2024 se anunţă Anul Marilor Spectacole


Mari spectacole ne aşteaptă în anul ce vine judecând după cum s-au pregătit actorii, clovnii, scenografii, regizorii, recuzita, publicitatea, portierii, publicul în freamătul anticipaţiei.

Anul 2024 reprezintă unul dintre cele mai încărcate momente sub aspect electoral, mai mult de 50 de ţări urmând să-şi relegitimeze conducerile prin participarea populaţiilor la jocul politic. Ultimul an comparabil ca magnitudine a fost 2016, atunci când centrale în atenţia globală s-au fixat alegerile din S.U.A. Nu este exclus ca anul ce vine să ne aducă şi un sentiment de Déjà Vu.

2023 se încheie pentru noi într-o notă ameninţătoare, fixându-ne neputinţa de a rosti împreună adevărurile cele mai de început pentru nădejdea noastră de emancipare. Conversaţiile libere abia se mai poartă prin unghere de internet iar strânsoarea molohului lumesc a devenit certitudine. Ani de zile de avertismente şi chemări s-au scurs fără ca cei mai mulţi dintre noi să pună bun început mărturisirii sau împreună-ridicării spre împotrivirea faţă de rău şi minciună.

Anul acesta a consimţit victoria zdrobitoare a grupului pederast asupra românilor, fiind primul an când “luna mândriei” s-a generalizat în toată ţara, cu participare semnificativă. Cunoscuta lor tehnica de desant în autocare, cu proceduri combinate de logistică civică şi propagandă mediatică a covârşit puţinele zbateri ale conştiinţelor ortodoxe. Administraţia Bisericească însăşi a poruncit ferm “Non-combat!”, chestiune pe care nici nu am mai avut inimă să o denunţăm public.

Post-pandemie, nimic notabil nu s-a consumat. La mare distanţă de termenul rezonabil în care justiţia este obligată să se pronunţe, am aflat cu toţii, cu menţiune “definitivă”, că hotărârile Guvernului de anulare şi denaturare a libertăţilor noastre au fost şi nelegale şi ilegale. Un spectacol judiciar ni se pregăteşte lângă sau împreună cu cel electoral în anul ce vine, obiectul său vizând însă chestiuni de ordin material, prejudicii financiare, risipa resurselor bugetare, iar nu lovitura asupra statutului nostru de cetăţeni liberi.

Statul s-a proclamat pe sine stăpân asupra noastră, fără niciun fel de scrupul sau de ezitare şi nu dă deloc de înţeles că ar face paşi înapoi în această privinţă. Mai apăsătoare decât digitalizarea este contrafacerea culturii politice, a filosofiei colective care rânduieşte vieţuirea noastră împreună. Am fost aduşi în punctul în care nici cei mai optimişti dintre noi nu văd viitorul altfel decât sub cizma stăpânirii absolute.

Agenda 2030 rămâne azimutul tuturor politicilor publice de la noi şi de aiurea, principalul element de guvernare globală al cărui caracter abscons, generos în intenţii şi mortal în consecinţe, vădeşte lenea noastră intelectuală şi preferinţa noastră pentru autoamăgire şi laşitate.


În acelaşi timp, anul ce se încheie marchează cel mai limpede răgaz ce ni s-a dat până acum, prilej de risipire a multor iluzii, moment de difuzare a unor mari adevăruri, episod de pregătire a viitorului într-o claritate istorică cum nu s-a mai întâlnit în lume. Adevărul este astăzi accesibil oricui, indiferent de planul în care acesta activează. De la înfruntarea ereziei ecumeniste, la înfeudarea noastră financiară, la reformele justificate de spaima climaterică, la aşa-zisele controverse istorice şi la implicarea noastră entuziastă în războiul de peste graniţă, niciodată adevărul nu a fost mai la vedere, mai strălucitor, mai convingător, mai mustrător.

Din această pricină cred şi susţin că anul 2024 va fi cel al Marilor Spectacole, al căror scop particular şi punctual va fi să oculteze Adevărul în toate manifestările sale lumeşti şi, unde va fi cazul, duhovniceşti. Anticipez cu amărăciune pentru anul ce vine că niciodată nu va fi fost Adevărul mai ignorat, mai părăsit, mai pângărit, mai covârşit, mai contrafăcut.

Sub aceste sumbre predicţii, reînnoiesc urările de căpătâi ale sitului nostru:

..se cade să suferim primejdiile acestei lumi, cu bucurie!

Cu mulţumiri calde celor care ne citesc, ne scriu şi ne încurajează, vă dorim un an plin cu binecuvântări de la Domnul, cu bucurii depline, cu inimă uşoară, cu gând bun şi cu mare nădejde în dragostea Domnului Nostru Iisus Hristos.

La mulţi şi binecuvântaţi ani!

Războiul ne-rece: Revoluţie < lovitură de stat < agresiune externă hibridă < subjugare!

Titlul corespunde celor patru chei de interpretare a evenimentelor din decembrie 1989, împrejurări care deşi au fost între timp lămurite în elementele lor esenţiale sub aspect faptic, subzistă în conştiinţa publică în mod distorsionat, denaturat, cu grave consecinţe pentru înţelegerea corectă a situaţiei de subjugare în care ţara şi poporul se regăsesc astăzi.

Situaţia este şi mai gravă pentru românii ortodocşi care, refuzând o realitate deloc măgulitoare, aleg să absolutizeze frânturi de semnificaţii scoase din context pentru a forţa interpretarea potrivit căreia ar fi existat o jertfă benevolă, martirică, asumată colectiv, pentru ideea de libertate sau, şi mai grav, pentru ideea de democraţie, capitalism, liberalism ori pentru integrare europeană.

Ce frumos curaj au arătat tinerii noştri!

Nimeni nu neagă că între cei aflaţi în stradă atunci au fost multe persoane care au probat curajul şi credinţa în Dumnezeu, precum şi o dorinţă arzătoare pentru libertate. Acestea sunt însă neînsemnate/irelevante pentru mecanismul de surpare a edificiului de putere existent şi de capturare/asasinare a personajelor cheie, ci mai mult sunt importante pentru procedura ulterioară de legitimare a noilor conducători.

Oricât de lăudabilă este participarea la acţiunile de stradă din decembrie 1989, chiar şi când aceasta s-a soldat cu decese, prezenţa curajoasă în bătaia focului de armă nu depăşeşte semnificaţia unui pretext pregătit şi speculat de complotişti, fără a avea niciun fel de autonomie tactică sau strategică pentru atacul dat asupra statului şi conducătorilor săi.

Termenul tehnic pentru jertfa de sânge din decembrie 1989 este: “exploatare în orb”.

Tot tehnic vorbind, e lovitură de stat!

În acelaşi timp, nimeni (de bună-credinţă) nu se mai poate menţine astăzi pe linia narativă a anilor ’90 referitor la o aşa-zisă mişcare de stradă spontană care a produs emulaţie şi a emanat un salvator grup de iniţiativă care a preluat puterea (cică abandonată de dictator!) în fruntea căruia s-a remarcat Ion Iliescu.

Cărţile scrise în ultimii 30 de ani descriu şi documentează în detaliu, printre altele, fazele premergătoare constând în existenţa unui plan de debarcare a lui Ceauşescu încă din 1969, Operaţiunea „Dniester“ iniţial proiectată de sovietici, mai apoi însuşită şi de francmasonerie şi executată cu larga contribuţie a occidentului, decisive fiind atât statele cât şi entitatea descrisă aluziv ca fiind Grupul Creditorilor de la Paris.

Sunt neîndoielnice pregătirea, organizarea şi recrutarea unui grup complotist, poziţionarea logisticii de atac, prezenţa trupelor străine sovietice şi franceze, pre-condiţionarea psihologică a populaţiei pentru răsturnarea regimului, campania de demonizare a lui Ceauşescu, campania de devalorizare a reuşitelor economice şi industriale, organizarea unei penurii generalizate a bunurilor de larg consum chiar şi după achitarea integrală a datoriilor ş.a.m.d.

Revolta nu e revoluţie!

Revolta e chiar paralelă cu ideea de acaparare şi exercitare a puterii şi poartă o altă semnificaţie: contestarea legitimităţii puterii, negarea autorităţii iar nu aproprierea sa, împiedicarea exercitării (nedrepte) a puterii.

Revolta populară din decembrie 1989 este dovedită a fi rodul unor provocări şi diversiuni amplificate de profesionişti ai manifestaţiilor de stradă, persoane care au menţinut forţa de rezistenţă a străzii în faţa trupelor de represiune suficient timp pentru ca acei complotişti care s-au insinuat în nucleul de putere al statului să producă evenimentele prin care au forţat îndepărtarea Ceauşeştilor şi izolarea acestora de instrumentele de luptă şi de supravieţuire.

Dar revolta a condus la alungarea lui Ceauşescu!

Fals; generalul Ioan Geoană, tatăl prezidenţiabilului Mircea Geoană l-a împiedicat pe Ceauşescu să intre în buncărul de comandă din Comitetul Central, Ceauşescu a fost luat cu forţa de pe balcon, urcat pe acoperiş şi dus de subţiori, împotrivindu-se, la elicopterul cu care a fost evacuat de la putere. Alungarea lui Ceauşescu s-a produs prin acţiunea complotiştilor, nu a tulburărilor din stradă.

Ceea ce este absolut necesar a fi subliniat este că regimul ceauşist ar fi supravieţuit şi revoltelor populare şi încercărilor de lovitură de stat, dacă acestea nu ar fi fost alimentate şi protejate militar şi politic de URSS, SUA, Franţa, Anglia, Ungaria şi Iugoslavia.

Subliniez! Nici revolta populară şi nici lovitura de stat nu au condus ele însele sau conjugat la căderea regimului ceauşist, ci determinantă şi absolut indispensabilă pentru reuşită a fost agresiunea externă hibridă, militară-politică, pregătită timp de mai mulţi ani, cunoscută, discutată şi anticipată la vârful elitelor comuniste din România.

De ce spun agresiune hibridă?

Vorbim de un act de război ne-rece desfăşurat sub acoperirea/pretextul unor tulburări sociale, convenit în forma finală la întânirea din 2-3 decembrie de la Malta (Bush-Gorbaciov) şi din 6-7 Decembrie de la Kiev (Gorbaciov-Mitterrand), act de război coordonat operaţional de la Chişinău, care a produs prin cleştele celor două instrumente principale (revoltă de stradă şi complot asupra conducătorului) desfiinţarea statului român (dispariţia Republicii Socialiste România), capturarea, torturarea şi uciderea conducătorilor statului şi a celor loiali lor, schimbarea regimului constituţional, schimbarea regimului juridic şi politic, schimbarea modelului economic, transferarea sau însuşirea proprietăţilor statului înfrânt, demolarea industriei şi demantelarea economiei naţionale, degradarea statutului politic internaţional, transformarea României într-o colonie fără voinţă politică vie.

Ulterior zilei de 22 şi până la consolidarea puterii, prin genocid, propagandă şi manipulare mediatică, o populaţie complet debusolată a fost făcută complice şi minţită că a fost entuzistă-creatoare a unui nou cadru existenţial pentru viitorul naţiunii române.

I s-a spus că preţul plătit ar fi fost mare şi că s-a achitat cu sângele vărsat. A fost apoi antrenată într-un joc electoralist, mimând “democraţia originală”, “contra-revoluţia”, “revoluţia confiscată”, “ameninţarea extremist-legionară”, mineriadele şi “politica partizană”, în scopul obţinerii răgazului şi secătuirii dorului colectiv de libertate şi de adevăr.

Cu ce fel de eroi ne-am pricopsit?

Poporului i s-a indus şi i s-a inventat în scopul loializării prin falsă răsplată o clasă butaforică de eroi “revoluţionari”, cu rol mai mult sau mai puţin determinat în producerea unui rezultat politic neafectat în vreun fel de activitatea proclamată drept eroism revoluţionar. În fapt, vorbim despre o reţetă de corupere sau de menţinere într-o stare generalizată de degradare sufletească a elitelor, care a împiedicat revirimentul moral, însetarea colectivă de adevăr şi dreptate şi revenirea întru sine.

Esenţial rămâne adevărul că oferta politică pe care fiecare dintre noi am primit-o la schimb a fost suficient de convingătoare sub aspect individual încât să nu ne mai pese de valorile şi îndatoririle pe care trebuie să ni le însuşim şi să le exercităm ca popor liber. Ceea ce este esenţial pentru o naţiune liberă şi prosperă a fost plasat într-un contingent şi într-un plan vocaţional pe care suntem incapabili să îl mai înfăptuim în concretul său normativ.

Instrumentele juridice, politice şi comunitare care ne sunt absolut de trebuinţă pentru împreună despătimire, înduhovnicire, sfinţire şi mântuire au fost înlăturate/ împiedicate/ subminate prin arhitectură constituţional-judiciară, prin dependenţe de drept internaţional şi înlănţuire economico-financiară, prin modelarea mediatic-culturală a practicii sociale, precum şi prin afirmarea unor drepturi ale omului şi implementarea de politici publice absolut incompatibile cu învăţătura şi tradiţia ortodoxe, făcându-ne colectiv părtaşi la lucrarea de demonizare a lumii.

Ce e autentic românesc în evenimentele din 1989?

O concluzie tare dureroasă pe care m-am găsit obligat să o fac în urma lecturilor mele este că cea mai consistentă, mai substanţială participare autentic românească la căderea regimului comunist nu a fost jertfa de sânge a revoltei populare de până în ziua de 22 ci, incomparabil mai dihai, trădarea!

Strada însăşi a rezistat dincolo de punctul critic datorită implicării unor divesionişti profesionişti, români în primul rând, apoi străini, pregătiţi în URSS, în Franţa şi în Ungaria.

Dar! Determinantă cu adevărat pentru înfrângerea statului socialist român şi pentru capturarea şi asasinarea conducătorilor săi a fost mai abitir trădarea, trădarea Securităţii statului în primul rând, apoi prea numeroşilor agenţi străini din rândul elitelor militare şi politice, agenţi în primul rând sovietici, apoi occidentali.

Cele trei matrioşti sunt înghiţite de cea de-a patra

Să ne gândim la un set de păpuşi Matrioşka: la păpuşa revoluţiei, ascunsă în păpuşa loviturii de stat, ascunsă în păpuşa agresiunii externe sovieto-franceze; ceea ce se discută mai puţin, deşi este de o evidenţă orbitoare, se referă la tutelarea evenimentelor din 1989 de către facţiunea evreiască cominternistă din România, subsidiară celei din URSS, facţiune aflată sub obedienţă francmasonică în occident.

Dincolo de raţiuni geopolitice concurente convenite între marile puteri, a fost unificatoare pentru coerenţa de acţiune şi pentru coerenţa obiectivelor urmărite prin eliminarea ceauşiştilor autoritatea deosebită cu care au fost învestiţi etnicii evrei Brucan, Roman şi Iliescu.

Pentru început, este limpede că şi în România s-a consumat un episod clasic al conflictului stalinisto-troţkist, prin care partida cominternistă a răzbunat înfrângerea politică suferită anterior în faţa comuniştilor naţionalişti-suveranişti români. Însă a ne opri aici e prea puţin şi umbreşte adevărul util nouă.

Ce treabă au evreii cu revoluţia?

Evenimentele din decembrie 1989 se cer a fi înţelese şi în continuarea forţelor care au configurat istoria statului român din secolul XIX şi până acum, respectiv obiectivul de dominare şi de subjugare a poporului român de către puterea evreiască.

Sugestiv pentru ortodocşii români este traseul intelectual al disidentului Ioan Roşca, cercetător al regimului comunist care, documentând răspunderea politică şi juridică pentru crimele regimului ceauşismului s-a văzut nevoit să facă o extindere către crimele regimului comunist, apoi către crimele statului interbelic, ulterior şi antebelic, până când a ajuns să-i fie imposibil să evite documentarea succesului evreiesc în subjugarea poporului român, chestiune istorică de o continuitate irefutabilă şi centrală inclusiv pentru justa înţelegere a căderii regimului ceauşist. Cu privire la Fresca împotrivirii aşezării evreilor în România voi reveni într-un articol separat.

Deasupra acestui nivel, determinantă a fost şi atitudinea lui Ceauşescu faţă de influenţa Clubul Creditorilor de la Paris, eufemism pentru capitalul evreiesc internaţional organizat în loji masonice, deranjat de politica de emancipare financiară pe care a urmărit-o regimul Ceauşescu. Fără a reprezenta un motiv exclusiv sau de cea mai mare importanţă, este limpede că şi acest aspect a condus la schimbarea planurilor marilor puteri privitor la viabilitatea şi continuitatea regimului Ceauşescu în România.

Să plângem după Ceauşescu?

Personal nu pot face acest lucru, deşi consider că Nicolae Ceauşescu a fost conducătorul român cu cele mai consistente şi ample succese de dezvoltare în raport de situaţia ţării la momentul accederii sale la putere. Este cert faptul că Nicolae Ceauşescu a îndreptat enorm de multe rele moştenite de la guvernarea anterioară şi că a îmbunătăţit, per ansamblu, situaţia poporului român în condiţiile unui război ne-rece purtat împotriva sa.

La fel de evidentă este şi lecţia duhovnicească ce decurge din parcursul său politic, anume că nimic construit pe crimă, minciună, necredinţă şi păcat nu dăinuie. Mă număr printre cei care consideră că risipirea post-decembristă a acumulărilor materiale ne este doar nouă imputabilă, prin laşitatea şi necinstea arătate. În primul rând, la nivel colectiv, am distrus şi furat mai mult decât s-a risipit din cauza necredinţei şi îngâmfării atee cu care s-a zidit economic România Socialistă.

Totuşi, aşa nevolnici şi subjugaţi cum suntem, inutilitatea sacrificiilor comuniste făcute pe altarul materialismului în dauna credinţei şi dorului de sfinţire reprezintă o lecţie duhovnicească care va însoţi neamul românesc în veac, până în sfârşitul vremurilor. Niciodată nu a existat în istoria lumii un astfel de exemplu de acumulare şi dezvoltare, urmate de o asemenea paşnică distrugere şi alienare.

Dar de ce ne-ar strica un mit frumos al Revoluţiei?

Consider că cei mai mulţi intelectuali români care susţin ideea Revoluţiei Române ca mit fondator, chiar şi când realităţile complotului, a loviturii de stat şi a agresiunii externe sunt covârşitoare, pleacă de la o dorinţă justă şi sunt bine intenţionaţi. Ei cred că doar şi aparenţele marilor adevăruri şi experienţe ne sunt de trebuinţă pentru ca neamul să facă un pas mai departe în istorie.

Pledez însă că se ignoră nevoia de adevăr adânc pe care poporul român o resimte privitor la istoria sa, pentru însănătoşirea sa morală, pentru regăsirea sa sufletească. Nu-i nimic diferit între dorinţa lui Ceauşescu de a emancipa poporul român pe calapodul dezvoltării materiale comuniste şi dorinţa afirmată a europeniştilor de azi de a ne izbăvi prin deplina integrare europeană, climaterică, sustenabilă. Sub raport spiritual, atesimul comunist se înfrăţeşte cu sincretismul relativist-progresist care obligă la celebrarea pederaştilor, la tolerarea pervertirii, satanizării, apelând la creditul unui mit al Revoluţiei pentru demo(no)craţie.

Avem alte variante de Mit Fondator pentru România de mâine?

Testul înfăţişării spre cinstire a Sfinţilor Închisorilor îi vădeşte instant şi în sincron în toată urâţenia lor lăuntrică pe toţi revoluţionarii duplicitari în axiologia lor declarată. Celebrarea mitului curat al Revoluţiei din 1989 ca unică sursă de adevăr, legitimitate, integritate colectivă, curaj şi sacrificiu strâmbă realităţi evidente.

Scopul absolutizării politice a purităţii depline a Revoluţiei Române şi a “regimului emanat” vizează păstrarea dependenţei de traseu: pro-occidentalizare ca derivat francmasonic, parteneriat strategic ca regim de colonizare, relativism religios ca apostaziere.

Rostirea cu evlavie a numelui Sfântului Mucenic Corneliu îi răvăşeşte dincolo de orice posibil efort de reţinere, vădindu-se aluatul turbat-anticomunist al fariseilor, căci nu e destul adevăr care să-i ardă în ideea de puritate a Revoluţiei aşa cum este în sfinţenia Mucenicilor din temniţele comuniste.

Dar cât adevăr se găseşte în evenimentele din decembrie 1989?

Tot atât cât găsim într-un strigăt singur dar auzit şi simţit de mulţi: “Dumnezeu există!”, într-o nădejde nelumească “Vom muri şi vom fi liberi!”, într-o făgăduinţă nestrămutată: “Se vor lupta cu noi şi morţi, iar noi o să fim alături de voi să ne apăraţi. Şi morţi vom izbândi.” Cine nu găseşte aici substratul politic comun al singurului nostru “mit fondator”, orb este la cunoaştere şi de i-ar fi desecretizate toate arhivele din lume!

De aceea, afirm că jertfa de sânge a celor morţi în decembrie 1989 constituie (încă) un legământ la care noi trebuie să accedem prin dreaptă trăire, apoi printr-o corectă înţelegere a realităţilor politice şi istorice şi, mai ales, oricât de greu ne vine a spune, prin precisa identificare, cunoaştere şi vădire a duşmanului nostru.

Curajul eroilor din decembrie 1989 trebuie onorat probând discernământul nostru, acuitatea judecăţilor noastre spre făptuire şi temeritatea în a angaja poziţiile politice cele mai ostile adevărului, independenţei şi suveranităţii noastre.

Cum transfigurăm Revoluţia Română?

Cât timp nu noi am făcut Revoluţia, nu noi am fost cei care am îndreptat nedreptatea, nu am reuşit să rostim împreună adevărurile noastre, nu noi i-am judecat şi pedepsit sau iertat pe vinovaţi, atunci despre Decembrie 1989 nu putem vorbi decât ca despre o specie de minciună difamantă care apasă adevărata tradiţie istorică românească, nu putem vorbi decât ca despre încă o înfrângere care-şi aşteaptă învierea.

Caracterul Revoluţionar al evenimentelor din decembrie 1989 încă-şi aşteaptă împlinirea deşi semnificaţiile sale politice imediate demult sunt epuizate!

Or, la acuş 35 ani de la Înfrângerea din decembrie 1989, suferită într-un război ne-rece care a produs mari vărsări de sânge, ne îmbătăm cu prea măgulitoarea poveste ficţională despre superba Revoluţie Română în loc să punem în ordinea şi forma de înţelegere firească adevărul celor trei elemente istorice (revolta populară, lovitura de stat, agresiunea externă) împreună cu trista realitate a subjugării românilor de către evrei.

Confuziile teologice despre ecumenism sunt perpetuate chiar și de cunoscători ca Ep. Petru Pruteanu. Necesitatea unei clarificări bisericești

Imaginea ecumenismului, care nu se încadrează în tradiția sfântă ortodoxă (Foto: OrthodoxWitness)

Mi-au sărit în ochi de curând două materiale promovate de Episcopul din diaspora rusă Petru Pruteanu care se ocupă de subiecte liturgice, specialitatea sa, dar care ating și subiectul ecumenismului și al întreruperii pomenirii. Duplicitatea care răzbate în privința celor din urmă întărește convingerea că există o mare necesitate să fie clarificat subiectul bisericește în maniera cea mai concludentă.

Am ales să mă refer la acest Părinte nu pentru că ar avea greșeli evidente, ci dimpotrivă, pentru că este studios și cunoscător și totuși răzbat de la dânsul idei cel puțin confuze pe tema ecumenismului. Aceasta arată plaga și erezia ce domină actualmente Biserica; nu e un subiect lămurit, ci unul sensibil și tratat cu clătinări de către unii și chiar cu erori grave de către alții.

Într-un dialog video făcut la Schitul Lacu și într-un interviu luat Părintelui Macarie Simonopetritul (min 32:45-42:00) sunt atinse tangențial sau mai direct teme legate de ecumenism, Sinodul din Creta și întreruperea pomenirii.

Confuzii în dialogul video cu P. Theologos

Materialul video este promovat atât de canalul Chiliei athonite, cât și de cel propriu al său. Diferența de titlu sugerează că Ep. Petru nu pune accent pe subiectul ereziilor, deși îl atinge în prezentarea sa. Totuși este un subiect vital în sine și, din păcate, există unele afirmații discutabile.

După ce spune că „istoria Sinoadelor Ecumenice și așa mai departe” arată că în trecut erezia atrăgea de la sine nepomenirea episcopului în greșeală sau chiar a Patriarhului și trebuia clarificat subiectul, pr. Teologos intervine prin afirmația că erezia în discuție era declarată numai în Sinod, idee acceptată întru totul de PS Petru. Apar aici câteva contradicții interne. Oprirea comuniunii cu episcopul eretic „fără a-l scoate vizibil din Biserică” se poate face doar înainte de Sinod. După o hotărâre sinodală, intervine excomunicarea, nici nu se mai pune problema comuniunii în vreun fel prin pomenire sau conslujire. În final se rămâne cu impresia că este împăcată și capra, și varza în mod artificial.

O altă afirmație duplicitară, punctată chiar și în montajul video este că: „Nu pot considera erezie orice nu corespunde cu îngustimea minții mele (de necunoscător)” și că nu mă pot distanța de alții pe motive banale, cum ar fi diferențele de ritual de împărtășire. Dar sunt trecute cu vederea abaterile dogmatice precum ecumenismul, care a fost ratificat sinodal chiar la Creta 2016.

Exemplul cu Arie față de care Biserica ar fi avut îngăduință nu este unul tocmai fericit și nici relevant la situația actuală. Acesta a fost condamnat întâi local în Alexandria și apoi la Sinodul I Ecumenic, iar ulterior s-a încercat politic reabilitarea lui, dar a murit rușinos fix înainte de a izbuti aceasta. Se deduce că este necesară o cercetare sinodală și nu mergem după propriile păreri și avem îngăduință față de eretici, însă nu putem trage concluzia că subiectele tari pot fi evitate constant sau chiar validate la nivel sinodal, cum se întâmplă cu ecumenismul semnat la Sinodul din Creta. Se ajunge astfel la imitarea Sinoadelor tâlhărești din trecut.

Mai precis legat de subiectul Arie, cei din Alexandria nu au așteptat Sinodul de la Niceea ca să-l anatematizeze, ci au făcut-o ei sinodal înainte. Apoi doar a fost luată în discuție reabilitarea lui sau condamnarea finală și categorică a teoriilor lui eronate. La Sinodul I Ecumenic nu a fost primit Arie ca un nevinovat, ci a fost luată în discuție discutată erezia lui care se răspândise prea tare. Ierarhii de atunci nu au disprețuit hotărârea locală, ci s-au îngrijit de neghinele care luaseră avânt.

Mai departe, deși Părintele vorbește despre un „dor după unitate” cu ereticii, acesta nu e nici bun, nici necesar, nici gândul lui Hristos. Într-adevăr, avem durere pentru rătăcirea ereticilor, dar nu putem ajunge de aici la asemenea idei. Unitatea este urmărită în cadrul Bisericii, nu cu ereticii.

Am punctat aceste aspecte pentru a arăta încurcăturile și contradicțiile care răzbat, deși mesajul pe ansamblu este unul ortodox, nu sincretist. Delimitarea față de catolici și eretici în general e categoric făcută de Ep. Petru în acest video. Dar neclaritatea și indulgența față de ecumenismul care, iată, este semnat și sinodal în Creta, acestea dor și sunt o poticneală. Se perpetuează o confuzie și o delăsare tocmai de către cineva care insistă adeseori pe necesitatea de clarificări teologice. Și nu e normal să dorim lămuriri pe subiecte mărunte, înghițind pe cele grave.

Soluții bune, dar și confuze de la P. Macarie Simonopetritul

Poziția aceasta împăciuitoare cu răul poate fi văzută și în celălalt material indicat, în interviul luat Părintelui Macarie de la M-rea Simonos Petra din Sfântul Munte Athos. Deși este un dialog pe teme liturgice, este iarăși atins subiectul „Creta” mai clar de data aceasta.

Părintele Macarie îl cataloghează drept un eșec pentru că a nu a reunit Bisericile Locale și nu a luat în discuție temele importante, ci le-a evitat. Sinodul din Creta nu a reușit decât să scoată în evidență „incapacitatea intelectuală și spirituală a ierarhiei și haosul instituțional”. Drept urmare, el nu-i înțelege pe cei care luptă chiar și în 2023 cu Sinodul din 2016 „în loc să îngroape mortul”. Pe de altă parte, deplânge pe drept cuvânt lipsa de dialog și transparență a ierarhiei, care duce la schisme și le adâncește.

În ciuda criticii aduse, este de neînțeles împăciuitorismul cu situația creată. Nici un Sinod eretic nu a rămas necondamnat în istorie. În plus, „mortul” e cât se poate de viu; ecumenismul respiră chiar puternic atât prin planurile de unire și manifestările ecumeniste oficiale, cât și prin sminteli la nivel mai mic, cum e participarea unor ierarhi la sărbătorile evreiești sau afirmațiile explicit „academice” sincretiste făcute de Pr. Vasile Răducă, pentru a fi date două exemple umile.

Pe scurt, dacă ar fi vorba de erori administrative și lipsuri intelectuale și spirituale ale ierarhiei, atunci da, ar trebui să trecem cu vederea eșecurile. Însă, dacă este vorba de greșeli dogmatice care frământă Biserica, așa cum chiar este cazul cu ecumenismul de azi, atunci lipsa de reacție fermă din partea unor Părinți duhovnicești este de neînțeles. Aduce mai mult a confuzie teologică sau compromis din frică lumească de persecuții.

Necesitatea unor clarificări teologice bisericești

Confuziile promovate de persoane duhovnicești la un asemenea nivel indică o boală gravă care a pătruns și stăpânește în Biserică, o erezie care trebuie clarificată teologic. Deși Părinții tradiționaliști nu sunt adepții acestei rătăciri, totuși se vede o indolență, o subestimare și o neînțelegere ortodoxă a fenomenului, care este redus la o simplă scăpare omenească ce poate fi tolerată fără a fi abordată. E ca și cum Biserica poate resorbi această otravă de la sine, închizând ochii la ea.

Situația este similară cu ereziile din trecut, care au fost respinse temeinic pentru a fi combătuți promotorii lor și pentru a întări în dreapta credință poporul credincios. Nu e necesar doar a cere respectarea tradiției și învățăturii ortodoxe, ci a o arăta și scoate la iveală așa cum au făcut toți mărturisitorii. Adică nu e suficientă doar o simplă afirmare a Ortodoxiei și o negare a ecumenismului, ci apare nevoia unei mărturisiri detaliate și bine închegate. Dogma Sfintei Treimi, a firilor și Persoanei lui Hristos, a lucrărilor necreate ale harului dumnezeiesc și celelalte învățături doctrinare au fost elaborate de Părinții Bisericii atunci când a trebuit, deși nu erau necunoscute.

Cu toate că apărarea credinței în fața ereziilor s-a făcut mereu prin recurs la învățătura apostolică, biblică și patristică anterioară, totuși a fost resimțită nevoia unor formulări clare și de condamnarea rătăcirilor care apăreau în decursul timpului. La fel și astăzi, este necesară o exprimare limpede și fără echivoc a învățăturii ortodoxe în fața provocării ecumeniste. În primul rând este trebuincioasă precizarea că e vorba de o dogmă, nu de un aspect marginal, apoi de explicitarea unității și ființei Bisericii conform catehismului ortodox.

Abaterile Sinodului din Creta nu constau doar în organizarea deficitară și necanonică, ceea ce-l transformă în Sinod tâlhăresc, fără să-i ia statutul de Sinod. Și nici nu e vorba numai de utilizarea improprie a termenului de „Biserică” în documentele sale. Ceea ce cântărește greu este concepția neortodoxă despre existența unor „Biserici” separate care ar forma împreună în mod magic Biserica apostolică spartă în bucăți divizate. În acest sens, este greșit a urmări unitatea împreună cu ereticii, ci corect este a dori ca și ei să vină la unitatea Bisericii, așa cum se exprimă Sf. Ignatie Teoforul (Epistola către filadelfieni III, 2).

Până la o astfel de clarificare, pozițiile ortodoxe, dar conciliante ale Bisericilor Locale, ale Sfântului Munte Athos sau ale Părinților și credincioșilor tradiționaliști nu fac decât să cauționeze trădările de credință și să țină în amorțire conștiințele celor mulți. Din nefericire, această atitudine face rău Ortodoxiei în ansamblu.

„21 de rubini” – un film prigonit care „smintește” pe conformiști și căldicei [VIDEO]

Pe lângă cele zise în discuția cu p. Eftimie, ar fi de adăugat faptul că filmul „21 de rubini” se lovește de două bariere legitime în fața unui credincios și de încă una a cenzurii.

1. Ne-am obișnuit ca filmul și arta în general să exprime și să transmită mesaje lumești, hollywood-iene. Este greu de imaginat un film care să vină cu altceva. Ortodoxia greu se ridică să producă o cultură a sa proprie, gen Dostoievski. Dar este un teritoriu de explorat.

2. Lupta pentru mântuire se concentra până acum pe despătimire și ruperea de pământesc prjn integrarea în viața Bisericii. Însă apare pregnant o altă temă, aceea a evitării coruperii din interior. Biserica a devenit mai mult o romanță și o instituție formală care nu are legătură reală cu duhul autentic al Evangheliei de a ne rupe de lume pentru cer, de a tăia păcatul cu orice preț. Mucenicia de azi nu mai vine din partea păgânilor, ci chiar de la cei apropiați. Este greu de făcut această deosebire din Biserică între trupul lui Hristos și instituția care a ajuns ca o „sinagogă a Satanei” (Apoc. 3: 9).

3. Prigonirea și interzicerea filmului îl fac inaccesibil publicului larg, dar este un semn pentru cei care sunt dispuși să priceapă mersul lucrurilor.

Zbaterea de a trăi credința corect este una vie, pe toate nivelele. Înainte să fie strâmbate dogmele a fost desfigurată viața morală. Pentru a repara amândouă aceste abateri e nevoie de reacție pe ambele planuri. Nici o luptă dogmatică stearpă, nici o moralitate omenească, ce ignoră învățătura și mărturisirea de credință.

Pentru cei interesați, filmul poate fi urmărit online contea cost în perioada 16-22 decembrie de pe site-ul oficial.


Participarea unui ierarh ortodox la sărbătoarea iudaică Hanuka – sminteală și amorțire

Un eveniment care merită semnalat și denunțat cu tristețe este participarea Mitropolitului Ioan al Banatului la sărbătoarea Hanuka în sinagoga iudaică alături de „episcopul” catoloc din zonă. Chiar dacă nu a fost promovat în mass-media de Mitropolie, acest gest a devenit de notorietate prin relatarea catolicilor.

Imagine: Dieceza Romano-catolică de Timișoara

Sărbătoarea Hanukah 2023 marcată la Timișoara

Joi seară, în data de 7 decembrie 2023, cu începere de la ora 18.00, Sinagoga ortodoxă din cartierul timișorean Iosefin a fost locul desfășurării ceremoniei primei seri de Hanukah, o vestită sărbătoare a luminii, speranției și sfințirii în calendarul iudaic. Cu ocazia acestei sărbători, care traditional durează opt zile, Excelența Sa Iosif Csaba Pál, episcop de Timișoara a dat curs invitației doamnei dr. Luciana Friedmann, președinta Comunității Evreilor din Timișoara de a fi în mijlocul obștii mozaice locale, în acest ceas festiv. Predica sărbătorii a fost rostită de rabinul Zvika Kfir, în limba engleză, fiind tradusă în limba română de doamna dr. Friedmann. Au mai participat IPS Ioan, mitropolitul ortodox român Banatului, doamna Regina Lochner, consulul Republicii Federale Germania la Timișoara și doamna Tilla Rudel, directoarea Centrului Cultural Francez din Timișoara. […]

Sărbătoarea aprinderii primei lumânări pe sfeșnicul cu opt brațe, Menorah, a fost înfrumusețată muzical de micul cor al comunității mozaice condus de dl. Arthur Funk. La final participanții au putut servi ceai și gogoși savuroși, o bucurie pentru copii și adulți.

Se înțelege limpede că Mitr. Ioan a participat la cultul mozaic și chiar a rostit o cuvântare, după cum se vede în poză. Cel mai probabil a și aprins menora, candelabrul cu 7 brațe. Toate acestea sunt interzise de canoanele Bisericii, dintre care amintim:

Canonul 70 apostolic (Oprirea comuniunii religioase cu iudeii)
Dacă vreun episcop sau presbiter sau diacon, sau oricare din catalogul clericilor ar posti cu iudeii, sau ar prăznui sărbătorile cu ei, sau ar primi de la ei darurile de sărbătoare, precum azimele sau ceva de acest fel, să se caterisească, iar dacă ar fi laic, să se afurisească.

Canonul 71 apostolic (Oprirea comuniunii cultice cu păgânii şi iudeii)
Dacă vreun creştin ar duce untelemn sau ar aprinde lumânări la templul păgânuilor sau la sinagoga iudeilor, în sărbătorile lor, să se afurisească.

Canonul 11 Trulan (CREŞTINII SĂ NU AIBĂ ÎMPĂRTĂŞIRE CU IUDEII)
Nici unul dintre cei număraţi în starea preoţească, sau (vreun) laic să nu mănânce azimile cele de la iudei sau să se însoţească (întovărăşească) cu aceştia, sau să-i cheme la boli şi să ia doctorii de la ei, şi nicidecum să se scalde cu aceştia în băi. Iar dacă cineva s-ar încumeta (s-ar apuca) să facă una ca aceasta, dacă ar fi cleric, să se caterisească, iar dacă ar fi laic, să se afurisească.

În mod evident au fost încălcate aceste canoane prin aprinderea lumânărilor la sărbători iudaice și prin participarea la cultul din sinagogă. Apostolii intrau în sinagogi sâmbăta folosind acest prilej pentru a le predica Evanghelia, nu pentru a fi în pace și a valida pe iudei. Pe când aici este vorba de opusul, adică de rușinare de Evanghelie și recunoașterea cultului evreiesc. Acest fapt este inacceptabil pentru o conștiință ortodoxă.

Din nefericire, spiritul ecumenist sincretist bagatelizează aceste încălcări și apostazii flagrante, cum e cea de acum. Amintim că au mai procedat astfel și alți episcopi, printre care Mitr. Teofan și Episcopul Sofronie.

Bunele relații cu celelalte religii pot fi cultivate și trebuie să se manifeste la nivel social, nu sacramental. Sf. Ap. Pavel îndeamnă să trăim în pace cu toți oamenii (Rom. 12:18), dar dacă se poate și cât stă în puterea noastră. Însă limita peste care nu se poate trece este părtășia la credința lor străină sau abandonarea propriei credințe (1Cor. 10:20-21). În plus, conviețuirea cu cei de alte religii se manifestă individual, foarte rar în cazuri concrete la nivel de relații instituționale (când e vorba de cooperare pe teme care permit și cer aceasta, cum ar fi promovarea familiei și relațiile cu statul).

Însă nevoia de încadrare clară a acestei abateri indică tocmai lipsa de sare și gândire creștină. Intoxicația cu apostazia căldicică face să nu mai fie sesizată căderea cumplită. Fără etosul ortodox, înghițim orice deraiere, chiar și una gravă. Dacă acum vreo 15 ani a existat o reacție la împărtășirea Mitr. Nicolae de atunci al Banatului la greco-catolici, acum nici măcar mersul la sinagogă nu mai trezește împotriviri din partea majorității, din câte se pare.

Dar cei care mai au și mai țin la credința simplă de copil, fără de care se pierde împărăția cerurilor, nu pot să nu ceară o luare de atitudine și o măsură de sancționare din partea Sinodului BOR. Sincretismul religios este o plagă a vremurilor noastre.

Protest pașnic de susținere a Mitr. Longhin

Mitr. Longhin în fața Judecătoriei sin Herța (Imagine UJO)

Mâine, 5 decembrie, este o nouă înfățișare în procesul nedrept intentat Mitr. Longhin. Contează să-i fim alături și din România atât pentru cauza sa, cât și ca mărturisire personală în fața loviturilor pe care le primește Ortodoxia în ultima vreme.

Ca și data trecută, în fața Ambasadei Ucrainei se va organiza un protest pentru a cere încetarea prigonirii Mitr. Longhin. Un apel în acest sens a fost lansat de prezentatoarea TV Alexandra Păcuraru:

Este bine că există acoperire mediatică, mai ales în contextul unei cenzuri pe subiect. De menționat că protestul nu este apanajul vreunei Televiziuni, ci este dată oricui de bună credință posibilitatea legală de a putea manifesta. Chiar dacă adresarea se îndreaptă către organisme oficiale ucrainene și românești, nu sunt urmărite scopuri politice. Dreptul la libertate religioasă cerem să fie respectat de Ucraina și apărat de România pentru etnicii săi. În plus, este rezonabilă așteptarea ca Patriarhia Română să-și manifeste sprijinul față de Biserica Ucraineană cu care este în comuniune și să condamne violența structurii schismatice de sub Epifanie Dumenko.

Pe data de 17 noiembrie am fost prezenți și am formulat spontan, pr. Cosmin Tripon și cu mine, dezideratele pe care le urmărim. Acestea au apărut și pe postul Realitatea Plus:

Felul cum s-au desfășurat lucrurile la Judecătoria din Herța pot fi înțelese din această filmare:

https://www.facebook.com/share/v/H2SCCXycPG8rdhg8/?mibextid=KsPBc6

Intimidările făcute de CNA la adresa doamnei Alexandra Păcuraru nu dovedesc decât persecuția la nivel foarte înalt și caracterul ei ilicit. Detalii pe acest subiect pot fi urmărite într-o emisiune marca „România suverană”, care se găsește înregistrată pe internet la acest link. De la min 8:20.

Prin persoana Mitr. Longhin este lovită întreaga minoritate de români din Ucraina, regiunea Bucovina, al cărei reprezentant neoficial este, dar și crezul ortodox pe care-l reprezintă. În plus, ar fi foarte afectați copiii orfani îngrijiți la Bănceni și Mănăstirile pe care le conduce.

Așteptăm prezența celor care mai simt și gândesc ortodox și românește!

Cum lovește pe Mitr. Longhin și pe ortodocșii etnici români din Bucovina războiul religios din spatele conflictului armat din Ucraina [VIDEO]

După cum mulți știu, chiar înainte cu 5 ani de a începe conflictul armat din Ucraina, pe teritoriul acestei țări începuse deja o confruntare religioasă. E vorba de persecutarea Bisericii Ortodoxe canonice prin formarea unei grupări schismatice autocefale. Doar că sunt implicate brutal și instituțiile statale.

O cronologie a evenimentelor care au dus la formarea structurii bisericești schismatice poate fi vizionată într-un montaj video documentat realizat de Jurnaliștii Ortodocși din Ucraina.

O prezentare video a subiectului, pe care am făcut-o cu p. Eftimie Mitra, poate fi urmărită mai jos:

Sunt de subliniat unele aspecte importante:

– prigonirea și exterminarea Bisericii a început cu mult înainte de războiul armat. În ultimul timp doar s-a jntensificat. Deci motivul nu este războiul și pactizarea cu rușii, ci e doar un pretext;

– Biserica Ucraineană este autonomă și chiar s-a distanțat mai tare de Moscova, declarându-se independentă anul trecut. Se roagă pentru soldații ucraineni și condamnă invazia teritorială;

– nu doar Mitr. Longhin este târât în procese pentru credință de statul ucrainean, ci cel puțin încă alți doi ierarhi;

– legea inițiată în Rada Supremă a Ucrainei de interzicere a BOU se pare că nu va fi validată de Comisia de la Veneția, organism care cântărește greu, printre altele, pentru stabilirea compatibilității la nivel legislativ a unei țări ce dorește aderarea la UE cu valorile europene. Deci actele de persecuție sunt sancționabile nu doar de legea morală și creștină, ci și de cea civilă;

– Patriarhia noastră Română nu și-a declarat sprijinul pentru frații ortodocși din Ucraina, cum au făcut alte Biserici Locale (Serbia, Georgia, Polonia, Cehia și Slovacia, Antiohia). Ierarhia noastră pune mai presus orgoliile din reproșurile aduae de Mitr. Longhin pentru lepădările de ortodoxie decât credința comună și apartenența la același neam. Foarte probabil, după cum au sugerat și jurnaliști cu greutate, ascultă mai mult de ordinele NATO decât de legea Evangheliei;

– românii din regiunea Cernăuți nu sunt tratați corect de autoritățile ucrainene, dar nici de cele românești nu sunt ajutați.

Sf. Porfirie despre ecumenism: Acum toți se îngrijesc să se facă o singură religie „bună” [AUDIO]

Sf. Porfirie e mai puțin cunoscut ca opozant al ecumenismului și combatant al rătăcirilor de credință. Caracterul său era mai pașnic, mai puțin înclinat spre confruntări și critici și nu dădea foarte mare atenție mersului apocaliptic al lumii spre Antihrist. Preocuparea sa principală era Hristos și harul Duhului Sfânt, însă nu ignora defel problemele cu care se confruntă lumea și modul cum este atacată Biserica și credința dreaptă. Materialul scurt de mai jos, tradus din articol de pe Βήμα Ορθοδοξίας, care provine din înregistrarea video de la final, ilustrează bine poziția sa pe aceste subiecte fierbinți ale zilelor noastre:

Imagine: Altarul Ortodoxiei

Mă rog ca Dumnezeu să vă dea luminare să înțelegeți că nu are legătură religia noastră, Ortodoxia, cu celelalte religii.

Totuși acum toată lumea, diferite mentalități, diferiți oameni, chiar mari, care nici măcar nu cred că există Dumnzeu, au impresia că nu trebuie să existe multe religii pentru că îi „scindează” pe oameni și îi aduc la dușmănie… Și toți se îngrijesc, mici, mari și statele și toate astea… să fie o singură religie. Și să fie în modul acesta: pentru că toate religiile sunt același lucru, să facem o nouă religie.

Asta fac sioniștii și lucrează foarte tare pentru acest lucru, oamenii să lase să punem o nouă religie „bună”… și să lăsăm deoparte că există chin, că există Satana și cele ca acestea. Doar că Ortodoxia l-a pus pe Satana ca dogmă. Nu le știți? Sunt scrise în Evanghelie!

Imediat ce-l negi pe Satana va fi că nu ești ortodox. Tu crezi că există Satana? Există într-adevăr duhul rău, precum îngerii și Sfinții, există și satanele/demonii.

Îmi amintesc că a spus o doamnă: „Oho-ho-ho, nu, eu nu-l vreau pe Satana, nu cred în el, nu…”

Nebunie! Acestea sunt cele care ne strică, duh rău spun și eu. Satana este duh rău. Ori spui duh rău, ori spui Satana, este același lucru…

Șirul persecuțiilor asupra Mănăstirii Bănceni continuă. Avocații anihilați. Rămâne doar simpla mărturisire a credinței

Mitr. Longhin și avocatul său la Tribunalul din Herța (Foto: Pătimirea Bucovinei)

După cum a apărut ieri informația, au fost anihilați cei doi avocați ai Mitropolitului Longhin care s-au angajat să-l apere în procesul nedrept care i s-a intentat. Din mai multe surse am înțeles că unul a fost arestat pentru a executa 4,5 ani de închisoare, iar celălalt a ajuns în spital brusc în stare foarte gravă și nici soției nu i se permite să-l vadă.

Reamintim că Mitr. Longhin este tras într-un proces nedrept cel mai probabil pentru a i se închide gura. De altfel, nu este singurul, alți episcopi deja se află în arest. Deși dosarul care i s-a fabricat nu respectă minimal rigorile juridice, el a fost acceptat de judecători pentru a i se face un proces. După ce acest episod părea o înfrângere, mulțimea foarte mare de oameni, clerici și episcopi care au participat la ziua onomastică de duminică, 30 octombrie, a bucurat inimile tuturor și a dat un impuls și curaj bun. A urmat zilele trecute tentativa de percheziționare a Mănăstirii de către forțe armate ale statului, însă acestea s-au restras și au fost făcute de rușine pentru că nu aveau mandat de percheziție. Acum avocații sunt crunt loviți și Mitropolitul Longhin lăsat fără apărare.

Nu rămâne decât mărturisirea fără frică de oameni și cu teamă de Dumnezeu pentru că nu ai cu cine vorbi. Bineînțeles că mereu este nevoie de a avea capacitatea să fie dat răspuns oricui cere socoteală de credința și poziția noastră, însă au sosit vremuri ca în primele veacuri creștine, când e trebuință și de fapte, de răbdarea prigoanelor, nu doar de vorbe.

E de înțeles până la un punct atitudinea rezervată și diplomatică a Patriarhiei Române față de chestiunea autocefaliei ucrainene, însă de ceva vreme a fost trecută granița oricăror rezerve. De acum, lipsa de reacție înseamnă vânzare fățișă a credinței ortodoxe, o adâncire a trădărilor de la Sinodul din Creta și a celorlalte concesii din vremea pandemiei și altele din răstimp.

Translate page >>