bărbați aflați în competiție, care se cunoșteau bine personal…. În acest fel, puterea esthablishment-ului nationalist-conservator trebuie să dobândească o nouă bază de masă, fără a se schimba în mod substantial” (p.338-339). Înainte de orice, acest “stat profund” a slăbit România.

Pe acest fundal, al unei “boli politice și morale”, pe care “boala economică” a acelor ani a intensificat-o, și al unui stat paralel, s-au produs ascensiunea și declinul lui Corneliu Zelea-Codreanu. Fapt este că “în România interbelică, serviciile de informații, care supravegheau întreaga viață socială importantă din punct de vedere politic, reprezentau, probabil, cea mai eficientă componentă a administrației. Statul era autoritar, un stat al poliției și informatorilor, orice politician trebuia să ia în calcul acest domeniu din umbră” (p.252). Oliver J. Schmitt avansează la fiecare pas probe ale acestei descrieri. Cartea sa este, într-un fel, romanul impecabil, dar care rămâne mereu sub controlul factual, al statului dublat.

Și atunci și mai târziu, mulți s-au drapat cu meritul de a se fi opus alunecării spre dreapta extremă. Destui mimau democrația, dar efectiv făceau invers. Faptele lor spun cu totul altceva decât sprijinirea democrației. Bunăoară, “când Armand Călinescu combătea Legiunea fascistă, el nu apăra democrația, ci dictatura regelui. Ideologia lui nu aducea nimic nou, ci prelua elemente de recuzită ale acelui legionarism care pătrunsese adânc în porii societății românești – atât de adânc, încât gândirea și limbajul legionar impregnau chiar și concepția despre lume a adeversarilor politici” (p.306). Câți nu s-au dat democrați, dar nu erau în stare să gândească decât în termenii zilei, adică ai sprijinirii dictaturii? Eventual, al unei noi dictaturi!

Camarila a avut cu deosebire un rol distrugător. Oliver J. Schmitt o spune răspicat: “camarila nu poate fi obiect de bârfă pentru cercetare, ci, ca fenomen politic, trebuie privită împreună cu efectul ei destabilizator asupra statului și societății”. Ea a fost servită de “serviciile secrete care pătrundeau până în vasele capilare ale elitelor” (p.128). Aici, în aceste organizări, erau “cei care ani de zile au subminat instituțiile și statul constituțional, au deturnat finanțele statului, mai ales bugetul militar, au dezbinat partidele, sprijinindu-i la un moment dat pe sub mână, pe radicalii de drepta” (p.129). Aici se aflau aceia care “au lăsat țara fără apărare și prin faptul că n-au susținut nici un fel de valori politice, au ignorat starea jalnică a maselor largi ale populației și au creat, prin oportunism, cinism și corupție, o atmosferă care nu putea decât să-i îndârjească pe cei care credeau în reguli” (p.129).

Neavând vreo analiză economică și politică și cultivând un moralism străin de considerente de drept, Legiunea s-a aruncat în pretenții tăioase și zgomotoase, dar goale. În interior, Legiunea se proclamase “ <școală a omului drept>, nu doar o organizație de luptă” (p.258) – o școală având ca temă formarea “Omului Nou”. “Legionarii erau convinși că trebuie să intre în lupta credinței împotriva puterilor infernului”(p.270) spre “mântuirea” neamului. În exterior, “Codreanu își definea poziția având ca idee de bază respingerea explicită a Uniunii Sovietice“(p.268). În optica sa, “doar asocierea cu Italia și Germania ar fi putut proteja țara de amenințarea Uniunii Sovietice staliniste” (p.233). Locul examinării lucide și al soluțiilor mature l-a luat, în interior și în exterior, obsesia.

Legiunea a mobilizat un sprijin masiv din societatea românească a vremii și resurse considerabile, inclusiv financiare. Numai distrugerea de către Căpitan a arhivei, spre a nu cădea în mâna adversarilor săi, privează posteritatea sa de cunoașterea exactă a listei donatorilor. Lui i s-au alăturat mulți și dintre cei mai reprezentativi intelectuali ai timpului. Oliver J. Schmitt lasă să se sesizeze cât de ramificată era susținerea Legiunii și care au fost oscilațiile actorilor politici și culturali principali de atunci. Tabloul pe care îl oferă volumul Corneliu Zelea Codreanu. Ascensiunea și căderea “Căpitanului”, pe baza arhivelor, este în multe privințe nou și obligă la reconsiderări.

Prin Căpitan, avem, iarăși, în istoria României ascensiunea politică a unora care nu sunt fruntașii profesionali și culturali ai generațiilor lor. Din nivelul absolvirii liceului și al studiilor sale, ne dăm seama că și Corneliu Zelea Codreanu intră în categoria inșilor cu pregătire lacunară, despre care vorbeau, în alte împrejurări, Stendhal și Thomas Mann, care au acuzat punerea destinelor țărilor în mâinile pripășiților. Precum Mussolini și Hitler, “Codreanu se distanța explicit de orice program concret” (p.240) – în ce-l privește din motive religioase: el voia să pună în lucru un plan împotriva Satanei” (p.113). “Codreanu nu era un teoretician: îi ataca pe Lenin și pe Troțki fără să fi citit vreodată un rând scris de aceștia. Nici nu considera că e necesar așa ceva” (p.88). El își prelua universul de idei din tezaurul mai curând folcloric. Altceva nu intra în sfera lui de interes.

Anii treizeci au fost dominați de scăzuta prețuire a vieții omului în Europa, iar actorii României acelei vremi nu s-au lăsat deloc mai prejos. Nu competiția ci lovitura forma miezul politicii. Folosirea instituțiilor statului pentru înlăturarea rivalilor și recursul la asasinat ca mijloc politic păreau în firea lucrurilor. Și Legiunea și statul nu ezitau să caute anihilarea fizică a preopinentului. Legiunea amenința cu moartea și omora, iar statul avea să-i țină isonul.

Închisoarea era concepută tot mai mult ca exterminare a deținutului, după procese neduse până la capăt. De pildă, “acțiunile ministrului de interne erau bine ticluite. Codreanu trebuie istovit în izolare, nu numai psihic, ci și fizic. Într-adevăr, vechea tuberculoză i-a reapărut” (p.300). Pe lângă atrocitățile comise de membrii ai Legiunii, aruncarea de vie într-un crematoriu a șefei femeilor legionare, omorârea prin sugrumare a Căpitanului ilustrează și ele mentalitatea orientată spre lichidarea fizică.

Mereu bazată pe fapte, argumentativă și cu imaginea vie a întregului, analiza din volumul Corneliu Zelea Codreanu. Ascensiunea și căderea “Căpitanului ” ajunge să tematizeze orientarea culturală a celor care ajung la decizii. Cu o documentare lărgită, Oliver Jens Schmitt aduce în relief un fapt prea puțin examinat: “elitele României Mari erau marcate de fobii, se vedeau amenințate din toate părțile și cunoșteau un sigur limbaj, cel al forței statului, și un singur model de organizare statală, cel al centralismului francez, care trebuiau să aducă și țină laolaltă o țară eterogenă, cu sau fără voia ei. De aceea, în perioada interbelică, aproape fiecare guvern a făcut apel la legea marțială: la granița cu Uniunea Sovietică, în Basarabia, ea era aproape permanentă, dar și în alte părți ale țării era instituită pentru manipularea alegerilor” (p.20). În țară se instalase, în orice caz, o “atmosferă de violență structurală din partea statului și a sistemului social și de violență fizică fățișă” (p.21) din partea unor grupuri. Iar această orientare a avut efectele ei nefaste, căci desfigurarea democrației se plătește mai scump decât orice. (…)

Vă îndemnăm la o lectură integrală a articolului publicat pe situl Cotidianul.ro


Nota utzu: Domnul profesor emite în două rânduri consideraţii despre care cred că îi reprezintă convingerile dar care au şi natură defensivă, pentru a se pune la adăpost de eventuale acuzaţii precum sunt cele care se vântură de regulă prin spaţiul public de la noi. Aşadar, domnul profesor reţine în formulări brutale şi neînsoţite de precizări totuşi necesare, chiar de la începutul articolului, faptul că „liderul legionar a împușcat cu mâna sa concetățeni, nu s-a distanțat vreodată de asasinii din rândul mișcării pe care o conducea” şi, mai departe, că „Legiunea amenința cu moartea și omora, iar statul avea să-i țină isonul.” Însă, atât articolul său dar mai ales cuprinsul cărţii recenzate, lămuresc destul de limpede, iar acolo unde nu o face expres cartea o evidenţiază prin contrast, împrejurările concrete şi complete în care s-au produs aceste evenimente, care au devenit un loc comun în propaganda anti-legionară, dar care schimbă datele morale în mod esenţial.

În afara acestor rezerve însă, ceea ce găsesc că este foarte valoros în această carte este demonstraţia amplă a două chestiuni esenţiale, care în termeni actuali s-ar rezuma la caracterul ofensiv-terorist al statului şi al elitelor acelor vremuri şi, în al doilea rând, la decuplarea imaginii Căpitanului de imaginea Mişcării Legionare ca organizaţie socială, culturală şi politică. Dacă despre caracterul terorist al statului profund/paralel se face discuţie şi în articolul recenzie de mai sus, cu privire la chestiunea diferenţierii între persoana Căpitanului şi Mişcare, avem practic un început de drum, în răspăr cu poza istorică anterioară, care insista să-l confunde în mod obligatoriu şi sub ameninţarea unor sancţiuni exprese pe Corneliu Zelea Codreanu cu mişcarea pe care a fondat-o. În susţinerea acestei opinii, amintesc scandalul public iscat de aprecierile ziaristului Ion Cristoiu în emisiunea Eugeniei Vodă cu privire la moralitatea Căpitanului şi acuzele atunci formulate. Odată cu publicarea acestei cărţi, această confuzie obligatorie devine caducă, autorul fiind nevoit să constate că Mişcarea Legionară a avut un parcurs propriu care nu poate fi suprapus peste evoluţia personalităţii lui Corneliu Zelea Codreanu.

Iar în legătură cu această evoluţie, cartea oferă o imagine suficient de bine documentată şi de interes pentru noi mai ales din punct de vedere al vieţii sale duhovniceşti, evoluţie strâns legată de prigoana la care a fost supus de “statul profund” pe care îl denunţă profesorul Andrei Marga. Descoperim aşadar un Corneliu Zelea Codreanu retras, care se izolează în rugăciune, care se retrage repetat singur în munţi pentru perioade îndelungate care ar ruşina pe mulţi dintre monahii zilelor noastre, conştient de răspunderea imensă pe care o avea faţă de membrii mişcării sale, cutremurat de limitările capacităţilor organizaţionale din acele vremuri dar mai ales de neputinţele omeneşti ale celor din preajma sa.

Faptul că Oliver Jens Schmitt este complet lipsit de sensibilitate duhovnicească îl face să descrie în termeni dispreţuitori sau, în orice caz, depreciativi elemente de mare importanţă religioasă pe care le caracterizează ca fiind accese mistice, regim alimentar drastic, resemnare şi auto-recluziune, abandon şi decuplare, fără să înţeleagă că împreună cu celelalte date pe care le furnizează, lasă să se întrevadă o trăire a credinţei la o profunzime care este absolut incompatibilă cu suma descrierilor acuzatoare, mult prezumţioase, care totuşi nu lipsesc din cartea sa.

De pildă, este invocată şi în recenzia de mai sus dar şi în carte, „obsesia” Căpitanului pentru anumite opţiuni geopolitice, cumva ca sugestie pentru prezumtiva trăsătură fanatică a personalităţii sale, dar respectiva obsesie este absurdă şi de neînţeles dacă o privim prin lentila trăirii mistice pe care istoricul o documentează atent, dorind să ne arate că prestigiul personal este efectul unor simple idolatrizări postume şi a contagiunii psihologice de masă. Iar absurditatea se justifică fără a mai cerceta scrierile care ne-au rămas de la el despre aceste subiecte geopolitice, care oricum infirmă prin luciditate cu care au fost cercetate astfel de caracterizări. Dacă ar fi să primim concluziile autorului am fi conduşi către ideea unor personalităţi duble/multiple ale Căpitanului, către ideea unor tulburări de personalitate sau instabilităţi psihice, opinie care se elimină de la sine.

Acrivia cu care istoricul documentează elemente despre care crede că ştirbesc imaginea de conducător mitologic a Căpitanului, pe care îşi propune să o combată, încercând să arate că acesta a fost un simplu om (slab), un lider fără consistenţă, care finalmente a scăpat din mână evoluţia organizaţiei sale, de fapt confirmă, în opinia mea, existenţa unei vieţi de sfinţenie care se reclamă a fi cercetată de Biserică cu instrumentele şi pentru folos proprii, făcând abstracţie de mizele politice, de împrăştieri în analize politice, evoluţii şi consecinţe culturale şi alte astfel de lucruri fără importanţă.

În acest context, insist că este oportun ca, atunci când vom primi de la Domnul vigoarea necesară acestui demers, analiza dosarelor de canonizare a sfinţilor secolului trecut să înceapă de la Corneliu Zelea Codreanu. Nu doar prioritatea cronologică recomandă această ordine, cât mai ales existenţa unei linii de filiaţie morală şi spirituală de netăgăduit între Căpitan şi mucenicii care s-au format în contact cu năzuinţele sale.

În susţinere, fac trimitere la o comparaţie fără putere de convingere dar care ar putea fi utilă pentru a înţelege de ce insist cu privire la această ordine de prioritate la canonizare: mă refer la filiaţia spirituală indirectă existentă între Sfântul Voievod Ştefan cel Mare şi Sfântul Voievod Neagoe Basarab, pe de o parte, iar în oglindă, între Corneliu Zelea Codreanu şi Valeriu Gafencu (cel recunoscut fără rezerve drept Sfântul Închisorilor).

Nu am în vedere doar circumstanţele personale pentru fiecare dintre aceşti sfinţi, cât mai ales înrâurirea vieţii unora asupra celorlalţi. Este rezonabil să presupunem că în lipsa sfinţeniei ascendenţilor (Sfântul Voievod Ştefan cel Mare şi cel pe care eu îl consider Sfântul Mare Mucenic Corneliu) cei care le-au urmat ar fi avut un alt parcurs duhovnicesc. Şi Sfântul Neagoe Basarab şi Valeriu Gafencu sunt sfinţi isihaşti, foarte apropiaţi în datele lor personale, dar consider că aceeaşi apropiere poate fi regăsită şi în trăsăturile ascendenţilor, ale căror similitudini de personalitate şi caracter sunt pe alocuri surprinzătoare.

Aşa cum lipsă de înţelepciune este să desconsiderăm Vieţile Sfinţilor în evoluţia noastră duhovnicească, îmi pare rezonabil să cred că exemplul vieţilor celor doi înaintaşi a fost determinant pentru sfinţenia celor ce le-au urmat, cu atât mai mult cu cât întreaga lor personalitate s-a format în halo-ul primilor. Or, sfinţenia se atinge prin sforţarea tuturor puterilor sufleteşti, la a căror dezvoltare niciun element nu este de prisos. Cum oare ar fi putut ignora cel ce a urcat pe tron în anul 1512 domnia de jumătate de veac a domnitorului plecat la ceruri în anul 1504? Cum am putea ignora influenţa Căpitanului asupra evoluţiei spirituale a celui ce s-a maturizat în Frăţiile de Cruce?

Deşi nu există stipulat un criteriu cronologic la stabilirea ordinii în care se deschid şi se primesc în analiză dosarele de canonizare, consider că la aceasta îndeamnă simpla cuviinţă şi evlavie a credinciosului de rând. Însă dincolo de toate cele scrise mai sus, nădăjduim ca Domnul să le rânduiască pe toate după înţelepciunea Sa, la vreme potrivită.

Cum acţionează autorităţile maghiare când Electrolux anunţă disponibilizări

Sursă imagine: libertatea.ro

În primăvara acestui an greva organizată de lucrătorii de la Electrolux Satu Mare a ajuns în atenţia publică, inclusiv la nivel naţional, din pricina modului revoltător în care patronatul a înţeles să trateze pe angajaţii săi. Am preluat în acel moment inclusiv un comunicat al CartelAlfa care denunţa presiunile patronatului asupra membrilor sindicali. Alte relatări de presă preiau comunicate care descriu modul strict formal, provocator, în care patronatul a înţeles să mimeze îndeplinirea obligaţiilor legale de negociere cu partenerii sindicali.

Trebuie amintit că patronatul Electrolux a ameninţat inclusiv cu relocarea producţiei în Polonia şi cu închiderea unităţii din România, măsură represivă care nu poate fi justificată din punct de vedere economic şi care vizează în mod evident descurajarea iniţiativei sindicaliste. Modul brutal de desfăşurare a conflictului de muncă a determinat CartelAlfa să organizeze o caravană naţională “Electrolux – STOP exploatării lucrătorilor români” şi să facă apel public la autorităţi pentru a interveni şi a media o soluţionare echitabilă a conflictului de muncă.

Din păcate răspunsul autorităţilor a fost de asemenea formal, excesiv de birocratic, obligând de pildă pe fiecare membru de sindicat să depună personal reclamaţii împotriva Electrolux, fiind obligaţi să se deplaseze cu sutele la sediul ITM, chestiune care neagă dreptul de reprezentare care ţine de esenţa structurii sindicaliste. Atitudinea generală de cauţionare a abuzurilor patronului demonstrată de către autorităţi, atât de cele locale cât şi de cele naţionale,  a determinat pe muncitorii de la Electrolux să organizere un miting de protest în faţa Inspectoratului Teritorial de Muncă Satu Mare, fiind astfel obligaţi să deschidă un nou front de luptă doar pentru a obţine concursul legal al autorităţilor de resort.

Pasivitatea autorităţilor române faţă de abuzul de putere flagrant pe care Electrolux a înţeles să-l demonstreze în raport de proprii săi angajaţi a obligat pe sindicalişti să se reorienteze şi să caute sprijin chiar la Ambasada Suediei, făcând apel la simţul dreptăţii sociale şi la valorile morale şi sociale europene. Aceasta în condiţiile în care legislaţia românească prevede suficiente instrumente prin care autorităţile să aducă la ordine pe angajatorii care încalcă dreptul la asociere şi negociere colectivă a angajaţilor din România.  

Apelul adresat Ambasadei Suediei de către sindicalişti este, din punctul nostru de vedere, înduioşător prin naivitatea cu care caută sprijin în bunele intenţii pe care speră să le găsească la autorităţile unui stat străin:

„Suntem conştienţi că Electrolux este o companie privată, iar Ambasada şi Statul suedez nu au prerogativa de a interveni în politicile unei companii private. (…) În condiţiile în care dialogul social între echipa de conducere de la Electrolux Romania şi sindicat este blocat, vă rugăm să faceţi eforturile necesare pentru deschiderea dialogului între Cartel ALFA şi reprezentanţii managementului grupului Electrolux, în Suedia sau la Bucureşti.”

Bineînţeles că reacţia Ambasadei a fost una deferentă dar fără efect concret, ceea ce oricum nu îi poate fi imputat, astfel cum constata liderul sindical Bogdan Hossu, preşedintele CartelAlfa:

“Doamna ambasador ne-a spus că sunt limitate competenţele domniei sale, pentru că nu se poate amesteca într-un conflict social între o companie privată şi un sindicat, dar va transmite către Electrolux ceea ce i-am transmis”.

Citeşte întreaga ştire: VIDEO/ „Vestele albastre” de la Electrolux Satu Mare au protestat în fața Ambasadei Suediei din București

În cele din urmă, greva s-a încheiat după 10 săptămâni, cu concesii minime din partea angajatorului, suficiente doar pentru a justifica în continuare campania de PR pozitiv a Electrolux, dar fără să îmbunătăţească semnificativ situaţia angajaţilor. Considerăm că Electrolux a obţinut o victorie zdrobitoare şi este de aşteptat să existe o campanie post-conflict de muncă în care demersurile sindicale ce au fost întreprinse în primăvară să fie demonizate, cu insinuarea că ceea ce s-a câştigat nu merită sacrificiul făcut. Apreciem că modul de desfăşurare a evenimentelor urmează întru totul reperele descrise în confesiunile spărgătorului de sindicate, despre care am scris anterior.  

Însă motivul pentru care subiectul Electrolux a revenit în atenţia noastră este reprezentat de reacţia imediată a autorităţilor maghiare faţă de intenţia unor disponibilizări la o unitate de producţie din Ungaria, similară celei din Satu Mare.

Subliniem că este vorba despre o exprimare a intenţiei pentru astfel de disponibilizări, aşadar intervenţia autorităţilor are caracter strict preventiv, înainte ca organizaţiile sindicale să fie chemate la consultări, înainte ca acestea să aibă motiv să ceară sprijinul statului sau să reclame abuzuri din partea angajatorului.

Mai constatăm totodată că externalizarea producţiei se face tot către unităţi din Ungaria (în care s-au realizat anterior investiţii de aproximativ o sută de milioane de euro), iar nu în altă ţară, nu în Polonia, aşa cum Electrolux a ameninţat pe angajaţii săi români.

Articolul preluat din Ziarul financiar este mai mult decât relevant în această privinţă şi mărturisim cu tristeţe că nouă ne oferă numeroase motive de invidie faţă de condiţia lucrătorilor maghiari:

Guvernul ungar intră în acţiune după ce Electrolux anunţă disponibilizări în masă

Ministerul finanţelor, dar şi biroul guvernamental din Ungaria au intervenit imediat după anunţul gigantului suedez Electrolux privitor la intenţia de a disponibiliza sute de angajaţi din această ţară, scrie Portfolio.

Biroul guvernamental a lansat o anchetă pentru a determina dacă Electrolux şi-a respectat obligaţiile legale privind concedierile. Acesta a indicat că este pregătit să intervină imediat pentru a clarifica disponibilizările anunţate.

Oficialii ungari au adăugat că se vor depune toate eforturile pentru promovarea cât mai curând posibil a angajării lucrătorilor în cauză, prin recalificare, recrutare, dar şi implicare în diverse programe de pe piaţa muncii.

Angajarea lucrătorilor disponibilizaţi poate fi facilitată de faptul că regiunea Jasz-Nagykun-Szolnok este una în care programul de reformă a pieţei muncii a fost deja lansat pentru a consolida eficienţa birourilor pentru ocuparea forţei de muncă şi a contactelor strânse cu companiile.

Subvenţiile guvernamentale pentru mobilitate pot de asemenea ajuta lucrătorii să revină la muncă, au indicat oficialii ungari. În urma unui proces de restructurare lansat la începutul acestui an, Electrolux a decis să iniţieze un plan de creştere a eficienţei la nivel de grup.

Compania a anunţat de asemenea un plan de a externaliza părţi din activităţile actuale de producţie din Ungaria şi de a investi în fabrica de frigidere din Nyiregyhaza, potrivit Daily News Hungary.

Electrolux a decis să investească aproximativ 100 milioane de euro în automatizarea, digitalizarea producţiei de frigidere high-end in Nyiregyhaza, Ungaria, dar şi să externalizeze producţia de aspiratoare de la unitatea din Jaszbereny şi o parte semnificativă din producţia de frigidere de acolo.

Planurile sunt aşteptate să afecteze aproximativ 800 de angajaţi din producţie. Consultări relevante cu sindicatele urmează să aibă loc. Compania a indicat că unul dintre motivele din spatele deciziilor recente au legătură cu costurile în creştere, scrie Budapest Business Journal.

Producţia din Jaszbereny va fi externalizată din 2020, iar investiţiile din Nyireghyhaza vor fi realizate în perioada 2020-2023.

Grupul Electrolux a achiziţionat fabrica de frigidere Lehel în 1991, a deschis o fabrică de aspiratoare la Jaszbereny în 1998, iar în 2005 a construit o fabrică de frigidere în Nyireghyhaza cu o investţie greenfield. Electrolux comercializează peste 60 de milioane de aparate electrocasnice şi profesionale în peste 150 de ţări anual. Grupul Electrolux a avut o cifră de afaceri de 12,4 miliarde de euro în 2018, cu 54.000 de angajaţi, potrivit Portfolio.hu.

Episcopul Sofronie Drincec la ceremonialul greco-catolic

Ne simțim obligaţi să preluăm știrea despre episcopul Sofronie Drincec al Oradiei care, în zi de duminică și la praznicul împărătesc al Naşterii Maicii Domnului, într-un moment de mare bucurie pentru credincioșii ortodocși, a ales să participe la un ceremonial religios greco-catolic (menţionat de presă ca fiind liturghie de mulţumire pentru beatificarea episcopilor martiri), în loc să participe la Sfânta Liturghie în mijlocul credincioşilor ortodocşi.

Acţiunile episcopului Oradiei sunt răscolitoare şi batjocoritoare de-a dreptul pentru ortodoxie şi este greu de înţeles motivul pentru care asemenea atitudine nu stârneşte totuşi niciun fel de reacţie în Biserică, de niciun fel!

Pentru o înţelegere mai clară a motivelor noastre de întristare facem trimitere la articolul părintelui Cosmin Tripon, care poate fi consultat integral pe situl marturisireaortodoxa.ro, în care sunt cuprinse şi referinţele canonice care condamnă categoric faptele respectivului episcop. Din nefericire însă, suntem convinşi că temeiurile canonice menţionate sunt cunoscute şi de episcop şi de membrii Sfântului Sinod şi că acestea sunt încălcate cu bună-ştiinţă.


Mai este episcopul Sofronie al Oradiei ortodox?

Preasfințitul Sofronie, Episcopul Oradiei, unul dintre cei mai înveterați episcopi  ecumeniști din Biserica Ortodoxă Română, nu încetează să ne surprindă cu încălcări repetate ale Sfintelor Canoane. Deși rânduielile bisericești interzic rugăciunile în comun cu ereticii, Preasfinția Sa, aplicând hotărârile mincinosinodului din Creta unde a participat și și-a asumat prin semnătură învățături eretice, nu ratează ocazia, ori de câte ori este invitat, să participe la manifestări cu caracter religios împreună cu papistașii, greco-catolicii, protestanții, neoprotestanții sau mozaicii.

Astfel, duminică 8 septembrie, când în Biserica Ortodoxă se prăznuiește Nașterea Maicii Domnului, Preasfinția Sa care, potrivit portalului de știri Basilica al Patriarhiei Române, trebuia să liturghisească în Catedrala Episcopală Învierea Domnului din Oradea, a lipsit de la slujbă, find prezent însă la evenimentele ocazionate de sărbătorirea a 25 de ani de „episcopat” a „episcopului” greco-catolic Virgil Bercea.

(…) Prezența unui episcop care se pretinde ortodox la slujbele săvârșite într-un lăcaș de cult greco-catolic este mai mult decât smintitoare pentru preoții și credincioșii ortodocși din Eparhia Oradiei, în condițiile în care cultul greco-catolic este deopotrivă atât schismatic, cât și eretic. Schismatic pentru că s-a rupt din trupul Bisericii Ortodoxe din Transilvania la începutul secolului al XVIII-lea și eretic pentru că a adoptat în timp dogmele papismului asupra cărora sinodul Sfintei Biserici din Constantinopol a aruncat anatema în anul 1054.

(…) Pentru a răspunde la întrebarea din titlu vom supune atenției cititorilor noștri ce precizează Sfintele Canoane în privința rugăciunii în comun cu ereticii și a celor ce intră într-un lăcaș de cult eretic ca să se roage.

Canonul 45: „Episcopul sau prezbiterul sau diaconul, dacă numai s-a rugat împreună cu ereticii să se afurisească; iar dacă le-a permis acestora să săvârșească ceva ca clerici (să săvârșească cele sfinte), să se caterisească”.

Profesorul sibian Ioan N. Floca arată că, întrucât ereticii sunt afurisiți, adică excomunicați din Biserică, se interzice membrilor Bisericii să se roage cu aceștia, și este de-a dreptul o infracțiune de gravitatea crimei slujirea celor sfinte cu clericii eretici, învederând faptul că aceasta este un act de trădare a Bisericii și trebuie sancționat ca atare.

Canonul 46: “Poruncim să se caterisească episcopul sau prezbiterul care a primit (ca valid) botezul ori jertfa (euharistia) ereticilor. Căci ce fel de împărtășire (înțelegere) are Hristos cu Veliar? Sau ce parte are credinciosul cu necredinciosul?”.

În partea a doua a comentariului la acest canon, canonistul arhid. Ioan N. Floca arată cum că ereticii au pierdut succesiunea apostolică, deci și continuitatea preoției, tainele lor nu sunt valide, ei înșiși nemaifăcând parte din Biserică, iar clerul care le va socoti totuși valide, este supus caterisirii.

Canonul 64 apostolic: Dacă vreun cleric sau laic ar intra în sinagogă (adunarea iudeilor sau a ereticilor) spre a se ruga, să se caterisească și să se și afurisească”.

Canonistul arhid. Ioan N. Floca, tâlcuind acest canon, explică mai întâi că anumite relații ale creștinilor cu ereticii și necreștinii nu puteau fi evitate și, ca atare, nefiind interzise, desigur, fiind vorba de relațiile sociale. În privința relațiilor cu caracter religios, care ar fi de natură sa-i aducă în situația de a se ruga împreună cu aceștia nu puteau fi îngăduite, pentru că ar fi însemnat o recunoaștere implicită a credinței lor, fapt care este contrar poziției principale pe care s-a situat Biserica față de eretici și necreștini.

Doar Biserica este singura depozitară a adevărului mântuitor revelat, și ea singură, prin mijloacele harului sfințitor, poate asigura mântuirea credincioșilor. Recunoașterea valorii soteriologice a practicilor religioase ale altor religii și ale ereticilor, înseamnă implicit recunoașterea netemeiniciei poziției pe care s-a situat Biserica față de necreștini și eretici. Pentru aceste motive, oricărui cleric îi este interzis, sub pedeapsa caterisirii și afurisirii, să se roage cu ereticii și necreștinii, fie în locașurile de cult ale acelora, fie în afară. Același lucru este interzis și laicilor, sub pedeapsa afurisirii.

Ce înseamnă afurisire sau excomunicare, ne explică același canonist arhid. Ioan N. Floca în cazul canonului 10 apostolic, care osândește comuniunea cu cei afurisiți: „Dacă cineva s-ar ruga, chiar și în casă împreună cu cel afurisit (scos din comuniune), acela să se afurisească.

Prin afurisire sau excomunicare, orice creștin era pus în afara Bisericii. Celui pedepsit cu excomunicarea nu-i era permis sub nicio formă să păstreze legături cu membrii Bisericii și nici acestora nu le era îngăduit să rămână în contact cu el. Opreliștea mergea atât de departe încât membrilor Bisericii nu li se îngăduia nici măcar să se roage împreună cu cel excomunicat, pentru că orice tratare cu indulgență a celui pedepsit de Biserică, însemna desconsiderarea pedepsei aplicate de Biserică. Prin izolarea impusă astfel celui afurisit se înțelege că respectivul trebuia să mediteze asupra păcatului săvârșit și să se pocăiască, pentru a se face vrednic de a fi primit în Biserică, prin aceasta urmărindu-se nu moartea păcătosului, ci reabilitarea lui.

Nesocotirea de către ceilalți creștini a oricăror pedepse care se aplică vreunuia ce se abate de la rânduiala bisericească, înseamnă uneori sprijinirea greșelii, încurajarea păcatului, iar nu ajutorarea celui căzut ca să se ridice. (…)

Îndemnăm la lecturarea articolului integral, publicat pe situl marturisireaortodoxa.ro

CEDO condamnă Norvegia din cauza Barnevernet

Strasbourg, France – May 2017: View on the building of the European Court for Human Rights

STRASBOURG – Astăzi, 10 septembrie 2019, Marea Cameră a Curții Europene a Drepturilor Omului a constatat că Norvegia a încălcat dreptul fundamental la viața de familie prin acțiunile serviciilor sale de protecție a copilului. Cauza Strand Lobben împotriva Norvegiei a fost doar una dintre mai multe cazuri sesizate Curţii Europeane a Drepturilor Omului, în care părinții s-au plâns că autoritățile norvegiene le-au luat ilegal copiii aflaţi în îngrijirea lor.

În cauza Strand Lobben, un copil în vârstă de trei săptămâni a fost luat de la mama sa în 2008, în temeiul îndoielilor autorităţilor cu privire la abilitățile parentale ale mamei, după ce aceasta a solicitat sprijinul autorităţilor. Copilul a fost plasat în asistență maternală, iar mamei i s-au permis în final doar opt ore de contact pe an cu fiul ei. În cele din urmă, toate drepturile de vizitare au fost refuzate, drepturile părintești ale mamei au fost anulate iar copilul a fost dat spre adopție.

Într-o hotărâre anterioară dată în această speţă, Secția a cincea a Curții Europene a Drepturilor Omului nu a constatat nicio încălcare a articolului 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care protejează dreptul la viața de familie. Cu toate acestea, în octombrie 2018, Marea Cameră, cel mai înalt nivel jurisdicţional al Curții Europene a Drepturilor Omului, a acceptat să revizuiască această cauză. ADF International a intervenit în fața Marii Camere, în calitate de parte terță, argumentând pentru un mai mare respect pentru drepturile părinților în Norvegia și evidenţiind problemele fundamentale în activitatea serviciilor de protecție a copilului din Norvegia.

Îndepărtarea copiilor din familiile lor ar trebui întotdeauna considerată o soluție ultimă. Acesta este unul dintre numeroasele cazuri în care autoritățile norvegiene nu au acordat prioritate reîntregirii familiilor. Suntem încântați să vedem o hotărâre a Curții care protejează drepturile părinților și sperăm că va fi un apel de trezire pentru autoritățile norvegiene”, a declarat Laurence Wilkinson, consilier juridic pentru ADF International.

Decizia pronunţată în cauza  Strand Lobben împotriva Norvegiei protejează drepturile părinților

Opinie concurentă a șase judecători menţionează: „În această speță, autoritățile nu au urmărit să reunească copilul cu mama sa, ci au avut în vedere, imediat, că acesta va crește în casa de plasament. Această presupunere de fond este evidentă cu claritate în toate etapele procedurii, începând cu ordinul iniţial de luare în îngrijire.

Lipsa de progres a Norvegiei

Aduse mai întâi la cunoştinţa publicului de cazul familiei Bodnariu, un raport din 2018 al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei (PACE) a dezvăluit aspecte tulburătoare cu privire la practicile agenției norvegiene de protecție a copilului, Barnevernet. Cu titlu de exemplu, se consemnează o frecvență ridicată a intervențiilor „de urgență” ale agenției. Dar modul de argumetare a motivelor de intervenţie provoacă îngrijorări deosebite şi, de asemenea, sunt îngrijorătoare termenele excepţional de reduse în care este permis contactul părinţilor cu minorii, în cadrul programului de vizitare.

Scopul principal al agențiilor de protecție a copilului este să sprijine familiile. Ancheta efectuată în Norvegia a arătat că, în lipsa unor garanții eficiente, agențiile de protecție a copilului pot provoca daune pe termen lung familiilor și subminează dreptul prioritar al părinților de a-și crește copiii. Norvegia trebuie să respecte dreptul părinților de a-și crește copiii și de a interveni numai atunci când există dovezi ale unei încălcări grave a îndatoririlor părinților. Sperăm că această decizie va asigura că Norvegia își respectă pe deplin obligația de a proteja drepturile părinților potrivit dispoziţiilor dreptului internațional”, a declarat Robert Clarke, Director al Advocacy European pentru ADF International.

Nota noastră: Decizia pronunţată astăzi este una importantă întrucât constată cu caracter de principiu daunele semnificative produse prin politici publice şi propuneri legislative promovate şi de grupuri progresiste de la noi din ţară.   

update – Scrisoare deschisă. Clerul inferior din Biserica Greciei dă glas neliniștilor cu privire la problema ucraineană

Update: Aceste reacții și evoluția lucrurilor ne determină să reamintim tuturor că problema ucraineană vizează unitatea întregii Biserici, nu doar a celei din Ucraina, Rusia sau Fanar sau Grecia. De aceea aducem din nou în atenție demersurile făcute și la noi când Sinodul nostru era pe punctul de a decide asupra recunoașterii așa-zisei autocefalii. Atunci a fost lansată o petiție care este la fel de actuală și acum: Memoriu catre Sinodul BOR cu privire la problemele create prin aparitia unei structuri “autocefale” in Ucraina.

Introducerea inițială: Acutizarea problemei ucrainene în Grecia printr-o iminentă recunoaștere de către Sinodul Ierarhiei a autocefaliei acordată necanonic de Patriarhia Ecumenică stârnește neliniști majore în rândul clericilor și credincioșilor. O seamă dintre ei au ales să-și exprime îngrijorarea printr-o scrisoare deschisă datată septembrie 2019. Lista de semnături este destul de lungă, 101 persoane, dintre care 28 de clerici și 5 monahi. 16 Arhimandriți, 11 Protoierei și un preot nu sunt chiar de neglijat. Dintre aceștia, mulți sunt membri sau foști membri ai Sinaxei Clericilor și Monahilor Ortodocși. Lista în grecește a semnatarilor, care este deschisă unor noi aderenți, precum și textul integral al Scrisorii deschise pot fi consultate pe site-ul Ακτίνες.

Redăm aici un rezumat din care am tradus efectiv doar unele pesaje (marcate prin ghilimele) din textul Scrisorii în cauză, împărțită în 18 subpuncte:

Preafericitului al Atenei și a toată Grecia, Ieronim,
Cinstiților Mitropoliți ai Bisericii Greciei

„Ca membri ai Bisericii Ortodoxe și fii după duh ai responsabilității Voastre episcopale și părintești, simțim nevoia să ne adresăm Vouă ca Părinți ai noștri duhovnicești și bisericești și să ne exprimăm neliniștea și îngrijorarea noastră despre acordarea necanonică a autocefaliei ucrainene.”

1. Luăm parte la rezervele Voastre exprimate vocal sau pe tăcute și resimțim și presiunile exercitate asupra Bisericii Greciei de factori bisericești sau nu. Dorim să credem că anticorpii duhovnicești ai Episcopilor noștri vor face față la atacurile străine.

2. Cinstim și respectăm Tronul Ecumenic al Constantinopolului ca având întâietate onorifică.

3. Primatul onorific al Constantinopolului este exercitat exclusiv în mediul sinodal-ierarhic al comuniunii Bisericilor Locale, nu și în afara acestuia.

4. Intervenția și încălcarea unei jurisdicții străine pe probleme serioase fără acordul celorlalte Biserici, ba chiar prin opoziția lor nu pot fi întemeiate pe o explicație ortodoxă a primatului onorific. Ele constituie o schimbare și răstălmăcire a întâietății onorifice. Tentativa de a ataca o astfel de explicație va avea ca rezultat, din păcate, pierderea prezidării onorifice. Transformarea primatului onorific în unul de putere conduce la schimbarea ecleziologiei ortodoxe spre papism cu consecințe pierzătoare.

5. Ca greci, prețuim rolul Patriarhiei neamului, dar atunci când ea lucrează în adevăr și iubire. Astăzi vedem că ea poate ajunge într-o izolare care va conduce la pierderea drepturilor ei de întâietate.

6. Patriarhia Ecumenică are dreptul de a acorda autocefalie și Bisericile Locale au dreptul de a fi ridicate la rang de autocefalie, dar numai atunci când sunt îndeplinite unele condiții, care nu au fost respectate în situația de față.

7. Nu stă în picioare ideea că o contestare a autocefaliei ucrainene ar pune la îndoială legitimitatea autocefaliilor acordate în sec. XIX și XX. Nu există nici cea mai mică înrudire între autocefalia ucraineană și a celorlalte Biserici deoarece:

a. Nu a cerut autocefalia Biserica Ucraineană canonică autonomă ce aparține de Patriarhia Moscovei, recunoscută de toate Bisericile Locale. Nu i se poate impune autocefalia cu forța sau să fie pedepsită pentru că nu o acceptă.

b. Deși toți, chiar și Patriarhia Ecumenică, acceptă existența Mitropolitului Onufrie și a celor 90 de episcopi, este creată o structură paralelă pe lângă cea canonică. Cum să condamnăm situația din diaspora și totuși acum să o exprimăm chiar în interiorul granițelor Bisericilor?

c. Toate autocefaliile acordate până acum de Constantinopol au fost pentru teritorii din jurisdicția sa, pe când Biserica din Ucraina aparține de Patriarhia Rusiei.

d. Aproape toate Bisericile Locale au exprimat rezerve cu privire la hirotonia și canonicitatea arhieriei episcopilor noii structuri, mai ales a celor 15 care provin de la cei autohirotoniți.

e. Este un fapt nemaiîntâlnit ca nici o Biserică să nu recunoască autocefalia acordată.

8. Deși până acum Patriarhia Ecumenică a ajutat popoarele ruse să-și mențină unitatea bisericească, astăzi dă loc unor intervenții și presiuni din partea unor factor politici și geopolitici în Biserică. O eventuală recunoaștere a autocefaliei din partea Bisericii Greciei ar presupune implicarea ei în jocuri geopolitice trans-atlantice.

9. Teritoriul Ucrainei (cunoscut în izvoarele bisericești drept Mica Rusie) a aparținut de Patriarhia Ecumenică din 988 până în 1686. Toate documentele oficiale relevă faptul că după această din urmă dată, ea a fost încorporată în Patriarhia Moscovei. Mărturie stau Sintagmatele din 1797, 1829, 1855, 1896, 1902, dar și Calendarele emise tot de Patriarhia Ecumenică până în 2018, în care acest teritoriu este menționat ca fiind parte a Bisericii Ruse timp de 332 de ani.

10. Chiar și documentele oficiale ale altor Biserici, începând cu Sintagmata Patriarhului Hrisant Notara al Ierusalimului (1715) și terminând cu toate calendarele și alte tipice până în 2019.

11. Constantinopolul nu poate iconomisi singur validarea hirotoniilor schismaticilor. Mai ales fără o recunoaștere sinodală a tuturor celorlalte Biserici.

12. Cum poate Biserica Greciei să se laude cu continuitatea apostolică și să recunoască hirotoniile întru episcop săvârșite de un autohirotonit, Victor Cekalin? Acesta a fost doar diacon. Până de curând anatemele asupra schismaticilor au fost recunoscute chiar și de Patriarhia Ecumenică.

13. Nu a fost vindecată preoția autohirotoniților prin decizia individuală și izolată a Patriarhiei Ecumenice. Nu este vorba de o problemă morală, ci de una ontologică, a inexistenței hirotoniilor. Se ajunge astfel la o «contaminare» a întregului corp episcopal.

14. Nu putem înțelege cum au putut fi restabiliți o gloată de schismatici, anatematizați și autohirotoniți fără decizie din partea tuturor Bisericilor Locale, fără pocăință, doar prin decizia Constantinopolului, și să alcătuiască un «sinod al unificării». În acest timp, episcopii canonici au fost trecuți cu vederea cu totul.

15. Comportamentul conducerii noii biserici nu denotă seriozitate și etos bisericesc (declarații politice ale lui Epifanie despre SUA, drepturile LGBT, conlucrarea cu uniații, separarea «Patriarhului onorific» Filaret și altele). Toate pentru că nu a existat pocăință, ci respingere a ei.

16. Nu este acceptabilă explicația că prin acordarea autocefaliei a fost pedepsită Patriarhia Rusă pentru «trufia» ei și pentru «acțiuni nebisericești», «neorânduieli», «secularizare» etc. Nu puteți, ca ierarhi care ați slujit împreună cu cei din Ucraina, să-i desconsiderați acum și să-i ștergeți din listă.

17. Suntem alături de membrii prigoniți ai Bisericii canonice Ucrainene. Metodele folosite de acaparare a clădirilor bisericilor dovedesc că nu a fost decizia poporului de a primi autocefalie. Cum poate Biserica Greciei să susțină astfel de acțiuni prin recunoașterea schismaticilor în loc să fie alături de cei aflați în necazuri pentru credință?

18. „În final, ne mai neliniștește faptul că problema bisericească din Ucraina evoluează dintr-o problemă de conformație canonică într-o problemă ecleziologică mai mare, cu un efort insistent de transformare a întâietății onorifice a Patriarhiei Ecumenice într-un primat de autoritate de tip papist:

a) Din păcate, Patriarhul Ecumenic se dezice, în cazul autocefaliei ucrainene, de rolul său recunoscut de tradiție de coordonare, exprimare și materializare a deciziilor sinodale ale Bisericilor Locale, de aceea se dezice și de a convoca un Sinod Panortodox sau Sinodul Întâistătătorilor.

b) Dimpotrivă, precum Papa: 

I) acționează dincolo de granițele sale în jurisdicție străină, care aparține Bisericii Ruse, după cum a recunoscut el însuși până de curând;

II) decide în principal și independent sau și contrar cu opinia nu doar a Bisericii înseși din Ucraina, ci și a Bisericilor Ortodoxe Locale;

III) susține că restul episcopilor ortodocși din lume sunt obligați să orice decizie a sa;

IV) consideră că decizia lui nu are trebuință de validare din partea celorlalte Biserici, ci nici nu este atacată, nici nu este anulată;

V) cere să se amestece peste hotare în Biserica Ortodoxă Ecumenică până și «din oficiu și ca și cum i s-ar cuveni» «nu numai în cele ce privesc dogmele și sfintele predanii și rânduieli canonice bisericești sau care privesc chestiuni generale referitoare la întregul trup al Bisericii, ci și în toate și problemele importante în parte care o interesează pe ea sau pe acea Biserică Locală» (Epistola Patriarhului Ecumenic Bartolomeu către Arhiepiscopul Anastasie al Albaniei, 20.2.2019). Această sentință patriarhală amintește de renumitul Dictatus Papae (1075) al Papei Grigorie al VII-lea, care avea pretenția să fie referite Papei spre rezolvare toate “causae majores” (cauzele mai mari) ale Bisericilor din lume!”

Preafericite,

Dificultatea Sinodului permanent de curând de a «închide» repede-repede o astfel de autocefalie problematică, precum și declarația Voastră că «nu puteți» să vă asumați o astfel de greutate a deciziei arată înțelegerea și smerenia conducătorilor noștri duhovnicești. În plus dovedesc că sunt încă proaspete făgăduințele date la hirotonia întru arhiereu de a păzi sfintele canoane și rânduiala bisericească, precum și unitatea Bisericii Ortodoxe din lume.

Credem că maltratarea instituției autocefaliei, care tinde să spulbere în aer unitatea Bisericii Ortodoxe în loc să lucreze spre unitatea și bună-starea sfintelor lui Dumnezeu Biserici, făcându-o de râs în fața dușmanilor ei. De ce să-și asume prima Biserica Greciei o astfel de răspundere și să recunoască prima autocefalia ucraineană în contrast cu toate celelalte Biserici Locale? De ce să smintim sufletele credincioșilor ortodocși ucraineni prigoniți, dar și ale tuturor ortodocșilor de pretutindeni? O eventuală recunoaștere considerăm că nu ar face bine nici ei însăși, nici Tronului Ecumenic, nici Ortodoxiei Ecumenice.

„Suntem încredințați că Părinții noștri duhovnicești nu ne vor decepționa și vor pune în evidență ecleziologia ortodoxă și rânduiala canonică drept criterii unice pentru rezolvarea problemei ucrainene.”

Procurorul General al Ciprului: Nu există elemente ale unui delict în cazul Mitropolitului de Morfu

Conform unui comunicat al Procurorului General al Ciprului, nu pare să existe elemente penru săvârșirea unei infracțiuni penale de către Mitropolitul Neofit în cadrul unei conferințe în care au făcut unele afirmații cu referire la homosexualitate și homosexuali. Aceste aprecieri sunt făcute pe baza unor articole din textul de lege care sunt trecute în Codul Penal și după legislația specifică.

Dosarul a fost returnat de la Serviciul Juridic către Poliție cu constatarea din partea Procurorului General, la fel ca a polițiștilor, că nu pare să existe elemente probatoare pentru săvârșirea unei infracțiuni penale pe baza materialului probatoriu cules. În comunicat se arată:

«Pe lângă faptul că unele referințe izolate ale Mitropolitului pe parcursul răspunsurilor la întrebări sunt vrednice de critică și eventual de dezacord, tot complexul declarațiilor sale, care nu au avut ca temă centrală homosexualitatea, și explicațiile pe care le-a dat în depoziția sa cu privire la înțelesul pragmatic al cuvintelor și expresiilor pe care le-a folosit cu referire la pozițiile Bisericii și ale Părinților ei, nu sunt echivalente cu efortul de a instiga la violență sau ură pe motiv de orientare de reproducere sau identitate sexuală, nici nu pot fi caracterizate drept discurs al urii în sensul legii».

În comunicat se arată mai departe că declarațiile disputate au fost făcute într-un spațiu al unui dialog dintr-o adunare duhovnicească, deschisă publicului, unde au fost puse întrebări pe orice temă și au fost date răspunsuri improvizate, va trebui ca liderii spirituali să evite exprimarea improvizată și nepregătită dinainte a unor opinii și folosirea unor cuvinte sau expresii care pot să aibă și alte interpretări explicative, dincolo de cele pe care le profesează Biserica, îndeosebi pe subiecte sensibile cum este homosexualitatea, sau care pot să capete diferite interpreteri sau răstălmăciri sau să nu fie imediat acceptate de către auditoriu, care necesită o pregătire anterioară pe unele poziționări concrete ale Bisericii cu privire la subiect.

Conform: Romfea.gr.

Nota noastră: Avem practic o intimidare a creștinilor și îndeosebi a ierarhilor de a se exprima liber și pe orice subiecte. Îndeosebi tema homosexualității capătă un statut aparte, sensibil și privilegiat.

Scrisoare remarcabilă a Prof. Dimitrie Tselenghidis pe problema ucraineană

Către Sfântul Sinod al Bisericii Greciei

SUBIECT: Referitor la legalizarea instituțională a Bisericii schismatice a Ucrainei

Preafericite Președinte,
Preacinstiți Arhierei,

Cu privire la iminenta convocare a Sfântului Sinod al Ierarhiei, ca cel mai mic membru al Bisericii noastre, dar și ca Profesor de Teologie Dogmatică a Bisericii, aș vrea – cu simțul responsabilității – să vă pun și eu cu smerenie în vedere dimensiunile ecleziologice-dogmatice, dar și prelungirile soteriologice ale acceptării necondiționate în comuniune biericească-sacramentală a Bisericii schismatice a Ucrainei, în cazul, desigur, unei eventuale decizii sinodale pentru recunoașterea «autocefaliei» ei.

Primul și cel mai mare subiect, în cazul cu pricina, subiectul ecleziologic, ce se referă la identitatea «constructului bisericesc» în discuție. Mai întâi, ar trebui să fie cercetat dacă acest «construct» îndeplinește condițiile unei comunități bisericești. Dacă, dimpotrivă, este recunoscută «autocefalia» lui, atunci este recunoscută automat «legalitatea» ecleziastică a Bisericii schismatice.

După cum se știe, pentru Biserica schismatică a Ucrainei a premers o condamnare panortodoxă cu caterisiri și afurisiri. Această condamnare panortodoxă nu a fost revocată. În final, prin Tomosul autocefaliei Patriarhiei Ecumenice (11-1-2019), a intervenit o depășire instituțională cu caracter duhovnicesc și ecleziologic, ce creează întrebări rezonabile despre legalitatea ei bisericească. Și aceasta deoarece nu au fost respectate – cel puțin din câte știm – condițiile fundamentale patristice și duhovnicești, lucru ce creează contestații rezonabile despre canonicitatea regulilor-condițiilor Practicii patriarhale, cât timp nu au exprimat o pocăință publică demonstrată și o dezavuare a schismei. Prin cele ce le spunem în cazul cu pricina nu înseamnă că ne îndoim de competența instituțională a Patriarhiei Ecumenice de a acorda autocefalie, bineînțeles cu acordul întregului trup al Bisericii, care se exprimă sinodal. Aici se pune chestiunea condițiilor valide pentru emiterea unui astfel de Tomos.

După mărturia biblică (Mt. 4, 17, 1Cor. 5, 1-5 și 2Cor. 2, 6-8), dar și după tradiția patristică și duhovnicească a Bisericii, încadrarea sau reîncadrarea în trupul cel unul și neîmpărțit al Bisericii presupune oricum trăirea adâncă și exprimarea sinceră a pocăinței din partea membrului sau comunității mai largi supuși încadrării sau reîncadrării.

Condiția exprimării pocăinței nu este surmontată de nici o persoană instituțională sau for bisericesc instituțional. Nu există nici o iconomie a Bisericii care să poată să se substituie sau să anuleze pocăința. pocăința în sine constituie condiția fundamentală și «cheia» duhovnicească a primirii și împroprierii iconomiei mântuirii, dar și «cheia» pentru activării sau reactivării ei, conform mărturiei biblice: «Pocăiți-vă, căci s-a apropiat împărăția cerurilor!» (Mt. 4, 17).

Tocmai pentru acest motiv și schisma melitiană a fost restaurată în Biserica din vechime când a premers nu doar exprimarea pocăinței, ci și anatematizarea schismei de către schismaticii înșiși. Și, după cum semnalează în mod caracteristic Sf. Teodor Studitul, «anatematizând propria schismă, cum zic ei, sunt primiți în Biserica sobornicească» (Epistola 40 către fiul Navcratie, PG 99, 1053C). Numai atunci a urmat restabilirea panortodoxă sinodală la Sinodul I Ecumenic.

În cazul Bisericii schismatice a Ucrainei, după cum se pare, nu a fost cercetată și nu a fost exprimată nici o pocăință. Aici, în practică, a fost anulată pocăința, care este o poruncă expresă a Domnului și o practică de veacuri a Bisericii. De aceea nu poate să fie vreun motiv pentru iconomia bisericească. În realitate, este vorba despre o fărădelege bisericească evidentă, care face mântuirea imposibilă, nu numai a schismaticilor, ci și a celor care au comuniune sacramentală cu ei, de vreme ce și ei devin neîmpărtășiți/afurisiți (vezi Canonul 2 al Sinodului din Antiohia, care a fost validat de Sinoadele V, VI și VII Ecumenice).

Din cele de mai sus devine limpede că subiectul în cauză este în esență dogmatico-ecleziologic, cu extinderi inevitabile soteriologice, după cum a fost semnalat deja foarte corect în Epistola Părinților Aghioriți către Sfânta Chinotită a Sfântului Munte (martie 2019).

De aceea este și nevoie primordial ca Sfântul Sinod al Ierarhiei să decidă asupra identității Bisericii schismatice a Ucrainei și să caute aplicarea definițiilor bisericești de veacuri a reîncadrării ei, care este pocăința și anatematizarea schismei. Responsabilitatea aceasta duhovnicească cade deplin în competența Ierarhiei cu scopul de a recunoaște «autocefalia» în cauză, care are și alți parametri canonici, câtă vreme nu ia în considerare existența Bisericii canonice din aceeași țară, de sub Mitropolitul Onufrie al Kievului, din care Biserică s-a rupt. Adică «autocefalia», în cazul de față, a fost acordată unor schismatici nepocăiți. Și acest lucru fără precedent și de neconceput logic, canonic și duhovnicește se caută să se întâmple acum și cu consimțământul Bisericii noastre.

Prin «logica» emiterii Tomosului «autocefaliei» Bisericii schismatice din Ucraina suntem în pericol în viitor să fim călăuziți – eventual – și la acceptarea sacramentală a papismului și a altor erezii, fără condiții fundamentale de pocăință și dezavuare a rătăcirilor dogmatice ale lor, lucru ce îl instrumentează astăzi ecumenismul, nu numai în teorie, ci deja și în practică. Ne întrebăm, deci, pe bună dreptate nu cumva instituțiile duhovnicești din sânul Bisericii noastre au început să «activeze» goale de fundamentul lor duhovnicesc? Ne întrebăm, nu cumva în ultimele decenii este introdus un «nou etos» prin aspirația ascunsă să devine etos-obicei și în continuare Drept instituțional, care va submina tradiția canonică a Bisericii? Istoric, cunoaștem că, atunci când s-a consolidat o astfel de mentalitate în Occident, Biserica Apuseană a fost călăuzită spre papism – cu toate devierile ei dogmatice – și a sfârșit în despărțirea de Biserica cea una și unică.

Recapitulând, semnalăm că decizia eventuală asupra «autocefaliei» Bisericii schismatice din Ucraina nu poate să fie fără condiții prealabile. Deoarece atunci – indirect, dar evident – va însemna în practică o «legalizare» instituțională nelegiuită bisericește a schismei inferioare, lucru ce nu are precedent istoric în tradiția patristică bisericească. Și cel mai important este că recunoașterea eventuală – fără condiții duhovnicești – lovește la timpul potrivit unitatea întregii Biserici, față de care nu este nimic mai de preț. Pericolul este văzut, adică să fie create schisme la nivelul întregii Biserici din cauza acordului Vostru eventual cu recunoașterea «autocefaliei» Bisericii schismatice a Ucrainei, lucru pe care nu ni-l dorim din inimă.

În final, soluția duhovnicească a problemei ecleziologice existente este pocăința. Și, din păcate, aceasta lipsește în prezent. Totuși există speranță realistă. Cei care iubim Biserica în Hristos, să luăm noi înșine leacul curățitor și dumnezeiește lucrător al pocăinței și atunci Hristos va da celui bolnav tămăduirea, conform cu mărturia patristică (vezi Sf. Nicolae Cabasila: «…se minunează oricine de bunătatea lui Dumnezeu. Deși nimeni nu scapă de boală când altcineva bea medicamentul, dar scapă de răspundere dacă îi doare pe alții pentru el», Despre viața în Hristos, cuvântul 7, PG 150, 700C.

Cu cel mai adânc respect,
Dimitrios Tselenghidis,
Profesor al Universității din Tesalonic

Traducere după: Κατανιξη.gr

Nota noastră: Probabil această scrisoare inspirată a fost scrisă și ca o contra-reacție la propunerile făcute zilele trecute de Mitropolitul Ierotheos de a fi legalizată «autocefalia» ucraineană. După ce a scris despre posibilitatea unei iconomii care nu-și are, de fapt, locul în această situație, în ultimul său text, Mitropolitul propune o coexistență a Bisericii canonice Ucrainene cu schismaticii după modelul Sinodului grec, în care există două jurisdicții, a Patriarhiei Ecumenice și a Bisericii Greciei. Această ideea a stârnit indignarea chiar și a unor greci, care recunosc că formatul în care funcționează ei la ora actuală este unul „schizofrenic”. Sau, după o altă variantă, ar fi posibil de luat ca model și formatul din Diaspora, la fel de nebisericesc. Aceste propuneri nu ar însemna decât degradarea vieții bisericești din Ucraina de la o Biserică bine închegată la una anemică și cârpită, cu multe conflicte interne mocnite.