Imagine: Orthopraxia (Documentul BORu cu privire la primirea Sfintei Împărtășanii)
Tema împărtășirii cu Sfintele Taine este una actuală în contextul desacralizării lumii, dar și a trăirii creștinilor. Manifestarea deplină a credinței se arată în primirea Sfintei Împărtășanii, dar nu fără o pregătire care să vădească faptul că inima a fost gătită cum se cuvine pentru primirea Împăratului Hristos.
Am realizat o prezentare video a acestui subiect mai jos (sau discuția completă, cu mult mai multe precizări pe subiect la acest link), la care este adăugată sublinierea în scris a unor aspecte importante:
Evitând prescripțiile că împărtășirea trebuie să fie deasă sau rară, ceea ce contează este să fie făcută în duh de trezvie, de credință nelumească, întru curăția inimii și conștiinței. Fiecare după puterea și măsura proprie. Nu există termene de 40 de zile, nici necesitatea de a ne apropia de Potir la fiecare Liturghie. Deși Părinții colivari au cultivat o conștientizare mai mare a apropierii frecvente și continue de Sfintele Taine, ei nu au făcut aceasta în detrimentul nevoinței duhovnicești, ci au insistat mereu pe pregătirea prealabilă. Din nefericire, astăzi există un curent nivelator care anulează aceste cerințe și dă o altă conotație împărtășirii, anume de medicament magic, chiar și pentru păcate nepocăite cum se cuvine. Aceasta este în răspăr cu prevederile canonice, care rânduiesc îndepărtarea de la cele Sfinte pe anumite perioade, până la curățirea prin pocăință.
Mai jos redăm câteva sfaturi practice și repere concrete cu privire la desimea împărtășirii:
Cuv. Filothei Zervakos:„În ce privește Sfânta Împărtășanie, stabilim următoarele:
1. Câți au dragoste din tot sufletul și din toată inima față de Dumnezeu și câți îl iubesc pe aproapele lor ca pe ei înșiși, au smerenie, ascultare, tăierea voii, blândețe, nemâniere, înfrânare, răbdare, tăcere, aceștia pot să se împărtășească o dată pe săptămână și de două ori când se întâmplă o sărbătoare în mijlocul acestei săptămâni.
2. Când nu au virtuțile de mai sus și se mâhnesc din cauza aceasta și se silesc să le dobândească și se roagă și doresc sincer și cer Sfânta Împărtășanie ca pe un medicament ajutător și evită pe cât le stă în putință orice păcat, li se permite și lor să se împărtășească o dată pe săptămână.
3. Câți au așa-zise păcate care se iartă, adică puțină mândrie, se înfurie pentru moment când le spune cineva ceva, spun vreo minciună, glumesc, râd, bârfesc, mănâncă mai mult decât e de trebuință, fac ascultare, dar fără tragere de inimă și au și alte mici păcate de moarte, pe care se silesc să le taie și să le tempereze, dar nu cu osteneală și râvnă cum se cuvine, dar totuși le cunosc, se căiesc și le mărturisesc, acestora li se permite să se împărtășească la 15 zile.
4. Acei care sunt mândri, nesupuși, mânioși, certăreți, mincinoși, dacă se mărturisesc și arată o pocăință și schimbare adevărată și iau hotărâre că vor înceta să păcătuiască, să se împărtășească la două luni.
5. Dacă după un an încetează sau se înfrânează, împuținând păcatele, să se împărtășească la 40 de zile și, când se îndreaptă complet, să se împărtășească ca și cei de mai sus, la 15 zile și o dată pe săptămână.
O astfel de dispoziție către monahii de la noi a dat-o Cuviosul Arsenie, care s-a nevoit acum 100 de ani aici, un sfânt duhovnic care a primit har de la Dumnezeu să săvârșească minuni în timpul vieții lui și după moarte. Un astfel de discernământ al acestor vrednici de pomenire Părinți trebuie să-l urmeze și Părinții duhovnici actuali, ca să-i canonisească pe cei care se mărturisesc la ei.” (din cartea Împărtășirea continuă cu Sfintele Taine p. 77-78).
„Oare este bine să ne împărtășim în fiecare zi sau la intervale de timp sau în fiecare duminică și numai atunci?
Această întrebare nu are unul și același răspuns. Sunt unii care se cuvine să se împărtășească în fiecare zi, și sunt alții cărora nu li se potrivește aceasta, și sunt iarăși alții care nu se cuvine deloc să se împărtășească. Sunt iarăși alții care se țin pe ei înșiși departe de Împărtășanie, păcătuind, așadar, fără frică, precum neamul armenilor, iar alții se împărtășesc pentru pază, și sunt alții care se împărtășesc din dispreț, dând mai mult loc lui satana în suflet, cum s-a întâmplat cu Iuda, fiindcă odată cu pâinea „a intrat în el satana”; și sunt alții care, așteptând să se împărtășească, se păzesc mai întâi de păcat. Iar alții, iarăși plângând și tânguindu-se pe ei înșiși, se opresc pe ei o vreme de la Taine – aceștia, precum cred, bine fac, fiindcă nu dau atâta loc diavolului în ei înșiși.
Și simplu, ca să spun pe scurt, conștiința omului este canonul împărtășirii cu Sfintele Taine. Fiindcă știu pe cineva care îmi spunea că s-ar bucura dacă ar fi cu putință să se împărtășească de trei ori pe zi din prea mult dor către Hristos, mai ales când sufletul se curățește prin milostenie.”
Dialogul iubirist cu papistașii a fost început în atmosfera mișcării ecumenice în anul 1980 în Patmos și Rodos, Grecia. Până în momentul de față, au avut loc o serie de 14 întruniri ale Comisiei Mixte de Dialog, unde au fost elaborate 6 documente oficiale (la Munchen – 1982, Bari – 1987, Valaam – 1988, Balamand – 1993, Ravenna – 2007 și Chieti – 2016). Zilele acestea Comisia s-a întrunit din nou pentru a continua discuțiile-„tratative” despre primat și sinodalitate în al doilea mileniu de creștinism.
Cu binecuvântarea Sanct. Sale Teodor al II-lea, Papa și Patriarhul Alexandriei și al întregii Africi, Patriarhia străveche al celui de-al doilea scaun al găzduiește întâlnirea Comisiei Mixte Internaționale de Dialog Teologic între Biserica Ortodoxă și cea Romano-Catolică. La această importantă întâlnire, care se va ține între 1 și 7 iunie a.c., participă 24 de reprezentanți ortodocși și 18 r/catolici, teologi clerici și mireni.
Faptul acesta dobândește o greutate specială de vreme ce se adună în Scaunul istoric al străvechii Biserici Alexandrine, în țara Nilului, leagănul creștinismului și creatoarea teologiei prin pionierii înalt-zburători și stâlpi ai dreptei credințe, Marii Părinți și Sfinți Arhiepiscopi ai Alexandriei, prin vestita Școală Catehetică a Marii Cetăți, precum și prin pustiile vaste care au născut anahoreza (retragerea), ascetismul și au format definitoriu monahismul de sub cer și canoanele lui.
Este semnalat faptul că această Comisie Internațională este cel mai înalt organism pentru «Dialogul Iubirii» între Biserica Ortodoxă și Biserica Romano-Catolică.
Comisia menționată s-a întrunit prima dată pe sfânta insulă Patmos în anul 1980 și a cercetat succesiv pe diferite punte o serie de subiecte teologice critice cu sinceritate și în duh de dragoste frățească.
Textele-Declarații care au fost emise la aceste întâlniri au constituit temelia și punctul de referință pentru întâlnirea mondială în desfășurare și dialogul dintre cele două Biserici.
Ultima întâlnire a Comisiei a avut loc la Chieti, Italia în anul 2016, cu tema: Primatul și sinodalitatea în Biserică în primul mileniu.
Comisia își continuă lucrările pe aceeași temă în al doilea mileniu.
Ceremonia oficială de începere a lucrărilor Comisiei Internaționale Mixte Teologice va avea loc mâine, 1 iunie a.c., în Sala Tronului Palatului Patriarhal al Alexandriei.
Din partea Secretariatului Sfântului Sinod al Patriarhiei Alexandriei
Contextualizare: După cum a specificat în comunicatul de mai sus și după cum este comunicat oficial de către Patriarhia Alexandriei, lucrările au fost deschise ieri de către Patriarhul Teodor printr-un discurs de început, după care a luat cuvântul reprezentantul catolicilor, cardinalul Kurt Koch. Mai sunt menționate două nume de Mitropoliți ai Patriarhiei Ecumenice, Iov de Pisidia și Maxim de Silivria, și încă un cardinal, Joseph W. Tobin. Nu se știe care Biserici Ortodoxe și-au trimis delegați și numele acestora. Foarte probabil că și noi, românii, am trimis pe Mitropolitul Nifon.
Ideea centrală din discursul Patriarhului Teodor ar putea fi rezumată de această frază pompoasă, dar care nu ne dă multă încredere în realitate: „Suntem datori să devenim diaconi/slujitori ai unității Bisericii prin dragostea de Adevărul lui Hristos, fără a decădea din credință, prin adevărul dragostei Sale, cu cutezanță, răbdare și curaj”. Alăturarea termenilor de mai sus este suspectă și imposibilă. Unitatea Bisericii nu este slujită alături de eretici, ci împotriva lor prin păstrarea adevărului de credință fără ezitare, nu prin dialog cu cei înstrăinați de el.
Important de notat este faptul că dialogurile acestea au fost blocate temporar după ruperea comuniunii dintre Moscova și Fanar în urma disputelor pe tema autocefaliei schismatice ucrainene, începând cu 2019. Este obligatorie participarea tuturor Bisericilor Ortodoxe implicate în dialog. Însă asistăm la o ignorare a acestui principiu probabil pentru a netezi calea spre o apropiere mai mare în vederea Sinodului preconizat să fie întrunit în 2025 în comun de ortodocși și catolici.
Săptămâna aceasta, luni, Sinodul Bisericii Ciprului a luat o poziție oficială pe tema noilor amendamente la legile care interzic împiedicarea conversiilor sexuale. Cine sfătuiește sau ajută în vreun fel să nu fie dusă la capăt sau să fie schimbată decizia de de schimbare de sex riscă pedepsirea penală, închisoare.
Sfântul Sinod al Bisericii Ciprului s-a întrunit astăzi, 22 mai 2023, în ședință extraordinară sub președinția PF Sale Arhiepiscopul Gheorghe al Ciprului și s-a ocupat cu propunerea de lege care face o modificare în Codul de Lege Penală prin adaosul unui nou articol 233B: «Psudo-terapii de conversie…».
Asistăm la o tiranie a perversiunii cum nu a mai fost vreodată în istorie. Niciodată nu a existat o recunoaștere și o legalizare a căsătoriilor homosexuale sau a schimbărilor de orientare sexuală. Nici măcar în lumea antică păgână aceste practici nu erau considerate normale, chiar dacă ar fi fost răspândite în unele civilizații. După cum se știe, și România începe să fie asediată de acest flagel la nivel legislativ prin constrângeri din partea CEDO.
Sfântul Sinod rămâne credincios învățăturii Sfintei Scripturi că două sexe «bărbătesc și femeiesc, a făcut Dumnezeu». De asemenea, consideră că sexul este pentru orice om un dar dat de Dumnezeu, care slujește taina vieții. Sexul este determimat de fiziologia trupului uman și nu comstituie elememt de alegere, autodeterminare sau schimbare după dorință.
Biserica nu are și nici nu dorește să aibă puterea de a impune poziția ei oamenilor. Cuvântul evangheloc este clar: «Cine vrea să vină după Mine…». Totuși își păstrează dreprul de a-și exprima opinia și de a sfătui pe credincioși.
Modificarea Legii și introducerea articolului de mai sus în Codul Penal echivalează cu nivelarea dreptului la exprimare liberă religioasă și a convingerilor poporului cipriot, care sunt apărate de articolele 18 și 19 din Constituția Republicii Cipriote și din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Pe baza acestora, considerăm că:
A) este încălcată și incriminată libertatea religioasă a omului, care este ocrotită de articolul 9 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, care prevede clar exprimarea liberă și nestingherită a convingerilor lui religioase «public sau privat, prin cult, învățătură și exercitarea îndatoririlor și ritualurilor religioase».
b) este incriminată tradiția veche de veacuri a țării noastre, care dorește ca credincioșii care se încredințează liber grijii pastorale a Bisericii să recurgă la ea pentru sfătuire.
c) incriminează dreptul inalienabil al omului de a decide liber să aleagă și să ceară, în cadrul legal și al libertății religioase, sprijin și călăuzire duhovnicească pe chestouni care sunt extrem de personale și de bun-simț, pentru care poate, în final, să decidă singur să le accepte sau nu.
Statul va trebui să recunoască drepturile tuturor cetățenilor Republicii Cipriote fără excepție. Aceste drepturi le au și cetățenii care își exercită credința, care se exprimă prin canoanele și dogmele care sunt în vigoare de-a lungul timpului în tradiția noastră ortodoxă greacă. Biserica nu poate să fie silită la tăcere de dragul mondializării și a așa-zisei Noii Ordini Mondiale. Dreptul cetățeanului să-și exprime liber opiniile și opțiunile modului de viață capătă respect din partea Constituției și a legilor. Totuși va trebui să fie reflectat în particularitățile caracteristice care se oglindesc în etosul/morala și valorile Bisericii și ale structurii sociale a statului cipriot, care este comstituit în majoritate din creștini ortodocși.
Sub pretextul apărării drepturilor omului, nu se poate ca un grup de oameni să impună celorlalți modul ei de viață și nici faptul apărării drepturilor omului nu trebuie să slujească unor interese politice sau de altă natură vânare a voturilor sau de etalare publică.
Biserica este mama tuturor fără excepție, nu blamează și nu condamnă. Ea constituie scăparea la care toți alergăm ca să găsim, prin experiența ei duhovnicească sfântă și prin Tainele ei sfințitoare, sprijin, inspirație, mângâiere și întărire în luptele existențiale și în presiunile psihologice cu care ne confruntăm.
Biserica poate să conlucreze foarte bine cu oamenii care nu au nici o credință religioasă sau referință metafizică și să împartă cu ei respectul față de libertatea omului. «Veți cunoaște adevărul și adevărul vă va elibera» (In. 8, 32).
Prin urmare, facem un apel la parlamentarii noștri să nu distrugă ce a rămas sănătos în acest loc. Degenerarea duhovnicească a societății nu este cel mai bun licru pentru un popor care se luptă pentru supraviețuirea sa națională.
Dacă lumina Învierii Dumnezeu-Omului Iisus Hristos poate să lumineze inima omenească, atunci poate să transforme și omul întreg. Biserica se roagă mereu cu dragoste și smerenie pentru omul care se luptă și se pocăiește.
După ce s-au infirmat zvonurile despre vlădica Longhin de acum mai bine de o săptămână că ar fi fost arestat, de data aceasta procesul său a ajuns în faza primelor audieri. Deși cel mai probabil deznodământ ar fi fost punerea sub arest (preventiv), totuși acest lucru nu s-a petrecut, după informații de la fața locului. Însă cercetarea va continua.
Cuvintele sale rostite ieri și astăzi în cadrul predicilor de la Sfânta Liturghie și într-un mesaj special sugerează clar că nu va da înapoi de la mărturisirea sa și de la fidelitatea față de Biserica Ortodoxă. Acestea sunt direcțiile care îl animă în atitudinea sa, nu interese politice sau pământești de altă natură.
Ultimele sale cuvântări înregistrate video:
Se pare că a fost apărat de credincioși în fața autorităților, după cum reiese din următoarele două materiale de mai jos, dintre care primul nu este decât un fragment dintr-un live care a fost cenzurat de rețelele de socializare:
https://youtu.be/azcp3OCRAQI
Noi apelăm la rugăciunile și la susținerea tuturor pentru cauza Mitropolitului Longhin și pentru păstrarea credinței curate pentru care se dă lupta cea bună în aceste zile. Atunci când nu ne vom mai susține credința curată, vom ceda singuri la redutele ortodoxiei și la adevărul eveanghelic revelat. Din frică, din lașitate sau din ignoranță, vina de a renunța la apărarea Bisericii și credinței ne va aparține nouă, nu prigonitorilor.
Însă un aspect important al mărturisirii este ca ea să fie făcută corect, pe baza canoanelor bisericești și a legilor sănătoase ale statului pentru libertatea religioasă, fără fanatisme și reacții compromițătoare, dar și fără frică și intimidare.
Luni, 15 mai 2023, a fost comemorat pentru întâia oară în istoria ONU ceea ce palestinienii denumesc „Marea Catastrofă” (Nakba) a genocidului şi epurării etnice pe care au suferit-o din partea evreilor care au constituit statul Israel. Evenimentul a fost organizat ca urmare a Rezoluţiei Adunării Generale a ONU nr. A/RES/77/23 din 31.11.2022.
Poporul palestinian comemorează 75 de ani de la Nakba – „Catastrofa” – evenimentele violente și expulzarea în masă a palestinienilor odată cu înființarea statului Israel în 1948. Nakba marchează distrugerea a peste 500 de sate palestiniene, uciderea a peste 10.000 de palestinieni și strămutarea forțată a altor 750.000 care și-au pierdut casele, pământurile și mijloacele de trai.
Încă de la înființare, Israelul a aplicat o politică de strămutare în masă a palestinienilor – aşadar o Nakba în continuă desfășurare – prin confiscarea pământurilor lor și evacuarea forțată din casele și satele lor în scopul de a coloniza pe evreii israelieni în toată țara.
Autoritățile israeliene au impus interdicţii privind comemorarea Nakba, în special odată cu adoptarea Legii Nakba din 2011, restrângând dreptul palestinienilor de a povesti și de a comemora istoria lor și de a vorbi despre o Nakba în curs de desfăşurare, necontenită de 75 de ani. Atunci când palestinienii comemorează Nakba (catastrofa) pe 15 mai, ei nu își amintesc doar un eveniment istoric violent care a dus în trecut la smulgerea a peste 750.000 de palestinieni din patria lor ci, ceea ce ei numesc „o Nakba în curs de desfășurare” care încă generează suferință, distrugerea caselor și pierderea de vieți.
Ei trăiesc acest lucru în continuarea anexării israeliene a pământului lor și a atacurilor lansate în mod repetat împotriva caselor lor din Gaza şi o recunosc în multitudinea de încălcări ale drepturilor omului, atât din interiorul Israelului, cât și în „teritoriile ocupate” și Fâșia Gaza.
Războiul din Palestina din 1948, care a dus la crearea statului israelian, a lăsat societatea palestiniană fără lideri, dezorganizată și împrăștiată. Astăzi, peste 60% din numărul estimat la nivel global de 14,3 milioane de palestinieni sunt strămutați iar restul se află în teritoriile ocupate, Fâșia Gaza și Israel, unde au fost supuși discriminării și incidentelor repetate de violență interetnică.
Violența s-a intensificat mai cu seamă de la revenirea la putere la sfârșitul anului 2022 a lui Benjamin Netanyahu într-o alianță cu facțiuni extremiste religioase-naționaliste israeliene și politicieni ultra-naționaliști. Anterior, în 2021, 313 palestinieni, inclusiv 71 de minori, au fost uciși în Fâșia Gaza și Cisiordania (inclusiv Ierusalimul de Est) de forțele de securitate israeliene. Un record de 204 palestinieni au fost uciși în 2022, fiind cel mai mortal an pentru palestinienii din Cisiordania, din anul 2005. În 2023, 96 de palestinieni au fost uciși în primele patru luni ale anului 2023 iar politica statului evreu continuă neabătut.
Toate acestea au fost documentate și recunoscute ca atare de mai multe organizații internaționale pentru drepturile omului, inclusiv Amnesty International și Human Rights Watch.
Pe lângă arestările pe scară largă ale palestinienilor de la lansarea sa, Israelul a luat și măsuri punitive împotriva societății civile palestiniene. Ea a desemnat ca organizații teroriste șase organizații palestiniene de frunte care susţin eforturilor internaţionale de a cere socoteală Israelului – inclusiv prin plângeri depuse la Curtea Penală Internațională.
Puțini occidentali știu despre Deir Yassin, Nakba sau evenimentele din jurul constituirii statului Israel, pe care istoricul israelian Ilan Pappe le-a calificat drept epurare etnică. Studiind împrejurările care au condus la formarea Israelului, Pappe a documentat că între 1947 și 1949, peste 500 de sate palestiniene au fost distruse în mod intenţionat, civilii palestinieni au fost masacrați și aproximativ un milion de bărbați, femei și copii au fost expulzați din casele lor sub amenințarea armelor.
Lipsa informaţiilor certe despre Nakba se justifică parțial faptului că narațiunea oficială despre 1948 și despre crearea Israelului s-a bazat pe mai multe ficțiuni şi falsificări – inclusiv ideea că teritoriul palestinian era neocupat, nelocuit, dar şi din cauza capacității Israelului de a-și propaga versiunea naraţiunii sale istorice în mass-media internaţională.
***
În acest sumbru context, ignorând rezoluţia Adunării Generale a ONU, Parlamentul României a celebrat astăzi printr-o şedinţă solemnă a Camerelor reunite 75 de ani de la constituirea statului Israel. Muţenia parlamentarilor noştri cu privire la caracterul terorist al politicii israeliene, la genocidul continuu şi la crimele împotriva umanităţii la care sunt supuşi palestinienii reprezintă (încă) o ruşine pentru Parlamentul României şi abandonarea tradiţiei diplomaţiei româneşti de a încerca medierea şi încetarea războiului dus împotriva palestinienilor.
România are o mare problemă cu modalitatea în care se face curea de transmisie a intereselor evreieşti, atât cu privire la chestiunile de politică externă cât, mai ales, în privinţa celor de politică internă. Dominaţia evreiască este deosebit de supărătoare şi de împovărătoare, întemeindu-se pe o cavalcadă de neadevăruri şi nedreptăţiri, menite să cimenteze caracterul privilegiat şi disproporţionat al interesului evreiesc asupra poporului român.
Este păcat, dar totuşi de înţeles sub aspect juridic, că atât de puţine voci româneşti mai îndrăznesc să denunţe această veritabilă vrăjmăşie ce se manifestă împotriva noastră.
Prigoana statului asupra Bisericii Ucrainene ca metodă de ruinare a țării (Imagine: UJO)
Pe lângă războiul armat care se desfășoară pe teritoriul Ucrainei, mai există unul împotriva Ortodoxiei, care a început înainte de ofensiva Rusiei. Autoritățile persecută Biserica Ortodoxă canonică îndeosebi la nivel local prin acapararea bisericilor și violența asupra credincioșilor.
Furia demonică și nedreptatea care caracterizează aceste atacuri asupra Bisericii sunt reliefate de două intervenții ale lui Dumnezeu în cazuri concrete. Despre acestea vorbește Mitropolitul Longhin într-o predică de acum câteva săptămâni:
Doi oameni au murit după ce au fost atinși de mânia lui Dumnezeu. Un activist înfocat și-a dat sufletul chiar în momentul atacării unei biserici și a preotului de acolo, iar un bătrân a murit a doua zi după ce și-a permis să-și bată joc dansând în fața unei femei care se ruga în apărarea Lavrei Pecerska.
La începutul lunii aprilie, Volodimir Ivanovici Natikaci, un activist al BOaU, a murit în timpul unui raid asupra unei biserici ortodoxe din satul Lipoveț din regiunea Kiev. Organizat de deputatul Ivan Mihailovici Semtsov alături de cel ce a ajuns să moară, atacul bisericii s-a sfârșit în mod tragic prin acest incident. Conform martorilor oculari și declarațiilor preotului paroh, împricinatul s-a năpustit asupra unui preot și a încercat să-l tragă de-o parte de crucea pe care o ținea în mână, strigând amenințări cu moartea la adresa clericilor, dar a murit subit de atac de inimă. Filmarea scurtă de mai jos ne dă o imagine despre cele petrecute. A existat și una puțin mai lungă ce surprindea momentul în care se chinuia și și-a dat sufletul:
Celălalt bătrân menționat se poate vedea din filmarea de mai jos cum dansa sfidător față de credința oamenilor și se știe doar că a murit a doua zi, din păcate:
Deși aceste evenimente sunt semne în ajutorul Bisericii, ele nu constituie o bucurie și un triumf, ci o atenționare să nu ne ucăm cu lucrurile serioase ale credinței.
Tragediile acestea trebuie încadrate în contextul mai larg al prigonirii crunte a Bisericii din țara vecină.
După cum se poate întrevedea dintr-un articol recent despre persecuția din Ucraina, deși schismaticii formați cu ajutorul Patriarhiei Ecumenice recent, în 2018, sunt foarte puțini și interesați mai mult de aspectele politice conflictuale cu rușii decât de credință, aceștia se organizează foarte bine și violent. Nu există o pondere mai mare de creștini care doresc să-și schimbe afilierea de la Biserica Ortodoxă canonică, ci doar grupuri de schismatici sau politruci care dau năvală peste lăcașurile de cult și le iau în posesie, după care organizează un vot de trecere de la BOU la BOaU. Fiind mai numeroși decât credincioșii care se pot aduna aproape în orice parohie, ei îi domină pe localnici și se mută de la o parohie la alta.
Din nefericire, influența lor nu este doar una locală, ci ajunge până la autoritățile guvernamentale. De altfel, acesta este și motivul pentru care a fost înființată structura bisericească schismatică, pentru că statul a cerut aceasta. Cel mai probabil și dovedit, există o presiune consistentă a SUA prin interpușii săi de a sprijini aceste inițiative care au aderență mai mult pe plan local. Altfel spus, deși populația sprijină în marea ei majoritate Biserica Mitropolitului Onufrie, există o minoritate care beneficiază de un sprijin imens politic ce dorește persecutarea Ortodoxiei. Motivele și interesele sunt diferite de la diferiții actori implicați, dar concură în aceeași direcție a prigonirii.
Ceea ce-i împiedică deocamdată să dea o lege de interzicere a Bisericii este faptul că nu au suficiente voturi în Rada Supremă, Parlamentul ucrainean, după cum dă mărturie un deputat. Nici măcar în partidul de guvernământ nu există suficientă adeziune la un asemenea proiect de represiune. Mai mult, legea este de partea credincioșilor și aceștia au toată îndreptățirea să creadă că-și vor recăpăta bisericile mai târziu, când vor putea avea loc procese echitabile.
Însă deocamdată legea nu este respectată, ci răstălmăcită pentru a fi împlinite interesele unora. Numai mărturisirea oamenilor care stau la fața locului împiedică autoritățile să nu acapareze Lavra Peșterilor, deși nu pot invoca nici un motiv real pentru a fi luată din administrarea Bisericii. Deocamdată funcționează și legile martirajului pentru credință.
Deși soarta întregii Biserici Ucrainene este amenințată de autoritățile ucrainene, este luat aminte și la suferința românilor etnici din țara vecină, din regiunea Bucovina.
După valul de știri din primele luni ale anului despre vitregiile prin care trec românii, iată că există și materiale în mass-media românească prin care se pune la îndoială veridicitatea suferințelor povestite. Un reportaj realizat de PrimaTV în Săptămâna Mare neagă cele relatate de IPS Longhin și-l acuză că face jocul rușilor, de la care ar fi primit bani până la începutul războiului. Bineînțeles, din păcate, doar vorbe aruncate în vânt.
Vlădica Longhin a mustrat pe acel jurnalist român chiar într-o predică și a respins toate minciunile din reportaj. Episcopii din Ucraina sunt prigoniți cu adevărat, închiși, alungați din țară, bătuți. Bisericile sunt acaparate și chiar arse. Clădirile din cuprinsul Mănăstirii nu sunt hoteluri, cum fals s-a spus, ci un arhondaric mare pentru a primi gratuit pe închinători, un spital și un orfelinat pentru copii cu handicap grav, toate întreținute pe cheltuiala proprie. În mod categoric nu sunt dovadă a traiului bun neafectat de persecuția statului ucrainean.
În ce privește afirmațiile din reportaj că etnicii români nu sunt împiedicați să vorbească în limba lor la biserici și la școală, acest lucru este contrazis de situația din teren. S-a tot vorbit în trecut cu dovezi clare că Ucraina vrea să interzică limbile minoritare pe teritoriul său, că sunt afectate drepturile minorității române.
Din păcate, situația actuală este tot mai gravă și din cauza faptului că România nu a știut să apere interesele minorității sale din țara vecină. Semnalăm două apeluri ale fraților noștri de peste graniță:
Unul dintre cei mai importanţi lideri ai comunităţii româneşti din Ucraina, fostul primar al comunei Mahala, Elena Nandriş, cere autorităţilor române să se implice mai mult în apărarea intereselor populaţiei de etnie română din regiunea Cernăuţi, notează Agerpres.
Nandriş şi-a manifestat îngrijorarea faţă de aplicarea noii Legi a învăţământului, care prevede restrângerea drepturilor minorităţilor în şcoli. Actul normativ impune şcolilor cu predare în limba minorităţilor, inclusiv în limba română, să introducă, treptat, ore în limba ucraineană.
„Eu cred că Guvernul României ar trebui să se implice mai insistent în apărarea limbii noastre române, pentru că noi o pierdem şi nouă ne pare foarte rău. Noi iubim limba noastră, noi ne zbatem pentru limba noastră, noi o preţuim mai mult decât voi acolo. Noi am spus totdeauna: vrem să vorbim, vrem să cântăm şi să ne rugăm în limba noastră. Noi vorbim în limba strămoşilor noştri de ani de zile. Astăzi sunt 551 de ani de când suntem români. Şi acum, în câţiva ani, distrugem totul. Ne doare foarte mult. Mulţi din România nu înţeleg asta. E durere când îţi pierzi limba. Noi aici nu avem putere să facem ceva. Legea merge mai departe. Nu au cedat nicio literă din lege”, a afirmat Nandriş.
(…)
Legea învățământului a fost modificată în 2017, determinând, în primă etapă, ca şcolile cu predare în limba rusă să treacă la studierea tuturor disciplinelor de învățământ în limba ucraineană începând cu 1 septembrie 2020.
Ulterior, la finalul lui 2022, președintele Zelenski a promulgat o lege a minorităților naționale. Legea a fost criticată de guvernele României și Ungariei. MAE de la București a declarat că este „regretabil” modul în care a fost adoptată legea și a cerut Ucrainei consultări cu Comisia de la Veneția și reprezentanții minorității române din această țară.
Până și în Parlamentul României a fost citit un apel al unui preot român din Ucraina:
Pe lângă prigonirea minorităților, se intensifică zilele acestea și atacul la adresa Bisericii majoritară din zona Cernăuți. Fiind regiunea care nu are nici o biserică cedată schismaticilor, a fost luată în vizor de autorități și de radicalii naționaliști. Aceștia urmăresc desproprietărirea parohiilor pentru a le fi luate terenurile și clădirile în care-și desfășoară viața religioasă. Astfel, Consiliul Local a votat ridicarea dreptului de a folosi permanent lotul de pământ alocat pentru 24 de parohii și mănăstiri. Aceasta în ciuda faptului că instituția în cauză nu are aceste atribuții, ci doar un tribunal poate decide această desproprietărire în anumite circumstanțe.
Un exemplu de violență la adresa comunității ortodoxe canonice din regiunea Cernăuți este incendierea unei biserici din satul Milieve cu hramul Sf. Iov de Poceaev. La acest gest Mitropolia a răspuns cu o întrebare retorică: „Ce fel de binecuvântare căutăm de la Dumnezeu pentru pământul nostru?”.
PF Părinte Patriarh Daniel în centru, Pr. Viorel Ioniță în stânga sa (Imagine: Ziarul Lumina)
Publicat atât de Ziarul Lumina, cât și de trustul Basilica, articolul scris de Pr. Prof. și Consilier onorific Viorel Ioniță pe tema schimbării Pascaliei cerute prin recenta și cunoscuta Petiție, reprezintă un punct de vedere oficial, poate mai veridic decât postările de pe FaceBook ale d-lui Bănescu. Fiind niște reflecţii, este evident că nu e vorba de un răspuns prin care se tranșează subiectul. Totuși, fiind atât de categorice și zdrobitoare la adresa demersului petiționar, în mod limpede cerințele d-lor Papahagi și Baconschi sunt trimise la plimbare.
Imaginea de ansamblu este aceea că asistăm la o dispută în interiorul Bisericii venită prin niște intelectuali, susținută și de unii ierarhi și guri progresiste, printre care la loc de cinste este chiar purtătorul de cuvânt, d-l Bănescu. Însă deocamdată revoluția nu prinde teren în BOR pe cât ar fi dorit. Cadența avangardistă (și ieșită în decor) a Patriarhiei Ecumenice nu are decât un ecou slab în România.
Partea bună a răspunsului Pr. Ioniță
Pr. Viorel Ioniță, din postura de consilier patriarhal onorific și de delegat până mai ieri al BOR în relațiile sale externe, reprezintă o voce reprezentativă pentru Patriarhia Română. Nu doar că articolul Sfinției Sale este preluat de canalele cele mai importante bisericești, dar el însuși are o greutate deosebită prin rolul pe care l-a jucat în trecut și poziția pe care și-o păstrează în prezent.
Respingerea argumentelor sociale invocate de Petiția inovatoare este corectă și necesară. Viața din diaspora nu este cum ne-o imaginăm noi, ci în funcție de realitățile trăite acolo. În consecință, separația dintre Paști și vacanța dată de stat este bine-venită. În Occident Învierea nu mai are nici pe departe greutatea din mediile ortodoxe, după cum constată un preot slujitor acolo.
Pe fond, este lăudabilă deschiderea unei dezbateri reale pe tema pascaliei, nu doar cu argumente emoționale sau în treacăt. Câteva idei importante:
1. Precizarea că Biserica Georgiei a condamnat cele două Biserici, Finlandeză și Estoniană, pentru schimbarea calendarului dovedește că cele două nu sunt decât excepții care trebuie să rămână așa, nu să dea tonul într-o direcție nedorită și perdantă.
2. Congresul din 1977 a concluzionat că propunerea stabilirii unei date fixe a Paștelui „fie în prima duminică din aprilie fie după a doua sâmbătă din aprilie, susținute de Biserica Romano-Catolică și de CEB, nu pot fi acceptate de ortodocși, căci nu respectă recomandările Sinodului I Ecumenic”.
3. Același Congres a „constatat caracterul eronat al criteriilor actuale de calculare a datei Paștilor (computul) folosite în prezent de Biserica Ortodoxă, pe baza calendarului iulian neîndreptat, anume calcularea echinocțiului de primăvară la 21 martie este întârziată cu 13 zile față de calendarul solar, iar tabele lunare din pascalie sunt întârziate cu 5 zile”.
4. Exactitatea datelor astronomice sunt de o importanță secundară față de cerințele de unitatea bisericească la nivel liturgic și canonic, iar deocamdată credincioșii nu sunt pregătiți pentru astfel de schimbări/adaptări.
5. Există o decizie recentă a tuturor Bisericilor Locale, la Sinaxa din ianuarie 2016 ca data comună a sărbătoririi Paștilor de către toți ortodocșii să nu fie modificată. Cu alte cuvinte, inclusiv Patriarhia Ecumenică trebuie să respecte această hotărâre.
6. Serbarea comună la nivel panortodox a Paștelui nu poate fi acuzată de naționalism religios, de afecte antioccidentale, de calcule politice, ci ea este o cale a „bunului simț” de a prăznui Învierea în unitate și înțelegere cu toți credincioșii ortodocși.
Subiectul esențial care a fost evitat
Tema apropierii dogmatice de lumea religioasă occidentală a fost ignorată de Părintele consilier, deși a fost atacată frontal de Petiția „pascală”. Fără să-i reproșez drastic acest aspect, îl pun pe seama calculelor de politică bisericească prin care să nu fie întinată imaginea Patriarhiei.
Partea dogmatică comportă două laturi, una banală și alta profundă și serioasă:
1. La modul simplist, este curios că Pr. Viorel Ioniță a diagnosticat „intenția de a pune sub presiune conducerea Bisericii Ortodoxe Române pentru a lua o hotărâre prin care să se separe de tradiția tuturor Bisericilor Ortodoxe” ca fiind fundamentată „doar pe motive de ordin social și cultural”. Este adevărat că se cerea ca BOR să caute „să sărbătorească Paștile cu catolicii și protestanții” și pe motive exterioare (sociale și politice), dar a fost prezentat acest demers ca urmărind a „face un pas important spre mult mai complicata reîntregire a Bisericii Lui Hristos, care comportă probleme dogmatice dificile”. În plus, tratarea celorlalte confesiuni ca fiind „Biserici” cu care să ne unim liturgic și dogmatic este o abordare nu doar la nivel exterior, ci profund teologică, cu implicații doctrinare clare.
Aici aș pune simpla întrebare retorică: BOR se definește și activează mai mult la nivel social și cultural decât pe plan dogmatic? Are conștiință teologică sau doar prezență în planul istoric trecător?
2. Toate Conferințele și întâlnirile oficiale inter-ortodoxe menționate, începând cu cea din 1923, au pornit de la tema calendarului și au sfârșit cu Sinodul din Creta (2016), unde a fost evitat subiectul și a fost oficializată doctrina ecumenistă.
Chiar Pr. Viorel Ioniță a scris o carte dedicată pregătirii Sinodului din Creta (Hotărârile întrunirilor panortodoxe din 1923 până în 2009. Spre Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe, 2013) în care prezintă parcursul de la Conferința din 1923 până spre documentele pregătitoare ale Sinodului. Cauza și nevoia convocării unui Sinod provine de la deciziile provocatoare de schimbare a calendarului. Însă trebuie adăugat că probabil au existat alte substraturi care au dus la o abordare ciudată în final.
Mai concret, deși Bisericile Locale trebuia să se adune laolaltă să rezolve problema complicată a calendarului și a schismei care s-a produs între ele prin adoptarea neunitară a noului calendar îndreptat, ele au abandonat fix acest subiect la Sinodul care s-a întrunit în final în Creta, 2016. Deși ar fi fost logic să fie măcar amânat, totuși Sinodul s-a ținut. Și nu doar atât, ci a luat una din cele mai importante decizii, anume de a valida doctrinar ecumenismul și participarea la mișcarea ecumenică de „restabilire a unității creștinilor”.
După cum se știe, Patriarhia Ecumenică urmărește în unirea cu lumea religioasă occidentală să fie stabilită întâi o dată comună a Paștelui, lucru ce ar favoriza apropierea dogmatică. Privind retrospectiv, este foarte posibil ca reformarea calendarului din 1923 să fi avut aceleași idealuri „mărețe”, chiar dacă nu au fost menționate atunci în mod expres. Dacă avem în vedere demersurile anterioare, chiar din 1902 și 1920 ale Patriarhiei Ecumenice de implicare a Ortodoxiei în apropierea și chiar unirea cu ereticii, schimbarea calendarului la inițiativa Patriarhului controversat Meletie Metaxakis se încadrează perfect în această perspectivă. Prin urmare, chiar deciziile din Creta (2016) ar reflecta scopurile reale urmărite.
Deci Patriarhia Română, prezentă și semnatară a documentelor acelui Sinod, este foarte implicată la nivel oficial în direcții ecumeniste. Acest lucru evită să îl abordeze Pr. Viorel Ioniță, ceea ce este bine, pe de o parte, pentru că este blocat în practică demersul acesta greșit, dar pe de altă parte, tinichelele rămân legate de coada Patriarhiei noastre și zornăie din când în când cu sunetul apostaziei de la Ortodoxie săvârșite în Creta, 2016 și nerezolvate.
Nu este mai ușor să avem o mărturisire de credință clară la nivel oficial, care să liniștească deplin conștiințele ortodoxe ale credincioșilor din BOR sau chiar din întreaga Biserică? Poate nu e chiar atât de ușor pentru unii și îi împovărează pe alții.
În încheiere, remarc ideea PS Petru Pruteanu, care mi-a fost semnalată, anume că în Biserică există trei autorități: canonică (episcopatul), duhovnicească (duhovnicii) și teologică și acestea ar trebui să colaboreze cel puțin, dacă nu chiar să fie întrupate în aceeași persoană. Este greu de acceptat că episcopii pot să conducă Biserica fără a avea măcar autoritate teologică, adică fără să-și cunoască credința, dar cel mai probabil acesta este nivelul. Însă autoritatea duhovnicească ar trebui să dea tonul în toate, căci atunci fidelitatea față de Evanghelie s-ar păstra prin conștiința trează, chiar și fără cunoștințe sau pârghii canonice foarte puternice.
Comentariu ulterior: Putem constata că este mai profund conflictul din interiorul BOR de la nivel oficial. Nu doar Teodor Baconschi, ci și Vasile Bănescu și-a manifestat reprobarea pe FB față de cele scrise de pr. Ioniță. Din păcate pentru dânsul, se folosește de multe minciuni sau în cel mai bun caz este ignorant. Hotărârea Conferinței din 1923 a vizat mai mult calendarul anual, nu pascalia, așa cum sugerează. Cel puțin doar noi, românii am ținut să schimbăm și pascalia, pe când ceilalți, adică grecii, nu au făcut asta. Iat Conferința de la Moscova din 1948, deși organizată sub auspicii comuniste, a hotărât ca măcar Paștile să fie serbat în mod unitar, făcând concesie Bisericilor care au îndreptat calendarul să-l utilizeze în continuare. Asta pentru că oricum aceasta era realitatea în teren: din anii ’30 nimeni nu mai ținea Învierea după calendarul îndreptat. Dacă ar fi să judecăm cum trebuie implementate hotărârile pascale de la Niceea, discuția nu este atât de simplă pe cât o prezintă purtătorul de cuvânt. În mod limpede Pr. Ioniță a prezentat mult mai bine problema. Cât privește așa-zisa ostilitate față de intelectualitatea „creștină” reproșată atât de d-l Baconchi, dar și de d-l Bănescu, ea nu are fundamente în textul Pr. Ioniță. Dimpotrivă, tocmai că Sfinția Sa a răspuns cu argumente suficient de pertinente și s-a adresat atât mirenilor, cât și clericilor. Însă, dacă dumnealor li se pare că Ortodoxia are nevoie de o mai mare și mai intelectuală „adecvare la realitate”, adică de aggiornamento, acest fapt constituie o problemă serioasă. Hristos este Același ieri și azi și în veci, spune Sf. Ap. Pavel (cf. Evr. 13: 8). Adaptarea pe care o dorește d-l Bănescu este una la filozofie și la curentele moderne, care tocmai sunt înfierate și condamnate de Biserică încă din vremea apostolică. Poate este crunt adevărul, dar dumnealui nu-și găsește locul în Biserică, darmite în postura de purtător de cuvânt al BOR. De fapt, conștientizăm că împărțirea din sânul Bisericii la care face referire d-l Baconschi nu este între pro-occidentali și pro-ruși, ci între credicioși ortodocși și falși credincioși.
Deși un subiect delicat, Pascalia ar fi trebuit tratată cu mult mai multă atenție de către petiționari, dar ei dovedesc o crasă neștiință și pun în aplicare o cruntă manipulare a maselor. Afirmațiile false cu privire la îndreptarea calendarului de la Conferința din 1923 și viziunea ecumenistă asupra Bisericii compromit apelul în ochii oricărui om informat, dar și în fața Sinodului BOR, care ar trebui să răspundă acestui demers. Nu a existat nici o unificare a calendarelor acum un secol, ci decizii separate posterioare ale câtorva Biserici Locale. Și, în loc de „concordie” încercările de atunci au adus mai mult dezbinare și rușine, BOR fiind nevoită să renunțe la implementarea smintitoare a noii pascalii. În plus, nu există mai multe „Biserici”, ci cea Ortodoxă, a cărei unitate nu trebui reîntregită.
Nici un ortodox sănătos în credință nu ar îndrăzni să propună Bisericii să facă pași spre apropierea dogmatică de celelalte erezii. Cu atât mai puțin prin tertipuri precum schimbarea pascaliei.
Deși sunt invocate rațiuni lumești pentru unificarea pascaliei cu lumea religioasă occidentală, adevăratul motiv este unul de culise. Este vorba de dorința de „a convinge și Bisericile Ortodoxe surori să adopte duhul unității și să sprijine inițiativele Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol” de unire în dizolvare cu restul ereziilor.
De fapt, pregătirea terenului pentru Sinodul sincretist anunțat pentru 2025 a intrat în linie dreaptă și mai este puțin timp. Petiția legată de Pascalie are menirea de a promova acest proiect străin de credința dreaptă al Patriarhiei Ecumenice în rândul și în cugetul poporului credincios. După ce majoritatea a înghițit trădarea din Creta, 2016, oare va avea aceeași priză și preconizata trădare de peste doi ani?
Mai jos o prezentare video a subiectului:
PS. Deși problema îndreptării calendarului ar putea comporta o dezbatere teologică serioasă, aceasta este foarte tare viciată de tendințele ecumeniste actuale. Abia după condamnarea mișcării ecumenice cred că se va putea discuta cu folos și această temă internă a Ortodoxiei.
Filmulețul de mai jos face o prezentare succintă a situației actuale a Ortodoxiei în Ucraina, îndeosebi în partea de Vest. În timp ce Estul este predominant rusofon și măcinat de război, partea opusă a țării se remarcă prin prigonirea Bisericii Ortodoxe de sub Mitropolitul Onufrie. Textul articolului este o traducere a narațiunii din fundal.
Pentru a fi mai clar, activitatea de distrugere a Bisericii canonice este dusă de stat în colaborare cu schismaticii conduși de Epifanie Dumenko și de naționaliștii radicali din zonă. Fiind o regiune marcată de prozelitismul sălbatic catolic de-a lungul istoriei, cu formarea greco-catolicilor încă din 1695 și aflată mult timp sub dominația poloneză, aici populația are tendințe anti-rusești, dar și anti-ortodoxe. Chiar și așa, majoritatea este formată din oameni credincioși ortodocși, care nu vor să renunțe la credința străbună și bună. Dar ajutorul și puterea politică sunt un factor decisiv, bineînțeles cu metode necinstite, similare cu ale sovieticilor. De aceea Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului, prin a cărui intruziune necanonică s-a format noua „Biserică” schismatică în 2018, poartă o mare responsabilitate pentru această prigoană a ortodocșilor, care are caracter mai mult inter-naționalist.
Primăvara anului 2023 este legată de înfrângerea eparhiilor BOU în Vest. Autoritățile BOaU și radicalii au zdrobit BOU în regiunile Ivano-Frankovsk și Lvov. Urmează Hmelnițki.
Ceea ce veți vedea în acest video era inimaginabil până mai ieri. Astăzi, în primăvara anului 2023, se poate spune cu convingere că autoritățile Ucrainei noastre, în alianță cu reprezentanții BOaU și cu radicalii, distrug Biserica Ortodoxă Ucraineană înadins. Cum se petrece asta? Să începem!
Pe 10 martie autoritățile au anunțat încheierea Acordului cu BOU pentru arendarea Lavrei de jos. Pe 29 martie obștea se presupunea că va părăsi mănăstirea, dar nu au făcut asta. Credincioșii au organizat o rugăciune stând în fața ușii de intrare. Oamenii pur și simplu nu au lăsat comisia să inventarieze și să sigileze bisericile. Toți s-au așteptat la un asalt în forță, dar nu a venit. În orice caz, s-au desfășurat evenimente tragice în Vestul Ucrainei.
Pe 28 martie, autoritățile au organizat un raid al ultimei biserici a BOU din Ivano-Frankovsk. O bandă de radicali a spart ușile laterale, a dat cu gaz lacrimogen în interior și a scos afară pe credincioși. primarul orașului, Ruslan Marținkiv, a anunțat cu emfază că regiunea Ivano-Frankovsk a devenit prima regiune din Ucraina fără Biserica Ortodoxă Ucraineană, pe care o numește Patriarhia Moscovei: „Acesta este un eveniment măreț pentru noi. Regiunea Ivano-Frankovsk este prima regiune care astăzi este fără Patriarhia Moscovei”.
Curând primarul a spus că orașul a sărbătorit Paștile pentru prima dată fără BOU: „Acesta este cu adevărat primul Paște fără Patriarhia Moscovei”.
Autoritățile s-au ocupat și în Lvov de Biserica Ortodoxă Ucraineană. Pe 5 aprilie, 50 de oameni necunoscuți, conduși de șeful Consiliului Regional din Lvov, Iuri Kholod, au dat buzna în Catedrala Sf. Gheorghe chiar în timpul Liturghiei. Au oprit slujba și au organizat un vot fals pentru trecerea către BOaU. Apoi, împreună cu poliția, i-au scos afară pe credincioși. biserica a fost acaparată. În aceeași zi, autoritățile au oprit acordul de arendare și au sigilat biserica Sfintei Treimi ce aparținea parohiei BOU.
Următoarea zi, autoritățile au făcut ceva de neimaginat. Au demolat ultima biserică a BOU din Lvov cu un excavator. Reiterăm că nu e vorba de vreo clădire abandonată, ci de o biserică funcțională, în care se rugau sute de parohieni.
Ca în Ivano-Frankovsk, primarul de Lvov, Andriy Sadovyi, a declarat deschis că s-au ocupat de comunități pentru că aparțin de BOU. Citat: „Mulțumiri tuturor care s-au alăturat și au ajutat să fie închisă istoria Patriarhiei Moscovei în orașul nostru în aceste două zile fără provocări”.
Andriy Sadovyi: „Astăzi nu avem nici o comunitate oficială în Lvov care să țină slujbe sfinte sub auspiciile Patriarhiei Moscovei. Vă place sau nu, decizia a fost luată și trebuie respectată. Punct”.
Aceeași poveste și în regiunea Lvov. În Boryslav, autoritățile au sigilat Biserica Acoperământului după ce comunitatea a refuzat să se transfere către BOaU. Guvernul a închis biserica BOU în satul din Vidniv.
Prin urmare, autoritățile distrug în mod deschis parohiile BOU tocmai pentru că sunt parohii ale BOU.
Exemplul din Ivano-Frankovsk și Lvov a inspirat autoritățile din Hmelnițki. Dar problema este că sunt multe sute de comunități bisericești acolo și zeci de mii de parohieni în ele. Ce e de făcut? S-a decis să fie folosită metoda provocării, propusă de șeful C14, Yevhen Karas, pentru Lavra Pecerska din Kiev. Acolo el instruit pe luptătorii săi să se împartă în grupuri de doi sau trei, unde unul să provoace pe un monah sau credincios spre agresiune și restul să filmeze cu telefonul: „Misiunea este să acționați ca un catalizator, să exacerbați totul și (să arătați, n.ed.) că se comportă ca agresori și ca o turmă. Astfel, acest comportament agresiv al lor va fi de mare autor ca toți, inclusiv europenii, să spună că este un grup agresor terorist, nu monahi”.
În Lavră, această tehnică nu a funcționat pentru că instrucțiunile lui Karas au ajuns pe internet. Dar în Hmelnițki totul a ieșit strălucit. Pe 2 aprilie, toată mass-media ucraineană a explodat cu indignare – preoții moscoviți din Hmelnițki au bătut un militar. Canalele TV au arătat filmări unde un ipodiacon cu parohienii trăgea afară un soldat, în timp ce o femeie cu camera striga față de scena baterii soldatului.
Acest fapt a fost publicat de deputatul din Hmelnițki Viktor Burlyk. Și apoi el a chemat pe locuitorii orașului prin rețelele de socializare la catedrala BOU. Și acum mulțimea, deja indignată de „baterea soldatului”, a dat buzna la fața locului și a început dintr-o dată să voteze pentru transferul catedralei către BOaU. Catedrala a fost acaparată în final. Primarul de Hmelnițki a convocat imediat o ședință în care a „interzis” BOU în oraș și regiune. Bisericile sunt acaparate atât în Hmelnițki, cât și în regiune potrivit schemei bine erodate. În orice caz, să ne întoarcem la „bătaia soldatului” Artur Ananyev.
Video-ul postat de deputat începe din momentul când Ananyev este tras deoparte. Ce s-a întâmplat înainte de aceasta nu se arată în video. Iată ce spune însuși ipodiaconul, Igor Slobodyan: „Ananyev a alergat spre solee, care este în mijlocul bisericii și a turnat apă pe Părintele Protodiacon Rostyslav. După aceea, a sărit pe solee, l-a aruncat pe protodiacon, i-a rupt veșmintele bisericești. Drept urmare, Sfânta Evanghelie a căzut la podea”.
Faptul că Ananyev l-a atacat pe diacon este confirmat și de câteva secvențe postate pe net și care ar fi trebuit să arate că clericul însuși a scăpat Evanghelia pe podea. Acolo se poate vedea că haina preotului este ruptă. Adică Ananyev a întrerupt Liturghia, a atacat pe diacon și era periculos pentru parohieni, femei și copii. De aceea a fost prins atât de dur.
Dar cel mai interesant lucru este că aceste secvențe au fost publicate de Yevhen Karas, același care a dat instrucțiuni pentru provocările din Lavră. Cum a obținut înștiințare de la femeia din catedrala din Hmelnițki? Răspunsul este în această fotografie. Karas, Ananyev și deputatul Burlyk sunt o echipă. Ei au organizat împreună provocarea din Hmelnițki ce a cauzat indignarea societății și a dus la acaparări în masă în oraș și în regiune.
Așa a avut loc raidul în catedrala din Șepetivka. Mulțimea incitată a fost condusă la biserică, atunci când parohienii se rugau înăuntru. Ușile laterale au fost sparte. Credincioșii au început să construiască baricade, dar forțele erau inegale. Prădătorii au deschis ușile centrale. Mulțimea a năvălit în biserică atunci când o parte din parohieni cu preotul lor se rugau în genunchi. Noii stăpâni ai vieții se bucurau și aplaudau. Parohienii BOU care nu au vrut să plece singuri au fost trași afară cu forța. Catedrala a fost luată.
În timpul acaparării altor biserici din Hmelnițki și din regiune, autoritățile au blocat accesul la ele pentru parohieni.
Un parohian din Biserica Sf. Gheorghe a BOU din Hmelnițki: „Toți suntem locuitori din Hmelnițki, parohieni ai acestei biserici, ai altor biserici. Ce se întâmplă în biserică acum? De ce nu sunt lăsați în biserică oamenii care vin la slujbă? De ce?! Ce-i cu oamenii aceia care fac zarvă acolo? Ce se întâmplă în biserică, oricum?”.
Mai departe, în locul parohienilor, autoritățile au adunat oameni complet dinafară să voteze trecerea la BOaU.
„Suspilne Hmelnițki” despre participanții la votul pentru transferarea Bisericii BOU a Maicii Domnului din Kazan către BOaU: „Valentyna Hesal spune că locuiește într-un cartier mic din cealaltă parte a orașului, dar a venit să sprijine comunitatea”.
V. Hesal: „Am considerat datoria mea directă să iau parte la acest eveniment”.
„Suspilne Hmelnițki” despre participanții la votul pentru transferarea Bisericii BOU a Maicii Domnului din Kazan către BOaU: „Antonina, o locuitoare a acestui cartier, spune că locuiește aproape de biserică, dar merge la altă biserică, ‘ucraineană’”. Antonina: „Am venit aici să sprijinim. Foarte bine.”
Acaparatorii sunt organizați și conduși de oficiali. De exemplu, în timpul ocupării Bisericii Sf. Gheorghe din Hmelnițki, omul care era prezentat ca șeful unei noi comunități religioase este de fapt directorul companiei de electricitate din Hmelnițki.
În această situație, credincioșii nu pot spera la putere. Pot să-și apere bisericile doare pe cont propriu, cum a fost cazul în Kamyanets-Podilsky. Și aici oficialii au condus mulțimea la catedrală cu intenția clară de a o ocupa. Dar au eșuat. Parohienii au devenit un zid la biserica lor.
În trezirea urii de ansamblu față de BOU, autoritățile locale pun mâna pe pământul pe care sunt construite bisericile. Schema este simplă: fără pământ – fără drept de existență pentru biserică.
În timpul săptămânii, consiliile municipale din Hmelnițki, Kamyanets-Podilsky, Rovno, Zdolbuniv, Ternopol, Luțk, Berezan și multe altele iau decizii pentru acapararea pământului. Această simultaneitate sugerează că autoritățile locale au primit un ordin de sus.
Taras Batenko, parlamentar al Ucrainei: „Aceasta poate fi numită o ‘revoluție spirituală’, un purgatoriu. Ucraina este faimoasă pentru maidanurile ei. Procesul de transferare a bisericilor de la BOU a Patriarhiei Moscovei către BOaU sau, în final, către o altă confesiune nu poate fi oprit”.
În același timp, o lege de interzicere a BOU este în pregătire. Pentru ce?
Parlamentarul Poturaev răspunde acestei întrebări: „Scopul nostru ca agenți ai statului este să promovăm stabilirea unei singure Biserici Ortodoxe în Ucraina. Ea deja există – este BOaU”. Mai mult, Poturaev spune că, atunci când acest proces se încheie, autoritățile se vor adresa Fanarului pentru un alt Tomos pentru BOaU, de data aceasta pentru Patriarhie. Citat: „Acestea sunt scopuri strategice ale statului ucrainean și ale Ortodoxiei ucrainene”.
Legea de bază a statului – Constituția Ucrainei definește în articolul 35 următoarele principii ale libertății religioase și credințelor ideologice ale ucrainenilor: „Oricine are dreptul la libertatea filosofiei și religiei proprii. Acest drept include libertatea de a avea sau nu orice religie, să organizeze singur sau în colectiv și fără constrângeri religioase ritualuri și ceremonii și să ducă activitate religioasă… Biserica și organizațiile religioase sunt separate de stat și școala – de Biserică. Nici o religie nu va fi recunoscută de stat drept obligatorie”.
Ceea ce se întâmplă în Ucraina față de Biserică este un lanț de delicte atât de flagrante, încât pot fi comparate cu delictele bolșevicilor.
În același timp, autoritățile actuale, ca și bolșevicii, spun că Ucraina este o țară cu o libertate religioasă fără precedent. Șeful Departamentului de politici etnice ale Statului, Yelensky, a declarat foarte serios că „Ucraina este un spațiu al celei mai mari libertăți religioase din Europa”.
Adică demolarea bisericilor, acapararea în masă a bisericilor cu participarea autorităților, distrugerea deliberată a unei confesiuni în regiuni întregi, incitarea la ură împotriva unei denominațiuni anume – sunt acestea semnele „libertății religioase”?
Într-o zi, toate acțiunile autorităților noastre împotriva Bisericii vor primi o evaluare, cum s-a făcut cu acțiunile regimului sovietic. Acei agenți statali implicați în prădarea bisericilor locale sau eliminarea prin lege a Bisericii vor fi responsabili de aceasta, în timp ce războiul va servi doar ca o circumstanță agravantă.
