Reacţia credincioşilor ortodocşi participanţi la procesul electoral devine din ce în ce mai bizară pe zi ce trece. Fiindu-le propusă o problemă de opţiune politică relativ simplă, infinit mai simplă decât cea din turul I, majoritatea celor care şi-au manifestat public intenţia de a participa la vot se împiedică de raţiuni şi împrejurări complet străine de obiectivele noastre imediate.
Constat mai întâi de toate că, din lista celor 14 prezidenţiabili, au ajuns în turul II cele două extreme ale discursului religios. Niciunul dintre candidaţii turului I nu a avut un discurs religios mai asumat şi mai insistent decât Călin Georgescu (în termenii săi) şi nimeni dintre candidaţi nu reprezintă, sub aspectul poziţionării politice, o ameninţare mai deschis anti-clericală, anti-creştină şi (în termenii noştri) mai anti-naţională decât Elena Lasconi. Dacă Călin Georgescu a exasperat mare parte din electoratul secularizat cu referinţele sale la Dumnezeu şi credinţă/spiritualitate, Elena Lasconi a oripilat întreaga suflare creştină cu alinierea sa fără rest la dezideratele pederaştilor, străinilor şi avortatorilor.
Sub aspectul obiectivelor declarate de cei doi contracandidaţi, lucrurile se prezintă cu o claritate de care nu am avut parte niciodată. În acest moment niciunul dintre noi nu poate pretinde că nu ar şti sau că nu ar putea intui direcţia deciziei politice de adoptat de oricare dintre candidaţi, indiferent de domeniu: război, imigraţie, exploatarea resurselor naturale, protejarea capitalului românesc versus investiţii străine, garantarea drepturilor constituţionale, protejarea ethosului naţional, curriculum şcolar, terapii medicale şi integritatea corporală, identitate digitală etc.
Sub aspectul obiectivelor declarate, separarea este de o evidenţă orbitoare.
Ce putem spune despre palierul intenţiilor?
Dată fiind istoria politică recentă, electoratul este îndreptăţit să privească cu maximă circumspecţie oferta declarată a celor doi candidaţi şi să cerceteze, pe cât este posibil, şi palierul intenţiilor nedeclarate, a raţiunilor ascunse, a intereselor sau angajamentelor de nivel personal.
Dată fiind filiaţia politică a doamnei Elena Lasconi şi a traseului său electoral, precum şi sfera culturală şi familială în care s-a dezvoltat ca om politic, nu putem greşi speculând tot ce e mai rău pentru ortodoxie. Cred că este rezonabil să considerăm că, pusă în faţa unei alegeri, perspectiva anticreştină va prevala în toate situaţiile. În cazul domniei sale, avem de-a face cu o certitudine a răului care s-a vădit fără rezervă, s-a dat pe faţă fără dram de ruşine.
În cazul domnului Călin Georgescu o astfel de certitudine (spre bine sau spre rău) ne lipseşte. Sub aspectul obiectivelor declarate, Călin Georgescu bifează corect tot ce ne interesează. Discursul său este de o consecvenţă neîntâlnită în politica românească şi eu nu pot spune că l-am văzut pendulând în ceea ce a susţinut în ultimii 12 ani de când îl urmăresc. Dar sub aspectul bănuielilor rezonabile, şi mai ales al celor nerezonabile, profilul personal şi profesional al domnului Călin Georgescu lasă loc imaginarului pesimist-fatalist să zburde liber. De la natura convingerilor sale religioase, la afilierea la grupări oculte, la parcursul său profesional şi soluţiile sale politice, în toate aceste planuri speculaţiile abundă, de multe ori pe bună dreptate.
Cum judecăm?
Dacă în privinţa doamnei Lasconi avem o certitudine (a răului), apoi în cazul domnului Georgescu găsim o împovărătoare incertitudine. Şi aceasta este cu atât mai împovărătoare cu cât nu răul este mai probabil, ci binele este mai promiţător, mai articulat, mai asumat, chiar dacă nu neapărat şi convingător.
Aici cred că rezidă explicaţia caracterului bizar al poziţionărilor ortodocşilor care au ales să participe la procesul electoral. Niciodată nu am fost puşi în faţa unui astfel de examen, niciodată nu ni s-a propus o ofertă electorală atât de apropiată de dezideratele noastre sincere şi, dată fiind situaţia, ne regăsim într-o stare de stupefacţie şi nu ştim cum să cercetăm şi să judecăm.
De aceea, cei mai vocali dintre noi au ales să respingă cu totul promisiunea binelui, pe o gamă diversă de considerente: Călin Georgescu nu mărturiseşte o ortodoxie curată, Călin Georgescu nu condamnă decisiv masoneria, Călin Georgescu nu denunţă globalismul şi pilonii săi instituţionali, Călin Georgescu nu acuză Rusia, Călin Georgescu nu condamnă plandemia, Călin Georgescu nu dezvăluie pedofilia elitelor etc.
Ajunşi în acest punct mă simt dator să subliniez că am intrat pe tărâmul subiectivităţii. Mai întâi că am abandonat orice posibilă comparaţie cu competitoarea sa, Elena Lasconi, aflată într-un alt registru. Dar, mai important: măsura faptelor de încredinţare pe care le pretindem lui Călin Georgescu ţine de nesiguranţa fiecăruia, de neîncrederea în politică şi în oameni, ţine de (ne)înţelegerea realităţilor politice primare, de teama de viitor, de prudenţa celui fript şi care suflă acum şi în iaurt. Aici rezidă, după mintea mea, justificarea tribalismului ortodox pe care îl observăm zilele acestea.
Forul ortodox s-a spart în numeroase facţiuni agregate de unul sau mai multe motive pentru care respingem binele promis de Călin Georgescu (indiferent dacă (îl) votăm sau nu). Cu cât sunt mai intransigente şi mai peremptorii standardele noastre, cu atât mai hotărât respingem atât oferta pe care ne-o propune cât şi solicitarea sprijinului electoral.
Alţii dintre noi resping candidatura lui Călin Georgescu pe baza unui sâmbure de rău, pe care îl vedem crescând în viitor. Nici răul în sine (sâmburele) şi nici calea creşterii sale nu sunt certe, iar caracterul său probabil ne lasă mult spaţiu de luptă, de acţiune, de făptuire. Orişicum, argumentul sâmburelui de rău care va rodi este demn de luat în seamă pe baza experienţelor anterioare, când politicieni naţionalişti s-au detonat, trădând/schimbând tabăra.
Este rezonabilă bănuiala răului?
Eu unul nu am găsit suficiente elemente concrete ale răului care să mă aşeze în tabăra celor ce luptă împotriva lui Călin Georgescu, dar nici suficiente argumente (care vizează sistemul mai mult decât persoana) care să mă aducă la vot, chiar şi dacă ar câştiga doamna Lasconi. Finalmente, consider că minciuna sistemului politic este într-atât de otrăvitoare încât diferenţa de calitate între candidaţi rămâne fără consecinţe reale. Consider că votul nu doar că nu e o soluţie, ci că e contraproductiv şi că ne va provoca o nouă înfrângere.
Dar, în lipsa răului declarat, programat, previzibil, inevitabil, cred că ortodocşii care încă cred şi care participă la procesul electoral sunt ţinuţi să îi acorde sprijinul lui Călin Georgescu, să îi dea, să îi împrumute încrederea lor, să meargă cu el nu o milă ci două. Cei care rămân în afara procesului electoral, cred că ar fi mai câştigaţi dacă ar lupta împotriva minciunii de stat şi a sistemelor publice decât împotriva omului.
În ambele cazuri îndrăznesc a crede că am fi mai câştigaţi sufleteşte decât dacă ne-am otrăvi în bănuieli nedemne. În privinţa acuzaţiilor directe, eu unul l-am auzit/văzut pe Călin Georgescu mărturisind ortodox, închinându-se în biserică, participând la slujbe, postind, mărturisind, condamnând masoneria, elitele pedofile, minciuna climaterică, globalismul, plandemia, colonialismul. Mie, în alte împrejurări, mi-ar fi fost suficient.
Alinierea la ofensiva adversarilor
Evitarea tribalismului ar trebui să constituie o grijă de căpătâi pentru ortodocşi, prin menţinerea unui dialog onest şi prin tolerarea opiniilor distincte. Din păcate nu acesta este cazul, iar ceea ce se poate lesne observa este greşeala alinierii ortodocşilor contestatari ai lui Călin Georgescu la vectorul de atac iniţiat de adversarii noştri. Deşi Elena Lasconi reprezintă facţiunea minoritară sub aspect identitar, deşi convingerile sale politice se regăsesc la extrema spectrului politic şi sunt imediat contrare nouă, credincioşii ortodocşi îşi îndreaptă energia tocmai împotriva candidatului care li se adresează, mânaţi fiind de o presă vrăjmaşă.
Luptând împotriva lui Călin Georgescu, care nu poate fi perfect, ortodocşii fac jocul unui USR care, în caz de victorie, va domina un guvern de uniune naţională prin instrumentul puterii prezidenţiale. Curentul aşa-zis suveranist s-ar găsi într-o izolare totală, chiar cu 35% în Parlament, iar transformarea societăţii şi prigonirea noastră nu va întârzia o clipă. Mai mult, prin atitudinea dovedită, ortodocşii s-ar putea transforma într-un contingent electoral nereprezentabil politic, pentru că nimeni nu vrea să fie atacat/luptat chiar de cei al căror interes încearcă să îl reprezinte.
Sociologia violenţei dovedeşte că trecerea de la violenţe grave la atrocităţi se realizează doar atunci când grupul victimă este înfrânt decisiv, când nu mai există putere proprie şi nici voinţă de a o exercita. Mutatis mutandis, înfrângerile electorale pot produce efecte de o gravitate comparabilă.
Din acest motiv, pericolul catastrofal al victoriei doamnei Elena Lasconi nu este doar unul potenţial, ci ar marca o victorie politică totală asupra noastră.
Cum gestionează românii incertitudinea?
Situaţia în care ne regăsim îmi aminteşte despre o observaţie a deputatului Octavian Bădescu, un economist cu o veritabilă experienţă antreprenorială. Acesta consemna că românii, puşi în faţa unei alegeri pentru un efort care le-ar putea aduce un +3 pe termen mediu sau, în lipsa efortului, un -10 pe termen lung, vor opta pe loc pentru o pierdere de -4 ca să evite incertitudinea rezultatului, chiar dacă pierderea suplimentară de -10 rămâne în continuare probabilă.
Tipul acesta de fatalism, constatat anecdotic, reprezintă o realitate de care trebuie să ţinem seama şi cei credincioşi şi cei necredincioşi. Trebuie să învăţăm să muncim şi să ne jertfim pentru cei +3 şi să nu mai considerăm că acceptarea pe loc a unui -4 este o mărturisire de credinţă.
Pe de altă parte, cei care îşi găsesc liniştea sufletească păşind în afara show-ului electoral, oricât de tensionat şi de spectaculos ar fi scenariul, aceştia sunt chemaţi la alt tip de sacrificiu.
La pomenirea Sf. M. M. Dimitrie (26 oct. 2024), Mitropolitul Atanasie de Limassol a avut o convorbire/conferință cu credincioșii. În acest context, i-au fost adresate și unele întrebări incomode, pe care le-au semnalat administratorii portalului Κατάνυξη, care sunt dintre nepomenitorii din jurul Pr. Teodor Zisis. Articolul de mai jos abordează modul în care a venit răspunsul la chestiunea întreruperii pomenirii:
Ne-a fost comunicat nouă, canalului Katanixi, un video și îndeosebi două fragmente scurte:
De la min. 1:01:30 până la 1:15:00 și de la 1:21:50 până la 1:26:30.
Câți le-au ascultat s-au înfricoșat și s-au indignat. Noi, străduindu-ne să-i liniștim și aproape cu siguranța că s-a produs o răstălmăcire, am văzut și am revăzut cu atenție fragmentele și efectiv nu am crezut urechilor și ochilor.
În video se aud minciuni de neconceput, din nefericire!
O credincioasă (ascultătoare a cuvântării): «Vreau să vă întreb despre îngrădire. Nu sunt îngrădită și nici nu intenționez să mă îngrădesc… dar mi s-a spus că îngrădirea nu te scoate afară din Biserică… și același lucru l-a făcut și Sfântul Paisie».
Mitropolitul de Limassol: «Când a făcut-o Sfântul Paisie?»
Credincioasa: «Față de Atenagora».
Mitropolitul de Limassol: «Niciodată n-a făcut asta! Niciodată!»
Credincioasa: «Și Augustin Candiotis?»
Mitropolitul de Limassol: «Nici (n.n. Mitropolitul de Florina) Candiotis! Eu am slujit cu el, am slujit cu el în Sfântul Munte. Nu a făcut nimic din aceste lucruri. Și cu bătrânul Paisie am slujit în fiecare zi, când s-a îngrădit? Acestea sunt minciuni!»
În alt punct este auzit Mitropolitul de Limassol că spune: „eu l-am cunoscut pe Sfântul Paisie în 1976”.
Întrebări rezonabile
De ce atâta perseverență și patimă să fie expuse atâtea minciuni împotriva Sfântului Paisie și a fericitului Sfințit Mitropolit Augustin Candiotis?
Este posibil să ignorați întreruperea pomenirii Patriarhului Atenagora, care s-a petrecut din 1970 până la moartea lui (7.7.1972)? Nu ați citit cartea care a fost scoasă despre Sfânt cu titlul „Viața Cuviosului Paisie Aghioritul” de Ieromonahul Isaac, în care scrie literal:
«Pentru o perioadă (n.n. Cuviosul Paisie) a întrerupt, împreună cu aproape tot restul Sfântului Munte, pomenirea Patriarhului Atenagora din cauza unor deschideri primejdioase ale lui față de romano-catolici”.
Cu privire la îngrădirea fericitului mărturisitor Mitropolitul Augustin Candiotis de Florina, lucrurile sunt și mai rele pentru că există un text pe care l-a compus însuși Sfântul Episcop Augustin, cu titlul «Răspunsuri pe subiecte bisericești», în care a subliniat că el însuși, Mitropolitul Ambrozie de Elefteropolis și Pavel de Paramithia au întrerupt «cu totul canonic» și nu «cu totul arbitrar» pomenirea Patriarhului Atenagora, conform canonului 15 al Sinodului I-II[1]:
„Dacă deschideți Pidalionul și studiați canonul 15 al Sinodului I-II, atunci veți vedea că am întrerupt pomenirea Patriarhului nu «cu totul arbitrar», ci «cu totul canonic». Am întrerupt-o după declarațiile înfricoșătoare ale lui despre primatul și infailibilitatea Papei, despre Filioque ș.a. «Cu capul descoperit» au fost propovăduite, la un nivel mondial, învățături antiortodoxe, care au fost condamnate de o mulțime de Sinoade. Iar cei trei Mitropoliți ai Greciei de Nord, care am trecut cu durerea sufletului la întreruperea pomenirii Patriarhului, cu document către Sf. Sinod am declarat că, dacă Patriarhul reneagă declarațiile respective, noi am fi reluat pomenirea. Dar, din păcate, acela a persistat în opiniile lui rătăcite. Iar faptul că Sf. Sinod, în ciuda tuturor presiunilor pe care le-a primit, nu a trecut la impunerea unor sancțiuni împotriva noastră arată că a recunoscut în adânc corectitudinea acțiunii noastre. Această acțiune a noastră a fost oferit Patriarhiei un serviciu înalt, pentru că a existat frână pentru Patriarh, care se grăbea glonț spre o unire inoportună cu papistașii (Răspunsuri pe subiecte bisericești, Atena 1973, p. 49-50).
† Episcopul Augustin”
Este de prisos să menționăm mai multe argumente pe subiect.
Ca să punem gând bun, dacă ați greșit din ignoranță, spuneți-ne și vă vom comunica toate cele aferente ca să restabiliți adevărul față de persoana Sfântului. Altfel, este îngăduit să fie spuse minciuni despre un Sfânt despre care, printre altele, propovăduiți continuu că «l-ați trăit»?
„Eu l-am trăit și am fost cu Sfântul Paisie”!!!
Sfințenia oricărui Bătrân sporește numai răspunderea ucenicului în fața lui Dumnezeu. Sfințenia nu este un fenomen natural (precum electricitatea sau magnetismul sau greutatea), ca să lucreze prin inducție, nici nu există vreo infailibilitate de vreun fel care se transmite în Ortodoxie.
Video-ul este trist. Un Mitropolit, care umplut cândva de speranță poporul credincios pentru cugetarea sa dreaptă, din păcate cade atât de jos în mod asurzitor.
Rămân o întrebare nerăspunsă. DE CE?
De ce este atacată cu atâta patimă îngrădirea canonică, sfântă și patristică?
De ce nu este atacată panerezia ecumenismului?
De ce nu ia o poziție ortodoxă pentru părăsirea Consiliului Mondial al Ereziilor (CMB)?
De ce nu dezavuează pseudo-Sinodul din Creta, care recunoaște ereziile drept Biserici și drumuri ale mântuirii?
De ce nu fulgeră împotriva noii ecleziologii a Patriarhului Bartolomeu Arhondoni, care împarte autocefalii anti-bisericești și samavolnice, găzduind noua schismă din Ortodoxie?
De cine se teme Înalt Preasfințitul și denaturează faptele despre îngrădirea canonică, adresându-se poporului și nu mustră pe vrăjmașii Domnului nostru Iisus Hristos?
La răsunătoarea sărbătoare a Sfântului Dimitrie, îi dorim pocăință bună lui însuși, invitaților inspirați și stabiliți ai cuvântărilor din orașul omonim din Atena, care, în loc de o Refugiu Ortodox, au transformat parohia într-un «stup duhovnicesc» de producere și propagare a opiniilor neortodoxe, nebisericești și ecumeniste.
Nota noastră: Este uimitor cât de sucit poate fi receptată și înțeleasă acțiunea de întrerupere a pomenirii. Faptul că Mitr. Atansie o înțelege și el greșit la modul militant și cu opoziție categorică arată starea jalnică în care se găsește Biserica în aceste momente. Un episcop care nu a semnat documentele din Creta și le-a criticat serios are, totuși, o poziție alunecoasă pe subiectul ereziei ecumeniste semnată sinodal. Se naște întrebarea: Care este motivația care l-a îndemnat să se opună cu jumătate de gură?
În continuare dialogului extras în articol, Mitropolitul Atanasie își exprimă punctul de vedere despre îngrădire, spunând că cineva poate face aceasta față de episcopul său care spune erezii, însă cei îngrădiți se rup de orice episcop. Ar fi fost logic să se îngrădească de un ierarh din Biserica Greciei sau a Ciprului și să țină de cineva, de altă Biserică, a Rusiei, Georgiei… Altfel ajunge unul ca acesta să se taie de Biserică în loc să se îngrădească pentru că neapărat trebuie să aibă un episcop de care să aparțină.
Viziunea Mitropolitului păcătuiește nu doar prin minciunile demascate în articolul de mai sus, ci și prin perspectiva pe care o oferă. Episcopul este văzut ca fiind indispensabil, fără de care cineva iese din Biserică. Dar această măsură este prevăzută de un canon, nu este o acțiune arbitrară. În al doilea rând, a ține de un alt episcop înseamnă schismă, este interzisă de canoane. Iar dacă e vorba de plecarea din episcopie, atunci unde mai este îngrădirea? Pur și simplu este exclusă din ecuație râvna pentru dreapta credință și mustrarea unei erezii prin oprirea pomenirii episcopului care o propagă public și fără menajamente.
Dar anomalia provine chiar de la Sinodul din Creta, unde au fost semnate documente greșite dogmatic de către unele Biserici Locale și episcopi, iar cei care au refuzat să le aprobe, atât Biserici, cât și ierarhi participanți sau nu, au rămas în comuniune cu primii. Altfel spus, avem o situație în care dreapta credință conviețuiește cu erezia „canonic”. Mai mult, această atitudine de a nu fi de acord, dar a lăsa nesancționat pe cel eretic este privită ca fiind normativă și cine se abate de la ea este acuzat de schismă. Aceasta deși toată istoria Bisericii este plină de lupte dârze împotriva ereziilor, de Sinoade și Părinți care au luptat fără rest împotriva lor. Iar acum ecumenismul nu mai este privit ca fiind greșeală capitală, ci doar o mică problemă inerentă în Biserică în cel mai bun caz. În cel mai rău caz, chiar și ereticii condamnați, catolici, protestanți și anticalcedonieni, sunt priviți ca fiind mădulare vii ale Bisericii, mai bolnavi sau mai buni ca ortodocșii.
Menționăm în contrapondere că Mitropolia Pafos, tot din Cipru, a găzduit anul acesta, pe 16 august, o conferință susținută de Pr. Peter Heers cu titlul: Unitatea extremelor, filetism, zelotism și ecumenism și zicala patristică: «Binele nu este bine dacă nu se face bine». De observat că aceasta a fost promovată oficial și de Mitropolitul Neofit de Morfu. Pe parcursul ei, s-a vorbit și despre extremele celor îngrădiți și a fost criticat foarte corect faptul că ei nu greșesc în dogme, ci în modul de manifestare prin aceea că se rup nu doar de cei ce propovăduiesc deschis o erezie (lucru permis de canonul 15 I-II), ci și de cei care sunt ortodocși, dar preferă să rămână în comuniune cu episcopii și clericii ecumeniști din iconomie.
Din nefericire, Mitr. Atanasie, prin cuvintele comentate, dovedește unele semnalmente prin care decade din statutul de mărturisitor și episcop care învață drept cuvântul adevărului și are comuniune cu ecumeniștii doar din iconomie. El are comuniune cu ei dintr-o viziune instituțională pământească, privindu-i pe aceia ca fiind Biserica și etalonul față de nepomenitori, care sunt niște schismatici. În plus, își argumentează poziția prin mărturii mincinoase despre cei doi mari părinți menționați în discuție, Sf. Paisie Aghioritul și Mitr. Augustin Candiotis. Nu dă dovadă că are un cuget viguros ortodox, ci doar o gândire teoretică, abstractă, față de care nu se simte îndatorat să lupte până la capăt.
Nu doresc nicidecum să-l cataloghez eu pe Mitr. Atanasie ca fiind neortodox, ci aprecierile de mai sus au menirea doar de a problematiza pe temă. Este foarte posibil să existe la mijloc unele sminteli din partea zelotiștilor care-l fac să disprețuiască îngrădirea. Nu este căderea mea să apreciez până la capăt, ci doar punctez unele aspecte despre cum trebuie să fie cugetul ortodox.
În fine, este știut că Mitr. Atanasie a slăbit criticile față de schismo-erezia din Ucraina recunoscută de Biserica Ciprului sinodal atunci când a candidat la poziția de Arhiepiscop al întregii Biserici a Ciprului. Probabil a făcut aceasta pentru a fi mai bine văzut de ceilalți ierarhi din Sinod sau de către factorii de decizie geo-politici care influențau alegerile. Aceasta arată odată în plus precaritatea mărturisirii episcopilor de astăzi din întreaga lume, dacă până și unul recunoscut ca fidel tradiției este cel puțin nestatornic și înclinat să favorizeze Biserica închegată a instituție lumească, nu în duhul și adevărul Evangheliei.
În această situație, când episcopii nu au de gând să lupte pentru dreapta credință, se dovedește că reacția de întrerupere a pomenirii ierarhilor ecumeniști este necesară pentru a exista semnal de alarmă și neliniștea cea bună. Aceasta pentru că nu există în istorie Sinoade eretice care să nu fi foat condamnate, ci lăsate nepedepsite.
Încă un ultim aspect: Eu nu țin minte să fie scris în cartea despre viața Sf. Paisie faptul că a oprit pomenirea Patriarhului Bartolomeu. Nici nu pot verifica asta în românește (momentan) și nici în grecește. Pentru cei interesați, există o mențiune pe larg despre acest eveniment în cartea Epistole și alte texte la nota 9 de la Scrisoarea sa către Patriarhul Atenagora despre ecumenism și zelotism.
Vă invităm călduros să urmăriţi intervenţia video publicată de părintele Ciprian Mega pe canalul său Youtube, nu doar pentru concluzia reţinută în titlul articolului, cât mai cu seamă pentru elementele de context aduse în discuţie, în sprijinul raţionamentului său. Mă disociez deocamdată de îndemnul părintelui Ciprian Mega pentru motive enumerate în continuare.
Observaţii: Îmi menţin îndemnul de a nu participa la spectacolul electoral în mijlocul căruia ne regăsim în principal din pricina contextului asupra căruia părintele Ciprian aduce lumină. Am în vedere caracterul fabricat al jocului electoral, aspect la care domnul Călin Georgescu (împreună cu distinsa sa soţie) se aliniază cuminte.
Mă număr între cei care resping teza votului corect în primul tur întrucât consider rezultatul o imposibilitate obiectivă, cu sau fără TikTok, cu abruptă viralizare organică sau plătită. În dezacord cu părintele Ciprian Mega, nu accept că rezultatul a survenit pe calea unui accident de management politic a electoratului român, ci cred că rezultatul a fost anume fixat şi urmărit îndeaproape.
Consider că ficţiunea politică la care ni se cere să achiesăm prin participare reprezintă un rău decisiv în sine, mult mai grav decât jaful economic la care suntem supuşi, decât imigraţia şi colonizarea cu populaţii străine, decât ameninţarea sexo-marxistă care ne paşte şi, Doamne iartă, mai grav chiar decât războiul care s-a prăvălit peste noi.
Noi, românii, suntem complet rupţi de realităţile politice primare, nu înţelegem pârghiile de putere, influenţă şi dominaţie, nu cunoaştem actorii şi obiectivele acestora, suntem în imposibilitatea de a înţelege natura războiului ce se poartă împotriva noastră, nu avem capacitate de sacrificiu şi de agregare, nu reuşim să ieşim din capcana naraţiunii propusă de spectacolul politic.
Convingerea mea este că participarea la vot cimentează această stare de neputinţă, ţinându-ne înlănţuiţi într-o logică subiectivă, la controlul căreia nu avem niciun acces, nici măcar cu înţelegerea.
În contextul evenimentelor tumultoase, care cer din partea tuturor credincioșilor Bisericii implicare și mărturisire, cu ajutorul lui Dumnezeu, exprimăm un punct de vedere potrivit Evangheliei, învățăturii Sfinților Apostoli și Sfinților Părinți prin care să evidențiem importanța mărturisirii în aspectele cele mai importante ale credinței amenințate de apostazie (lepădare de credință), care se manifestă în toate formele de existență ale omului contemporan: ecumenism inter-creștin si inter-religios, homosexualitate, viață imorală, dictatură electronică, războaie fraticide, tulburarea din sânul Bisericii (schisme, dezbinări, trădări), dictatură medicală, new-age…
1. Astfel evidențiem o primă problemă, anume ecumenismul, care a dobândit, prin propovăduirea sub forma unui dialog mincinos între Biserica Ortodoxă și erezii, caracter și recunoaștere sinodală. Se cunoaște faptul că în 2016, la minciuno-sinodul din Creta s-au adoptat decizii potrivnice Ortodoxiei, ereziile (papismul, protestantismul, și celelalte confesiuni eterodoxe) au fost recunoscute biserici, legiferându-se sinodal și enunțând refacerea unității pierdute a Bisericii prin unirea cu ereziile, mărturisire contrară Simbolului de Credință niceo-constantinopolitan. Acest fapt constituie cea mai gravă abatere, la nivel sinodal, în urma căreia s-a recurs la îngrădirea față de hotărârile cacodoxe a unei părți din clerul și credincioșii Bisericii (în speță B.O.R.). Situația actuală este mult mai gravă față de perioada (anii 1969-1973) când Părinții atoniți printre care și Sfântul Paisie Aghioritul au emis un comunicat de întrerupere a pomenirii, deoarece s-au confruntat cu unele declarații cacodoxe, filopapiste și ridicarea anatemelor de către patriarhul Atenagora, deci o problemă care afecta mai mult Biserica în plan local, adică Patriarhia Ecumenică, pe când acum avem de a face cu hotărâri eretice adoptate la nivel sinodal ce se doreau a fi acceptate la nivel panortodox. Pentru noi ca Biserică autocefală, fiind direct implicați prin participarea ierarhilor noștri și semnării în unanimitate a documentelor în cauză, problema este mult mai gravă. Pentru aceste aspecte evidențiate, respingem hotărârile eretice ale pseudosinodului amintit.
2. Respingem toate derapajele doctrinare de la dreapta credință, anume:
– acordurile de la Balamand, Busan, Chambesy;
– afirmațiile ca cei doi plămâni ai Bisericii, biserici surori, biserici nedepline sau eterodoxe pronunțate în B.O.R. cu referire la papism sau organizații eretice; afirmația de refacere a unității pierdute a Bisericii și teoria ramurilor;
– documentele de la Lima și afirmăm că Tainele și orice lucrare sfințitoare se realizează doar în Ortodoxie;
– modul actual de săvârșire a Botezului fără întreită afundare și îl vădim ca fiind o abatere gravă de la practica Bisericii;
– participarea BOR la CMB și toate concesiile făcute de reprezentanții Bisericii Ortodoxe în diverse concilii sau organizații eterodoxe în mișcarea ecumenistă paneretică, și refuzăm comuniunea cu cei angajați în aceste concesii;
– săptămâna de rugăciune pentru unitatea creștinilor și participarea reprezentanților BOR la această manifestare care intră sub incidența Canoanelor 11, 12, 13, 28, 32, 45, 46, 48, 65 apostolice;
– participarea la adunările evreiești (Hanuka) și ne delimităm (îngrădim) de cei ce comit această fărădelege (sancționată de Canonul Apostolic 64, în conglasuire cu Canoanele 7, 45, 70, 71 apostolice, 11 Trulan, 1 Antiohia, 6, 29, 33, 37, 38 Laodiceea;
– reafirmăm hotărârea dată de Sinodul BOR, din anul 1937, împotriva masoneriei;
3. Respingem Tomosul de autocefalie emis de Patriarhia Ecumenică schismaticilor din Ucraina (adunarea lui Epifanie Dumenko) și refuzăm comuniunea cu ierarhii și clericii care îl acceptă după cum impun și canoanele apostolice 10 și 11 în conglăsuire cu canoanele 12, 13, 28, 32, 45, 48, 65 apostolice, canonul 5 al Sinodului I ecumenic, canonul 2 Antiohia, 9 și 10 Cartagina;
4. Respingem:
– vaccinurile împotriva COVID-19 și noile forme de vaccinare care atentează la integritatea omului, favorizând împlinirea transhumanismului, prin care se modifică omul creat după chipul lui Dumnezeu;
– propovăduirea vaccinării prin comunicatul (Broșura Patriarhiei) și prin cuvântul public al mai multor ierarhi și reprezentanți ai Bisericii, vaccinare responsabilă de moartea, îmbolnăvirea și sterilizarea a mii de oameni;
– avorturile și toate metodele contraceptive prin care se anulează dreptul la viață și la posibilitatea fiecărei persoane zămislite de a se face mădular al Bisericii, prin primirea sfântului botez, pentru a conlucra cu harul dumnezeiesc în vederea mântuirii.
5. Respingem toate derapajele doctrinare și liturgice care s-au săvârșit în perioada pandemiei prin care s-au negat prezența și lucrarea Harului în Biserică (distanțarea socială, purtarea măștilor, dezinfectarea icoanelor și a raclelor cu Sfintele Moaște, împărtășirea cu linguriță proprie sau de unică folosință, neîmpărtășirea în unele cazuri, interdicția către credincioși de a participa la slujba Învierii);
6. Refuzăm actele biometrice și identitatea digitală ce sunt înaintemergătoare pecetluirii.
7. Respingem conflictul militar din Ucraina, război între frați ortodocși, și ne delimităm de cei ce-l uneltesc (președinți, miniștrii, parlamentari etc).
8. Ne delimităm de iconoclasmul moderat prin care icoanele sunt cinstite doar după ce au fost stropite cu agheasmă și reafirmăm ceea ce spun Sfinții Părinți de la Sinodul VII Ecumenic și patriarhul Neofit (1802) în Prolegomena Sinodulului, cum că sfințenia icoanei vine de la chipul zugrăvit în aceasta și de la numele sfântului ce trebuie neapărat scris pe aceasta. Cinstirea adusă Icoanei este cu atârnare pentru că cinstim o icoana datorită faptului că este un sfânt zugrăvit în ea și pentru că cinstea pe care o dăm icoanei se ridică la cel zugrăvit în ea (Sfântul Vasile cel Mare).
9. Respingem manifestările de Halloween și toate cele ce țin de ocultism care în România au luat amploare și sunt organizate la modul oficial, angajând copii și tineri din școli conduși de unele cadre didactice.
10. Ne delimităm de toate manifestările LGBTQ+, respingem parteneriatele civile între persoanele de același sex și adopțiile în cadrul acestor parteneriate și ideologia identității de gen, afirmând familia creștină formată din bărbat, femeie și copii. În urma celor spuse, cu mențiunea că nu putem evidenția toate abaterile doctrinare și morale din pricina mulțimii lor, ne delimităm de tot ceea ce contravine Învățăturii Dumnezeiești revelată în Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție. Ținând cont de aspectele evidențiate se cuvine să ne exprimăm în problema comuniunii liturgice pentru o mai bună gestionare a iconomiei care se impune în situația de față. Mărturisim cu frică și dragoste față de Dumnezeu că suntem (rămânem) în comuniune cu Bisericile Ortodoxe locale și cu episcopii care resping public ecumenismul, adunarea din Creta și schisma ucraineană, cu poporul ortodox român, precum și cu toți dreptslăvitorii creștini de pretutindeni (preoți, monahi și mireni) care au cuget ortodox și mărturisire ortodoxă chiar dacă nu au întrerupt încă pomenirea pseudoepiscopilor sau încă nu s-au îngrădit de erezie, legiferată sinodal, sau nu s-au delimitat în vreun fel de derapajele doctrinare și morale menționate în punctele anterioare.
Aceasta este mărturisirea cu care dorim să fim următori ai Sfinților Apostoli și ai Sfinților Părinți și să ne înfățișăm cu o conștiință împlinită înaintea Preasfintei Treimi.
Ne exprimăm bucuria pentru adeziunea la această mărturisire a tuturor celor care vor să contribuie la împreună-slujirea Bisericii și păstrarea nealterată a învățăturii de credință ortodoxă.
25 noiembrie 2024, Sf. MMc Ecaterina
Ieromonah Grigorie Sanda Preot Claudiu Buză Ipodiacon Chiriac Cioi Monah Ioan Monah Paisie Bușă Monah Antonie Monah Modest Monahia Pahomia Radu Monahia Parascheva Monahia Grigoria Monahia Macaria Monahia Porfiria și o serie de mai bine de 100 de mireni.
Nota noastră: Sunt bine-venite aceste precizări în mărturisirea de credință a Ierom. Grigorie Sanda și Pr. Claudiu Buză dimpreună cu ucenici ai lor. Față de cele de mai sus ar fi de făcut două remarci importante:
1. Este evidentă îndulcirea atitudinii semnatarilor în ce privește modul de aplicare a întreruperii pomenirii. De la refuzarea comuniunii cu cei care au părtășie cu episcopii semnatari la Sinodul din Creta, acum fac o iconomie pastorală mai largă, acceptând pe toți credincioșii care țin neabătut dreapta mărturisire, chiar dacă nu au luat o atitudine publică de înfruntare a celor care aderă fățiș la ecumenismul eretic. După cum am scris în multe rânduri, canoanele și tradiția patristică nu prevăd obligativitatea opririi comuniunii cu cei care propovăduiesc o erezie necondamnată. Este bine-venită și de folos îngrădirea de aceștia și chiar față de cei pasivi la răspândirea ereziei, dar ca obligativitate a conștiinței, nu ca un imperativ canonic și bisericesc.
2. Pe de altă parte, consider puțin hazardate unele expresii, cum ar fi: „actele biometrice și identitatea digitală ce sunt înaintemergătoare pecetluirii” și „vaccinurile împotriva COVID-19 și noile forme de vaccinare care atentează la integritatea omului”. Cel puțin a doua formulare pare să se refere la faptul că s-ar „modifica omul creat după chipul lui Dumnezeu”, idee confuză sau chiar greșită. Chipul lui Dumnezeu este păstrat în om în ciuda căderii în păcat, deși este degradat din statutul de asemănare cu Domnul. Modificarea la care se face referire pare a fi aceea a robotizării omului prin pierderea liberului arbitru și subordonarea către un calculator (transumanism). Însă un asemenea proces nu s-a demonstrat clar că este posibil și nici că s-ar produce prin vaccinuri, mai ales la modul involuntar, adică fără acceptul individual. Pe subiectul vremurilor apocaliptice am scris diverse articole, cum ar fi cel despre P. Elpidie, despre poziționarea Sf. Porfirie, semnul fiarei în Apocalipsa (cap. 20) sau atenționarea Arhim. Atanasie Mitilineos, la fel ca și aprecierile Ieroschim. Dionisie de la Colciu.
Pe lângă aceste două aspecte, sugestia mea ar fi de restrângere și concentrare pe subiectele ce țin de atentarea la dreapta credință sau măcar diferențierea lor ca importanță față de celelalte. Aceasta deoarece ecumenismul este un pericol dogmatic și parafat, pe când celelalte sunt mai îndepărtate și cele mai multe nu au caracter doctrinar. Doar subiectul schismo-ereziei din Ucraina este foarte fierbinte, dar deocamdată nu presupune o reacție directă pentru că Patriarhia Română nu a recunoscut structura lui Epifanie Dumenko. Însă celelalte puncte nu au caracter de mărturisire de credință, ci de atitudine creștină în societatea tot mai apostată în care trăim.
Peste toate, mărturisirea credinței ar trebui să se impună prin puterea dată de inspirația de la Dumnezeu și prin coeziunea, strângerea laolaltă în Duhul adevărului.
Campania electorală pentru alegerile prezidenţiale ne-a adus un moment al adevărului care a spulberat ultimele speranțe în realitatea regimului politic democratic, bazat pe drepturi şi libertăţi.
Eliminarea din cursa electorală a celor trei candidaţi, a Dianei Şoşoacă, a doctorului Răzvan Constantinescu şi a părintelui Ciprian Mega, şi modalitatea folosită în fiecare caz în parte reprezintă o devoalare fără precedent a regimului totalmente dirijat prin care este guvernat statul român şi controlată societatea noastră.
Excluderea nelegală, nelegitimă şi ostentativă a trei candidaţi din cursa pentru prezidenţiale reprezintă un abuz (infracţiune chiar!) comis asupra electoratului în primul rând şi abia apoi unul comis asupra candidaţilor. În esenţă, puterea care gestionează funcţionarea statului român a decis deposedarea cetăţenilor români de „dreptul a alege” şi substituirea acestuia cu „dreptul de a alege dintre cei pe care i-am ales noi”.
„Dreptul de a alege dintre cei aleşi mai întâi de noi” este o simplă convenţie de comunicare şi un mod de a ilustra absurdul. Nu putem discuta în mod serios despre aşa ceva, întrucât am renunţa la ideea de suveranitate personală şi la democraţie ca formă de afirmare a voinţei poporului. Când voinţa liberă şi autentică a cetăţeanului nu-şi găseşte reprezentare, ci este gestionată, filtrată şi denaturată, atunci operăm cu un regim oligarhic care exercită puterea (la vedere sau în mod ocult).
Alegerile prezidenţiale sunt cele mai importante, de departe, atât prin prestigiul şi puterea funcţiei, cât şi în raport de viabilitatea principiului democratic. Libertatea de a-ţi alege deputatul, primarul preferat, consilierul local sau judeţean preferat reprezintă o amară butaforie cât timp alegerea preşedintelui este transformată într-o coparticipare forţată la capturarea statului de forţe adversare cetăţenilor. Degeaba ni se promit alegeri libere şi corecte pentru Consiliul Local Iaşi (nici măcar asta), cât timp etajele superioare ale puterii sunt inaccesibile celor care poartă fanionul unor idei nealiniate.
Cinicii şi laşii vor spune greşit că aşa au stat lucrurile mereu şi că nu-i nimic de făcut. Realiştii vor sesiza însă că se produce o degradare sesizabilă a cadrului normativ obiectiv, de la an la an, şi că această degradare trebuie oprită.
Mergem la vot?
Nu sunt deloc puţini cei care ignoră minciuna multistratificată a regimului politic de azi, cei care uită că alegerile nu sunt corecte, că rezultatele sunt măsluite pe faţă, că puterea se exercită în mod ocult în lojele masonice şi în unităţile militare ale securităţii, sub supravegherea puterii evreieşti. Modalitatea în care cei mai mulţi dintre formatorii de opinie sprijină regimul politic de azi este vecină cu nebunia.
Spectacolul electoral este gestionat minut cu minut pe baza unui calendar de amorsare a emoţiilor şi de control al agendei care produce o caricaturizare a vieţii publice. De la penibilul discuţiilor despre diplome de bac şi despre cine ar fi „omul ruşilor” şi până la ideea scremută de a organiza un referendum în capitală în urma unui scandal regizat cu mult prea puţin talent, totul are menirea de stoarce, căznit, participare electorală pe care, mai apoi, regimul oligarhic să o invoce ca legitimare şi achiesare publică. Niciuna dintre temele politice de esenţă nu-şi găseşte tratarea responsabilă, nici măcar când suntem deja împinşi într-un inevitabil război distrugător.
În acest context, participarea la vot reprezintă o complicitate asumată, o cauţionare nepermisă a minciunii auto-revelată. Vă îndemn să nu mai votaţi niciodată cât timp va subzista acest regim politic!
Nu îndemn la #boicotvot înţeleasă ca opţiune de a refuza pe moment o participare electorală inoportună în aşteptarea apariţiei unei opţiuni mai bune. Spre deosebire de anii trecuţi, opţiunile electorale pentru profilul nostru politic sunt astăzi ceva mai ofertante, mai ispititoare chiar dacă ineficiente. Dar îndrăznesc să afirm că sunt aşa tocmai pentru că ispita ne cere la schimb să acceptăm minciuna „democratică”, a „statului de drept”, „european”, „bazat pe drepturi şi libertăţi” şi „pe principii constituţionale”.
#boicotvot face greşeala de a recunoaşte votului o importanţă de ordin politic care a încetat să mai existe. Votul nu este un act de învestire cu putere a unui reprezentant ci doar consimţământul de a participa la spectacolul pus în scenă.
Nimeni nu neagă că spectacol acesta are şi va avea consecinţe reale, grave, directe, imediate asupra binelui nostru individual şi comun, dar lecţia pe care prea mulţi dintre noi refuzăm să o învăţăm este că nu se poate schimba nimic substanţial din interiorul unui sistem creat să mulgă energia colectivă şi să o deturneze.
Dislocarea vechii clase politice, promisiune lansată la precedentul scrutin de unul dintre politicienii pe care îi respect, nu poate avea loc prin participarea la vot şi nici prin activitatea politică formală, în interiorul unui partid politic axat pe obiective electorale.
Soluţii?
Unii dintre prietenii care mă îndeamnă totuşi „să votez cu patrioţii” îmi spun că votul este cel mai neînsemnat act de sprijin care ne este cerut de cei care s-au ridicat la luptă şi că refuzul participării politice produce consecinţe dăunătoare mai degrabă în tabăra noastră decât în cea a adversarilor şi vrăjmaşilor noştri. Cu alte cuvinte, chiar şi în situaţia aceasta în care regimul politic se vădeşte a fi un fiasco de la un capăt la altul, refuzul de a răspunde unui apel electoral vatămă mai mult pe fraţi decât pe vrăjmaşi, întrucât miza votului nu ar fi victoria ci manifestarea sprijinului de masă către o direcţie politică conservatoare, (cvasi) creştină, suveranistă etc.
Îmi este oferit exemplul lui Donald Trump, căruia sistemul i-a permis finalmente revenirea la putere de teama pierderii stabilităţii regimului politic, diluarea sub minim a legitimităţii şi încrederii în stat şi aruncarea ţării în război civil. Dar, trecând peste faptul că Donald Trump este tot un element de recuzită politică a sistemului antihristic cu care cred mulţi că se luptă, nu este exclus să îl vedem şi noi pe George Simion în turul doi ori chiar victorios, dacă se va considera că este necesar acest deznodământ electoral. În lumina dezvăluirilor recente, ce anume ar schimba asta? Nu ar mai fi vorba despre acelaşi George Simion de până acum? Nu ar opera el sub comanda aceluiaşi sistem care o propteşte fals pe doamna Diana Şoşoacă drept fanionul opoziţiei, exclusă din cursă de comun acord?
Soluţia pe care o propun este: răbdarea în adevăr şi pregătirea pentru suferinţă. Nu pasivitate, nu indiferenţă, ci răbdarea şi adâncirea în adevărul dureros al timpului nostru. Este nevoie de o agregare, dar nu în scopul obţinerii unui vot în cadrul unui proces electoral falsificat, ci în scopul edificării spiritului de sacrificiu şi al înfăptuirii reale, nemincinoase. Este nevoie şi de un război întru cuvânt pe care, din păcate, nu avem încă nici capacitatea intelectuală şi nici puterea sufletească să îl purtăm de unii singuri.
Vindecarea ţării şi poporului presupun o reîntemeiere care fie va aduce, fie va urma unor mari vărsări de sânge şi mari şi dure pedepsiri, declasări sociale, epurări profesionale, deposedări materiale pentru clanuri întregi şi ai lor urmaşi, reconstituiri culturale, abandonări de sisteme legislative şi judiciare, expulzări şi întemniţări, desfiinţări de instituţii şi birocraţii şi multe altele. Din nefericire, doar aceasta este calea istorică de revenire la realităţile politice primare şi nu sunt puţini cei care o vor refuza.
Dar votul teologic începe prin a respinge atât cinismul cât şi starea de înşelare şi prin acceptarea vieţuirii în afara sistemului politic în care am existat până acum. Convingerea mea este că îndemnul la participarea politică în condiţiile actuale reprezintă un act de vătămare de sine şi a aproapelui.
Noi, copiii orfani din marea familie a Mitropolitului Longhin Jar (Jar Mihail Vasilievici), dorim să ne adresăm Dumneavoastră ca unei mame, care cel mai bine ne poate înțelege. Fiecare dintre noi, abandonat de părinții care ne-au născut în lumea aceasta, a fost luat în grija tatălui nostru – Mitropolitul Longhin: unii imediat după naștere sau la vârste mici, de trei, patru luni, alții la vârste mai mari.
Familia noastră mare și frumoasă, cu 508 copii, îngrijiți de tata, a fost cea mai fericită până acum trei ani. În toate greutățile și încercările vieții noastre am simțit purtarea de grijă și marea dragoste a tatălui nostru (Mitropolitul Longhin), care acum este hărțuit, urmărit și judecat, tatăl ce ne-a crescut și ne-a educat. Însă în urmă cu trei ani de zile a început o mare prigoană împotriva tatălui. S-a sfârșit armonia casei noastre și în loc de bucuria cu care ne întâlnea tata, am rămas numai cu lacrimi, cu multă durere și cu chinurile pe care tata le suferea în timpul proceselor din instanțele statului ucrainean. Noi trăim cu cea mai mare frică, pentru că nu dorim și nu vrem nici să ne închipuim că putem rămâne din nou orfani și singuri, fără tata.
Judecata la care e supus nu este dreaptă, ci este falsificată, este comandată de mai marii veacului trecător, are un caracter politic. La ședința de judecată din 30.10.2024 tatălui nostru i s-a făcut foarte rău și a cerut o pauză sau amânarea judecății până a doua zi, dar a fost refuzat și peste puțin timp a fost chemată salvarea și dus la reanimare. El e judecat pe nedrept sub art. 161 a CPU, căci este nevinovat, dar așa s-a dat ordin, să fie judecat. Noi, stimată doamnă Elena Volodimirovna, am fost la ședința de azi, 31.10.2024, fără tata, căci el este încă la reanimare. Am fost ca să cerem adevăr și dreptate, ca să ne dea răspuns pentru ce-l judecă și-l chinuie pe tata, dar am fost ignorați, neluați în seamă, au râs de noi și ne-au trimis acasă.
Acum noi, toți cei 508 copii ai Mitropolitului Longhin, fiecare de acolo de unde ne aflăm, atât cei mari, care sunt căsătoriți, la casele lor, cât și cei încă minori și cei 180 de invalizi cu diverse probleme de sănătate, Vă rugăm ca pe o mamă, care cunoaște bucuria de a-și întâlni copiii acasă, de a-i încălzi la sân și de a-i cuprinde în brațe, de a-i avea aproape, Vă rugăm să auziți și strigătul îndurerat al inimilor noastre! Pentru noi toți și pentru fiecare în parte tata și-a dat viața și sănătatea, a trecut prin multe greutăți și încercări, a suferit numeroase operații și nouă tare ne este teamă că vom rămâne fără el, ai nimănui. Tata își iubește mult țara în care s-a născut, Ucraina, și a sădit și în noi dragostea de țară și neam. De la începutul războiului din 2014 Mănăstirea noastră a găzduit refugiați – pe primii veniți în 2014 din cele mai afectate zone i-a ținut trei ani. Apoi din nou, începând cu 24 februarie 2022, Mănăstirea a început a primi refugiați și până în prezent pe la noi au trecut peste 20.000 de oameni, din care circa 600 sunt găzduiți și azi la mănăstire, de aproape trei ani. Un întreg orfelinat din Kramatorsk cu circa 100 de copii s-a mutat pe teritoriul mănăstirii noastre cu traiul.
Multe ajutoare au fost trimise cu tirurile în zonele cele mai afectate de război – peste 1500 tone de produse alimentare.
Trei mașini cu medicamente au fost trimise pe front pentru soldați, printre care se află și 10 tineri crescuți la noi, frații noștri, care luptă pentru apărarea Ucrainei. Trei au fost deja aduși acasă invalizi, pentru care mult suferim și purtăm în inimă și-n suflet durerea întregului nostru popor.
Chiar acum, când tata se află în reanimare, a primit o veste grea și dureroasă, că unul din copiii săi (fratele nostru), care era pe front în prima linie, a fost rănit foarte grav la ambele picioare și este și el la reanimare.
În loc de ajutor sau mulțumire, autoritățile statului au desființat Centrul de reabilitare pentru invalizi „Vera, Nadejda, Liubovi” și Centrul de tratament al copiilor cu HIV/SIDA. Amândouă au fost închise într-o singură zi, în urma vizitei de câteva minute a doamnei ministru, care, fără să vadă invalizii, fără să cerceteze condițiile lor de viață și tratament, a comunicat decizia de lichidare, prin care toți medicii și asistentele au fost concediați și toată susținerea din partea statului a fost retrasă. Dar tatăl nostru nu a fost de acord și a păstrat toți copiii, luându-și pe umeri plata personalului medical și toate costurile de întreținere a Centrelor, la care până atunci contribuia și statul.
Toate prin nădejdea în mila și bunătatea lui Dumnezeu, Care niciodată nu ne-a lăsat!
Și astăzi, când tata trebuie să poarte grijă de atâția copii, el e hărțuit prin judecăți, de trei ani nu e lăsat liniștit, fără a se ține cont că în trecut statul ucrainean i-a recunoscut meritele de slujire a Patriei și l-a decorat cu mai multe medalii: «Erou al Ucrainei», «Patriot al Ucrainei», «Merite pentru Patrie», «Crucea Sfântului Pantelimon», «Cavaler al Legii». Nu mai pomenim de multele decorații bisericești primite de tata.
Astăzi nu suntem văzuți și auziți de nimeni! Îl rugăm pe Bunul Dumnezeu ca în inima Voastră de mamă să pună puțină dragoste și pentru noi, orfanii de aici, de la Bănceni și Vă rugăm să ne ajutați să-l salvăm pe tata de la aceste „fiare flămânde” ce doresc să rămânem iarăși orfani pe drumuri. Și cât de greu este, mai ales pentru cei bolnavi, fără mâini, fără picioare, fără auz sau paralizați sau cu alte deficiențe.
Avem nădejde în Domnul și în Dumneavoastră că ne veți ajuta!
Rugăm pe Domnul în aceste clipe grele și cerem putere și ajutor să învingeți orice greu și dorim întregii Dumneavoastră familii pace, sănătate, fericire și binecuvântare de la Dumnezeu!
Am scris cu multă durere în suflete și în inimi, cu ultima nădejde în Bunul Dumnezeu și-n Dumneavoastră, că ne va fi auzită și ascultată durerea noastră de orfani și credem cu tărie că lacrimile orfanilor nu vor cădea pe pământ, ci în mâna lui Dumnezeu!
Cu multă dragoste și respect,
Copiii orfani din marea familie a Mitropolitului Longhin ( Jar )
Cuvintele de mai sus sunt grăitoare de la sine. Dar, pentru a completa tabloul realității descrise de copiii adoptați de Mitr. Longhin, trebuie subliniat că mulți dintre aceștia sunt mari și la casele lor și foarte probabil ei au alcătuit scrisoarea de mai sus. Evenimentele la care se face referire sunt de notorietate și sunt bine înțelese chiar și de copii. Desigur că există și alte nedreptăți, care nu au fost menționate, dar acestea ar trebui să fie suficiente pentru oricine ca să-și facă o părere pertinentă despre situația de prigonire asupra Vlădicăi Longhin.
Ca o dovadă în plus, din video-ul de mai jos se poate constata abuzul la care au fost martori copiii, când, deși i s-a făcut rău, nu i s-a îngăduit Mitropolitului să părăsească sala de judecată. În prezent starea sa de sănătate este tot deteriorată, dar sub observație.
Acuzele de natură politică sunt ascunse sub pretextul incitării la ură religioasă, deși este bine-știut faptul că nu Mitropolitul Longhin este cel care agresează credința altora.
Patr. Daniel (dreapta), față în față cu Arhiep. Gheorghe al Ciprului (Imagine: Basilica)
După cum s-a consacrat obiceiul la prăznuirea Sf. Cuv. Parascheva, apoi la Sf. Dimitrie Basarabov, sunt aduse spre închinarea pelerinilor moaște ale altor Sfinți, îndeosebi din alte țări. Anul acesta au venit moaștele Sf. Lazăr cel a patra zi înviat de Mântuitorul. Au fost însoțite de Arhiepiscopul Gheorghe al Ciprului.
Deoarece Biserica Ciprului a luat decizia (nefericită) de a-i recunoaște pe schismaticii ucraineni, Arhiepiscopul ar trebui să-l pomenească în diptice pe Epifanie, conducătorul structurii inovate în statul vecin. Însă, fiind mai mic în rang decât Patriarhul nostru, pomenirea la Liturghia comună nu poate fi făcută de el. Din această perspectivă, nu se anunțau probleme.
Totuși, de ziua Sf. Mucenic Dimitrie, a slujit Arhiepiscopul ca protos și a fost în postura de a pomeni dipticele. A făcut acest lucru incluzându-l și pe „Epifanie al Kievului”, deși pe teritoriul nostru canonic acesta nu este recunoscut. Pe de o parte, este normal să se fi întâmplat aceasta, pentru că slujitorul dictează pomenirea, nu teritoriul canonic pe care se săvârșește slujba. Pe de altă parte, fiind invitat de Biserica noastră, ne facem părtași la nivel de politică bisericească la gestul oaspetelui, deși nu la nivel liturgic și administrativ.
Un eveniment similar a avut loc în anul 2019, când Patriarhul Teofil al Ierusalimului a slujit la Moscova. Încă de atunci, Patriarhul rus Chiril întrerupsese pomenirea Patriarhului Ecumenic, iar oaspetele nu a luat o decizie similară nici până astăzi. Așadar era o curiozitate cum vor împăca liturgic această diferență fără să însemne vreo concesie din parte nici unuia. Adică nici Patriarhul Chiril să nu-l pomenească pe Bartolomeu, nici Patriarhul Teofil să nu se raporteze la el ca fiind scos din comuniune. Atunci soluția a fost să pomenească la general „pe toți episcopii ortodocși”, după cum se poate urmări în filmulețul de Youtube la min. 1:02:00 și la 1:20:00. Nominal s-au pomenit doar reciproc, cum se face pentru toți arhiereii slujitori prezenți. E drept că la vremea aceea au apărut articole că s-au pomenit doar unul pe altul, fapt ce nu este chiar adevărat. Una peste alta, mesajul de atunci a fost că Patriarhul Teofil este de partea Bisericii Ruse, nu acceptă pe schismaticii ucraineni și acord cu întreruperea pomenirii Patriarhului Bartolomeu al Constantinopolului de către Patriarhul Moscovei. Acest mesaj a fost unul corect-politic, adică fără a recurge însuși Patriarhul Teofil la oprirea pomenirii.
Cumva în oglindă, prin invitarea Arhiepiscopului Ciprului Biserica noastră pare a transmite mesajul că este alături de cei care i-au recunoscut pe ucraineni, deși ea însăși nu face aceasta. Îi permite Arhiepiscopului cipriot să-i pomenească pe ucraineni, dar a doua zi Patriarhul Daniel pomenește dipticele fără a-l include.
Un alt element interesant este că Sinodul BOR deplânge faptul că Ucraina nu a acceptat înființarea Asociației religioase „Biserica Ortodoxă Română din Ucraina”. Poate fi vorba de negocieri pe mai departe?
Desigur că acestea pot fi simple speculații și să nu fie vorba de nici un mesaj, ci doar o rezolvare echitabilă a problemei față de oaspeții ciprioți. Totuși rămâne întrebarea de ce nu a fost evitată această situație prin găsirea altor moaște care să fie aduse sau măcar fără venirea Întâistătătorului din Cipru.
Dincolo de toate detaliile liturgice și canonice, evidența care transpare este că la ora actuală nu există o concordanță între Bisericile Ortodoxe Locale, ci o diviziune profundă, chiar o schismă latentă. Ne aflăm într-o perioadă de criză în care, în loc să fie rezolvate neînțelegerile doctrinare de o asemenea amploare, se apelează la compromisuri de politică bisericească, la rezolvări de moment confuze. Deocamdată adevărul de credință nu precumpănește în fața intereselor și amenințărilor pământești, politice sau naționaliste. Unitatea bisericească ar trebui să fie una la nivelul credinței, dar trăim doar o unitate federativă, formală, în care legătura vie a credinței în Hristos este umbrită de slăbiciunile omenești.
Din păcate, nu putem avea așteptări așa de înalte de la ierarhia noastră ortodoxă, să stea bine ancorată în credință și să trateze problemele care apar fără a căuta la fața oamenilor, ci numai la adevărul revelat al Evangheliei.
Explicații canonice adăugite: Ceea ce a fost la București este o reliefare liturgică a situației care era și înainte la nivel canonic. În cadrul slujbelor s-a vădit mai clar raportul existent. Prin pomenirea în diptice de către Patriarh a Întâistătătorilor care au recunoscut schisma ucraineană, noi întrăm în comuniune cu ei. Ei sunt pasibili de caterisire pentru că au primit pe niște excomunicați și ar trebui să se întâmple asta, dar nu înseamnă că noi avem aceeași vină ca și ei, că i-am recunoscut pe schismatici. Ci există o perioadă de decizie și așteptare până să fie puse în aplicare canoanele. În canonul 2 Antiohia nu este scris că cel ce intră în comuniune cu cineva excomunicat este, la rândul lui, excomunicat, așa cum mi-a zis pr. Matei. Pentru că verbul „είναι” de acolo nu este în neogreacă, ci în greaca veche. Și are valoare sentențială de „trebuie să”. Mai precis, nu este la prezent, ci la infinitiv în elină. Practic, un Sinod trebuie să pună în aplicare pedeapsa, nu intră în vigoare automat. Într-adevăr, mai gravă este situația cu PS Siluan din Ungaria, care a slujit cu un schismatic, nu doar cu Bartolomeu. Deci a intrat în comuniune cu cineva excomunicat și este pasibil de aceeași sancțiune. Peste toate, problema ucraineană nu este de natură schismatică, dacă vreți să ne exprimăm foarte riguros, ci este o „adunare separată” sau parasinagogă, potrivit canonului 1 al Sf. Vasile. Dr o putem numi schismă ca să fie pe înțelesul tuturor. Pe lângă asta, este la mijloc și erezia primatului de tip papal pe care și-o arogă Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului prin crearea structurii bisericești din Ucraina în afara jurisdicției sale și prin repunerea în treaptă a unor clerici din altă Patriarhie. Deci este și erezie, nu doar schismă. În ce-i privește pe ierarhii români care au conslujit cu Arhiepiscopul cipriot sâmbătă, ei sunt în aceeași postură ca arhiereii din Cipru care nu-i recunosc pe ucraineni, dar îl pomenesc și slujesc împreună cu Întâistătătorul lor. Adică nu au aceeași vină, ci doar nu au tăria să reacțuineze mai drastic. La fel și ai noștri, nu recunosc pe schismatici, dar au slujit cu un ierarh care face asta, în loc să-l sancționeze.
După cum este cunoscut, Protestantismul, Reforma, provine, din sec. al XVI-lea, din ruperea de Papism ca un protest puternic pentru faptele lui monstruoase, pentru cursul lui anticreștin, pentru acțiunea lui acțiunea lui criminală și pentru căderea lui morală finală. «A început în Germania în 1517, când Martin Luther a publicat cele 95 de teze ale sale ca reacție la abuzurile de la vânzarea indulgențelor de către Biserica Catolică, care se presupune că oferea iertarea păcatelor cumpărătorilor lor. Termenul ca atare provine din scrisoarea de protest a principilor germani din 1529 împotriva unei dispoziții a Dietei din Speyer, care condamna învățăturile lui Martin Luther ca eretice. Deși au existat fisuri anterioare și eforturi de reformă a Bisericii Catolice în principal din partea lui Peter Valdo, John Wycliffe și Jan Huss, numai Luther a izbutit să aprindă o mișcare mai largă, suficientă și mai nouă. În sec. al XVI-lea, luteranismul s-a răspândit din Germania în Danemarca, Norvegia, Suedia, Finlanda, Letonia, Estonia și Islanda»[1]. Pe Luther l-au urmat și alți reformatori, precum Ulrich Zwingli, Calvin ș.a. Mișcarea Reformei a luat repede proporții mari și s-a întemeiat în Europa Centrală și de Nord, atrăgând mulțime de papistași prin predicile înflăcărate ale conducătorilor Protestantismului cu cererea de curățare a creștinismului de doctrinele și opțiunile anticreștine ale Papismului eretic.
Dar, din păcate, această mișcare nu numai că nu a adus o curățare în creștinismul apusean, ci a ajuns la rătăciri mai rele. Un studiu atent demonstrează că singurul lucru pe care l-a adus Protestantismul a fost dezlipirea lui de puterea papală și respingerea unor monstruozități izbitoare, deși a păstrat aproape toate învățăturile rele papistașe și le-a sporit!
Una dintre acestea este și erezia Filioque, adică a păstrat învățătura rea papistașă a purcederii Sfântului Duh «și de la Fiul», care răstoarnă literalmente dogma de bază triadologică a credinței noastre creștine prin consecințe cumplite și cu efecte în cursul creștinismului occidental. Această înfricoșătoare rătăcire eretică a fost adoptată la început de franci și mai târziu (1014) a fost acceptată și de Roma, în ciuda faptului că fusese condamnată la Sinodul din Constantinopol din 879-880 (Sinodul Ecumenic al VIII-lea) și cu participarea Bisericii Romei! Francii barbari și eretici, după cum este cunoscut, la «Sinodul» de la Frankfurt (794), au condamnat Sinodul Ecumenic al VIII-lea (787), dezaprobând închinarea cinsitoare a sfintelor icoane, s-au diferențiat de acesta. În continuare, Părinții Sinodului al IX-lea Ecumenic (1351) au condamnat «scolastica», ce are rădăcini în «Sinodul» de la Frankfurt[2].
Acest «Sinod» are mare însemnătate pentru că el constituie începutul Protestantismului. S-a sprijinit pe faimoasele «Libri Carolini (traducere: Cărțile lui Carol), sau Opus Caroli regis contra synodum (lucrarea regelui Carol sau simplu cărțile lui Charlemegne), este cunoscut studiul teologic tripartit care a fost scris de Charlemagne din stăpânirea germană a Carolingienilor împotriva deciziilor care au fost luate în 787 la Sinodul VIII Ecumenic – cunoscut și ca al doilea Sinod de la Niceea»[3]. Au fost scrise de împăratul franc semidoct, ne-teolog și infantil cu scopul mai îndepărtat de a lovi în stăpânirea romani de Răsărit, pe care pusese ochii. În această direcție, a convocat «Sinodul» de mai sus ca, la el, teologii franci, folosind «cărțile carolingiene», să refacă deciziile Sinodului VIII Ecumenic și să lovească în credința predanisită a stăpânirii de Răsărit. Intre altele, a mișcat și chestiunea purcederii Sfântului Duh, o învățătură rea ce stăpânise în multe regiuni din Occident deja din veacul al VI-lea d.Hr., legiferată de «Sinodul» de la Toledo (589) și sprijinită pe un text falsificat compus în 645, așa-numitul «Simbol atanasian»[4] și a devenit, după cum am menționat înainte, dogmă de credință a Bisericii Romei în 1014.
În cadrele dialogului ecumenic, se desfășoară de câțiva ani unul dintre multele dialoguri teologice ineficiente, al Bisericii Ortodoxe cu ereticii luterani, care constituie una din numeroasele (peste 200) confesiuni protestante. Firește, diferențele dogmatice abisale și de altă natură a ei față de Biserica Ortodoxă sunt de așa fel, încât punctele de convergență sunt foarte puține.
În luna mai care a trecut, am avut o astfel de întâlnire a comisiei mixte. Rezultatele acestei întâlniri au fost sărăcăcioase și comunicatul comun destul de confuz și evident inacceptabil din perspectivă ortodoxă. Știrea sună astfel: «Comisia Teologică Mixtă Internațională Luterano-Ortodoxă a căzut de acord cu o reformulare comună a Simbolului de Credință de la Niceea din sec. al VI-lea, consimțind cu folosirea textului grecesc inițial în Biserici. La prima vedere, acesta este un fragment tehnic, care se adresează specialiștilor. Întâlnirea care a avut loc în Egipt, la Cairo, între Confederația Luterană Mondială (LWF) și Biserica Ortodoxă, poate fi considerată, totuși, o mică revoluție în relațiile Bisericilor din Apus și Răsărit. Acordul a fost atins datorită unui dialog intens între părți, care va avea în final rezultate reale la nivel CD (acord diferențiat). Deci un dialog care a condus la o „apropiere fundamentală pentru înțelegerea relației Fiului și Duhului”. O abordare care poate să contribuie concret „la cicatrizarea diviziunilor din vechime dintre comunitățile noastre și să ne permită să mărturisim laolaltă credința Sinoadelor Ecumenice de la Niceea și Constantinopol”»[5].
Primul nostru comentariu este de ce intervine folosirea, și nu acceptarea textului ortodox al Simbolului de Credință? Nu cumva aceasta constituie o eschivare a ereticilor protestanți ca să-i țină pe ortodocși într-un dialog continuu cu scopul mai îndepărtat de a-i convinge de «corectitudinea» propriei lor credințe? Ne întrebăm și ce fel de «reformulare» poate să se facă la un text clar al Simbolului de Credință, care decurge din adeverirea învederată a lui Hristos că Sfântul Duh «de la Tatăl purcede» (In. 15: 26)? Și care este această «mică revoluție în relațiile Bisericii de Apus și de Răsărit», care a fost atinsă? Nu cumva au fost convinși ereticii luterani de învățăturile lor rele? Este destul de întunecat și «acordul» care a fost încheiat și sunt invizibile «rezultatele reale».
De asemenea, nu înțelegem ce înseamnă termenul «acord diferențiat». Cumva mutarea delegației ortodoxe la cerințele ereticilor luterani? Cumva dialogul acesta «a condus la o apropiere fundamentală în înțelegerea relației Fiului și Duhului», care să contribuie «la cicatrizarea diviziunilor din vechime dintre comunitățile noastre și să ne permită să mărturisim laolaltă credința Sinoadelor Ecumenice de la Niceea și Constantinopol»? Cumva ereticii luterani șters Filioque din Simbolul de Credință? Evident că nu, pentru că ar fi spus comunicatul. Termenul «reformulare» nu semnifică ștergere, ci «înțelegere» de către ortodocși despre ce semnifică pentru apuseni Filioque și poate acceptarea acestei «înțelegeri».
În continuarea publicației, se menționează: «Separările s-au concentrat pe adaosul cuvântului latinesc „Filioque” de către Biserica Apuseană la textul străvechi al Simbolului de Credință care descrie proveniența Sfântului Duh (ex Patre Filioque procedit, adică provine de la Tatăl și Fiul). Pentru Biserica Ortodoxă acest adaos a reprezentat o răstălmăcire a dogmei trinitare. În ciuda eforturilor de împăcare, Biserica de Răsărit și de Apus au ajuns la schismă în 1054. Schisma rămâne în vigoare până astăzi. La întâlnirea de la Cairo, participanții au punctat că Bisericile Reformei moștenesc Simbolul de Credință din predania apuseană fără să-l considere problematic. Astăzi, totuși, la 1.700 de ani după Sinodul de la Niceea, luteranii și ortodocșii cad de acord că este vremea să cercetăm din nou ce semnifică adaosul acestor cuvinte și cum putem să deschidem un drum spre împăcare»[6]. Să cercetăm din nou ce? Că apusenii au desconsiderat cea mai evidentă încredințare a Domnului despre purcederea numai din Tatăl a Sfântului Duh și formularea inspirată de Dumnezeu a Sinodului II Ecumenic? Membrii comisiei, ortodocși și luterani, cunosc Teologie, Dogmatică și Istorie și pot, din această privință, să știe cum a intrat în Biserica Apuseană, cu reacții vehemente din toată Biserica și din ea însăși. Părinții purtători de Dumnezeu de la Sinodul II Ecumenic (381), când au formulat articolul în cauză din Simbolul de Credință, știau foarte bine ce scriau și nu încape, din această privință, nici o «reformulare» și nici o «cercetare din nou».
Publicația continuă: «Declarația comună propune să fie dată din nou atenție formulării de la început a Simbolului de Credință. Să „încurajeze problematizarea teologică înnoită despre Treime și rolul Sfântului Duh”»[7]. Considerăm că delegația ortodoxă se cuvenea să ceară ștergerea adaosului Filioque, și nu să se implice în cuvinte și problematizări nefolositoare și fără esență, care îi favorizează numai pe vorbitorii eretici.
Sfinții Părinți au compus articolul în cauză al Simbolului de Credință, precum și toate celelalte, după un studiu aprofundat al Sfintelor Scripturi, care a fost însoțit de rugăciune fierbinte, smerenie, frică de Dumnezeu și de o absolută cunoaștere de sine pentru luminarea Sfântului Duh și, cel mai important, transpunând experiența corpului bisericesc cel fără de greșeală al Bisericii. Altfel, este cunoscut că nu au avut nici o legătură convocările Sfintelor Sinoade cu întâlnirile teologice contemporane, unde domnește raționalismul și aroganța individuală, lipsa harului lui Dumnezeu, adesea viclenia, minciuna și, firește, (ne-?)luminarea Sfântului Duh. Și de aceea nu au eficiență și au întâmpinat «jocuri fără substanță și nesfinte», după încredințarea fericitului Arhiepiscop de Australia Stelian, care a trăit mulți ani ca membru și co-președinte al Dialogurilor Teologice, această realitate tragică!
Pe cât privește purcederea Sfântului Duh numai de la Tatăl, ne-a încredințat Însuși Domnul, Care spune: «Când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va da mărturie despre Mine» (In. 15, 26). Cuvântul «a purcede» semnifică «a proveni, a decurge»[8]. În situația dată, Sfântul Duh decurge etern din ființa Tatălui. Trimiterea Lui în lume de Fiul nu semnifică în nici un caz «purcedere», «decurgere»! «Eu Îl trimit vouă de la Tatăl» a accentuat Hristos, până și trimiterea Lui în lume de Fiul s-a făcut «de la Tatăl», cu cât mai mult Ipostasul Lui mai înainte de veci.
Pururea pomenitul Profesor P. Hristu a scris: «Deși termenii a Se naște și naștere exprimă cu înțeles modul provenienței, termenii a purcede și purcedere nu închipuie limpede modul provenienței Duhului pentru că omul nu are relații reprezentative pentru purcedere. De aceea unii Părinți punctează că purcederea Duhului este negrăită, adică arată familiaritatea Duhului cu Tatăl, dar păzește modul negrăit al existenței Lui. Însă, dacă Duhului nu I se acordă cuvântul naștere, I se acordă înțelesul ei. Nimic străin nu intră în Treime: „căci nimic străin nu este amestecat în Treime”. Purcederea, ca și nașterea, este o caracteristică a deoființimii și, precum Fiul, născut fiind din Tatăl cel nezidit, este nezidit, așa și Duhul, fiind purces din El, este nezidit»[9].
Concluzionăm comunicarea noastră cu încredințarea Profesorului Panaiotis Hristu: «Părinții greci nu prezintă niciodată pe Duhul ca purcezând și din Fiul, după cum, de altfel, o demonstrează și Simbolul Sinodului II Ecumenic.[…] Poziția dogmatică despre Sfântul Duh a fost schițată puțin după mijlocul sec. al IV-lea de Atanasie cel Mare și apoi de Vasile cel Mare prin lucrările lor clasice pe subiect și a fost formulată oficial în Simbolul Sinodului II Ecumenic (381). De atunci, a început accentuarea lucrării Duhului cugetarea ortodoxă»[10]. Considerăm că participanții la dialogurile teologice cu ereticii ar trebui să-i aibă pe Sfinții Părinți drept călăuze nerătăcite, să prezinte explicațiile lor ereticilor și să-i recomande ca exegeți autentici.
Să semnalăm, de asemenea, că mulți ortodocși dintre admiratorii «unirii bisericilor» fără pocăința ereticilor și respingerea rătăcirilor și învățăturilor lor rele, ca să depășească «piedica» pusă de Filioque, pe care nu o înțeleg ereticii papistași și protestanți să o respingă, se silesc să «înțeleagă» rătăcirea, «jucându-se cu cuvintele», susținând că așa-zisa cacodoxie Filioque este rezultatul diferenței de limbaj, pentru că în limba latină «a purcede» se traduce cu verbul «procedit», care înseamnă «provine». Această tactică nu poate fi acceptată pentru motivul foarte simplu că Sfânta Scriptură este ceva mai mult decât evident că Sfântul Duh purcede numai de la Tatăl, ca și Simbolul Credinței!
În fine, flecărelile menționate anterior, care au fost spuse și care au fost consimțite la întâlnirea ortodocșilor și luteranilor nu pot să aibă nici o valoare. Dimpotrivă, mai degrabă vădesc lipsa fricii de Dumnezeu, pe lângă conciliatorism și lipsa de seriozitate.
În sfârșit, să semnalăm că, deși ereticii luterani ar primi ștergerea lui Filioque din Simbolul de Credință, există o abundență de alte învățături greșite pe care trebuie să le abandoneze ca să fie atinsă «unitatea» cu Biserica neprihănită a lui Hristos. Deci să o lase mai moale participanții ortodocși la dialog cu «standardul» așteptărilor lor și entuziasmul lor emoționant fără valoare pentru «cicatrizarea divizărilor din vechime dintre comunități» și pentru «mărturisirea comună a credinței Sinoadelor Ecumenice», după cum se menționează în comunicatul comun, revenind pe pământ la realitatea rău prevestitoare!
Comisia Internațională Mixtă de Dialog Teologic între Federația Mondială Luterană și Biserica Ortodoxă
Noi, reprezentanții Federației Mondiale Luterane și ai Bisericii Ortodoxe, ne-am reunit în spirit de dragoste și comuniune creștină pentru a discuta chestiunea care divide Biserica a purcederii Sfântului Duh. Ambii afirmăm deplina dumnezeire și personalitate a Sfântului Duh, care a fost exprimată în moduri diferite în tradițiile răsăriteană și apuseană. Știm că Filioque a fost introdus în Crezul Niceo-constantinopolitan de Biserica Latină ca răspuns la erezia ariană la câteva secole după compunerea Crezului Niceo-constantinopolitan. Biserica de Răsărit totdeauna a protestat față de această introducere. Ca parte a tradiției latine, reformatorii au moștenit Crezul cu Filioque și nu l-au considerat problematic. Prețuind acest text creștin ecumenic vechi și respectat, sugerăm ca traducerea originalului grecesc (fără Filioque) să fie folosită în speranța că aceasta va contribui la vindecarea divizărilor din vechime dintre comunitățile noastre și să ne dea capacitatea de a mărturisi împreună credința Sinoadelor Ecumenice de la Niceea (325) și Consantinopol (381).
Crezul Niceo-constantinopolitan este o declarație doctrinală folosită la Liturghie. Poporul lui Dumnezeu se roagă cu Crezul Niceo-constantinopolitan și în acea rugăciune credința lor este configurată de Dumnezeu Treimic. Concentrarea înnoită pe cuvintele originale ale Crezului Niceo-constantinopolitan ar putea încuraja reflecția teologică înnoită asupra Treimii și a rolului Sfântului Duh.
Mai mult, ambii afirmăm că în doctrina noastră trinitară Tatăl este cauza (αἴτiος) generării Fiului și a provenienței Duhului. Ortodocșii înțeleg că Filioque adesea era menit să sublinieze relația dintre fiul și Duhul și luteranii sunt conștienți că în tradiția ortodoxă Duhul este conceput uneori ca purcezând (ἐκπορευόμενον) prin Fiul. De asemenea, suntem conștienți că există alte moduri de a indica relația Fiului și Duhului. Sperăm că explorarea formulei „prin Fiul”, folosită de Maxim Mărturisitorul, Ioan Damaschinul și Tarasie al Constantinopolului și viziunile relevante ale lui Grigorie al Ciprului și Grigorie Palama ar putea facilita efortul nostru comun de a ajunge la o înțelegere pe mai departe cu privire la purcederea Sfântului Duh.
27 mai 2024
Nota noastră: Întâi de toate, statutul Simbolului de Credință niceo-constantinopolitan a fost stabilit în timp în cadrul Ortodoxiei. Un moment important l-a constituit Sinodul III Ecumenic de la Efes. Acolo, la insistențele Patriarhului Ioan al Antiohiei, s-a stabilit să nu se facă modificări în structura lui. Acela urmărea să-l scoată basma curată pe Nestorie, care era de origine sirian. Din solidaritate cu acesta, Patriarhul voia să evite discuțiile dogmatice și să nu fie puse în dezbatere inovațiile lui Nestorie al Constantinopolului. Dar Sf. Chiril și restul episcopilor, deși au fost de acord să rămână fixat Crezul de la Niceea, a insistat că acesta trebuie înțeles corect și, pe lângă textul succint al mărturisirii de credință trebuie să existe explicații corecte la punctele care devin sensibile, cum era atunci modul întrupării Fiului lui Dumnezeu.
Deși la Sinodul III s-a stabilit să nu fie operate modificări în Crezul niceean, ulterior Biserica a introdus în uzul său formula semnată la Sinodul II Ecumenic (381) de la Constantinopol, care aduce completări cu privire la Duhul Sfânt, Biserică și Botez și credința în viața veșnică. Aceasta deoarece acest Sinod a fost receptat ca Ecumenic între cel de le Efes (al III-lea) și cel de la Calcedon (451, al IV-lea).
Problema modificării Crezului a intervenit încă o dată mult mai târziu, în veacul al IX-lea, pe vremea Sf. Patriarh Fotie. Atunci era în discuție dogma greșită Filioque și, la Sinodul IX Ecumenic din 879, s-a stabilit să nu fie introdusă această formulă în Simbol și a fost respinsă de Biserică, dar fără a fi condamnați episcopii din Apus care promovau această viziune. Papa de atunci, care era ortodox, nu-și putea asuma un conflict atât de deschis cu francii și a căutat o strategie prin care să nu-i provoace. Așa se face că această linie a fost urmată ulterior și de bizantini față de latini, adică să nu-i înfrunte fățiș, să nu-i numească eretici, ci schismatici pentru a menține o punte deschisă spre împăcare. Chiar și așa, adevărul a fost mereu afirmat, că adaosul Filioque este o eroare dogmatică.
Revenind la textul Comunicatului Comisie Mixte făcut public de luterani, se observă că este mărturisită credința ortodoxă, dar numai în dreptul Bisericii noastre. Luteranii acceptă formularea greacă pentru a fi mai aproape de noi, nu pentru că ar fi de acord cu viziunea noastră dogmatică. Adică este încălcat principiul pus înainte de Sf. Chiril al Alexandriei că este importantă explicitarea din spatele cuvintelor.
Moștenirea catolică a Crezului nu este o scuză pentru luterani pentru că ei sunt conștienți, cum spune chiar Comunicatul, că adaosul a intervenit mai târziu, nu face parte din textul original.
Folosirea Simbolului fără Filioque nici măcar nu este introdusă concret, ci doar ca o sugestie.
Dar cel mai important aspect este că această Comisie s-a întrunit acum și a abordat un subiect legat de comemorarea Sinodului de la Niceea, care va fi comemorat anul viitor la 1700 de ani. Se pare că există un plan de reunire a „creștinilor” de toate soiurile și acum se fac pregătirile. Iar modul cum decurg lucrurile nu indică atingerea unui Crez comun ortodox, corect, ci o unire formală, o împăciuire bisericească ce nu are legătură cu exigențele Bisericii, ci o desconsiderare a tradiției mărturisitoare ortodoxe de peste veacuri.
Preluăm şi difuzăm Scrisoarea deschisă adresată Părintelui Patriarh de către părintele Ciprian Mega, (fost) candidat la alegerile prezidenţiale 2024, împreună cu documentul pe care îl calificăm drept text fundamentalpentru buna şi folositoarea participare a ortodocşilor la viaţa cetăţii.
Alegeri înainte de război
12 octombrie 2024
Preafericitului Părinte DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
Părinte Patriarh,
Această scrisoare, care este una deschisă, este destinată atenției oamenilor care mai gândesc liber în România și cărora le pasă de viitorul acestei țări. Consider că Preafericirea Voastră sunteți unul dintre aceștia.
Mi-am propus, cu ceva vreme în urmă, să fac un film, Alegeri înainte de război, care să închidă, cumva, paranteza pe care am deschis-o anul trecut cu 21 de rubini, poveste despre care s-a vorbit intens în anumite zone ale societății românești. Orice film se bazează pe un text literar, anume scenariul, care, la rândul lui, presupune o serioasă documentare. Cum nu pot separa niciodată cuvântul cu care ies în lume de vocația mărturisitoare a Bisericii, găsesc de cuviință să abordez cinema- ul doar în această notă firească unui teolog, constrâns, desigur, de precara mea înțelegere.
Mai există un aspect relevant pentru ceea ce vă voi scrie în continuare. În luna mai, după ce am revenit din deja celebra vizită la Moscova, abordat fiind de securiști mari și mici, am primit, printre altele, amenințarea că nu voi putea candida pentru nicio funcție publică, având în vedere incursiunea în tărâmul interzis. Și, astfel, s-a activat în mintea mea un reflex vechi cât întreaga memorie a omenirii. Când îi pui omului un obstacol, el va căuta să se convingă că-l poate depăși.
Citind cu atenție și, desigur, cu o privire critică Îndreptarul Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române privind anul electoral, am înțeles că preotului îi este interzis să candideze în alegerile parlamentare și locale (2.c), să fie membru al unui partid politic (2., a și b), să se implice în campaniile electorale (2.d), să ocupe vreo funcție asimilată demnitarilor/înalților funcționari publici (2.a). Singura fereastră pe care ați lăsat-o deschisă au fost alegerile prezidențiale, la care preotul, pentru a nu încălca prevederile sinodale, își poate depune candidatura, conform Constituției României, însă doar ca independent, fără a-și face campanie electorală și, în cazul alegerii, fără a-și prelua mandatul, întrucât Președintele României este înalt funcționar public.
De asemenea, toate cele trei puncte ale alin. 4) devin un real îndemn spre implicare, având în vedere lipsa unor candidați ortodocși dintre laici, activitatea altor culte în politica partinică, ofensiva politicienilor de vârf nu doar la adresa instituției Bisericii, ci, mai cu seamă, la adresa Creației lui Dumnezeu, atunci când discută despre avort sau despre propaganda LGBTQ.
Dacă acestea sunt instrumentele pe care le avem la îndemână, cu acestea lucrăm! Pentru a evita orice gest care ar putea fi asimilat unei campanii electorale, semnăturile s-au strâns în cel mai discret mod cu putință. Eu nu am îndemnat pe nimeni să semneze, nu le-am vorbit credincioșilor bisericii unde slujesc despre această intenție, nu au circulat liste la mine în parohie.
Credincioșii noștri, chiar și prietenii orădeni care fac parte din comunitate, inclusiv părinții și socrii mei, au aflat despre „candidatură” din presa locală. Jurnaliștii orădeni au aflat, la rândul lor, din comunicatul Biroului Electoral Central, unii dintre ei reproșându-mi că nu i-am anunțat. Cu toate acestea, în trei săptămâni, prietenii mei, preoți și alți oameni de bună-credință, răspândiți peste tot în lume, au adunat 219.951 semnături. Numărul de semnături necesare reprezintă o problemă chiar și pentru partidele mari. De aceea, după cum au declarat mulți politicieni implicați în procesul electoral, la sediile partidelor se formează, cu asemenea ocazii, echipe de oameni din cercul de încredere al conducerii organizației, pentru a completa listele, transcriind, după diferite baze de date, informații personale ale diferitor cetățeni, semnând, ulterior, în numele acestora. Ca să-nțelegeți fenomenul mai bine, e posibil chiar ca Preafericirea Voastră să apăreți pe listele de susținători ai mai multor candidați, fără să Vă fi exprimat vreo intenție în acest sens.
Revenind la listele care s-au întocmit pentru a susține dosarul „candidaturii” mele, ele au fost completate cu multă rigurozitate, aceasta fiind condiția pe care am impus-o nucleului de prieteni de la care a pornit inițiativa.
Dacă s-a reușit o asemenea performanță, în trei săptămâni, pentru un preot oarecare, e cazul să conștientizăm, Părinte Patriarh, forța de care încă se bucură Biserica Ortodoxă, că noi suntem cei care definim Națiunea Română și, mai ales, că oamenii așteaptă de la noi disocierea față de politicienii care trădează interesele Țării!
Doamne, iată aici două săbii! (Lc 22, 38)
Când mi s-a propus să accept strângerea de semnături, mi-a venit în minte acest citat din Evanghelia după Sf. Luca. Se vor strânge, nu se vor strânge? Voi fi nevoit să depun această candidatură destinată eșecului? Care este gradul expunerii la ridicol pe care sunt dispus să-l primesc? Pe de altă parte, m-a înduioșat, realmente, gândul că poți pierde împreună cu țara ta, în fața unei lupte ideologice, care deschide perspectiva sumbră a anului 2025, marcat nu doar de iminența războiului, ci și de legalizarea căsătoriilor homosexuale, împreună cu adopțiile pentru astfel de cupluri. S-a întâmplat ca, în seara acelei zile, să vizionez fragmente dintr-un podcast electoral, în care pricipalul prezidențiabil, vorbind cu lejeritate despre creștinism și despre avort, a fost întrebat dacă există o femeie pentru care manifestă o admirație deosebită. N-am așteptat răspunsul lui, ci am oprit emisiunea, gândindu-mă la curajul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care, manifestându-și ascultarea înaintea Arhanghelului, deschide întregii omeniri calea unei judecăți înfiorătoare, așezând înaintea fiecărui suflet, caruia i vorbește despre Nașterea mai presus de fire, perspectiva de a se îndoi de integritatea Fecioarei. Dar Ei nu i-a păsat, ci a trasat calea creștinismului: Iată roaba Domnului!
Mi-am spus că Biserica trebuie să dea mărturia porților închise. Războiul, experiența pandemiei, propaganda gender, avortul și scăderea demografică, imigranții și românii de pretutindeni, obligativitatea vaccinării și, implicit, segregarea populației din pricina acestei teme, legitimarea schismei ucrainene în detrimentul comunității românești din ținuturile istorice și ⎼ da, Preafericirea Voastră! ⎼ chiar contextualizarea și receptarea Sinodului din Creta, chestiune aparent minoră, dar care naște sensibilități majore, sunt motivele pentru care alegerile din acest an capătă pentru noi, creștinii, o importanță duhovnicească. Suntem chemați la un vot teologic, pentru o lume care va fi sau nu va mai fi.
Curajul este o virtute care definește sufletul creștin. La noi, românii acestor vremuri lipsite de eroism, curajul se încheie, invariabil, în două note, bășcălia și resemnarea, prima dintre ele fiind, de regulă, primul semn al trădării.
Pe de altă parte, invocând ajutorul lui Dumnezeu, președintele ales jură, conform art. 82 din Constituția României, să-și dăruiască toată puterea și priceperea pentru propășirea spirituală și materială a poporului român. Înțelegem că are prioritate dimensiunea spirituală, a cărei măsură o stabilește, în primul rând, Biserica Neamului, care, apărând libertatea conștiinței, valoare fundamentală a oricărei societăți democratice, se găsește, deopotrivă, în slujirea socială a credincioșilor și a necredincioșilor.
Dacă aș fi propus unui preot foarte cunoscut, din rândul clericilor influenceri, să facă acest experiment, cu siguranță l-ar fi refuzat. Notorietatea dumnealor înseamnă monetizare pe platformele de profil și pe rețelele de socializare, încât o asemenea expunere s-ar fi tradus printr-o reală pierdere, din multe puncte de vedere. Dac-aș fi propus această inițiativă unui preot necunoscut, chiar dacă ar fi acceptat, numele aceluia nu ar fi putut atrage semnăturile și ar fi fost expus inutil. Așadar, am găsit de cuviință să-mi dedic eu aceste trei săptămâni din viață unui demers sortit eșecului, pentru a înțelege mecanismele puterii și, mai ales, cum strivesc ele fibra creștină și viitorul acestei Națiuni.
Niciodată nu mi-am propus să fiu președintele României, nici să candidez la vreo funcție politică! În ultimele două săptămâni, am primit mai multe oferte de a candida pe listele de parlamentare, pe locuri eligibile, într-un negoț la care m-au invitat cei care s-au trezit încurcați de apariția mea într-un câmp electoral desenat cu mesaje pietiste și lozinci patriotarde. Am aflat, astfel, care sunt tarifele în schimbul cărora prestează jurnaliștii, analiștii politici și influencerii, că orice menționare a numelui unui candidat în televiziunile private, chiar și atunci când e înjurat, se plătește foarte scump, că nu există Dreapta sau Stânga, globaliști și suveraniști, ci totul este un reality-show. Dar, mai ales, că deciziile importante nu se votează în Parlament, ci se negociază într-o organizație transpartinică, din care fac parte peste 200 de parlamentari și membri ai Guvernului. Această structură se numește Loja Al. I. Cuza, fiind vorba, desigur, despre un cerc de afaceri și trafic de influență, sub umbrela Masoneriei.
În cursul acestui an, am fost invitat, săptămânal, la o emisiune de analiză politică, a cărui gazdă, persoană publică și fost politician, este, după mărturia lui, prietenul Preafericirii Voastre. Când serviciile au depistat întocmirea listelor de semnături, „suveranistul” m-a sunat pentru a-mi comunica răspicat că nimeni, în țara asta, nu-și poate manifesta intenția de a candida la Președinția României fără aprobarea SRI-ului!, că jocurile sunt făcute în așa fel încât să nu fie încurcați candidații aleși pentru turul doi, că singurul suveranist acceptat este ofițerul SIE C.G., că doamna S. va fi scoasă din competiție, cu acordul dumneaei, că spectacolul va fi animat de disputele acestea inutile, despre care orice om educat știe că omenirea le-a purtat în anii ’30, tensiuni organizate de aceleași structuri.
S-au strâns 219.951 semnături. Biroul Electoral Central a validat 176.493.
În 2019, Curtea Constituțională a României, prin Hot. nr. 4/22.09.2019, a admis contestația dlui. Viorel Cataramă, impunând BEC înregistrarea candidaturii acestuia, întrucât CCR a considerat decizia BEC „nelegală”, iar „neînregistrarea candidaturii acestuia s-a făcut doar pe baza unei simple aprecieri a aspectului unor semnături”. E drept, Președintele Curții era altcineva, iar prim-ministru nu era dl. Marcel Ciolacu. Dar Constituția era aceeași! Singura cale rămasă ar fi fost cea indicată de generalul „cu două stele”, care m-a sfătuit „prietenește”: Vă puteți duce la CEDO, nu-mi pasă. Dar acum nu veți candida!
Cum eu nu am intenționat nicio clipă să candidez la Președinția României, lucrurile s-au oprit în punctul pe care l-am dorit. Nici că se putea mai bine!
Semnăturile adunate, indiferent că luați în considerare numărul real sau numărul validat de BEC, experiența acestor săptămâni, în care am cunoscut toată flora și fauna politicii centrale, dar, mai ales, întâlnirile externe pe care le-am avut în ultimul an și atenția cu care m-am aplecat în studiul politicii externe, mă responsabilizează să Vă comunic concluziile mele înaintea Alegerilor care vor anticipa devastarea spirituală și materială a poporului român:
1.Nu există alegeri libere în România! Candidații agreați pentru prezidențiale, care nu beneficiază de suportul unor partide mari, primesc listele de semnături de la Deep State, acesta oferind și clasamentul sondajelor, pe care, ulterior, institutele de profil le oferă publicității.
2.Nu există Dreapta și Stânga spectrului politic, globaliști și suveraniști, ci sistemul se adresează, pe diferite voci, fiecăruia pe zona apropiată ideologic, încât toată paleta să pară acoperită, într-o societate în care noțiunea de opoziție a fost demult anihilată.
3.Nu există presă nealiniată, iar jurnaliștii din presa centrală sunt portavocea celor care-i plătesc. Nu există opinie, ci doar propagandă!
4.Dacă Biserica nu va demasca impostura acestor alegeri și atacul fără precedent la adresa oricăror norme democratice, semnele dictaturii se vor cunoaște, în decursul următorului an, prin: legalizarea căsătoriilor homosexuale și a adopțiilor în cadrul acestor cupluri; contestarea proprietății private; consolidarea infracțiunii delictului de opinie; restrângerea drepturilor religioase; hipersexualizarea copiilor prin programe școlare etc. Sunt dispus să Vă ofer un studiu amănunțit pentru fiecare temă din cele enumerate.
Dar, cel mai important aspect, Preafericirea Voastră, este că va fi război! El deja a început, iar lucrul acesta Vă este cunoscut. În Europa, cândva, comunismul s-a extins atât cât Occidentul i-a permis Rusiei să pătrundă către Vest. Iar nazismului, graniță i-a pus comunismul. Când lumile se devorează ideologic, este strivită făptura umană, coroana Creației lui Dumnezeu. În vremurile istorice critice, drumul drept este pierdut. De aceea, acele epoci sunt critice. Cei care deschid drumurile, silesc realitatea să-i urmeze. În urmă c-un veac, dacă cineva ar fi spus că nu vrea să fie nici comunist, nici fascist, s-ar fi trezit condamnat, fie fascist de către comuniști, fie comunist de către fasciști.
Nu există, Părinte Patriarh, teoria conspirației. Există, însă, conspirații. Pe-acestea s-au clădit toate regimurile pe care le-a cunoscut istoria.
Amintiți-Vă cum Kazantzakis, ajuns în cabinetul lui Musolini, într-o Romă diferită de ceea ce oferise istoria, o Cetate în care nu mai conta nici aerul împărătesei antice, nici tiara papală medievală, ci o disciplină stranie, impusă de personalitatea unui om de fier, a fost uimit de neliniștea, căldura, interesul afectiv cu care a întrebat dictatorul despre comunismul din Moscova! Pentru că fiara are două chipuri, care se-admiră între ele!
Și astăzi este la fel, Preafericirea Voastră! Chipurile fiarei se admiră între ele. Nu suntem apărați de NATO, ci de faptul că președintele Putin este adeptul unui pragmatism politic, iar viziunea tradițională asupra lumii, fie că e vorba de diplomație sau de strategie militară, îl determină să discute, pe canale diplomatice neoficiale, cu liderii americani. Pe de altă parte, societatea occidentală nu se teme de Rusia pentru că reprezintă aceeași lume, iar România, în calculele lor, rămâne o realitate neglijabilă. Dac-ar fi fost vorba despre dictatorul din Coreea de Nord, de exemplu, Occidentul ar fi reacționat diferit.
Noi, ortodocșii, Părinte Patriarh, fiind Biserica Dumnezeului Celui Viu (II Cor. 6, 16), avem, încă din vechime, conștiința unei ciocniri între suveranitatea spirituală și guvernarea politică, iar perioadele critice au fost expresia polemică a celor două săbii, aflate în aceeași teacă. Noi știm că Dumnezeu trebuie să guverneze lumea Sa și că nici subvențiile de la Stat, nici fondurile alocate Centrelor Eparhiale, nici vizitele electorale pe la mănăstiri nu ne îndreptățesc să legitimăm, înaintea poporului lui Dumnezeu, politicienii care agresează, în discursul public, ontologia ființei umane. Pentru noi, creștinii, indiferent că trăim într-o republică sau într-o monarhie, nu uitați că Tronul este gol! Hetoimasia tou thronou, acea pictură din arcele și absidele bisericilor paleocreștine și bizantine, este, dincolo de însemnătatea teologică, o reală invitație la discernământ politic în asemenea vremuri!
Închei aceste rânduri, mărturisindu-Vă că am renunțat la ideea de a face filmul Alegeri înainte de război. E prea târziu. Anexez acestei scrisori, câteva gânduri despre cum va trebui să fie viitorul președinte, pe care Biserica l-ar putea recomanda poporului. În rest, să ne rugăm pentru pacea lumii!
Cu durere, Pr. Ciprian Mega
*Documentul în întregime redactat de părintele Ciprian Mega, în care sunt cuprinse gândurile părintelui despre prototipul viitorului preşedinte, pe care le vom difuza într-un articol separat, poate fi descărcat AICI.
I. Interzicerea rugăciunii în comun cu ereticii este menționată într-o serie de canoane apostolice sub amenințarea cu excomunicarea din comuniunea Bisericii sau depunerea din treapta clericală: „Dacă cineva s-ar ruga, chiar şi în casă, împreună cu cel excomunicat, să fie excomunicat” (Canonul 10 apostolic); „Episcopul sau presbiterul sau diaconul, dacă numai s-a rugat împreună cu ereticii, să se excomunice; iar dacă le-a permis acestora să săvârşească ceva ca clerici (cele sfinte), să se caterisească” (Ap. 45); „Poruncim să se caterisească episcopul sau presbiterul care a primit botezul ori jertfa ereticilor. Căci ce fel de învoire are Hristos cu Veliar? Sau ce parte are credinciosul cu necredinciosul? (II Cor. 6, 15)” (Ap. 46). Părinții de la Sinodul din Laodiceea, în canonul 6, poruncesc: „Nu este îngăduit ereticilor să intre în casa lui Dumnezeu dacă stăruie în erezie”. În canonul său, Sf. Timotei al Alexandriei clarifică faptul că ereticii „nu ar trebuie să fie prezenți” la Sfânta Liturghie „decât dacă promit să se pocăiască și să părăsească erezia lor” (Tim. al Al., 9).
II. În Biserica Ortodoxă Rusă, conslujirea cu reprezentanții celorlalte confesiuni (îndeosebi în timpul slujbelor euharistice) este inacceptabilă. Acest lucru se aplică și împărtășirii comune sau intercomuniunii, care sunt cu siguranță respinse de totalitatea ortodocșilor.
III. Determinările legale bisericești privind gradul de permisibilitate a rugăciunilor comune cu neortodocșii sunt conținute într-o serie de documente ale Sinoadelor Episcopilor ale Bisericii Ortodoxe Ruse.
Documentul Sinodului Episcopilor din 1994 „Despre atitudinea Bisericii Ortodoxe Ruse față de cooperarea inter-creștină în căutarea unității” accentuează nevoia unei decizii separate în privința chestiunii în fiecare caz aparte, dar această decizie ar trebuie să reflecte înțelegerea teologică generală și practica stabilită: „Problema oportunității sau inoportunității rugăciunilor cu creștinii neortodocși în timpul întâlnirilor oficiale, festivităților profane, conferințelor, dialogurilor teologice, negocierilor, precum și în alte cazuri este lăsată la discreția conducerii bisericești în activitățile externe generale și la discreția episcopilor eparhioți în probleme de viață intra-eparhială, care este determinată de structura canonică a Bisericii Ortodoxe și are loc în practica altor Biserici Ortodoxe Locale”. În același timp, s-a considerat necesar „în chestiuni aparte de relaționare cu lumea neortodoxă să recomande păstorilor și mirenilor Bisericii noastre să aibă înțelepciunea și râvna pentru Domnul în așa fel încât să nu dea prilej de confuzie sau ispitire credincioșilor Bisericii noastre” (paragrafele 7 și 8).
Sinodul Episcopilor din 2008 a declarat de asemenea că „în procesul de dialog, Biserica noastră nu acceptă încercările de a ‘amesteca credințele’, acțiunile de rugăciune în comun care combină artificial tradițiile confesionale și religioase”[1]. Documentele aceluiași Sinod al Episcopilor includ o opinie de expertiză a Comisiei sinodale teologice a Bisericii Ortodoxe Ruse, care spune:
„Biserica Ortodoxă exclude orice posibilitate de comuniune liturgică împreună cu neortodocșii. Îndeosebi, este considerată inacceptabilă pentru ortodocși participarea la acțiuni liturgice asociate cu așa-numitele slujbe ecumenice sau inter-religioase”[2].
Urmarea este că vizitarea de către ortodocși a bisericilor catolice sau protestante, prezența la slujbele neortodoxe fără rugăciune explicită sau ascunsă și rugăciunea ortodoxă înaintea locurilor sfinte creștine comune sunt chiar permise, în timp ce rugăciunile publice sau particulare cu neortodocșii sunt inacceptabile pentru ortodocși”[3].
Ale Sinoade ale Episcopilor, fără să abordeze direct subiectul rugăciunilor, au indicat ca misiune principală în câmpul relațiilor inter-creștine „protejarea comună a valorilor morale creștine, contracararea discriminării împotriva creștinilor și distrugerea tradiției creștine europene, precum și dezvoltarea, cât de mult posibil, a unei atitudini comune față de procesele de secularizare liberală și globalizare”[4].
IV. Ar trebui urmărite următoarele reguli, dezvoltate de practica relațiilor dintre clericii și mirenii Bisericii Ortodoxe Ruse (inclusiv partea ei din străinătate[5]) cu creștinii neortodocși:
Măsura în care, când și unde este permis a invita special pe neortodocși să fie prezenți la slujbele ortodoxe sau cum să răspundă la invitații similare adresate ortodocșilor sunt stabilite de conducerea bisericească pe baza iconomiei bisericești, după considerații pastorale, potrivit grijii față de binele Bisericii, având în minte să nu se provoace ispite credincioșilor și, în același timp, să nu fie îndepărtați cei ce caută apropierea de Biserica Ortodoxă.
Prezența respectuoasă a poporului neortodox la slujbele ortodoxe este permisă pentru că, după cum a remarcat Sinodul Episcopilor din 2008, „tocmai posibilitatea vizitării Bisericii Sfânta Sofia a deschis calea ca Rusia să accepte Ortodoxia prin ambasadorii Marelui Prinț Vladimir”[6]. În același timp, conslujirea clerului neortodox sub orice formă este inacceptabilă. Când este invitat un cleric neortodox la o slujire într-o biserică ortodoxă, ar trebui să i se ofere posibilitatea să fie prezent într-o îmbrăcăminte ne-liturgică. În același timp, oaspetelui ar trebui să i se ofere un loc onorabil departe de clerul slujitor, încât nimeni să nu-și poată crea impresia că are loc o conslujire. Este inacceptabil pentru un cleric ortodox să fie prezent în veșminte liturgice la slujbe neortodoxe.
Când e prezent la vreo adunare neortodoxă, un cleric ortodox ar trebui să stea în picioare în timpul citirii rugăciunilor de către un oricine dintre neortodocși, dar nu ar trebui să arate vreun semn exterior de participare la această rugăciune. Dacă la o asemenea adunare un preot ortodox este rugat să binecuvinteze masa, poate face aceasta pentru că ar trebui să citească o rugăciune înainte de masă și să o binecuvinteze pentru sine. La întâlniri de caritate și alte organizații cu participarea neortodocșilor, clericul ortodox poate citi o rugăciune, în timp ce citirea unor rugăciuni simultan (comune) cu neortodocșii nu este permisă.
„Pentru creștinii ortodocși, a fost mereu permis să se închine la relicvele creștine comune care nu sunt în bisericile ortodoxe”[7]. În acest scop, pelerinii ortodocși au vizitat de mult timp bisericile neortodoxe, îndeosebi cele romano-catolice (de exemplu, Biserica Sf. Nicolae din Bari, Basilica Sf. Petru din Roma și multe alte biserici) unde sunt ținute obiectele sfinte ale Bisericii străvechi nedespărțite. Prezența ortodocșilor și închinarea lor la obiectele sfinte în asemenea biserici în timpul slujbelor săvârșite acolo nu este considerată participare la o rugăciune comună.
V. Inadmisibilitatea împărtășirii euharistice[8] nu exclude necesitatea, în anumite cazuri, pentru clerul și mirenii Bisericii Ortodoxe Ruse de a participa la sărbători de stat sau la ceremonii cu însemnătate socială însoțite de rugăciuni în acele țări unde sunt dominante alte confesiuni. Oricum, chiar și în aceste cazuri, creștinii ortodocși nu ar trebui să permită citirea simultană (comună) a rugăciunilor cu neortodocșii sau, cu atât mai mult, participarea la ritualuri liturgice comune.
VI. Binecuvântarea căsătoriilor mixte este îngăduită[9] cu condiția indispensabilă ca partea neortodoxă să dea o promisiune scrisă că va boteza în Biserica Ortodoxă copiii născuți în astfel de căsătorie și să nu împiedice creșterea lor ortodoxă.
„Biserica Ortodoxă Rusă, atât în trecut, cât și astăzi, socotește posibil a săvârși căsătorii ale creștinilor ortodocși cu catolici, membri ai Bisericilor Vechi Răsăritene și protestanți care țin credința în Dumnezeu cel întreit, cu condiția ca să fie binecuvântată căsătoria în Biserica Ortodoxă și copiii să fie crescuți în credința ortodoxă. Aceeași practică a fost urmată de cele mai multe Biserici Ortodoxe în ultimele secole”[10]. Participarea creștinilor neortodocși la ritualul căsătoriei în cazul unei asemenea căsătorii este presupus chiar de rânduiala Tainei.
Când este săvârșită Taina Căsătoriei, este inacceptabil pentru un cleric neortodox să dea binecuvântare celor căsătoriți într-o biserică ortodoxă, precum și prezența unui cleric neortodox în veșminte liturgice în timpul slujirii Tainei.
VII. Neortodocșilor nu ar trebui să li se permită să fie nași pentru persoane ce sunt botezate în Biserica Ortodoxă, de vreme ce îndatoririle nașilor includ creșterea finilor lor în credința ortodoxă.
[1] Rezoluția Sinodului Episcopilor al Bisericii Ortodoxe Ruse din 24-29 iunie 2008 „Despre chestiunile vieții interne și ale activității externe ale Bisericii Ortodoxe Ruse”, paragraf 36.
[2] Norma a fost inclusă anterior în documentul „Despre atitudinea Bisericii Ortodoxe față de Confesiunile neortodoxe și organizațiile inter-religioase”, adoptat la o întâlnire comună a Comisiei Patriarhiei Moscovei pentru Dialogul cu Biserica Rusă de peste hotare și Comisia Bisericii Ruse de peste hotare pentru Negocieri cu Patriarhia Moscovei și aprobată prin deciziile Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse (20 aprilie 2005) și de Sinodul Episcopilor Bisericii Ruse de peste hotare (23 mai 2005).
[3] Analiză teologică și canonică a scrisorilor de apel semnate de Preasfințitul Diomid, Episcop de Anadir și Ciukotka, I. Analiză teologică. Relațiile inter-creștine și inter-religioase.
[4] Rezoluția Sinodului Episcopilor al Bisericii Ortodoxe Ruse din 2011 „Despre chestiunile vieții interne și ale activității externe ale Bisericii Ortodoxe Ruse”, paragraf 48.
[5] Vezi îndeosebi: „Rezoluția Sinodului Episcopilor al Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei din 26 septembrie 1874, nr. 889 // Legislația Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei (1821-2007). Moscova: PSTGU Publishing House, 2014. pp. 187-188.
[6] Rezoluția Sinodului Episcopilor al Bisericii Ortodoxe Ruse din 2008 „Despre chestiunile vieții interne și ale activităților externe ale Bisericii Ortodoxe Ruse”, paragraful 36.
[7] Ibid. Vezi și: Epistola Sf. Teodor Studitul către monahul Metodie. Întrebarea 5.
[8] „Unitatea Bisericii este în primul rând o unitatea și o comuniune în Taine. Dar comuniunea autentică sacramentală nu are nimic în comun cu practica așa-zisei ’intercommunio’, unitatea poate fi realizată prin identitatea de experiență a harului și de viață, în credința Bisericii, în deplinătatea vieții tainice în Sfântul Duh” (Principiile de bază ale atitudinii Bisericii Ortodoxe Ruse față de neortodocși, 2.12).
[9] Documentul „Despre aspectele canonice ale căsătoriei ortodoxe”, adoptat de Sinodul Episcopilor Bisericii Ortodoxe Ruse pe 29 noiembrie 2017, reglementează obținerea unei binecuvântări din partea episcopului eparhiot pentru săvârșirea unei astfel de cununii mixte: „Binecuvântarea episcopului eparhiot pentru a intra într-o astfel de căsătorie poate fi dată părții ortodoxe ca răspuns la o cerere scrisă, care trebuie să fie însoțită de consimțământul părții neortodoxe că copiii vor fi crescuți în credința ortodoxă” (Despre aspectele canonice ale Căsătoriei bisericești, III. Căsătoriile cu creștinii neortodocși).
[10] Baza concepției sociale a Bisericii Ortodoxe Ruse, X.2.
Observații: Fără a cunoaște bine dezbaterile și punctele de vedere din mediul bisericesc rusesc, pot spune că este de bun augur o astfel de abordare deschisă a problemei conslujirii cu ereticii, deși destul de tardivă, după ce s-au mai erodat conștiințele. Biserica Rusă nu este străină de ecumenism, ci a participat și participă activ la acțiunile oficiale de așa-zisă unire a „Bisericilor”. E drept, a avut o poziție destul de ortodoxă, fiind o frână în calea dialogurilor, probabil la presiunea credincioșilor, dar totuși pe linia ecumenistă. Încă din vremea țaristă au existat dispoziții de acceptare a botezului ereticilor și de administrare a Sfintei Împărtășanii în mod reciproc. Patriarhul Chiril a avut o întâlnire cu caracter politic cu Papa la Havana, dar și în prezent are legături de dialog cu diferite confesiuni orientale și cu catolici.
În acest context, documentul de mai sus putem spune că este ortodox în majoritatea lui, dar conține și puncte vulnerabile.
În primul rând, cununiile mixte nu pot fi acceptate canonic, fiind excluse categoric de canonul 72 trulan, dar și de canonul 14 al Sinodului IV Ecumenic. Discuția pe marginea acestui subiect este incitantă și greu de găsit o soluție. Ce ar trebui să facă doi tineri de confesiuni diferite care vor să se căsătorească? În mod clar nu li se poate sluji Taina Cununiei decât dacă parte eretică ar veni la Ortodoxie. Căci cununia ortodoxă este o binecuvântare pentru ortodocși și nu poate fi administrată celor de alte credințe. Se pare că în trecut au existat însoțiri cu necredincioși, cum au fost mama și sora Sf. Grigorie Teologul. Cel mai probabil că au făcut aceasta fără cununie ortodoxă.
Deși sunt excluse conslujirile, mai ales în cadrul mișcărilor ecumeniste, chiar și prin dispoziții mai vechi ale Bisericii Ruse, este lăsată o portiță de scăpare prin expresia „este lăsată la discreția conducerii bisericești în activitățile externe generale și la discreția episcopilor eparhioți”, dar fără a sminti pe credincioși, această condiție fiind foarte subiectivă.
Mai trebuie observat că este permisă prezența și invitarea clericilor eretici la slujbe ortodoxe, dar fără implicare liturgică. Nu cred că poate exista vreo justificare pentru invitarea celor de alte credințe la sărbători sau slujbe ortodoxe și nici participarea clericilor ortodocși la neortodocși.
Reglementările cu privire la rugăciunile rostite în cadrul ceremoniilor statale consider că sunt corecte și ele vizează îndeosebi Ucraina, unde este rostită o rugăciune de fiecare reprezentant al diferitelor culte, dar nu împreună-rugăciune, ci separat unul de altul.
