Părintele Ciprian Mega publică pe pagina sa de Facebook răspunsurile acordate unui jurnalist de la Bihoreanul. Vă îndemn să citiți răspunsurile părintelui întrucât nu cred că interviul va fi publicat:
Motivul pentru care consider că interviul nu va fi publicat constă în confirmarea unuia dintre cele mai negre zvonuri despre părintele patriarh Daniel, anume că ar fi comis o crimă în urma unei pasiuni pederaste pentru un coleg teolog homosexual, de asemenea bursier în Occident.
Scrie părintele Ciprian Mega despre un document „Strict Secret” ce i-a fost pus la dispoziție, următoarele:
Domnul respectiv mi-a adus, la o întâlnire ulterioară, un document din arhivele Securității, dorind să mă convingă că eu știu prea puține lucruri, pentru a avea o imagine de ansamblu, ceea ce era adevărat. Foaia respectivă, dactilografiată la mașina de scris, însemnată cu ”Strict secret!”, cuprinde un raport despre un tânăr teolog, bursier, undeva, în Occident. Urma să se întoarcă în țară, unde-l aștepta viitoarea soție. Doar că, într-o dimineață, a fost găsit mort, într-un depozit. Acea crimă n-a fost niciodată elucidată. Am căutat, la un moment dat, în arhive, am încercat să aprofundez tema, pentru un viitor film. Tot ce pot înțelege este că, dacă vreodată se va elucida acel caz înfiorător, se vor desluși multe lucruri, atât despre Revoluția Română, cât și despre parcursul BOR în postcomunism.
Consider (eu, pentru mine) că nu mai vorbim despre un zvon, ci despre o informație certă .
De asemenea, tot din interviu, violul comis de un ierarh asupra unor monahi care au emigrat apoi în SUA îl poate privi, printre alți pederaști pedofili din sinodul BOR, și pe părintele patriarh Daniel care, în perioada în care a fost mitropolit la Iași, a avut astfel de comportament despre care am menționat anterior .
Legat de același zvon devenit astăzi (pentru mine) informație certă este și relația pederastă între părintele patriarh Daniel și părintele mitropolit al Basarabiei, și roadele ei otrăvitoare, o altă groznică vulnerabilitate pentru neamul românesc, pentru care ar fi bine să ne pregătim sufletește.
Confirmarea crimei pederaste din tinerețe, pe sângele căreia s-a construit cariera ghidonată de securiști a Patriarhului României și care a nenorocit în aval mii de alte suflete aducând administrația bisericească într-un grad de putrefacție de neconceput pentru creștinul de rând, ne cheamă la o lucrare de pocăință cum neamul acesta încă nu a trăit.
Ieșirea la lumină chiar și doar a unor firimituri din ceea ce se cunoaște și se discută în ascuns are menirea unei chemări la adâncă, adâncă pocăință, căci păcatele neispășite riscă să ne înnece întreg neamul.
Sunt mulți care cunosc, sau au auzit de la alții ce știu nemijlocit, despre căderi în păcate atât de grele încât găsim cu dificultate cuvintele potrivite. Suntem într-o catastrofă bisericească cumplit de grea și infernal de smintitoare!
Acestea nu sunt doar păcatele personale ale acelor clerici și ierarhi, ci o lucrare adâncă și dezlănțuită a vrăjmașului asupra Bisericii, una care nu se înfruntă neapărat prin scoaterea la lumină a necurăției şi, cu siguranţă, nu se vindecă prin simpla scoatere din scaun a unora nedemni sau printr-o lustraţie omenească. Tot sufletul trebuie să se mântuiască, nimeni nu este dispensabil, indiferent de adâncul căderilor şi patimilor.
Să ne dăruiască Domnul putere și înțelepciune în vremurile ce vin! Iertaţi-mă!
În ședința recentă a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române (27 martie 2025), printre altele, s-a luat act cu „cu speranță și binecuvântare de dorința unor comunități ortodoxe române din Ucraina de revenire la Biserica Ortodoxă Română”. Această încurajare a etnicilor români din Bucovina de peste graniță de a pleca din jurisdicția Bisericii Ucrainene marchează trecerea de la îndemn la materializare. Totuși auspiciile nu sunt clare nici formal, nici sub raport canonic.
Sinodul BOR a mai emis și anul trecut luări de poziție pe această temă de două ori, în primăvară, când a fost susținută constituirea unei structuri religioase românești pe teritoriul Ucrainei, iar în toamnă anunța „cu regret” că statul vecin nu a aprobat înființarea acestei organizații. Contextul este dat de prigonirea ortodocșilor aflați în componența Bisericii Ucrainene canonice de sub conducerea Mitropolitului Onufrie de către statul ucrainean. În felul acesta, s-ar oferi chipurile o soluție pentru etnicii români de a face parte dintr-o structură agreată de puterea politică.
Încă tocmai acest context face ca demersurile acestea să fie mai puțin creștinești și mai mult manevre politice. În locul unui sprijin clar și fățiș, fără ascunzișuri, Patriarhia noastră dorește să înființeze o structură bisericească ce ar submina unitatea ortodocșilor ucraineni și ar șubrezi curajul lor în fața prigonirilor.
Biserica Ucraineană canonică este măcinată cel puțin din 2019 de o altă „Biserică” înființată samavolnic și prin intervenții geo-politice, despre care am mai scris. Aceasta din urmă a apelat la tot felul de atacuri și acaparări prin forță a lăcașelor de cult ale celei dintâi și multe alte persecuții asupra ierarhilor și credincioșilor. Doar acest simplu fapt arată că nu este întemeiată pe dragostea și credința în Hristos, ci pe deziderate ce nu țin de credință. Chiar și acapararea recentă a unor biserici din Cernăuți întărește ideea că este vorba de o persecuție a credinței, nu de o confruntare simplu intra-bisericească. În acest context tulbure intervine și Patriarhia Română, sporind confuzia și conflictul prin manevrele sale cu tentă politică, și nu bisericească.
Din dezbaterile de zilele trecute din Ucraina, reiese că Secretarul nostru de stat pe probleme de religie, Ciprian Olinici, a avut recent întâlniri cu reprezentantul omog din statul vecin, V. Elenski. Doar acest simplu fapt, care nu este la prima ocurență, indică faptul că inițiativele preoților din Cernăuți de a părăsi Biserica Ucraineană nu sunt chiar străine de influențe și jocuri politice. Iar acestea nu par a fi deloc curate dacă avem în vedere că oficialii ucraineni au călcat legea și credința în picioare în ultimii ani prin persecuțiile pe care le-au întreprins.
O poziție statornică și mărturisitoare manifestă Mitropolitul Longhin pe această temă, făcând diferența cuvenită între dragostea de neam și apărarea credinței și între bunăstarea pământească și fuga de cruce:
Cu toate că teritoriul din Bucovina de dincolo de graniță a aparținut bisericește românilor și ar fi o reparație să fie trecut înapoi în componența Patriarhiei noastre, acest subiect ar trebui discutat și analizat teologic, nu prin politica faptului împlinit și nici prin încurajarea trădării de credință. Este acceptabilă apelarea la ajutorul puterii politice, însă nu a uneia persecutoare și nu prin încălcarea normelor canonice, ci pentru respectarea lor.
Nu în ultimul rând, înainte de a-și atrage credincioși din alte spații, Patriarhia noastră ar trebui să păstreze curată dreapta credință mântuitoare ca să poată oferi o lege mântuitoare, nu să alimenteze aspirații pământești, oricât ar fi ele de nobile sau, dimpotrivă, de vătămătoare sufletește.
Ministerul Afacerilor Interne lansează o invitaţie publică la dezbaterea organizată în temeiul legii transparenţei decizionale în data de 26.03.2025, privitor la proiectul Ordonanței de Urgență a Guvernului pentru modificarea și completarea unor acte normative din domeniul evidenței persoanelor și al stării civile.
Se discută modificarea dispoziţiilor OUG nr.97/2005 privind evidența, domiciliul, reședința și actele de identitate ale cetățenilor români ca urmare a pronunţării hotărârii CJUE C-491/21 din data de 22 februarie 2024 (vizând dreptul de a obţine un act de identitate cu valoare de document de călătorie deşi un resortisant şi-a stabilit domiciliul în alt stat membru), precum şi ca urmare a operaţionalizării Sistemului informatic integrat pentru emiterea actelor de stare civilă (SIIEASC).
Dezbaterea publică nu(!)vizează dispoziţiile Legii nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate şi nici eventuale iniţiative ale autorităţilor statului român în scopul modificării Regulamentului (UE) 2019/1.157 al Parlamentului European și al Consiliului din 20 iunie 2019 privind consolidarea securității cărților de identitate ale cetățenilor Uniunii și a documentelor de ședere eliberate cetățenilor Uniunii și membrilor de familie ai acestora care își exercită dreptul la liberă circulație.
Pe cale de consecinţă, proiectul pus în dezbatere nu aduce modificări semnificative cadrului legal existent, cel prin care credincioşilor ortodocşi care refuză primirea actelor electronice le-a fost anulat dreptul constituţional la liberă circulaţie în afara ţării (pentru motive turistice) ca urmare a faptului că nu mai este permisă eliberarea paşapoartelor simple temporare pentru motive turistice, nici adulţilor şi nici minorilor.
Eliminând alternativa non-biometrică, statul lipseşte un contingent numeros de cetăţeni de posibilitatea de a-şi exercita dreptul fundamental prevăzut de Art. 25 din Constituţie: (1) Dreptul la liberă circulaţie, în ţară şi în străinătate, este garantat. Legea stabileşte condiţiile exercitării acestui drept.
Se constată că, pentru acea categorie de cetăţeni care refuză actele biometrice, reglementarea în vigoare stabileşte condiţii care împiedică exercitarea liberă a unui drept constituţional garantat explicit.
Această situaţie nu este întâmplătoare, dimpotrivă!
Statul român a fost sezizat în numeroase ocazii, sub diferite guvernări, despre existenţa unui contingent numeros de români ale căror convingeri nu concordă cu ideologia tehnocrată şi transumanistă ce animă legislaţia vizând actele biometrice şi digitalizarea vieţii umane lato sensu.
Politicile adoptate de statul român în materia evidenţei populaţiei, dar şi a controlului sau supravegherii populaţiei şi facilitării exercitării drepturilor constituţionale, au fost mereu orientate în direcţia restrângerii marjei libertăţilor cetăţeneşti fie prin bariere birocratice şi limite administrative, fie, recent, direct prin legiferare explicită.
Începând cu anul 2009, au fost organizate numerose dezbateri publice similare celei de mâine iar din partea credincioşilor ortodocşi au fost formulate numeroase petiţii cuprinzând majoritatea argumentelor legale şi legitime ce se pot formula pe acest subiect, petiţii însoţite de peste un milion de semnături în susţinere şi, cu toate acestea, statul român nu doar că a refuzat constant recunoaşterea intereselor legitime ale majorităţii cetăţenilor români de religie ortodoxă, ci a şi acţionat în sensul marginalizării şi discriminării la vedere a românilor cu opţiuni neconvenabile.
Titlul pe care l-am dat acestui articol vine să sublinieze crunta realitate şi să adapteze semnificaţia dezbaterii de mâine la contextul politic actual. Credincioşii ortodocşi riscă să eşueze într-o stare de autoamăgire cu privire la semnele vremurilor care se află deja în derulare, dar pe care, din temere sau din naivitate, unii dintre noi refuzăm să le conştientizăm actualitatea, anticipându-le într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat.
Dispoziţia prevăzută în art. 25 din Constituţie nu este nici pe departe singura libertate cetăţenească fundamentală anulată explicit de legislaţia adoptată de statul român sau de Uniunea Europeană, ori de interpretările oficiale ale instituţiilor româneşti, ori de modalitatea imediată de aplicare a acestora în răspăr cu sensul lor primar.
Insistenţa cu care credincioşii ortodocşi continuă rutina gesturilor birocratice fără impact denotă o gravă neînţelegere privitor la stadiul actual de implementare a lagărului biometric şi digital.
Participarea la aşa-zisele dezbateri organizate de instituţii publice reprezintă o simplă supapă de defulare emoţională a unor tensiuni niciodată recunoscute de stat ca legitime şi întemeiate. Experienţa sesiunilor anterioare dovedeşte o atitudine instituţională consecventă în batjocură şi în declasarea participanţilor care au solicitat menţinerea unor alternative non-biometrice, invocând motive de ordin religios.
Îndemnul pe care îl lansez aici este de a înceta orice participare la parodiile organizate de instituţiile statului român, instituţii care, de altfel, cunosc foarte bine atât dezideratele cât şi argumentele noastre, precum şi împrejurarea că acestea sunt întemeiate constituţional şi legitime sub aspect social şi politic.
Împrejurarea că statul român refuză să asigure exercitarea drepturilor constituţionale, după 15 ani de demersuri consecvente, nu poate fi trecută cu vederea de către credincioşii trezvitori şi, mai ales, nu poate fi interpretată ca o inaptitudine instituţională remediabilă prin instrumentele de transparenţă decizională.
Participarea la dezbaterile MAI, văzând şi evenimentele politice recente, reprezintăo fugă de realitate şi o cauţionare per ansamblu a statului român în politica sa explicit discriminatorie şi anti-românească/anti-creştinească. Nu îi condamn pe cei care încă văd oportună participarea, dar îi previn că riscă să se facă părtaşi unei minciuni extrem de costisitoare sufleteşte.
Îi încurajez pe toţi aceştia să îşi reamintească itinerariul acestui eşec (link) şi să privească evenimentul de mâine ca pe ultima şi cea din urmă dezbatere publică despre actele biometrice, forma şi semnificaţia sa instituţională fiind demult stricată de funcţionarea defectuoasă a statului român.
Mă număr printre cei care, recent fiind în nevoie, nu am putut părăsi ţara întrucât copiilor mei minori nu li eliberează paşaport simplu (temporar) şi nici un alt document recunoscut cu valoare de document de călătorie. Inclusiv această împrejurare m-a convins că orice atitudine de continuare a tratării subiectului actelor electronice în cheia acceptării ca autentice a unor gesturi instituţionale făţarnice reprezintă o gravă greşeală.
Este necesar ca această nedreptate să fie recunoscută ca atare, ca un gest de persecuţie religioasă ce prefigurează declanşarea prigoanei ce se întrezăreşte, şi să fie acceptată cu calm, cu demnitate şi cu inimă uşoară. Este cel mai mic dintre paşii făcuţi împotriva noastră şi nu pasul în sine este grăitor cât intenţia sa vădită şi direcţia sa descoperită.
Cei care astăzi nu se simt vătămaţi de atitudinea şi comportamentul statului român pe acest subiect (între altele) este probabil să nu-şi fi însuşit pe deplin şi în profunzime valorile şi drepturile nesocotite, fie ale lor, fie ale fraţilor.
Întrucât statul român s-a compromis grav sub aspect instituţional, îndatorirea creştinului este de a răbda îndelung nedreptatea şi de a continua să caute binele şi deschiderea la acele persoane care manifestă bună credinţă şi care încă se mai află în activitate în interiorul instituţiilor compromise. Chiar dacă expresia instituţională este necinstită, credincioşii ortodocşi trebuie să epuizeze şi căile de a afla înţelegere la acele persoane (funcţionari, experţi, directori etc) care pot influenţa, din interior, minimal sau nu, mersul instituţiilor lor.
Această etapă în străduinţele noastre nu trebuie să fie deloc ignorată sau desconsiderată, căci este sigur să ne pună la încercare atât smerenia cât şi îngăduinţa faţă de neputinţele aproapelui.
În spatele formelor moarte ale dezbaterilor necinstite trebuie căutate conştiinţele vii care încă mai populează respectivele instituţii, trebuie sprijinite şi încurajate pe calea jertfei şi adevărului, căci în mod cert nu mai există alte soluţii (uşoare).
Abia după epuizarea acestui din urmă pas, făcut cu sinceritate şi inimă bună, putem pune cruce statului român.
Aplicarea și interpretarea frauduloasă a constituției sunt protejate de o infrastructură cinică de sofisme și minciuni menite să împiedice exercitarea opțiunilor electorale indezirabile.
Senzația mea este că cei mai mulți dintre propagandiștii cu leafă sau de ocazie consideră că o atare crimă politică poate fi gestionată prin vechea perdea de fum și vuvuzele care a inhibat și amuțit o majoritate electorală certă, pe cea care a ales cică greșit.
O carte mai veche dezbate pragmatic instrumentarea minciunii chiar și în condițiile justificărilor de tipul: Care era alternativa? Ce altceva ar fi fost de făcut? Să îi mințim pe dușmanii noștri! Răspuns: minciuna are efecte catastrofale, în progresie geometrică, de unde și senzația de continuă prăbușire.
În mod esențial elitele României au introdus în trupul țării o otravă fatală pentru care ele nu cunosc leacul și față de care nici nu vădesc vreun fel de preocupare.
România se afundă într-un regim al minciunii propunând pe mai departe minciuna ca mijloc suplimentar de securizare a ordinii politice. Această cale este, fără patetism, ucigătoare.
Românii care (prin formalități explicite) nu vor recunoaște validitatea, legitimitatea și reprezentativitatea conducătorului statului vor constitui o facțiune populară a cărei suprimare va genera costuri de neacoperit, nu doar pentru stat ci și pentru popor.
Pentru cei în cunoștință fac o comparație și trimit la situația unui număr minuscul de preoți nepomenitori care, prin denunțarea individuală a Sinodului din Creta din 2016, au determinat o amplă compromitere a administrației bisericești în modalități inimaginabile anterior, în dezvoltare încă la 9 ani distanță.
Un contingent similar de cetățeni care vor denunța persoana (cică!) câștigătoare a scrutinului din luna mai ca minciuno-președinte sau pseudo-președinte va genera prin simplă consecvență politică (similară nepomenitorilor) un cataclism față de care consider că edificiul statal nu va putea rămâne în picioare.
Nu cred că sunt mulți cei care-și pun acum această problemă: ce va fi cu românii care vor rupe comuniunea politică cu statul român? Ce înseamnă asta și ce manifestare concretă va produce?
Se prezumă că persecuțiile și declasarea socială vor garanta o ordine publică utilă chiar dacă turbulentă. Consider că prezumția este fundamental greșită pentru că nu grozăvia abuzului reprezintă criteriul util al calculului ci gradul de dezînvestire, demobilizare, destructurare politică primară.
Ruperea/fracturarea comuniunii politice e infinit mai mult decât un curent de boicot electoral punctual și ancorat temporal. Este mare păcat că acest risc nu este înțeles sau considerat serios de cei care gestionează activitatea de control social exclusiv prin prisma criteriilor și instrumentelor cantitative .
Validarea în luna mai a unui nou președinte, în fapt a unui minciuno-președinte, va declanșa o dezagregare politică ireversibilă pentru care trupa de rentieri de la putere nu cunoaște remediu.
Îndrăznesc să afirm că e mai puțin rău cu un președinte interimar decât cu un minciuno-președinte .
@theodosieblog
Cele mai bune intenții ale lor și cele mai sincere scopuri, oricât de disperate, vor fi fiind corodate de viermele minciunii pe care se îndărătnicesc să o impună conștiinței noastre naționale.
Disputele isihaste purtate de Sf. Grigorie Palama împotriva lui Varlaam, apoi cu Akindin și cu Nichifor Gregora au dogmatizat diferența esențială și definitorie pentru Ortodoxie între harul dumnezeiesc și trăirile omenești. Lumina necreată a Duhului Sfânt este nematerială și ridică și mintea, inima și duhul rugătorilor din planul firii căzute dincolo de limitele păcatului, dar și mai presus de trup și de trăirile sufletești naturale.
Dincolo de definițiile teologice dogmatice, această controversă a conturat adevărata închinare adusă lui Dumnezeu, care este o trăirea dată de Duhul Sfânt, o lumină nematerială ce umple sufletul de bucuria și pacea negrăită a lui Hristos. Aceasta este confundată de mulți și redusă la liniștea formală a minții, la sentimentalisme, la bucuria cugetării, la sensibilitatea inteligenței sau la diferite alte stări omenești. Iar Diferența dintre acestea este mare și esențială.
Practic, isihasmul specific Ortodoxiei s-a confruntat cu scolastica apuseană în persoana lui Varlaam și cu umanismul bizantin ce rezona cu cel din urmă. Deși diferența aceasta între experiența duhovnicească ascetică și cea morală nu se limitează doar la sfera intelectuală, ea în acest punct s-a concentrat în vremea Sf. Grigorie Palama. Dar esența stă în a dobândi harul necreat și a-l diferenția de orice gând omenesc, chiar și bun dacă ar fi, de pe orice palier. Abia cei care se nevoiesc suficient și dobândesc gustul harului pot înțelege voia lui Dumnezeu și nu mai sunt bătuți de orice vânt al învățăturilor lumești.
În practica ascetică, mereu nevoitorii s-au lovit de bariera înșelării și a confundării harului cu diferite alte lumini ale minții. Textul de mai jos, din viața Sfântului Siluan, descrie în modul cel mai clar pragul ultim în fața simțirii autentice și neînșelate a harului. Am ales acest pasaj pentru că mi se pare cel mai expresiv, dar învățături similare se găsesc și la alți autori neptici, dintre care amintesc pe Starețul Vasile de la Poiana Mărului. El face diferența între diferitele călduri care se resimt în inimă în timpul practicării rugăciunii, dar care nu sunt harice, deși sunt bune și firești. Bineînțeles că există și altele care sunt chiar demonice și vătămătoare.
Lucru de căpetenie este că rugăciunea trebuie însuflețită mereu de pocăință, de smerenie și de credința curată în Dumnezeu. Practicile ascetice și diferitele metode sunt foarte bune și indicate, dar fără a face din ele un scop, ci doar mijloace ajutătoare.
Întunericul despuierii
Dumnezeu fiind Lumină în care nu e întuneric, El Se arată mereu în Lumină şi ca Lumină. Cu toate acestea, în săvârşirea rugăciunii sub forma ei isihastă, sufletul rugătorului întâlneşte un întuneric deosebit, a cărui descriere va fi la fel de contradictorie şi paradoxală ca şi cea a altor aspecte ale experienţei creştine. Această contradicţie vine, pe de o parte, din natura acestei experienţe, iar, pe de altă parte, din punctul de vedere plecând de la care se defineşte un fapt duhovnicesc.
În acest întuneric, sufletul ascetului se cufundă lăuntric atunci când, printr-un act voluntar şi recurgând la metode ascetice speciale, se dezbracă de orice reprezentare şi imagine a lucrurilor văzute, precum şi de concepte sau noţiuni mentale, când îşi „opreşte” mintea şi imaginaţia; de aceea el poate fi numit „întunericul despuierii”. E îngăduit să numim această rugăciune „metodică”, fiindcă e practicată potrivit unei metode special întocmite în acest scop.
Dacă însă căutăm să precizăm „locul duhovnicesc” al acestui întuneric, se poate spune că el se găseşte la hotarul arătării Luminii necreate; dar atunci când se dedă practicii rugăciunii isihaste fără căinţa cerută şi fără ca rugăciunea să fie îndreptată întreagă spre Dumnezeu, atunci sufletul, dezbrăcat de orice reprezentare mentală, poate rămâne un timp în acest „întuneric al despuierii” fără a vedea pe Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu nu e în acest întuneric.
Rămânând în întunericul despuierii, mintea simte o dulceaţă şi o odihnă deosebită; dacă în acest moment se întoarce asupra ei însăşi, ea poate simţi un lucru ce se aseamănă luminii, dar care nu este încă Lumina necreată a Dumnezeirii, ci o însuşire a minţii create după chipul lui Dumnezeu. Depăşind limitele condiţiei temporale, această contemplaţie apropie mintea de ceea ce este nemişcat, punându-l astfel pe om în posesia unei noi cunoaşteri. Desigur, aceasta e încă o cunoaştere abstractă şi vai celui ce ia această înţelepciune drept cunoaşterea adevăratului Dumnezeu, iar această contemplaţie drept o comuniune cu viaţa dumnezeiască. Vai, pentru că în acest caz noaptea despuierii aflată în pragul adevăratei vederi a lui Dumnezeu se va transforma într-un ecran impenetrabil şi într-un zid care-l va separa şi mai sigur de Dumnezeu decât întunericul patimilor grosolane, decât întunericul atacurilor demonice vădite sau întunericul pierderii harului şi al părăsirii de către Dumnezeu. Vai, pentru că acest lucru ar fi o rătăcire, o înşelăciune, fiindcă Dumnezeu nu e în întunericul despuierii. Dumnezeu Se arată în Lumină şi ca Lumină.
Lucrarea Luminii dumnezeieşti mistuie patimile omului păcătos; de aceea, în anumite perioade ea poate fi simţită ca un foc mistuitor. Orice creştin care vrea să vieţuiască în asceză şi cucernicie nu poate evita arsurile acestui foc.
Întunericul despuierii nu e singurul „loc” în care se arată Lumina necreată a Dumnezeirii. Dumnezeu Se poate arăta oricărui om, chiar şi celor care-L prigonesc. Prin arătarea Sa, e adevărat, îl răpeşte pe om în afara acestei lumi şi, în acest sens, de aici rezultă o dezbrăcare de imaginile sensibile şi de noţiunile raţionale, dar ordinea în care se succed aceste stări va fi inversă. Omul căruia Dumnezeu a binevoit să-i arate Lumina Sa nu va mai fi de acum înainte victima aberaţiei ce constă în a lua lumina naturală a minţii drept Lumina necreată a Dumnezeirii. Prin urmare, această rătăcire nu se poate produce decât în cazul în care omul atinge pe calea vreunei „tehnici” întunericul despuierii înainte de a fi contemplat Lumina necreată şi se încrede în el însuşi în loc de a se lăsa călăuzit de Părinţi.
Când Lumina care i s-a arătat îl părăseşte pe om, sufletul tânjeşte după ea şi o caută din nou prin toate mijloacele pe care le poate găsi, ca şi prin cele indicate de Părinţii Bisericii, iar printre acestea din urmă se numără şi metoda rugăciunii isihaste. Aşa cum a demonstrat o experienţă seculară, recursul la această artă sau ştiinţă ascetică e pe deplin legitim. Dar însemnătatea ei nu trebuie exagerată; aşa cum, invers, ea nu trebuie respinsă fără minte, cum fac unii. Această artă nu constituie o condiţie indispensabilă pentru mântuire; nu e decât un suport în cazurile în care lucrarea harului, care uneşte fără greutatea mintea cu inima, slăbeşte; atunci această unire a minţii şi a inimii e căutată printr-un efort săvârşit de omul însuşi.
În mod normal, rugăciunea isihastă trebuie să aibă un conţinut pozitiv. Cu alte cuvinte, ea trebuie să purceadă dintr-un sentiment de căinţă şi dintr-un avânt spre Dumnezeu. Dacă nu se întâmplă astfel, ea nu e decât o acţiune ascetică negativă care, în virtutea caracterului ei negativ, n-ar putea constitui un scop în sine. Mai mult, ea ar putea fi privită drept un mijloc în condiţia noastră căzută, când suntem posedaţi de patimi, atunci când păcatul ce lucrează în noi devine aproape legea existenţei noastre pământeşti.
Stareţul [Siluan] iubea liniştirea minţii şi ani îndelungaţi a recurs statornic la metoda rugăciunii isihaste. Acest lucru i-a fost uşurat de faptul că, din ziua în care a primit acest dar de la Maica Domnului, rugăciunea inimii nu s-a mai întrerupt vreodată în el. … (fragment din cartea Viața și învățătura starețului Siluan Athonitul scrise de ucenicul său, Arhimandritul Sofronie).
Cu toate că oprirea pomenirii nu este o acțiune de grup, ci o decizie individuală și fiecare procedează cum socotește mai bine sau mai ales din acest motiv, încerc o expunere de puncte care m-au determinat pe mine personal să iau această măsură și îndeosebi în ce limite să o fac. Scriu acestea ca o continuare a articolului de problematizare despre punctul de la care încep excesele pe acest subiect, pentru a contextualiza lucrurile.
Se impune întreruperea pomenirii după Sinodul din Creta?
Nu încape discuție că Sinodul din Creta a fost criticat din multe direcții și de la diferite nivele. Însă nu s-a pus în discuție precum se cuvenea cel mai important aspect, anume că a hotărât angajarea Bisericii pe o linie ecumenistă, care este eretică. În plus, diferitele manevre de cauționare a greșelilor parafate acolo de ierarhi au potolit cumva neliniștile credincioșilor prin confuziile iscate. Chiar ei încearcă să mascheze faptul că a fost adoptată o rătăcire, un exemplu fiind afirmația de pe pagina de Facebook oficială că episcopii care au refuzat să semneze actele nu au făcut-o pentru că ar fi la mijloc vreo erezie, mințind sfruntat prin aceasta.
Bineînțeles că există ierarhi care promovează vădit ecumenismul și apropierea de eterodocși prin diferite rugăciuni împreună și alte manifestări neîngăduite de canoane, dar și puțini care nu sunt de acord. Există contre în interiorul Sinoadelor Bisericilor Locale între episcopii care se împotrivesc liniei ecumeniste și cei care o promovează. Per ansamblu, reiese o scăldare a problemei, după cum a dovedit-o chiar și Sinodul BOR. El nu-și însușește total și explicit erezia din textele adoptate, nu o impune până la capăt și fără rezerve, ci mai pe ocolite, asumând-o tacit, fără a da înapoi.
Dacă mai adăugăm și faptul că cei mai mulți ierarhi nu au pregătirea și nici curajul să combată ecumenismul, tabloul deplin ne arată o concesie pe linie în rândul ierarhiei superioare în fața asaltului acestui curent eretic. În tot acest context este oportună și chiar necesară reacția de jos de mărturisire și întărire a Ortodoxiei. De vreme ce și aceasta este firavă între credincioșii de rând și clerici, întreruperea pomenirii rămâne reduta care să apere și să respingă această apostazie copleșitoare.
Dacă se vede la conducătorii bisericești o dedicare pentru a apăra instituția, aceasta ține mai mult de forme și de propriul scaun și confort. Ei nu se dezic de dreapta credință, dar nici nu o păstrează curată, ci ca pe un obiect de muzeu, ca pe un vestigiu. Pe lângă aceasta sau chiar în contra acestei atitudini, este de trebuință să ținem și să înnoim sarea Duhului, nu doar ritualismul și zidurile. Să apărăm credința cu dăruire, fără de care structura Bisericii se dărâmă ca un corp fără suflet, decade într-o manifestare de fațadă sau de interes doar lumesc, nu duhovnicesc.
Datoria opririi pomenirii este la nivel de conștiință
Deși în mare parte anesteziată, Biserica este încă vie și nu o putem părăsi, nu e decăzută din statutul ei. Ierarhii sunt episcopi deplini și Tainele sunt lucrătoare. Strâmtorarea constă nu în faptul că trăim situații diferite de ce a mai fost, ci în aceea că nu reușim să biruim erezia precum cei din trecut. Au mai existat momente de declin asemănătoare, cum ar fi cazul perioadelor de monotelism (50 de ani) și iconoclasm (un secol). Trebuie să reușim să aplicăm aceleași măsuri bisericești, doar să vină dintr-o râvnă pe măsura provocării de acum. Ar fi o eroare să fie urmărite principii mai presus de hotărârile patristice și să se ajungă, astfel, la schisme și rupturi duhovnicești și deraieri regretabile.
Respingerea ecumenismului trebuie să se încadreze între două principii fundamentale obligatorii: reacția imunitară de scoatere a răului din sânul Bisericii și, pe de altă parte, crezul că ea este sfântă și nu e un mediu prin care se transmite între membrii ei păcatul. Practic, există o obligație de a contracara erezia și ea revine ierarhiei, dar, în cazul în care ea este robită, greutatea cade pe ansamblul credincioșilor în funcție de sporirea lor. Însă nu există o necesitate de a reacționa în particulară, ci comunitar. Pericolul nu stă asupra fiecăruia în parte, cât asupra întregii Biserici și ea trebuie izbăvită, nu fiecare pe sine.
Deocamdată, în cadrul ei, nu există molipsire cu erezia decât prin sminteli și ademeniri, nu prin slujbe și relații strict bisericești. Aceste principii derivă din canonul 15 I-II, care nu obligă la întreruperea pomenirii ierarhului ce predică o erezie, ci doar laudă pe cel ce face aceasta pentru că el se străduiește să izbăvească Biserica, nu pe sine de pacostea ereziei. Dar mai ales practica Sinoadelor arată că nu a fost vinovată comuniunea cu ereticii până la anatematizarea lor solemnă și mai ales Sfinții care au păstrat euharistic părtășia cu ereziarhii până în ultima clipă nu au fost responsabili prin aceasta de erorile dogmatice ale acelora.
Teoria de astăzi a Tainelor valide, dar a părtășiei la gândirea eretică prin pomenirea episcopului este o găselniță. În plus, apare o dublă măsură atunci când pomenirea între Patriarhi nu e considerată împropriere a ereziei celuilalt, ci doar când e pomenit episcopul de către preot.
Altceva urmărește oprirea pomenirii. Ea nu este o obligație canonică, ci una de natură morală, de atitudine. Trebuie să apară o ripostă solidă la erezie pentru a se ajunge la dezbaterea ei serioasă și rezolvarea tranșantă a problemei, să nu poată fi îngropată sau înghițită mai departe sau ținută la sân. Cei ce iau atitudine o fac nu atât pentru ei înșiși, cât mai ales pentru ansamblul Bisericii. Iar cei care rămân impasibili cumva cauționează, fac loc ereziei prin aceasta.
Acrivie și iconomie
În perioadele de criză s-a aplicat mai mult iconomia decât acrivia. În situația de astăzi se fac unele confuzii în această privință. Acestea este de natură canonică, dar și duhovnicească și nu trebuie confundate între ele. Una este a avea rigoare sau pogorământ față de lege și alta față de conștiință. În contextul de astăzi, cerințele se învârt în jurul dezicerii de erezia ecumenistă, care este implantată.
Astfel, exigențele ce stau asupra noastră sunt să ne ținem de dreapta credință, să o cunoaștem și să nu ne abatem de la ea. Astfel, strictul necesar este a cunoaște dogmele ortodoxe și a nu primi nici o inovație de credință, iar de aici derivă atitudinea maximală, riguroasă, adică apărarea învățăturii sănătoase și respingerea rătăcirilor.
În privința acriviei, canoanele nu ne cer să oprim pomenirea, dar conștiința ne impune aceasta. Firește că nu oricui, ci pe măsura duhovnicească a fiecăruia. De aceea cel riguros în conștiință, dacă impune și altora atitudinea sa și-i judecă dacă nu fac asta, dovedește că este stăpânit de un imbold pătimaș, cerând ceva ce nu ține de exigențele canonice. Deci strictețea se mișcă între baremul minim de a cunoaște și a nu accepta ecumenismul și deciziile oficiale care-l justifică și baremul maxim de a reacționa prin oprirea pomenirii, dar fără a crea altă „Biserică”.
Iarăși, iconomia este duhovnicească și canonică și se referă la cei mai slabi. În situația noastră, facem pogorământ canonic acceptând neștiința și dezinteresul unora, deși legea cere cunoașterea credinței. Și duhovnicește putem accepta lipsa lor de reacție față de atacul ecumenismului. Așadar iconomia se mișcă și ea între primirea celor care cunosc Ortodoxia, dar nu iau atitudine în fața ereziei și a face concesii chiar și celor care nici măcar nu cunosc bine dreapta credință, dar nici nu susțin pe ecumeniști.
În rezumat, este firesc ca orice membru al Bisericii să reacționeze față de atacurile ereziarhilor, dar fără să aibă ostilitate față de cei neutri și să-i declare și pe ei eretici sau să rupă comuniunea cu ei, ci să aibă dragoste și să-i tragă în sus spre conștientizarea și trăirea dreptei credințe. Iar pe promotorii ecumenismului, în general ierarhi, este normal să-i demaște și să-i combată teologic pe măsura pregătirii sale duhovnicești, până la înfruntarea prin oprirea pomenirii.
Deși unii susțin că ecumenismul semnat în Creta se stinge de la sine, nu este dăunător și ar fi mai potrivită o atitudine de ignorare decât una care ne pune în primejdia de a cădea în shismă prin reacții exagerate, consideră că nu stau așa lucrurile. Hotărârile cretane nu pot fi trecute cu vederea din simplul motiv că nu există nici un alt Sinod tâlhăresc în istoria Bisericii care să fi rămas necondamnat. Au existat învățături greșite, rătăcite, dar care s-au stins de la sine prin combaterea lor teologică, însă hotărârile sinodale nu au fost niciodată lăsate nesancționate, fiind oficiale și asumate. Așa și astăzi, deciziile din Creta pot fi scoase de la naftalină în viitor și aplicate cu pretenție de adevăr, de vreme ce nu a existat opoziție față de ele hotărâtă. De aceea indiferența nu este justificată, nu poate fi socotită o iconomie.
Puterea întreruperii pomenirii
Gestul de a opri pomenirea episcopului nu are valoare în sine, ci este corelat cu combaterea teologică a ereziei aflate în dispută. Respingerea bine documentată a ecumenismului capătă mai multă forță prin ruperea comuniunii cu episcopul, arată fermitate și punctează gravitatea problemei. Nu mai este o discuție cu mize minore, ci una de cel mai înalt grad. Însă trebuie să existe corelația aceasta, între argumentația teologică solidă și luarea de atitudine bisericească. Lipsa primeia duce la o ruptură nejustificată, neconcludentă, iar lipsa celei de-a doua lasă controversa la un nivel de ignorat.
Așadar este necesară în primă instanță o combatere teologică bine articulată, care eu zic că lipsește astăzi sau cel puțin nu e bine scoasă în față. Astfel, discuțiile pe tema folosirii termenului de „biserică” pentru eretici sunt mărunte și neconvingătoare fără a se puncta că eterodocșii au fost considerați literalmente membri ai Bisericii prin teoria ramurilor sau a „Bisericilor nedepline” . Iarăși, organizarea defectuoasă nu e un motiv de rupere și de scos în prim-plan, cât îndeosebi deciziile neortodoxe, care au fost favorizate de ea. De exemplu, Mitropolitul Ierotheos Vlachos a marșat mult pe termenul tehnic de „biserică” atribuit ereticilor în articolele sale publice, dar abia în referatul depus la Sinodul grecesc (pct. 3.iii) a punctat precis în ce constă caracterul eretic al documentelor cretane, fapt care nu a mai fost pus pe tapet la fel de intens. Toate acestea și multe altele fac ca dezbaterea dogmatică să fie încă neclară și defectuos articulată și, în consecință, greșelile din Creta nu sunt conștientizate, punct din care ar fi trebuit să-și tragă puterea întreruperea pomenirii, dar care acum o slăbește.
Pe lângă claritatea dogmatică, un alt aspect care dă credibilitate întreruperii pomenirii este unitatea celor care recurg la ea. Sau, dimpotrivă, dezbinarea lor stârnește neîncredere. Deși ea nu este de grup, coeziunea celor ce o aplică ar arăta că sunt mânați de un duh bun și unitar, care dă limpezime și o soluție la dezbinarea adusă de rătăcirea ecumenismului. Iar dezbinările și dezacordurile nu arată decât absența lui Dumnezeu și prezența unui duh schismatic.
Aici trebuie menționat faptul că duhul de schismă a fost răspândit în lume în ultimul secol și reprezintă un pericol real și o tentație ispititoare pentru nepomenitori. Căderea în concepțiile extremiste duce la fărâmițare, slăbire și discreditare. Aceasta este o cale pătimașă, nu o reacție de imunitate duhovnicească și de însănătoșire adevărată. Schisme au mai existat ca împotrivire la minusurile din Biserică, dar nu au reprezentat decât un nou pericol. Așa au fost novațienii, donatișii, encratiții ș.a.
Faptul că apar erori de poziționare nu este de mirare. Chiar eu pot recunoaște că am făcut câteva, deși am fost cât se poate de atent la aceasta. Spre exemplu, în scrisoarea de întrerupere a pomenirii am afirmat că mă îngrădesc de erezie, deși acum îmi dau seama că îngrădirea este doar de comuniunea cu episcopul. Capacitatea de a revizui diferite aspecte ar arăta seriozitate și smerenie, lipsa orgoliilor.
În concluzie, consider că mărturisirea prin oprirea pomenirii este oportună și o necesitate în momentul de față, când asaltul asupra Ortodoxiei este tot mai întețit. Așadar este logic să apelăm la „armamentul cu care ne-au înzestrat Sfinții Părinți” (Pr. Teodor Zisis, Îngrădirea nu este schismă, p. 17), și nu doar să „aruncăm câteva focuri de armă”. O atitudine atât de timorată nu ar face decât să permită înaintarea ecumenismului. Însă este necesar ca folosirea acestei măsuri să fie făcută pe potrivă, în duhul cel bun, nu din patimă și opoziție schismatică sau din îngustime la minte.
Respingerea candidaturii lui Călin Georgescu, direct prin decizia BEC, a fost surprinzătoare pentru mulți, chiar și pentru cei care se așteptau la ce e mai rău.
Decizia BEC este scandaloasă dincolo de orice măsură. Participanții au divulgat că deliberările s-au axat pe discutarea unei presupuse anexe la o declarație de avere în vreme ce considerentele redactate de judecătorul ÎCCJ membru BEC au vizat chestiuni de fond, neluate în discuție.
Adăugăm aici că Toni Greblă a fost demis de putere cu o săptămână în urmă, cel mai probabil în pregătirea acestei fărădelegi.
În esență, decizia BEC susține că lui Călin Georgescu nu îi poate fi acceptată o nouă candidatură cât timp el este pricina anulării alegerilor anterioare. Asta deși anularea alegerilor nu i-a fost imputată prin Decizia CCR din 06.12.2024 și nici nu a fost dovedită răspunderea personală a acestuia pentru faptele presupus nelegale.
O astfel de fărădelege a generat proteste, pentru care puterea s-a pregătit inclusiv cu canistre de benzină în scopul incendierilor demonstrative.
Apoi, aseară s-a consumat rețeta clasică de spart manifestații prin tactica agenților provocatori.
Din păcate pentru noi, această tactică funcționează fără greș. Chiar dacă participanții au încercat să îi izoleze pe scandalagii și chiar dacă au apelat la forțele de ordine să îi extragă din mulțime, chiar live pe Tiktok, provocatorii au fost lăsați să își îndeplinească misiunea.
Autoritatea de stat ne propune un regim al minciunii la vedere pe care întreaga societate ar trebui să îl repudieze. Am intrat în stalinism 2.0 iar ofertele spre conlucrare, colaborare, înavuțire, sinecurizare, vor curge dimpreună cu arestările, concedierile, maculările și uciderile aferente.
Credincioșii ortodocși sunt chemați să mărturisească sau, pentru cei mai slabi, să nu (se) mintă. Toți vom fi siliți să conlucrăm cu minciuna prevalentă, legalizată, oficializată. Generația noastră a pierdut, a risipit și a compromis libertatea. Suntem chemați să ne ridicăm.
Totodată, înțelept este să nu ne risipim puterile sufletești și să nu intrăm în competiții-capcană pre-gătite de autorități.
Mi se pare esențial de privit evenimentele de astăzi prin lentila anilor ’50 ai secolului trecut, când stalinismul s-a instaurat împotriva voinței poporului, la adăpostul speranței post-belice de mai bine.
Și atunci și acum presa de sistem va domina atât cantitativ cât și calitativ fondul problematizărilor. Mulți așa-ziși suveraniști vor iniția diverse negocieri și adaptări de acomodare cu minciuna noului regim politic. Dictonul „Garda merge înainte prin partidul comunist” va trăi un alt răsărit.
Cenzura ce se implementează în următoarele zile va fi una clasică (dacă o putem numi astfel) pe bază de catalog de teme și index de persoane.
Așa cum candidatura lui CG va fi interzisă indiferent de procedura sau ciclul electoral, o sumă de persoane vor fi efectiv șterse din viața publică atunci când vor depăși pragul prestabilit de relevanță/notorietate de nișă.
Opțiunile tehnice împotriva cenzurii online sunt firave și presupun costuri ridicate de accesibilitate.
Temele, ideile și convingerile proscrise sunt în principal cele circumscrise naționalismului, redefinit ca extremă dreaptă. Ca element de noutate eu notez utilizarea etichetei de „ortodoxism” pentru a sancționa orice opinie politică emisă sau corelată cu perspectiva practicantă a ortodoxiei. Ecumenismul va redeveni criteriu filtrant pentru acces în spațiul public.
Tot ca în anii ’50 vor redeveni importanți infiltrații și agenții provocatori. Canistrele de benzină de tip Diamandescu au corespondent în plan politic și ideologic și sunt apte să distrugă prin incendiere orice edificiu intelectual. Dezbinarea programatică își va continua eroziunea.
Crucial mi se pare a conștientiza că în anularea alegerilor nu este vorba despre un incident pasager, ci despre continuitatea demersurilor plandemice de restrângere a drepturilor civile și politice și de trimitere în desuetudine a garanțiilor constituționale.
Spre deosebire de stalinism și de alinierea ideologică obligatorie, tirania de azi și mâine tolerează acele opțiuni contradictorii și cacofonice care nu amenință controlul lor asupra noastră.
Față de toate acestea riscul sleirii sufletești vine prin frică și prin îndreptățirea minciunii. Riscăm să credem că e dreaptă orice raționalizare provenită de la autoritate. Riscăm să căutăm salvarea materială sau profitarea de contextul politic confuz.
Riscăm să acceptăm pasivitatea și indiferența ca direcție înțeleaptă de urmat. Să nu fie!
Duminica Ortodoxiei, biruința asupra ereziilor (Imagine: Newsit)
În Duminica Ortodoxiei, prima din Postul Mare, cinstim pe cei care s-au luptat pentru apărarea dreptei credințe și conștientizăm pericolul ereziilor. Din aceasta învățăm că păzirea neștirbită a dogmelor este vitală pentru viața veșnică. Nu e vorba despre un efort teoretic și abstract, ci de trăirea învățăturii lui Hristos fără a o transforma într-o predanie omenească. Nu atât înțelegerile greșite sunt respinse, cât cugetul decăzut care nu poate primi deplin și păstra nealterate cuvintele Domnului. Nu cinstim atât retorica Sfinților care au formulat dogmatic adevărul împotriva ereticilor, cât râvna lor pentru înțelegerea luminată de Dumnezeu și cunoașterea duhovnicească prin care primim viața veșnică.
Consider că este util a puncta anumite aspecte: 1. dogmele nu sunt teoretizări raționale, ci cugetări sfinte în care este ascuns și prin care lucrează Dumnezeu, 2. deformarea învățăturii de credință stă în strânsă legătură cu îmbolnăvirea sufletească, 3. morala, dragostea și orice faptă desprinse de dreapta slăvire a Domnului nu sunt mântuitoare și 4. abaterea de la dreapta credință este capitală și a fost mereu sancționată prin excluderea din Biserică, pe când căderile morale nu duc la ruperea de ea.
1. Dogmele sunt cuvinte pline de viață, nu sisteme teoretice logice
După cum spune Însuși Hristos, cuvintele Sale, adică învățăturile evanghelice ale Bisericii, sunt duh și sunt viață (In. 6:63). Împlinirea lor este hrană nemuritoare pentru suflet, aduce viața veșnică în duhul și-n inima credinciosului. Iar acestea nu sunt pur și simplu porunci morale, ci dogme și descoperiri despre Dumnezeu și despre împărăția Lui, care luminează și înviază duhul și inima pentru a învăța să se ferească de rău și să iubească binele autentic.
Fundamentele credinței sunt deprinse în cadrul unei anumite spiritualități, nu pur și simplu prin puterea minții, ci prin viața de rugăciune. După cum scrie Sf. Vasile cel Mare, cunoștința duhovnicească este diferită de celelalte științe prin faptul că la acelea este mai întâi credința (spre ex., că „A” se citește și se pronunță astfel), iar apoi cunoașterea, pe când în cele duhovnicești cunoașterea elementelor de doctrină este urmată de credință, din care izvorăște închinarea (Epistola 235).
La rândul lor, formulările dogmatice exprimă spiritualitatea din spate, nu sunt abstacții goale. Distorsionarea învățăturilor de credință afectează și, mai înainte de aceasta, vine dintr-o spiritualitate defectuoasă. Din această cauză, miza corectitudinii dogmatice este una foarte mare, vitală și ea nu stă în cuvinte și expresii, ci în sensul și duhul din spatele lor.
Luptele doctrinare care au avut loc de-a lungul timpului au făcut să fie stabilite diferite dogme împotriva ereziilor care atacau anumite puncte de credință, distorsionând în felul acesta ansamblul ei. Astfel, s-a născut o știință teologică destul de abstractă prin definiții cât mai precise rațional pentru a evita confuziile și falsificările. Însă înțelegerea cu mintea a acestor finețuri nu scoate la iveală prin sine viața care este ascunsă în învățătura evanghelică. Deși folositoare această știință, ea trebuie încadrată în trăirea personală pentru a nu rămâne moartă și lipsită de duh și de harul dumnezeiesc. Mai bine spus, nu este folositor a cunoaște doar punctele aflate în dispută, ci tot ansamblul predaniei apostolice, care, la rândul ei, trebuie primită prin trăire, nu cu indiferență.
Insistența găsirii unor formulări cât mai clare și care să excludă răstălmăcirile vine din nevoia de a face o departajare față de diferitele devieri. Esențială nu a fost cearta în cuvinte, ci prinderea corectă a sensurilor. Spre exemplu, termenul omousios=deoființă a fost inițial condamnat odată cu ereziile lui Pavel de Samosata, dar apoi, peste un secol, a fost adoptat la Sinodul I Ecumenic cu alt sens împotriva înțelegerii ariene. La fel, Sf. Chiril al Alexandriei a vorbit inițial despre o fire a lui Hristos compusă pentru ca mai apoi să se ajungă la o exprimare care să excludă contopirea celor două firi ale Lui, adică: două firi într-un Ipostas. Din toate acestea trebuie să rămânem nu neapărat cu terminologia, ci cu înțelesurile din spatele ei. De aceea unii pot ajunge la o credință curată fără să fie la curent cu decantările teologice din tezaurul Bisericii, dar prinzând duhul autentic. Pe când alții se întâmplă să rămână goi de viața din spatele cuvintelor și chiar cu înțelegeri raționale defectuoase.
2. Ereziile au în spate un duh strâmb
Credința nu poate fi primită de oamenii trupești, nu încape în logica gândirii lor, ea fiind cerească, prin descoperire de la Dumnezeu și necesitând ruperea de alipirile pământești și doirea după împărăția de sus. De aceea spunea Mântuitorul: „De ce nu puteți înțelege vorbirea Mea? Pentru că nu puteți să ascultați (împliniți) cuvântul Meu” (In. 8: 43) sau: „Cum puteți voi să credeți, când primiți slavă unul de la altul și slava cea de la Unul Dumnezeu n-o căutați?” (In. 5: 44). Iar Apostolul Pavel arată că deraierea în credință provine din înțelegerea strict omenească: „O, Timotei, păzește ceea ce ți s-a încredințat ție, întorcându-te de la pângăritele vorbiri deșarte și de la împotrivirile cunoașterii cu nume mincinos, pe care unii proclamând-o, au rătăcit în credință” (1Tim. 6: 20-21) și în altă parte: „Nu suntem ca cei mulți, care strică (negustoresc) cuvântul lui Dumnezeu” (2Cor. 2: 17).
Însăși Evanghelia lui Hristos a fost puțin înțeleasă de cei ce-L ascultau deoarece ea necesita eliberarea de concepțiile superstițioase și pământești, pe care le preferă adesea oamenii. În felul acesta, cuvântul Domnului este anulat și înlocuit cu datini omenești (Mc. 7: 13) și cu înțelegeri distorsionate despre diferite aspecte, cum ar fi învierea morților, legile căsătoriei, slujirea lui Dumnezeu ș.a. Apariția unor formațiuni separate pe baza unor doctrine aparte, cum erau fariseii și saducheii, a fost un fenomen timpuriu. Chiar și creștinii erau socotiți o sectă sau eres/erezie inițial de către iudei (cf. Fapte 24: 5).
Apoi s-au ivit și în sânul creștinismului erezii chiar din timpul apostolilor. Despre aceștia dă mărturie Apostolul Petru, care vorbește despre „erezii pierzătoare” (2Pt. 2: 1) sau Sf. Ioan Evanghelistul, care face referire la apariția a mulți antihriști ce ieșiseră dintre creștini (1In. 2: 19), care negau venirea lui Hristos în trup. Mai târziu scrie și Sf. Ignatie Teoforul despre dochetiții aceștia, care considerau că Domnul a pătimit și a trăit în aparență. Se mai cunosc tot din vremea apostolilor ereticii iudaizanți, condamnați la Sinodul apostolic, și nicolaiții. Iar un eretic de seamă, care a devenit reper peste timp, a fost Simon Magul, pe care ulterior Sf. Irineu de Lyon îl prezintă ca prototip al ereticilor.
Mai apoi Arie a devenit cel mai cunoscut rătăcit prin faptul că a fost condamnat la primul Sinod Ecumenic. Însă șirul ereticilor nu a început cu el, nici nu s-a sfârșit la el. Dar toți au drept caracteristică faptul că au distorsionat adevărul pentru faimă sau de dragul unor avantaje, nemulțumindu-se cu slava cea de sus, ci căutând pe cea de jos. Așa se face că ereziile ca grupări și sisteme religioase distorsionează revelația dumnezeiască, înlocuind-o cu înțelegeri trunchiate din neputința de a se supune Evangheliei cu tot sufletul.
Sf. Ignatie Teoforul exprimă foarte succint pericolul ereziei: „Ereticii, pentru a părea vrednici de crezare, amestecă pe Iisus Hristos cu propriile lor gânduri întocmai ca cei care dau băuturi otrăvitoare amestecate cu miere și vin; cel care nu știe ia cu plăcere băutura otrăvitoare și moare din pricina acelei rele dulceți. Feriți-vă de aceștia!” (VI, 2 – VII, 1).
3. Morala derivă din învățătura dogmatică
Credința mai este important să fie dreaptă pentru că din ea izorăște conduita morală. Ea duce la frică de Dumnezeu și la un comportament adecvat. După cum scrie Sf. Ioan Damaschin, „Credința se încearcă prin fapte” (Dogmatica, cartea a patra, IX), ca un ecou al zicerii apostolice: „credința fără fapte este moartă” (Iac. 2: 26). Mai mult, ea dă puterea de îndreptare, face loc lui Dumnezeu să lucreze în suflet. Iar o credință strâmbă nu este de folos, după cuvântul Domnului, Care spune după proorocul Isaia: „În zadar mă cinstesc învățând învățături ce sunt porunci ale oamenilor” (Mt. 15: 9).
Așadar morala depinde de învățătura dogmatică în două aspecte fundamentale. Reperele morale trebuie să fie corecte, nu trunchiate și deformate, iar pe de altă parte, fără o cinstire sănătoasă a lui Dumnezeu, nu primim în chip nevăzut puterea de îndreptare de la El pentru a împlini cele bune. Cele ce sunt cu neputință la oameni sunt cu putință la Dumnezeu (Lc. 18: 27) prin har, adică a trăi conform poruncilor Lui, fără abateri.
Dreptatea este din credință, pe când viețuirea morală fără credință este supusă patimilor și slăbiciunilor. Reperele și silința spre bine necreștine sunt la un nivel material sau de ordin spiritual greșit. Legea civilă sau rușinea de oameni sau năzuințele de elevare spirituală orientale sunt mult inferioare și chiar false în raport cu cerințele lui Hristos de a ne păzi nu doar de faptele rele, ci și de gânduri (predica de pe munte, cap. 5 al Evangheliei după Matei). Dacă nu există Judecată viitoare, binele omenesc este precar, formal și nevolnic. Dacă nu există har necreat, năzuințele spirituale vor fi rătăcite și lipsite de lumina Duhului Sfânt.
Biruirea păcatului și a patimilor nu se realizează la întâmplare. Este nevoie de silință, dar nu doar la nivel exterior, ci ca frământare și neliniște bună. De altfel, prima piedică în calea dreptății este neștiința sau ignoranța. Iar cel care are căutarea cea bună va afla adevărul, Dumnezeu îl va călăuzi. De aceea, majoritatea celor care-și păzesc conștiința ajung și la cunoașterea drept-slăvitoare.
Desigur că poruncile lui Dumnezeu sunt grele, ca și cum ar scoate sufletul din om (In. 10: 24). Ele nu pot fi împlinite oricum, ci necesită luarea crucii, lepădarea de toate. Chiar și prin credință curată sunt anevoie de păzit, dar fără această dispoziție simplă, de copil nevinovat (Mt. 18: 3), fără de vicleșug (In. 1: 47), nimeni nu poate dobândi împărăția lui Dumnezeu în sufletul său. Gândurile omenești amestecate în cunoașterea Domnului, care nu vin din curățirea gândirii de patimi, viciază și virtuțile.
4. Păcatul ereziei a fost mereu sancționat de Biserică prin excluderea din ea, pe când abaterile morale nu au aceeași gravitate
Toate păcatele ne despart de Dumnezeu, de harul Lui. Toate îl lipsesc pe om de putința de a participa la slujbe dacă rămâne în ele și nu se pocăiește de ele. Dar cel ce cade în erezie este exclus din comuniune definitiv și e primit, dacă se întoarce, prin mirungere. Păcatele comune nu duc la excomunicarea de acest fel, oricât de grave ar fi.
Aceasta este tradiția dintotdeauna a Bisericii, de la apostoli, de a excomunica pe eretici și a-i socoti în afara ei. Apostolul Pavel vorbește despre iudaizanții din vremea lui că iau chip de apostoli (2Cor. 11: 14), nefiind în realitate. Apostolul Ioan scrie despre dochetiți că ieșiseră dintre ei. Sf. Ignatie Teoforul insistă pe legătura cu clerul și a nu intra în legătură cu ereticii din acea vreme. Sf. Iustin Martirul exemplifică la vremea sa mai multe grupări de eretici, care-și luau denumirea de la întemeietorul lor: marcioniți, valentinieni, basilideni, saturnilieni (cf. Dialogul cu iudeul Tryfon, cartea I, 35). Cel mai clar, Sf. Ciprian al Cartaginei argumentează pe larg, în sec. al III-lea, că ereticii nu sunt în Biserică și nu au Taine și trebuie primiți prin botezare în caz că se pocăiesc. Iar tradiția ulterioară, consemnată de diferite Sinoade și în special de cele Ecumenice, confirmă faptul că ereziile au fost scoase în afara Bisericii.
Această atitudine decurge din cuvintele Mântuitorului de a ne păzi de învățătorii, de hristoșii și de proorocii mincinoși și a fi atenți la ei. A cerut și pază de aluatul fariseilor, adică de învățătura lor. Mai mult decât atât și mai precis, Biserica însăși este întemeiată pe piatra dreptei credințe, după cum a spus Hristos lui Petru (Mt. 16: 18), nu pe concepții aproximative despre Dumnezeu. Pur și simplu păstrăm și noi această atitudine primită de la apostoli, de a ține dreapta credință ca o condiție indispensabilă pentru apartenența la Biserică.
Mai trebuie spus că ereziile sunt împotriviri față de adevăr și distorsionări ale lui. Altceva este lipsa cunoștinței și greșelile dogmatice din lipsa de instuire. Acestea din urmă nu scot pe om din Biserică. Ba chiar există exemple de oameni sfinți care au avut convingeri greșite (de ex., că Melchisedec a fost Hristos, că Dumnezeu are chip uman, că Sfintele Taine sunt simboluri figurate), dar care aveau har de la Dumnezeu și care s-au îndreptat atunci când au aflat adevărul.
Pe de altă parte, nici ereziile nu-l despart pe om de Biserică în mod automat, ci în măsura în care o părăsește el din cauza acelor convingeri care îl trag afară sau când este exclus la modul oficial. Abia condamnarea sinodală pecetluiește cugetul eretic ale celui în cauză. Până atunci, este încă membru deplin, chiar cu diferite ranguri în Biserică, așa cum au fost unii Patriarhi sau episcopi. Un caz care ilustrează acest fapt este al Fericitului Teodoret al Cyrului, care a fost un opozant al Sf. Chiril al Alexandriei, practic eretic, dar care a renunțat la rătăcirea sa în fața Sinodului IV Ecumenic și a fost păstrat în scaunul său episcopal, la un pas de anatematizare.
Un alt aspect este acela că există erezii necondamnate sinodal pentru că nu a apărut necesitatea aceasta. Spre exemplu, antropormofismul nu a fost anatematizat în vreun Sinod pentru că a fost suficientă combaterea lui teologică pentru a fi abandonat. La fel și concepțiile eronate despre Împărtășanie ca fiind trupul mort al Mântuitorului care învie în cel ce o primește nu au avut parte de condamnări sinodale, dar au fost respinse de conștiința bisericească.
Însă ereziile declarate și impuse prin diferite Sinoade tâlhărești au avut toate parte de condamnări la același nivel, adică sinodal. De aceea consider că și Sinodul din Creta va trebui să aibă parte de o respingere tot la nivel sinodal pentru erezia ecumenismului parafată în documentele sale și pentru toate celelalte rătăciri.
În concluzie, vigilența în credință și înțelegerea cea bună constituie sufletul vieții autentice bisericești. Iar aceasta nu trebuie să fie o bifare formală, de birou, din vârful buzelor sau cu mânie proletară, ci cu frica de a nu ne pierde sufletele în ghearele înșelărilor care pândesc pe calea mântuirii atât de-a dreapta, cât și de-a stânga. Cei ancorați în credință trebuie să aibă puterea și dragostea de a trage după ei pe cei șovăielnici și neîntăriți ca să nu fie înghițiți de erezii, ci să fie atrași de partea bunei cinstiri de Dumnezeu.
Din nefericire, linia generală urmată de majoritatea nepomenitorilor nu s-a axat atât de mult pe combaterea ecumenismului, cât pe comuniunea cu episcopii ecumeniști și întreruperea pomenirii lor. Deși am scris mai multe articole din diferite unghiuri pe acest subiect, am decis să mai abordez această temă încă o dată ca un răspuns care este deschis spre dezbatere față de un comentariu recent (postat la un articol care nu se pretează acestei discuții), ce conține o idee scoasă adesea la înaintare. Aceasta ar putea fi concentrată în propoziția: „Credincioșii și clericii nu participă la aceste trădări sau la ecumenismul adoptat de Biserică, (legiferat) și nu sunt membri ai CMB, doar dacă se delimitează/îngrădesc de erezia (ecumenism) în care au fost atrași, lucru care se realizează doar prin întreruperea comuniunii cu ecumeniștii”.
Apoi menționez că mi se pare de bun simț opinia Pr. Claudiu Buză că vinovăția de a pomeni în continuare pe episcopii semnatari ai ecumenismului constă în indolență, în lipsa de reacție față de ceva nociv. Nu e vorba despre o lipsire de har sau părtășie și validare a ereziei, ci de neluarea unei atitudini față de primejdia venită în sânul Bisericii prin adoptarea unor învățături ecumeniste eretice.
Confuzia dintre credința episcopului și a Bisericii
Faptul că episcopii au semnat documente eretice și nu se dezic de acestea este indiscutabil. Deci ei înșiși au devenit pomotori ai unei erezii, anume ecumenismul în forma parafată la Sinodul din Creta și în regulile CMB. Toți sinodalii români au validat aceasta la Sinodul BOR din toamna anului 2016.
Pe de altă parte, în comentariul menționat, de la care am pornit acest articol, se face afirmația: „Ratificarea celor două rătăciri (Creta=CMB) a fost făcută prin nerespectarea tradiției ortodoxe și prin adăugarea la ea a ereziilor, care în mod clar anulează ortodoxia”. Această opinie nu-mi pare a fi dovedită de fapte concrete. Dimpotrivă, există unele afirmații care o contrazic.
Spre exemplu, chiar broșura emisă de Patriarhie prin care sunt combătuți nepomenitorii și validate deciziile Sinodului din Creta afirmă că ereticii s-au despărțit de Biserica cea una a lui Hristos (p. 33). Chiar și în scrisoarea deschisă a IPS Teofan de după Sinodul din Creta se face o delimitare de teoriile ecumeniste (a ramurilor, a pierderii unității Bisericii…). Există și alte poziționări împotriva ecumenismului și nu avem de-a face cu o prigonire generalizată a celor ce nu-l acceptă.
Este adevărat că ierarhia are o înclinație puternică spre ecumenism și-l favorizează. Chiar și broșura patriarhală tocmai menționată, deși are și idei ortodoxe, validează deciziile Sinodului din Creta, care sunt eretice-ecumeniste. Înainte de ea, IPS Teofan făcea la fel în scrisoarea sa, asumându-și deschis susținerea Sinodului, deși afirma în paralel și condamnarea teoriilor greșite. Altfel spus, de frica sau rușinea poporului credincios, există o atitudine duplicitară a sinodalilor, fiind atât de partea dreptei credințe, cât și a ecumenismului. Iar în balanță cântărește mai mult adeziunea lor oficializată la deciziile sinodale din 2016.
Însă trebuie apreciat coect dacă aceste decizii sinodale schimbă sau nu credința Bisericii. Ierarhii în mod cert aderă la ecumenism oficial, dar au reușit să modifice Crezul (nu neapărat în formulări, dar măcar la nivel de înțelesuri)?
Faptul că Sinodul din Creta nu a strâns adeziunea tuturor Bisericilor Locale Ortodoxe înseamnă că documentele semnate nu devin normative pentru întreaga Biserică la nivel panortodox. Apoi Bisericile semnatare nu și-au schimbat Crezul lor prin dezicerea de tradiția dogmatică anterioară, nu au rupt comuniunea pe acest motiv cu cei absenți pentru a forma o structură bisericească cu o nouă dogmă. Dimpotrivă, se păstrează comuniunea cu cei ce nu aprobă sau chiar critică textele din Creta, iar acest fapt dovedește că nu s-a ajuns încă la implementarea acestei modificări.
Doar dacă toată Ortodoxia ar fi acceptat teoriile ecumeniste, atunci am fi avut de-a face cu o strâmbare dogmatică a Simbolului de Credință. Acest principiu îl vedem la Sinoadele Ecumenice, care ele singure puteau parafa credința prin conformarea tuturor la dogmele acceptate și doar în situația în care erau receptate peste tot de credincioși. De aceea au și existat lupte de aprobare a lor sau de respingere.
Derapajele dogmatice ale ierarhilor nu-i fac automat surse de erezie
Situația aceasta anormală nu o putem tranșa noi prin decretarea că faptele sunt contradictorii și se exclud reciproc și, prin urmare, episcopii nu mai sunt ortodocși, iar noi îi urmăm în rătăcirea lor.
Până la o decizie sinodală, episcopii în cauză își păstrează statutul și aceasta este practica bisericească de-a lungul veacurilor, validată îndeosebi de Sinoadele Ecumenice, care nu-i tratau pe eretici ca fiind în afara Bisericii, ci ierarhi valizi și recunoscuți, dar pasibili de cercetare și condamnare.
Trebuie stabilită o ierarhizare a declarațiilor și adeziunilor episcopilor. Există fapte care îi fac automat eretici și alte fapte care contravin cu statutul lor, dar nu constituie motive de destituire de la sine. Spre exemplu, unirea și comuniunea deschisă cu Confesiuni eretice îi lipsesc efectiv de scaun, cum s-a întâmplat cu uniați, cu cei ce au acceptat unirile cu catolicii de la Lyon (1274) și Ferrara-Florența (1439). Dar acum nu s-a întâmplat așa ceva.
Chiar și deraierile dogmatice, nu doar cele morale și administrative, nu sunt motive de suspendare automată a episcopului. Singura diferență este că pentru abaterile de credință episcopii pot fi sancționați de clerici prin întreruperea pomenirii la slujbe, pe când pentru celelalte greșeli nu este permisă această reacție de împotrivire.
Mai mult decât atât, greșelile arhiereilor nu se transmit asupra clericilor inferiori și credincioșilor prin pomenirea lor la slujbe. Aceasta din simplul motiv că nici credința episcopului, când este corectă, ea nu este împropriată de cei de sub el, ci cea a Bisericii pe care o reprezintă episcopul, pe care a primit-o, la rândul lui, prin succesiune apostolică de la Hristos Însuși.
În fine, nu cred că se poate concepe ca doar câteva Biserici Locale în întregimea lor (clerici și mireni) să aibă credință diferită de Biserica Ortodoxă în ansamblul ei, atâta vreme cât fac parte încă din ea și nu s-au delimitat de celelalte Biserici surori. Există situația din prima perioadă a iconoclasmului, când Constantinopolul s-a individualizat de ceilalți și chiar Roma a rupt comuniunea cu el și totuși abia Sinodul VII Ecumenic a tranșat problema și chiar a primit ca ierarhi deplini pe arhiereii din capitala bizantină, cu toate că erau sub anatema romanilor.
Demarcarea abstractă a unei întregi Biserici, cum ar fi cea Română, și ruperea ei de ansamblul Ortodoxiei și de Crezul general este o idee neclară. Consider că este confundată încercarea de a strâmba dogmele cu reușita acestui demers. Da, se vede limpede că există o tentativă și o presiune de a deturna dreapta credință spre ecumenism și sunt condamnabili cei care fac asta. Însă nu s-a reușit încă deplin acest lucru.
Părtășia la erezie
Un alt aspect este acela că nu există diferență între părtaș la erezie și eretic. În afară de faptul că cel ce se face părtaș nu a venit el cu ideea, este la fel de eretic ca cel ce a făcut afirmațiile dogmatice greșite.
Dar părtășia se realizează în mod concret, nu prin deducții implicite. Spre exemplu, ierarhii care nu au fost prezenți la Sinodul din Creta, dar au semnat la București receptarea lui sunt la fel de răspunzători. Sau preoții care promovează Sinodul în parohii sau în particular și sunt de acord cu el sunt la fel cu semnatarii de acolo. Pe de altă parte, pomenirea la slujbe nu se face pentru a valida unele hotărâri particulare, oricât de oficiale, ci pentru a arăta supunerea ierarhică bisericească și pentru a semnala că credința și cultul liturgic sunt săvârșite pe baza unei predanii care vine prin superiorul pomenit. Pe scurt, avem în pomenire afilierea la o Biserică ce are ierarhie, cult și dogme. Iar aceasta nu presupune și părtășia la tot ce contravine în mod particular la cele trei elemente, fie că vine de la episcop sau Sinod.
Comuniunea cu episcopul nu este un fapt particular, ci o încadrare în Biserică. Nu vorbim de o comuniune specială cu episcopul, ci de o relație din cadrul Bisericii, care nu ține de persoana ierarhului, ci de valorile Bisericii din care facem parte. Așezarea prin pomenire în ierarhia actuală a Bisericii ne arată că suntem membri ai ei, de aceea este esențială aceasta la slujbe.
Cele patru Biserici Locale absente de la Sinodul din Creta au arătat că nu se fac părtașe la hotărârile lui prin deciziile lor sinodale. Două chiar le-au condamnat deschis ca eretice. Acestea păstrează comuniunea în cadrul general, din care este exclus Sinodul. Aceasta exclude orice părtășie a lor.
Este adevărat că atitudinea corectă ar fi fost ca aceste Biserici să rupă comuniunea sau măcar să provoace la o discutare și rezolvare a problemelor generate de Sinodul din Creta. Este foarte plauzibil că nu fac aceasta din credință șubredă și din calcule omenești. Totuși nu pot afirma răspicat că rămân fără o reacție categorică din considerente ecumeniste. Poate ar trebui să le fie cerut un răspuns, o poziționare mai fermă, dar se pare că nu are cine să facă nici acest demers.
Aderarea la CMB
Consiliul Mondial al Bisericilor nu este o structură supra-bisericească, ci una care adună așa-zisele Biserici (Confesiuni) într-un for mai mare sub un anumit crez, precizat în statutul și regulile lui.
BOR a intrat în acest Consiliu în 1961. Decizia de atunci a fost una a ierarhiei din vremea comunistă. De atunci au existat Părinți cu viață sfântă și mântuire în Biserica noastră.
În statutul CMB se precizează că fiecare participant acceptă faptul că ceilalți sunt membri ai Bisericii lui Hristos mai deplin sau cu lipsuri. Această angajare este o erezie care neagă unicitatea și granițele adevăratei Biserici păstrată în Ortodoxie. Avem de-a face cu o viziune protestantă.
Dincolo de aceasta, nu cred că poate spune cineva că nu mai există har în Biserică. Sfinți precum Paisie Aghioritul, Porfirie sau Iustin Popovici dovedesc contrariul. Chiar și Sfinți și Părinți ai Bisericii Române demonstrează că harul este prezent în Biserică în această perioadă.
Sinodul din Creta se dorea pasul prin care să fie validată sinodal această participare, cu argumentele aferente. Invers decât cum s-a întâmplat în Georgia, unde credincioșii s-au opus acelei decizii sinodale și au cerut una contrară, care a și survenit (1997).
Este o greșeală dogmatică enormă faptul că suntem sub umbrela CMB, totuși nu pot afirma că aceasta implică renegarea deplină a Crezului ortodox. Spun aceasta pentru că vorbim de o aderare făcută netransparent, care nu este implementată în rândul credincioșilor și care nu reprezintă o linie clară precum cea stabilită prin Sinoadele Ecumenice. Reprezintă o trădare pe ușa din dos, care nu a acaparat Biserica în ansamblul ei. Crezul pe care-l rostim are același înțeles pe care l-a avut dintotdeauna, anume că noi suntem Biserică și ereticii sunt în afară.
Nu în ultimul rând, argumentul cu privire la Sinodul din Creta este valabil și aici, anume că există Biserici Locale care s-au retras și nu mai participă (Georgia și Bulgaria, iar Serbia pentru scurt timp în 1997).
Deciziile Sinoadelor prind putere în măsura în care sunt receptate de popor
O ultimă idee pe care doresc să fie pusă în discuție în acest articol este aceea că deciziile Sinoadelor nu devin normative pentru Biserică decât în măsura în care sunt acceptate de ansamblul credincioșilor. Lucrul acesta îl spune răspicat Enciclica din 1848, când afirmă că poporul este păzitorul credinței și episcopii nu pot lucra împotriva voinței lor.
Așa se face că deciziile prin care am intrat în CMB sau semnăturile din Creta nu au valoare absolută decât în măsura în care sunt preluate fără rest în toată Ortodoxia. Ori lucrul acesta eu nu văd să se fi întâmplat. Chiar dacă opoziția este cam amețită și firavă, ea totuși există. Nu putem vorbi de o corupere a credinței decât în rândul unor membri ai Bisericii, fie din ierarhia superioară, fie dintre credincioșii de rând.
De aceea consider că nu trebuie să ne jucăm cu cuvintele și să spunem că s-a schimbat credința fără a aduce dovezi solide în acest sens. După cum nu putem vorbi de absența oricărui pericol ignorând faptele reale grave care se petrec sub ochii noștri și care ne afectează puternic.
Intenția mea nu este nicidecum de a promova indiferența, ci de a calibra bine și sănătos lupta împotriva acestor cancere care se află în sânul Ortodoxiei. Nu mi se pare constructiv să fim conduși de frici și opinii mitologice și fanatice, ci de principii clare, dogmatice, canonice și patristice. Chiar dacă se lucrează împotriva noastră cu manipulări și pârghii de control social, răspunsul nostru cred că nu ar trebui să iasă din granițele credinței conștientizate și documentate.
Articolul acesta chiar îl doresc ca o problematizare, deși pentru mine sunt lucruri sedimentate, dar orice opinie bine argumentată poate schimba perspectiva sau măcar să adauge ceva constructiv. Convingerile mele mă străduiesc să le formez nu doar prin studiere teologică, dar nu le impun nimănui. Hristos este adevăratul Păstor și Duhul Său va conduce pe cei cu inima curată la tot adevărul.
Cu toate că în Bucovina nu au fost înregistrate acaparări/transferări ale bisericilor de/către Biserica Ortodoxă a Ucrainei (BOaU) schismatică în afara a două excepții, în ultimul timp s-a încercat schimbarea acestei situații. Așa se face că zilele trecute au existat încercări de ocupare a parohiei din Hliboka și a catedralei din Cernăuți, dar credincioșii locali s-au adunat și au ripostat.
După cum consemnează relatările, ocupanții sunt veniți din regiunea Ivano-Frankovsk, acolo unde toate bisericile canonice au fost luate abuziv de către schismatici, fiind centrul fostei Galiții, zona în care există cei mai mulți naționaliști ucraineni și care în trecut a fost sub stăpânirea poloneză și presată spre catolicizare. De altfel, scopul luării bisericilor nu este unul religios, ci naționalist, sub acuzația că ortodocșii canonici sunt fideli Moscovei și străini de interesele Ucrainei.
Mitropolitul Longhin de Bănceni a îndemnat prin canalele de socializare pe credincioși să vină să-și apere bisericile.
Credincioșii din Catedrala din Cernăuți (Imagine: UJO)
Potrivit informațiilor de la Protopopiatul de Storojineț al BOUkr, un grup de activiști ai BOaU plănuiau să organizeze o adunare a comunității teritoriale din oraș.
După slujba săvârșită în biserici, credincioșii au mers în procesiune în centrul orașului, unde activiștii locali ai BOaU au organizat o adunare a acaparatorilor.
Raiderii au avut ca țintă două biserici ale Bisericii Ortodoxe Ucrainene din Bucovina de Nord – biserica cu hramul de Sfântul Mare Mucenic Gheorghe și biserica în cinstea Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril. De asemenea, s-a aflat despre un val întreg de falsificări de documente care urmează să confirme „tranziția” acestor biserici în altă jurisdicție.
Credincioșii Bisericii Ortodoxe Ucrainene au săvârșit împreună un parastas pentru ostașii căzuți. Totodată, grupurile de acaparatori din BOaU au organizat un miting la care au fost făcute declarații împotriva creștinilor ortodocși.
Enoriașii bisericilor din Storojineț au venit la administrația orașului, unde au luat cuvântul preoți ai eparhiei Bucovinei și Cernăuților, reprezentând diverse comunități, inclusiv de etnici români, precum și credincioși care și-au confirmat dorința de a rămâne în componența Bisericii Ortodoxe Ucrainene canonice.
935 de enoriași ai bisericii în cinstea Acoperământul Maicii Domnului (BOUkr) au protestat ferm împotriva încercărilor de confiscare a lăcașului ortodox.
S-a notat că participanți la vot erau într-adevăr enoriași ai bisericii Acoperământul Maicii Domnului.
La ora 15:00, preoții și credincioșii Bisericii Ortodoxe Ucrainene, purtând prapore, cruci și icoane, au organizat o procesiune Calea Crucii spre piața centrală a orașului pentru a-și declara public loialitatea față de Biserica Ortodoxă Ucraineană în fața tuturor celor adunați acolo.
Totodată, în piață, persoane fără legătură cu parohia Acoperământul Maicii Domnului a Bisericii Ortodoxe Ucrainene au votat în numele comunității trecerea acesteia în subordinea BOaU.
Paza angajată ne le-a permis credincioșilor să participe la acest miting.
După eveniment, părintele Dmitrie s-a adresat tuturor locuitorilor orașului Hliboca, oaspeților și observatorilor din raionul Hliboca:
„Frați și surori, pentru cei care nu cred că suntem majoritari! Cei care doresc să rămână în Biserica Ortodoxă Ucraineană, să votăm încă o dată! Tot ținutul Hlibocii să audă și să vadă!”.
UJO a informat mai devreme că pe 14 februarie, în orașul Hliboca, Bucovina de Nord, reprezentanții BOaU au organizat o adunare în cadrul căreia, potrivit presei locale, două comunități religioase ale Bisericii Ortodoxe Ucrainene – în cinstea Acoperământului Maicii Domnului și cu hramul de Înălțarea Sfintei Cruci – au fost „transferate în unanimitate” în structura lor.
Sute de enoriași ai catedralei au votat pentru loialitate față de BOUkr, iar în spatele catedralei, oameni necunoscuți în numele lor au transferat comunitatea către BOaU.
Pe 16 februarie 2025, la catedrala Sfântului Duh din cadrul Bisericii Ortodoxe Ucrainene a avut loc adunarea comunității religioase pentru a stabili statutul său jurisdicțional. Evenimentul a fost difuzat în direct pe pagina de Facebook a catedralei.
Catedrala a fost arhiplină. Sute de credincioși au votat să rămână în Biserica Ortodoxă Ucraineană sub conducerea Mitropolitului Onufrie.
După vot, Mitropolitul Meletie al Cernăuților și Bucovinei a spus că documentele finale bazate pe rezultatele adunării vor fi aduse la cunoștința Administrației regionale de stat din Cernăuți, Seviciului Securității din Ucraina (SBU) și Direcției Regionale de Poliție Cernăuți.
Comentând adunarea ținută de niște oameni necunoscuți lângă gardul catedralei în scopul de a transfera catedrala în jurisdicția BOaU creată de stat, arhiereul a spus că „impunitatea generează fărădelegea”.
„Astăzi, când există multe speculații, provocări și minciuni în jurul problemelor bisericești, fiți atenți la următoarele. În catedrala noastră, slujbele au loc în slavona bisericească și parțial în română, dar nu și în rusă, așa cum susțin unii. Catedrala noastră nu are nimic de-a face cu Federația Rusă, cu țara agresor, iar credincioșii catedralei noastre condamnă războiul Federației Ruse împotriva poporului nostru ucrainean. Îi ajutăm activ pe apărătorii noștri, pe soldații Forțelor Armate ale Ucrainei, printre care se numără mulți enoriași ai bisericii noastre. Ne rugăm pentru ei pentru că ne apără patria. Aici întotdeauna se înalță rugăciuni pentru odihna eroilor noștri care și-au dat viața pentru libertatea noastră, pentru victoria Ucrainei. În catedrala noastră nu se pomenește patriarhul Moscovei Chiril, pentru că condamnăm atitudinea acestuia față de războiul declanșat de Federația Rusă. Suntem Biserica Ucraineană a poporului ucrainean și dovedim acest lucru cu faptele noastre”, a subliniat mitropolitul Meletie.
UJO: OCU announces ‘transition’ of UOC cathedral in Chernivtsi
Autobuze cu numere de înmatriculare de Ivano-Frankovsk se adună în apropiere de catedrala BOU din Cernăuți.
„Preotul” controversat Roman Hryshchuk (care aparține, de fapt, de structura bisericească BOU-PK a lui Filaret Denișenko, n.n.), care a participat la zeci de cazuri de transferare a bisericilor BOU în Bucovina către BOaU, a anunțat pe pagina sa de Facebook un eveniment de „transferare” a Catedralei Sfântul Duh a BOU din Cernăuți. Acțiunea este programată să aibă loc pe 16 februarie în centrul orașului.
„Reamintim credincioșilor ortodocși bucovineni că această catedrală este inima a toată Bucovina și a toți locuitorii ortodocși ai Bucovinei au dreptul de a vota pentru eliberarea ei de sub ocupația Moscovei!” a declarat Hryșciuk, îndemnându-i pe locuitori să acționeze.
Între timp, Eparhia de Cernăuți-Bucovina a BOU a remarcat pe canalul ei de Telegram prezența unui mare număr de ofițeri de poliție și indivizi neidentificați.
„Este o adunare de oameni necunoscuți aproape de catedrală, autobuze înregistrate în Ivano-Frankovsk și reprezentanți ai Poliției Naționale sunt debarcați aici”, a scris serviciul de presă, chemând comunitatea catedralei să vină la biserică.
Pe 16 februarie 2025, în Cernăuți, o mulțime de indivizi, conduși de câțiva clerici ai BOaU, au ținut o întrunire în afara gardului Catedralei Sfântului Duh a BOU pentru „transferarea” a trei biserici către Biserica Ortodoxă a Ucrainei deodată: Catedrala Sfântul Duh, Catedrala Sf. Nicolae și Biserica Sf. Petru și Pavel. Întrunirea ilegală a fost transmisă de canalul TV al Centrului Media BucPress Cernăuți.
În timpul evenimentului, câteva sute de credincioși ai autenticei Catedrale a Sfântului Duh s-au rugat înăuntrul bisericii. Prin urmare, nici unul din ei nu a participat la adunare.
La întrunire, cei prezenți, conduși de „rezidentul proeminent al Cernăuților”, Ivan Derda, au votat într-un singur pachet, pentru toate cele trei biserici principale ale Eparhiei din Cernăuți-Bucovina ale BOU. Conducătorul episcopiei locale a BOaU, Theognost Bodoryak, a fost desemnat drept noul conducător al Catedralei Sfântului Duh.
Clericul și arhivarul Administrației Regionale Militare din Cernăuți, Mykola Herheliuk, a fost însărcinat să se ocupe de înregistrare. După eveniment, Herheliuk a strigat: „Slavă națiunii!”, la care mulțimea a răspuns: „Moarte dușmanilor!”.
De remarcat, în plus, că Biserica Ucraineană este o redută ortodoxă credincioasă, fiind abandonată chiar și de Patriarhia Moscovei, care urmărește interese mai mult naționaliste rusești decât dobândirea împărăției cerurilor, după cum a declarat Patriarhul Chiril. Acesta a răspuns la o provocare a unui preot și a ajuns în atenția presei, mai ales că acel preot a fost percheziționat ulterior.
