Comunicat de presă: Doar Episcopia Hușilor se delimitează de fostul ei Episcop, Corneliu Onilă

PS Corneliu la hirotonia ca episcop, lângă (de la dreapta la stânga) Episcopul Eftimie, Mitropolitul (pe atunci) Daniel și IPS Casian

Basilica.ro: Comunicat de presă

Întrucât au fost mai multe solicitări din partea presei privind formularea unui punct de vedere referitor la reţinerea pentru 24 de ore a fostului episcop Corneliu Onilă, Episcopia Huşilor menţionează că a luat act de această reţinere şi de natura juridico-penală a faptelor puse în sarcina acestuia, fapte de o mare gravitate, care au menirea de a tulbura pe oricine, sub toate aspectele.

Cazul, fiind de natură penală, ţine de competenţa organelor abilitate ale Statului, iar Episcopia Huşilor, neputându-se substitui acestora, aşteaptă finalizarea procesului.

După ce va fi emisă o hotărâre de necontestat în acest caz, forurile prevăzute de Statutul şi Regulamentele bisericeşti sunt abilitate să ia măsurile care se impun.

Începând cu luna august 2017, Episcopia Huşilor nu a mai avut niciun fel de legătură canonică cu fostul episcop Corneliu Onilă.

Regretăm sminteala creată de acest caz, precum şi implicaţiile morale care nu fac cinste nimănui, cu atât mai puţin cu cât acestea sunt asociate imaginii unui slujitor al Bisericii, care trebuie să fie, prin excelenţă, un exemplu de moralitate. Nicio instituţie, însă, nu poate fi confundată cu o persoană. Mecanismele de combatere a faptelor penale trebuie să funcţioneze, indiferent de persoana în cauză.

Prin urmare, îi îndemnăm pe toţi credincioşii să nu lase ca acest caz, profund nefericit, să îi tulbure mai mult decât a făcut-o până în prezent.

În spiritul celor menționate, până la o decizie finală, ne rezervăm dreptul de a nu dezvolta mai mult acest subiect, în afara celor deja precizate.

Biroul de presă al Episcopiei Huşilor

Nota noastră: Cu toate că Episcopia Hușilor se disociază de fostul ei episcop, totuși nu trebuie pierdută din vedere dubla măsură a BOR, care i-a permis să demisioneze și totuși îl cinstește cu salariu, onoruri și cinstiri ca pe un episcop nevinovat și calomniat pe nedrept.

În acest sens, PS Calinic se pare că nu se dezice deloc de (încă) PS Corneliu, ci îl pomenește ca episcop deplin la slujbe. Dar nu numai el, ci și Mitropolia Moldovei și Bucovinei, care îi asigură toate facilitățile, și Sinodul BOR, care i-a stabilit o retribuție lunară.

Așadar situația este foarte confuză. Nu aceleași privilegii au fost acordate Părintelui Daniel Corogeanu de la Tanacu, spre exemplu. De el Sinodul s-a dezis chiar într-un mod necanonic și neortodox, afirmând că exorcismul constă doar în citirea unor rugăciuni și stropirea cu aghiazmă, fără alte proceduri. La vremea respectivă, chiar Episcopul Corneliu a „decis excluderea celor cinci din viaţa monahală pe baza datelor preliminare obţinute de instituţiile statului”.

Având în vedere toate acestea, precum și modul tendențios în care a fost prezentată situația de la Huși de către unii jurnaliști „de investigație”, ne putem aștepta ca instanța să dea o soluție de albire a arhiereului retras și să arunce vina în cârca altuia, deși există probe evidente a vinovăției lui? Eu personal nu exclud o astfel de perspectivă.

Ca o precizare, nu contest ca greșită întreținerea ierarhului retras Corneliu la Văratic (deși este scandaloasă), ci duplicitatea care înconjoară acest caz foarte sensibil și tratarea lui de către BOR într-un mod problematic.

Comentariu ulterior: Fondul pe care vine acest comunicat este arestarea preventivă pentru 30 de zilem nu doar de 24 de ore a fostului Episcop de Huși Corneliu. I se aduce acuzația de agresiune sexuală continuată și viol. În același proces este cercetat și Sebastian Jitaru.

Măsuri cu caracter strident sanitar pentru deschiderea bisericilor în Cipru

Pe lângă faptul că în Cipru bisericile se vor deschide abia pe 1 iunie, în ciuda reacțiilor a 401 medici și a IPS Mitropolit Atanasie, măsurile de prevenție a sănătății care vor fi luate conțin elemente batjocoritoare.

Ministerul Sănătății a prezentat un set de îndrumări, care este împărțit în 9 puncte principale, ale căror explicații aici doar le-am rezumat (am citat acele pasaje care mi s-au părut mai importante). În preambul se menționează că venirea verii nu va fi suficientă pentru dispariția virusului și cetățenii trebuie să înțeleagă faptul că totul depinde de comportamentul lor. Deoarece bătrânii constituie un număr important dintre credincioșii care frecventează bisericile, aceștia sunt mai predispuși spre îmbolnăvire. Măsurile sunt acestea:

1. Păstrarea distanței sociale în biserici și în spațiile din curte.

Fiecare persoană trebuie să aibă un spațiu de 8m.p. și o distanță dintre persoane de 2 m în sfintele biserici. Credincioșii pot sta și afară, ascultând la boxe slujbele, care vor fi deschise doar în orele de slujire. Se recomandă evitarea sărutărilor, îmbrățișărilor, datul mâinii și sărutarea mâinii preotului, care poate fi înlocuită cu înclinarea în semn de respect.

2. Aplicarea regulilor de igienă și prevenție personală.

Acest punct se referă la spălatul pe mâini, purtarea măștii și strănutul în cot.

3. Curățarea și spălarea suprafețelor și spațiilor.

Mânerele și balustradele trebuie curățate adesea, iar „sărutarea sfintelor icoane și a altor odoare va putea să se facă fără atingerea fizică, ci prin înclinare”.

4. Aerisirea spațiilor închise ale sfintelor biserici.

Ușile și ferestrele să fie deschise adeseori pentru aerisirea spațiilor circulate.

5. Protejarea pe cât posibil a grupurilor sensibile din rândul populației.

Persoanele vulnerabile se recomandă să stea acasă sau să vină la biserici când este absolut necesar și în zilele cu afluență redusă. La fel și cei sensibili din cler.

6. Asigurarea spațiului pentru izolarea temporară a persoanelor.

Persoanele care prezintă eventual simptome să trebui să fie îndepărtate din spațiul bisericii și să fie izolate temporar, până la îndepărtarea lor în siguranță, fără a atinge alte persoane.

7. Continuarea activităților prin internet sau alte mijloace de comunicare.

Pot fi folosite la scară largă internetul, mijloacele de comunicare și postările pentru a transmite predici, cuvântări, tâlcuiri ale Scripturii și slujbe.

8. Agapele – Lucrarea socială a Bisericii și oferirea de mâncare populației cu lipsuri economice.

Pentru evitarea înghesuielii, mâncarea trebui să fie dată în pachete, care vor fi pregătite prin păstrarea distanței și a măsurilor de igienă.

9. Primirea anaforei.

„Vor fi date îndrumări tuturor paraclisierilor de biserici să se spele întâi pe mâini, să toarne antiseptic și mănuși de unică folosință și să pună anafora în pungi transparente. În acest timp vor fi primi binecuvântare de la preot să stea la un punct de ieșire din biserică, unde nu se va produce îmbulzeală și fiecare credincios va lua singur, păstrând distanța corespunzătoare.”

Nota noastră: Parcă ingeniozitatea corului de sanitari mondiali nu are limite. În Cipru există alte particularități față de Grecia și România. Dacă în Grecia este limitat accesul persoanelor în biserici la cel mult 50 și se recomandă slujirea de două ori pe zi, iar la noi este sugerată amânarea împărtășirii credincioșilor, în Cipru nu se regăsesc aceste restricții, dar apar alte particularități deranjante.

În primul rând, aceste îndrumări au fost emise de Ministerul Sănătății, nu de Biserică, așa cum ar fi fost normal și cum s-a procedat în alte părți. Probabil pentru că Arhiepiscopul despotic Anastasie nu le-ar fi putut impune în fața unor sinodali verticali precum Mitropoliții Atanasie de Limassol și Neofit de Morfu.

Este odioasă interferența în cultul ortodox prin interzicerea sărutării icoanelor și a mâinii preotului. Ba chiar este curioasă recomandarea ca icoanele să fie dezinfectate adesea, în condițiile în care nu sunt atinse decât prin înclinare.

Grija pentru aerisirea spațiilor, spălatul pe mâini, evacuarea celor care prezintă simptome, împărțirea anaforei cu mănuși de către paraclisier, dacă ar fi să fie luată în serios, ar stârni o panică serioasă și o atmosferă de spital, chiar în dauna rugăciunii.

Un ex-Mitropolit grec reacționează cu afurisiri față de hulele unor miniștri

Mitropolitul Ambrozie de Kalavrita, retras anul trecut din scaun din cauza vârstei înaintate, a uimit Grecia prin acțiunea sa temerară de a afurisi trei miniștri care au adus injurii și hule la adresa Mântuitorului Hristos. Chiar și din partea Sinodului grec a fost emisă o declarație pe această temă.

Ρομφεα: Zis și făcut din partea ex-Mitropolitului Ambrozie. A anunțat anterior acum 3 zile că, dacă până ieri nu se pocăiește Ministrul Culturii Niki Kerameos, care a spus că se transmite din salivă coronavirusul, atunci o va afurisi (după aprecierea Mitropolitului Ambrozie, ministrul înțelegea Sfânta Împărtășanie).

Astfel, astăzi, în Biserica Arătării în Eghio… a citit afurisania! Nu numai pentru ministru, ci  afurisit și pe primul-ministru Kiriako Mitsotakis, precum și pe subsecretarul Protecției civile, Niko Hardalia! Afurisania s-a făcut în absența Mitropolitului Ieronim al Kalavritei și Eghialeei, în timp ce destui credincioși au ieșit din biserică, după unele informații…, întorcând spatele lui Ambrozie. Totuși el însuși… nu a dat înapoi. A continuat să citească afurisirea lui.

Textul de mai sus este preluat din știrea aceasta video:

La scurt timp, Biroul de Presă al Sfântului Sinod din Grecia a emis un comunicat pe această temă:

În urma întrebărilor unor jurnaliști pe subiect, se face cunoscut că numai Sfântul Sinod al Ierarhiei Bisericii Greciei, adică plenul Mitropoliților ei, are capacitatea de a impune afurisirea pe seama membrilor Bisericii Ortodoxe a Greciei.

Potrivit articolului 4, alineatul IX din Carta Statutară a Bisericii Greciei (legea 590/1977, ΦΕΚ Α’ 146/31.5.1977): «Sinodul Ierarhiei Bisericii Greciei se pronunță pe orice chestiune ce privește Biserica. Îndeosebi aceasta:… IX) Decide în privința aplicării pedepsei afurisirii după cele hotărâte de sfintele canoane».

Orice decizie de sancționare prin afurisire împotriva unui membru al Bisericii Ortodoxe a Greciei, care nu a fost emisă de Sfântul Sinod al Ierarhiei ei, este inexistentă și nevalidă.

Reacția doamnei ministru a fost următoarea la postul de televiziune ANT1: «Aș fi putut răspunde în multe feluri la subiectul în cauză. Oricine poate spune și să facă după cum socotește. Eu consider că ne-am mișcat responsabil mereu după criteriul protejarea sănătății publice și interesul public în scopul de a protejăm pe credincioșii de orice dogmă (cult). Și aceasta în ciuda dificultății deosebite a operațiunii și a neplăcerii mari din toată operațiunea. Am conștiința liniștită. Restul nu mă privesc. Totuși să nu lăsăm unele poziționări și fapte extreme să întunece climatul și toate aceste lucruri semnificative pe care le-am câștigat toți împreună uniți».

În răspuns la aceste declarații ale doamnei ministru și ale Sfântului Sinod, Mitropolitul Ambrozie a revenit, întărind cele săvârșite printr-o declarație, în care menționează și greșelile/hulele pe care le-a avut în vedere din partea primului ministru și a subsecretarului Protecției civile. În comunicatul său, reia cursul evenimentelor: a mustrat-o pe doamna ministru pe data de 1 mai pentru declarațiile dumneaei din 30 aprilie. Specialiștii care se pot pronunța pe tema Împărtășaniei nu sunt medicii, pe care i-a consultat doamna ministru, ci teologii, ierarhii și clericii. Unul dintre ei este Pr. Ștefan Daliani, preot al unui spital de boli infecțioase din Atica de Vest. Pentru că nu a existat nici o reacție din partea doamnei ministru, a scris o a doua scrisoare publică în data de 14 mai, iar în final a pronunțat afurisirea în biserică duminică, 17 mai. Deoarece nici până astăzi nu s-au pocăit cei vizați, Mitropolitul afirmă că afurisirea „s-a făcut”. Își întemeiază faptele pe cuvintele Scripturii, prin care Mântuitorul spune să fie spus Bisericii și afurisit în caz că nu se întoarce.

Nota noastră: Cu toate că Sinodul grec are dreptate în general și o afurisire nu poate fi pronunțată decât de plenul sinodalilor, gestul ex-Mitropolitului Ambrozie are semnificația și greutatea lui duhovnicească. După cum el însuși spune, urmărește măcar să trezească ceva în conștiința restului arhiereilor.

Afurisirea este pronunțată și de duhovnic, nu doar de Sinod, față de cei aflați în păcate și hule cumplite. E drept, excomunicarea oficială o pronunță doar Sinodul. În plus, Mitropolitul Ambrozie este retras din scaun pe motiv de bătrânețe și nu mai este un arhiereu activ al Bisericii Greciei; drept aceea, gestul său este unul mai mult cu putere duhovnicească.

Acest Mitropolit este cunoscut pentru dârzenia lui dintotdeauna pe teme bisericești și politice și ieșirea aceasta nu este tocmai o surpriză.

Din păcate, poziția oficialilor din Grecia, care este o țară majoritar ortodoxă, este cu adevărat anti-bisericească și hulitoare, sfidătoare. Personal, nu sunt convins că Dumnezeu lucrează în felul acesta abrupt, totuși este un fapt că Biserica ar trebui să excomunice oficial pe toți care se plasează pe poziții ateiste și să renunțe la compromisurile și complicitățile cu persoanele și instituțiile care o subminează fățiș.

Mărturisirea credinței cu jumătate de măsură nu salvează/mântuiește

Zicala: „Dai sânge și iei duh” sau aceasta: „Dai voință, iei putere” ar trebui aplicate și în viața de zi cu zi, care ar trebui să fie o înviere înainte de Judecata de Apoi. Dar măcar atunci când suntem prigoniți ar trebui să ne asumăm riscurile, moartea, asupririle, denigrările, izgonirile. Asta dacă vrem și dorim mântuirea. Nimeni nu este obligat să facă ce spune Hristos în Evanghelii sau prin vocea slujitorilor Săi.

În condițiile de astăzi, când ne sunt interzise slujbele și Biserica este urmărită, când suntem mânați spre o altă ordine socială și de mentalitate, trebuie să ne cunoaștem măcar reperele. Nu atât informarea este importantă, cât înțelegerea corectă a lucrurilor.

Ieri și alaltăieri au fost lansate atacuri asupra celor care au îndrăznit să se împărtășească și să ofere Împărtășania. IPS Teodosie a fost cel mai expus, fiind arhiereu, și cel care și-a asumat o poziție de verticalitate, cerând deschiderea bisericilor și împărtășirea credincioșilor. Pare o poziție de curaj și este în împrejurările actuale, când însăși Patriarhia a acceptat și a dispus închiderea bisericilor. Ar fi trebuit să ceară toți sinodalii funcționarea Bisericii fără restricții intruzive, ar fi fost un gest de bun simț și minimal. Dar abia unul sau doi au avut curajul să fie pe poziția cea bună. În practică, și mai puțin.

Sâmbătă IPS Teodosie a fost atacat de presă că a împărtășit mai mulți copii din aceeași linguriță și fără să păstreze distanța fizică. Aceasta nu mai reprezintă o surpriză sau știre ieșită din comun. Însă subminarea din partea purtătorului de cuvânt al Patriarhiei trebuie să constituie o surpriză. Reproșul că s-a procedat cu ostentație este absurd. Nici nu se înțelege ce a fost ostentativ. Probabil că nu împărtășirea propriu-zisă, ci clamarea ei, apelul să fie deschise bisericile și permisă Împărtășania, coroborate cu slujirea de sâmbătă. Dar fără aceste reacții publice s-ar fi obținut ceva? Nu e posibil să ne asumăm poziția de a tăcea pentru că suntem asaltați. Chiar și așa, chiar nu a fost nimic de bravadă în atitudinea Arhiepiscopului din Constanța, a răspuns la întrebări legitime, și-a apărat drepturile, fără acuzații gratuite sau alte gesturi nepotrivite.

După inflamările de sâmbătă, a urmat un pas înapoi duminică, atunci când IPS Sa nu a mai împărtășit pe nimeni în față, la slujbă, ci în biserici, deoparte de ochiul „vânătorilor”, fiind conștient că „iată, au venit cei din presă să mă vadă că împărtășesc. Ați venit degeaba. S-au împărtășit copiii în biserică”.

Chiar dacă este o concesie, consider că este o mărturisire pentru că și-a asumat public acest lucru, împărtășirea. Aș fi vrut mai mult, dar trebuie să ne mulțumim cu mai puțin.

În contra-partidă, există și ierarhi care au cam dezertat de la cugetul Bisericii, de la teologia și grija ei pastorală. Închiderea bisericilor în condițiile în care acest lucru nu este impus de stat nu știu cum poate fi catalogată. La fel și apologia igienei devine ostentativ (ca să rămânem în registrul patriarhal) de suspectă. Mai ales când sunt folosite argumente absolut ridicole. Sf. Ioan Gură de Aur chiar se spăla de 3 ori pe zi? Cred că nici sportivii nu fac așa ceva, cu atât mai mult un ascet care refuza mesele împărătești și care dormea foarte puțin rezemat de frânghia clopotului ca să se trezească la dangătul lui, care se pornea să bată atunci când era biruit de somn, și să nu-și permită multă odihnă. Iar afirmația că nu este bună îmbrățișarea sau salutul amical pentru că nici Mântuitorul nu a permis mironosițelor să-L atingă după Înviere este chiar o hulă nepermisă. Nu este posibilă o astfel de interpretare josnică a gesturilor dumnezeiești ale lui Hristos. Numai dacă am pune în balanță faptul că S-a lăsat pipăit în coastă de Toma contrazice toată pledoaria. Din păcate, aceste afirmații compromit cu totul restul mesajului IPS Calinic al Argeșului, care oricum nu era strălucit în nici un punct.

Obișnuința cu concesiile

Aș fi vrut și am așteptat să dau exemple pozitive, un fel de „Așa da”. Din nefericire, nu știu decât relatări particulare că mulți preoți și mănăstiri au slujit fără derogări de la rânduiala liturgică. Aș fi dorit ca și alți ierarhi să fi avut un curaj pe măsură. Este posibil să fi fost vreunii, dar e nevoie și de mărturisire, de asumare.

Din păcate, s-a ajuns la o indolență cruntă chiar și în popor și între credincioși. Poate mai mult de atât, programată, calculată, calibrată. Nu de azi, de ieri, ci de mai multă vreme. Dar în în Biserică cel puțin de la Sinodul din Creta. Ne-am obișnuit să tot spunem că nu este nimic, că mai avem teren de unde să cedăm, încă nu este momentul să ripostăm „habotnic”, încă nu a fost trecută linia roșie. Cu toate că abateri dogmatice au fost săvârșite la Sinodul menționat, a fost invocat faptul că nu a fost schimbat cultul. Iată că s-a ajuns și aici. Dar, în contextul în care ne-am obișnuit să nu reacționăm, mai pricepem momentul?

Cu ce au fost cumințiți credincioșii ortodocși? În primul rând cu caterisirile preoților, alungarea celor care au întrerupt pomenirea, prigonirea celor ce au criticat ecumenismul cretan. Dar la aceasta s-a adăugat poziția unor voci mai credibile, care dor cel mai tare. Ce au făcut aceștia? Au folosit extremismele unora pentru a înfiera orice ripostă și au promis o reacție care s-a transformat treptat în tăcere mormântală și chiar complice.

O combatere a Sinodului și a ierarhilor semnatari ar fi trebuit să fie puternică, fermă, nu doar niște reproșuri formale, pentru că abaterea este inacceptabilă, trebuie neapărat îndreptată. Nu este doar ceva criticabil, ci ceva de neîngăduit. Dar cu ce discurs a fost liniștită conștiința multora?

Sunt scoase în față reacțiile disproporționate ale nepomenitorilor, care sunt acuzați că sfâșie cămașa lui Hristos. În parte, trebuie să recunosc că așa și fac o parte dintre ei, poate chiar majoritatea. În perioada imediat post-Creta era normal îndemnul celor de la Cuvântul Ortodox la dezbatere și chiar așteptarea ei. O critică la adresa represiunii nejustificate declanșate de ierarhie a fost bine-venită atunci. Dar acum, după atâta timp?

La fel, înfierarea ecumenismului și „anti-ecumeniștilor de profesie” a fost nimerită, însă „momentul unor dialoguri pertinente şi responsabile” practic nu a fost decât o amăgire la îndemână. Nimeni nu le-a organizat, nici măcar nu le-a cerut suficient de presant și sincer. Până la urmă, mesajul Familiei ortodoxe a rămas acela că Sinodul din Creta a demonstrat faptul că „dreapta-credinţă nu este, cel puţin pentru o vreme, în pericol”, afirmație care mi se pare profund greșită. Dimpotrivă, ortodoxia este într-un pericol real și tot mai pronunțat, la care nu putem propune soluția apatiei, chiar și prezentată drept liniștire părut isihastă.

Chiar și monahii propun o atitudine în același spirit al abdicării, în fapt, de la credință. Astfel, Părintele Amfilohie, incisiv și mărturisitor până nu demult, pune mai presus interesele geo-politice față de exigențele dogmatice ale Bisericii. Mănăstirea Sihăstria Putnei a venit și ea cu îndemnuri împăciuitoare, dar amăgitoare.

Am așteptat poziționarea Sfântului Munte, care nu s-a ridicat la nivelul dorit, fiind echivocă. Mai departe, ce trebuia să facem decât să fie cerută o dezbatere reală a ecumenismului parafat în Creta? Nu s-a cerut lucrul acesta, ci, dimpotrivă, o gravă indiferență asupra acestei chestiuni. Iar aceasta nu duce decât la implementarea lentă și sigură a indiferentismului și nepăsării, cu efecte asupra mântuirii personale.

Ar fi trebuit apărat dreptul la întreruperea pomenirii în fața ierarhilor abuzivi și, pe de altă parte, criticați opozanții care vorbesc de obligativitatea ei. În orice caz, trebuia și trebuie făcut orice este mai potrivit pentru apărarea și păstrarea intactă a credinței în formulele ei dogmatice și în spiritualitatea ei. Dar fără jumătăți de măsură.

Am făcut acest scurt excurs pentru a sublinia faptul că, în momentul de față, când deja ne-am obișnuit cu lipsa de reacție, doar cel mult cu emiterea unor critici verbale și atât, credința Bisericii este la pământ. Nu există coeziune, ierarhii nu sunt nici măcar sprijiniți suficient în demersurile lor bune, cu atât mai mult nu sunt încurajați și împinși la reacții curajoase. Că mântuirea este personală și fiecare trebuie să și-o asume, să lupte pentru ea, asta știm; dar de ce nu și împreună, ca Biserică autentică? De ce să fie subminat, în fapt, duhul mărturisitor al Ortodoxiei? A nu se înțelege că acuz pe cineva de trădare voită, dar încerc să trag un semnal de alarmă că există una inerentă, o consecință care trebuie luată în calcul în tot contextul mai larg al vieții bisericești complicate din România și din lume.

Cuvântul Ierarhului confirmă naraţiunea oficială

În postările recente publicate pe blogul nostru şi în unele comentarii s-a făcut vorbire despre modalitatea în care Biserica înţelege să comunice către publicul necredincios şi să participe la viaţa cetăţii, mai cu seamă în aceste vremuri în care, folosind pretexte de politică sanitară, neprietenii caută să sporească necazurile şi supărările credincioşilor ortodocşi. Deşi nu suntem calificaţi, avem prilejul de a formula unele observaţii concrete privitor la aceste chestiuni, în completarea susţinerilor noastre anterioare, aducând în atenţie cuvântul Înaltpreasfinţitului Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei publicat astăzi pe doxologia.ro, dar şi adresa de zilele trecute a Preasfinţitului Părinte Petru, Episcop de Ungheni şi Nisporeni către Prim-ministrul Republicii Moldova.

Ambele adresări vizează situaţia concretă a păstoririi credincioşilor în contextul îmbolnăvirilor de Covid19, deşi destinatarii celor două texte sunt din categorii diferite. Preluăm cele două texte, succesiv, după care adăugăm într-o notă separată observaţiile noastre.    


Doxologia.ro: Sfintele Icoane şi Sfintele Moaşte – lucrare vindecătoare a Harului lui Dumnezeu

Ne aflăm încă într-o perioadă grea, cauzată de răspândirea noului coronavirus. Autoritățile statului ne-au făcut cunoscute măsurile care vor guverna starea de alertă care a început pe 15 mai. Cu responsabilitate și discernământ, se cuvine să stăruim în îndemnul de a respecta măsurile de igienă, de prevenire a infectărilor. Sunt însă și recomandări ce aduc atingere sacralității slujbelor bisericești. Or, viața liturgică, în toate aspectele ei, a fost dintotdeauna, inclusiv în perioade de prigoană, gestionată exclusiv de către cei care au responsabilități în acest sens. Așa va trebui să rămână și de acum încolo.

Mărturisirea credinței se traduce și faptic, prin participarea la sfintele slujbe ale Bisericii, mai ales la Sfânta Liturghie, prin împărtăşirea cu Sfântul Trup şi Sânge al Mântuitorului Hristos, prin actele de milostenie trupească şi sufletească, prin cinstirea Sfintelor Icoane şi a Sfinților, cinstire arătată şi Sfintelor Moaşte ale acestora.

Noi credem în prezenţa reală a lui Hristos în Potirul euharistic. De aceea, Taina Sfintei Împărtăşanii, sub toate aspectele ei, nu face și nu poate să facă subiectul vreunei reglementări din partea autorităţilor statului. „Lingurița” nu este o piesă dintr-un set de tacâmuri, este un obiect sfințit. Prin ea, credinciosul primește „leacul nemuririi şi doctorie pentru a nu muri, ci a trăi veşnic în Iisus Hristos” (Sfântul Ignatie Teoforul). Desigur, dacă e să reducem totul la o perspectivă materială, raţionamentul ar părea întemeiat: oamenii primesc, unii după alţii, cu o aceeaşi linguriţă, „pâine” şi „vin”. Prin urmare, s-ar putea contamina, pe această cale, cu virusul de la un bolnav. Din perspectivă teologică însă, lucrurile stau cu totul diferit. Prin linguriţă, credincioşii mireni Îl primesc ‒ cu credință! ‒ pe Hristos Însuşi, Care Se oferă pe Sine sub chipul pâinii şi al vinului. Îl primesc, așadar, pe Cel Ce a spus: „Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică” (Ioan 6, 53-54). Cel care se împărtăşeşte face aceasta „spre tămăduirea sufletului şi a trupului”, „spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci” (Rugăciunile din canonul Sfintei Împărtăşiri). Așadar, nu poate fi cântărită cu argumente din domeniul material o realitate spirituală, duhovnicească. După cum nici teologia nu poate avea pretenția de a se pronunța pe probleme exclusiv de ordin medical sau epidemiologic.

În aceeaşi dimensiune a realității duhovniceşti, cinstirea Sfintelor Icoane şi a Sfintelor Moaşte este manifestarea credinței de nezdruncinat în binefacerile pe care Sfinții le revarsă, prin mijlocirea lor către Dumnezeu, asupra celor invocați în rugăciune. Dacă persoane din afara sau dinlăuntrul Bisericii manifestă reticență sau îndoială față de acest adevăr fundamental de credință, au libertatea să o facă. Omul se poate clătina, Dumnezeu, nu.

Întotdeauna vor fi lucruri cu anevoie de înțeles pentru cei ce reduc omul la constituția sa anatomică, tributari unei rațiuni ce exclude realitatea nevăzută și care se îndoiesc de existența lui Dumnezeu. Cum le poți explica acestora că atunci când Mântuitorul „a scuipat jos şi a făcut tină din scuipat, şi a uns cu tină ochii orbului” (Ioan 9, 6) nu a comis un act de impietate sanitară, mânjind orbitele goale cu noroi, ci ne-a dezvăluit nouă, tuturor, faptul că harul restaurator și vindecător al lui Dumnezeu lucrează și prin cele materiale, oricât de modestă ar fi condiția lor? Cu atât mai mult lucrează harul tămăduitor din Sfintele Icoane și din Sfintele Moaște în viața celui ce le sărută cu credință neclintită în pronia dumnezeiască!

Nădăjduim, în acest sens, că autorităţile statului vor înţelege că cele ce se petrec în slujbele Bisericii nu reprezintă simple gesturi sau manifestări omeneşti. Biserica este, dincolo de orice definiție sau etichetare, un adevărat Spital duhovnicesc. Sfinții Părinți vorbesc despre păcat ca fiind o rană, despre duhovnic ca despre un medic, despre dezlegarea din Taina Spovedaniei ca început al tămăduirii, despre canon (epitimie) ca despre un medicament sau o schemă de tratament. Sunt numeroase studii publicate de către cercetători de excepție prin care se vădește faptul că omul care se roagă, care participă la Dumnezeiasca Liturghie, care se spovedește şi se împărtăşeşte, se și vindecă mai ușor. Prezența capelelor și a preoților de caritate în spitale nu se datorează doar unei respectări a dreptului la asistență religioasă a pacienților, ci și faptului că mulţi medici au constatat, de-a lungul timpului, numeroase efecte benefice ale spiritualității creștine în procesul de vindecare al bolnavilor.

În pofida faptului că, în aceste ultime două luni, nu au mai putut participa la slujbele din biserici, credincioșii au căutat să cultive cât mai mult viața duhovnicească în limitele spațiului casnic. Sunt mărturii cum că aceia care s-au rugat mai mult, mai ales la Psaltire, care au rămas în legătură cu preoții lor prin diferite mijloace de comunicare ‒ au avut o stare sufletească mai bună, mai mult optimism, în pofida acestei crize apăsătoare. Iar cei afectați de boli au avut și mai mult curaj, punându-și nădejdea și în ajutorul lui Dumnezeu, nu doar în priceperea medicilor.

Mulțumim credincioșilor care, deși văduviți de slujbe în această perioadă, au arătat încredere, răbdare și, mai ales, au înțeles că și noi, clericii, avem nevoie să fim purtați în rugăciunile lor. Îi rugăm să ne ierte şi pentru slăbiciunile pe care şi noi, ca oameni, le avem în slujirea noastră. Mulțumim celor care au contribuit cu bani pentru aparatura medicală donată spitalelor și pentru alimentele oferite celor aflați în lipsuri.

Vă îndemn să nu încetăm rugăciunea pentru cei atinși de noua epidemie și pentru tot personalul medical, atât de jertfelnic în aceste vremuri. Să ne rugăm și pentru cei care, neînțelegând rostul și importanța credinţei în puterea tămăduitoare a Sfintei Împărtăşanii, a Sfintelor Icoane şi a Sfintelor Moaşte, se împotrivesc cererilor noastre firești.

Dumnezeu să ne binecuvinteze pe toți și să ne izbăvească din această năpastă, să ne dăruiască puterea de a răbda, de a mângâia și, mai ales, de a ne bucura întru toate!

✝ Teofan

Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei


Episcopia-ungheni.md: Adresarea Preasfințitului Episcop PETRU, către Prim-ministrul Republicii Moldova, Domnul Ion CHICU

La data de 17 martie Parlamentul Republicii Moldova a aprobat Hotărârea privind declararea stării de urgenţă pe întreg teritoriul Republicii Moldova, în contextul evoluţiei situaţiei epidemiologice a infecţiei COVID-19 în Republica Moldova din 17 martie-15 mai 2020.

În perioada declarării stării de urgență, Comisia pentru Situaţii Excepţionale a Republicii Moldova a emis dispoziţii în vederea punerii în executare a unor măsuri de restricționare cu referire la Biserica Ortodoxă din Moldova. Astfel, pe tot parcursul acestei perioade au fost emise dispoziții prin care enoriașii (aparatul parohial­­ + 3 enoriași), au avut dreptul de a participa la Slujbe, doar înafara lăcașelor de cult.

Conform p 9. al Dispozitiei Comisiei pentru Situații Exceptionale a RM nr. 25 din 05.05.2020: Întrunirile cu caracter religios (oficierea serviciilor divine sau altor manifestări tradiţionale religioase) se vor desfăşura strict în aer liber (curţile bisericilor, mănăstirilor, altor culte religioase), cu respectarea obligatorie a distanţei sociale de minim 2 metri şi cu purtarea obligatorie de către toţi participanţii a măştilor de protecţie. Serviciile divine nu vor fi însoţite de ritualuri religioase cu grad sporit de transmitere a infecţiei (contact direct între persoane şi/sau atingerea obiectelor).

Prim-ministrul Republicii Moldova, Ion Chicu, a declarat la data de 4 mai 2020 faptul că: „Pe data de 15 mai se va finaliza starea de urgență. Nu intenționăm să extindem această stare de urgență, respectiv, după aceasta vor reveni la serviciu în regim normal și Parlamentul și alte instituții.” El însă a precizat că ridicarea stării de urgență nu înseamnă că vor fi ridicate absolut toate restricțiile. Unele drepturi, cum ar fi cel la întruniri, vor fi restricționate în continuare. (https://ro.sputnik.md/moldova/20200504/30115683/coronavirus-moldova-starea-de-urgenta-prelungire.html)

 Legea nr. 212 din 24-06-2004 privind regimul stării de urgenţă, de asediu şi de război reglementează în Articolul 18. Durata stării de urgenţă (1) Starea de urgenţă poate fi instituită pe o perioadă care nu va depăşi 60 de zile. Având în vedere caracterul Comisiei pentru Situații Excepționale ca autoritate administrativă excepțională – măsurile acesteia încetează odată cu încetarea stării de urgență, deci la 15.05.2020.

În acest context, ținem să menționăm că, începând cu data de 15 mai 2020, Bisericile Ortodoxe din Republica Moldova au dreptul de a-și relua activitatea cu participarea enoriașilor la slujbe în interiorul lăcașurilor sfinte. Totodată Comisia pentru situații Excepționale nu va avea dreptul de a interzice acest fapt prin dispoziții emise, întrucât atât declarațiile prim-ministrului din 4 mai 2020, Legea nr.212 din 24-06-2004 confirmă încetarea regimului stării de urgență, dar și legislația Republicii Moldova garantează separarea Bisericii de Stat prin prevederile Constituției Republicii Moldova, cât și prin alte legi organice.

Cu referire la separarea Bisericii de Stat, ținem să menționăm că Constituţia Republicii Moldova garantează expres libertatea conştiinţei şi stipulează autonomia şi separarea de stat a cultelor religioase în articolul 31. Articolul 31. Libertatea conştiinţei (1) Libertatea conştiinţei este garantată. Ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranţă şi de respect reciproc. (2) Cultele religioase sînt libere şi se organizează potrivit statutelor proprii, în condiţiile legii. (3) În relaţiile dintre cultele religioase sînt interzise orice manifestări de învrăjbire. (4) Cultele religioase sînt autonome, separate de stat şi se bucură de sprijinul acestuia, inclusiv prin înlesnirea asistenţei religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în aziluri şi în orfelinate.

Legea nr. 125 din 11-05-2007 privind libertatea de conştiinţă, de gîndire şi de religie în Capitolul II prevede RAPORTURILE DINTRE STAT ŞI CULTELE religioase, iar în articolul 15 sunt stipulate prevederi privind Statul şi cultele religioase „(1) Cultele religioase sînt autonome, separate de stat, egale în drepturi în faţa legii şi a autorităţilor publice. Discriminarea unui sau altui cult religios se pedepseşte conform legislaţiei în vigoare. (2) Statul nu intervine în activitatea religioasă a cultelor.”

Separarea Bisericii de Stat potrivit acestor prevederi se raportează la faptul că Statul nu trebuie să intervină în viaţa Bisericii, în guvernarea, sau învăţătura credinţei, viaţa ei liturgică, practica duhovniciei etc. nici în general în activitatea instituţiilor bisericeşti canonice, cu excepţia acelor aspecte în care Biserica trebuie să acţioneze ca o personalitate juridică obligată să intre în anumite relaţii cu Statul, cu legislaţia şi organele puterii. Biserica aşteaptă de la Stat respect faţă de normele sale canonice şi celelalte statute interne ale ei.

Biserica Ortodoxă propovăduieşte fără greşeală Adevărul lui Hristos şi învață oamenii poruncile morale care vin de la Dumnezeu Însuşi; iar, statul nu are puterea de a schimba nimic în învăţătura sa. Biserica nu poate să tacă sau să se reţină de la propovăduirea adevărului, oricare ar fi învăţăturile prescrise sau propagate de instituţiile de Stat. În această privinţă, Biserica este cu totul liberă faţă de Stat. Pentru propovăduirea neîngrădită şi liberă a adevărului, Biserica Ortodoxă a suferit de nenumărate ori în istorie persecuţii de la cei care nu se supun lui Hristos.

Biserica Ortodoxă îşi păstrează loialitatea faţă de Stat, dar porunca lui Dumnezeu, de a săvârşi în orice condiţii şi în orice împrejurări lucrarea mântuirii oamenilor, este deasupra exigenţelor acestei loialităţi. Dacă puterea îi obligă pe credincioşii ortodocşi la apostazie faţă de Hristos şi Biserica Lui şi la păcate şi fapte vătămătoare sufletului, Biserica trebuie să refuze să se supună Statului.

Luând în considerare cele menționate mai sus, solicităm:

Odată cu finalizarea stării de urgență, la data de 15.05.2020: 

  1. oprirea restricțiilor stabilite pentru lăcașurile de cult,
  2. permiterea oficierii Slujbelor cu caracter religios în interiorul lăcașelor de cult, în regim obișnuit, cu respectarea normelor igienice recomandate de Guvern.

Cu profund respect,

+PETRU

EPISCOP DE UNGHENI ȘI NISPORENI


Observaţii: Textul ÎPS Părinte Teofan este publicat pe situl doxologia.ro la secţiunea Cuvântul Ierarhului unde, cu doar câteva zile în urmă, fusese publicată scrisoarea PS Ignatie, Episcopul Huşilor. Acesta din urmă, într-un text care este probabil să rămână unicat în rândul celor emise de ierarhii români, condamnă despotismul sanitar de care face uz statul român, împreună cu discursul secularist şi anticlerical al presei prin care Biserica este ostracizată şi delegitimată de la participarea la viaţa publică. Textul PS Ignatie punctează chestiuni extrem de dureroase pentru credincioşii ortodocşi care trebuie să fie dezvoltate pe mai departe într-o conversaţie internă în Biserică.

Din punctul nostru de vedere există o mare problemă în Biserică constând în aceea că nu există o conversaţie reală între credincioşi, între cler şi laicat, nu există o străduinţă pentru delimitarea unui cerc moral propriu, nu există poziţionare civică şi politică coerentă a credincioşilor (şi clericilor) asupra temelor de interes pentru Biserică.

În altă parte, concluzionam că ierarhii trebuie să înceteze să cultive o ortodoxie marginalizată în interiorul ortodoxiei. Mai devreme decât ne-am dori putem observa un exemplu practic al acestui tip de marginalizare, devenit obicei, care este într-atât de osificat, de înrădăcinat, că trece neobservat şi considerat ca firesc, deşi consecinţele nefaste nu sunt deloc de neglijat.

Aşadar, deşi cu doar câteva zile în urmă, în acelaşi loc, era publicată prima scrisoare a unui ierarh român care verbalizează o perspectivă nealiniată asupra realităţilor pe care Biserica le tăieşte (în contextul mai larg în care nouă, credincioşilor, ne-a fost refuzată participarea la slujba de Înviere, iar acum se pretinde să ne fie refuzată, celor vrednici, Sfânta Împărtăşanie), următorul text al secţiunii Cuvântul Ierarhului ignoră într-o manieră de nepermis chestiunile totuşi cruciale care au provocat textul PS Ignatie.

Dar dacă de la episcop la episcop, în acelaşi loc şi pe acelaşi subiect, nu se poate înnoda o conversaţie, o minimă validare a terenului comun, a bazei de discuţie despre vremurile pe care le parcurgem, ce le-am putea cere preoţilor şi credincioşilor de rând! Atunci când este ignorat punctul de vedere al unui episcop din cadrul aceleiaşi Arhiepiscopii, care publică în exact în acelaşi loc, în aceeaşi secţiune a sitului oficial, când semnalul său de alarmă este trecut sub tăcere de arhiepiscopul său, fără o minimă recunoaştere, acest tip de relaţionare se multiplică şi se transmite spre nivelurile inferioare, ajungându-se la forme pervertite de segregare şi la diverse „naraţiuni oficiale” în baza cărora credincioşii se fragmentează în zeci de grupuscule fără iniţiativă sau putere.

Mai mult de atât, în Mitropolia Moldovei şi Bucovinei au fost anterior exprimate şi alte astfel de opinii, care au premers oarecum textului PS Ignatie. Purtătorul de cuvânt al MMB, părintele Constantin Sturzu ne spunea că nu vom uita că ne-a fost refuzată participarea la Înviere. Postările publice ale părintelui Alin Cristian Preotu, inspector bisericesc în cadrul M.M.B., sunt virale de ceva vreme, părintele însuşi denunţând repetat în termeni foarte aprigi toată mascarada care ne forţează să maimuţărim participarea la Sfânta Liturghie. Părintele Radu Preda, de asemenea găzduit pe platforma doxologia.ro cu texte de autor, a publicat pe pagina sa de facebook o succesiune de reacţii care cuprind inclusiv un îndemn adresat ierarhilor să se retragă spre mănăstirile de metanie dacă nu sunt capabili sau nu doresc să apere credinţa.

Acestea, fără a mai aminti despre punctul de vedere care este practic unanim în toată blogosfera ortodoxă, că îmbolnăvirile cu Covid19, deşi reale şi cu potenţial letal pentru o anumită categorie de pacienţi, sunt instrumentate cu rea-credinţă prin măsuri lipsite de proporţionalitate, nerezonabile şi discriminatorii. Invităm pe părinţii ierarhi să identifice în prezenţa online ortodoxă alte puncte de vedere, cum sunt ale lor, într-atât de aliniate naraţiunii oficiale a autorităţilor statului român. Or, în aceste condiţii, cui slujeşte ignorarea temerilor, grijilor, obiecţiilor şi argumentelor majorităţii absolute a credincioşilor, clerici şi mireni, achiesându-se fără rest la punctul de vedere al unui agresor batjocoritor şi neloial, aşa cum este şi se manifestă faţă de ortodoxie statul român prin instrumentele sale executive?

Tocmai această atitudine sapă şi dezbină, faptul că ne sunt înlăturate nedrept şi delegitimate grijile şi temerile de către ierarhii noştri, că şi în Biserică şi în afară ni se pune căluş şi suntem marginalizaţi, că nu ne este validată raportarea la o realitate diferită de cea impusă de naraţiunea oficială; tocmai aceste lucruri produc slăbiciune şi deznădejde, iar nu presiunea pusă din exterior de cei străini sau înstrăinaţi de Biserică.

Imposibilitatea de a ne angaja în dialog unii cu alţii reprezintă cea mai importantă neputinţă pe care o trăieşte astăzi Biserica şi este cultivată de ierarhii noştri din cauza unui mod lumesc de a înţelege relaţiile de putere şi modalităţile de conservare a autorităţii. Strângerea rândurilor astfel cum ne este cerută acum vizează de fapt o abdicare clară de la speranţa unor relaţii vii şi fireşti în Biserică, înseamnă tăcere represivă şi, finalmente, apostazie.

Şi tocmai pentru că înţelegem cât de greu se pot schimba lucrurile am adus în atenţie şi scrisoarea PS Petru către prim-ministrul Republicii Moldova, pentru a se înţelege cum poate fi facilitată participarea civică a credincioşilor prin iniţiative punctuale ale episcopilor, iniţiative care aşează terenul şi orientează direcţia demersurilor viitoare. Vedem descris cadrul juridic în temeiul căruia este emisă o adresa episcopiei, este formulată o solicitare expresă, legitimă, publică, la vedere, chiar dacă probabil că şi aici vor fi fost consultări cu Guvernul. O astfel de iniţiativă facilitează şi invită la un anumit tip de dialog şi de participare civică, fără a fi părăsit terenul de colaborare şi de parteneriat pe care Biserica şi-l doreşte de la stat pentru a-şi desfăşura activtatea în bună rânduială.

Sfintele Taine ale Bisericii, într-o pandemie suspectă de coronavirus, sunt motiv de atacuri față de și între creștini sau o nevoie duhovnicească?

Cred că se poate observa cu ochiul liber că, cel puțin până acum, prea puțin a fost lovită societatea de pandemie, de decese, cât mai mult de frică, isterie și măsuri nejustificate. Aceasta este lumea în care trăim, profitoare și zăpăcitoare, în luptă cu Dumnezeu, nu doar perisabilă. Viața nu pare să mai aibă răspuns la moarte, ci doar o fugă nebună de ea.

1. Deși s-a dezbătut foarte mult și chiar au fost adoptate hotărâri sinodale cu privire la desfășurarea vieții bisericești în starea de alertă, care privesc și administrarea Sfintei Împărtășanii cu lingurița, acesta nu este un subiect dogmatic prin el însuși. Problema centrală nu este dacă Sfintele Taine transmit sau nu virusul, ci cât de tare ne este schimbată evlavia față de cele sfinte de o boală. Având în vedere cu ce și cu Cine ne împărtășim și de ce facem asta, ar trebui să fie o preocupare foarte serioasă, care e de viață și moarte chiar și pe vreme de pace și bunăstare. Pur și simplu pentru că în orice moment lumea aceasta este trecătoare și avem nevoie de cea veșnică, viitoare, avem mare trebuință de Hristos, pe Care-L găsim în modul cel mai desăvârșit în Potirul euharistic. Chiar dacă El este spre sănătatea trupului nostru, nu spre împovărarea lui, acest lucru nu are sens de medicament farmaceutic, sanitar, ci duhovnicesc. Da, foarte adeseori Împărtășania aduce și revigorare trupească, dar nu acesta este scopul imediat și nu trebuie să ne apropiem cu acest gând.

Există o pregătire și o vrednicie care se cere pentru împărtășire. Tainele nu pot fi date celor necredincioși sau celor nepregătiți și nici celor care nu s-au curățit suficient de păcatele lor. În acest sens, canoanele sunt clare: cei ce preferă îndulcirile trupești nu poate fi primit la cina aceasta tainică a Mântuitorului, care este Liturghia. Harul curățirii de păcate nu vine printr-o stăruință în împărtășire, ci prin depărtare, prin certarea (epitimia) pentru eventualele păcate, și prin pocăință manifestată prin metanii, post, asceză, căință, tot ce duce la vindecarea sufletului (menționată, spre exemplu, de canoanele 2 și 3 ale Sf. Vasile cel Mare), pe baza căreia ne putem apropia de Sfinte.

În cazul concret al apariției virusului, cu atât mai mult nu putem renunța la aceste exigențe, fapt ce ar însemna anularea credinței autentice în Hristos. Așa cum nici măcar pe patul de moarte ereticii nu sunt primiți fără a le fi verificată sinceritatea întoarcerii lor (canonul 5 al Sf. Vasile), tot astfel pe timp de molimă nu poate fi primit la împărtășire cineva fără a arăta dispoziția potrivită. O condiție esențială este credința că este primit Trupul lui Hristos, nu un simbol. Folosirea unei lingurițe aparte sau orice altă metodă de a evita contaminarea nu cred că este greșită prin sine, cât pentru că defaimă pe Hristos și măreția harului care este primit. Boala poate fi contractată în diferite alte moduri, prin aer, prin atingerea sau apropierea de clerici și de cei din biserică, încât este inutilă o astfel de precauție.

În plus, tradiția împărtășirii cu aceeași linguriță este o predanie înrădăcinată și verificată. După cum a declarat Asociația Medicală din Atena în 1988, este vorba de o practică religioasă liberă și asumată și „totuși medical nu există nici un caz dovedit de simplu credincios în care să-i fi fost transmisă o boală prin dumnezeiasca Împărtășanie. Nici măcar atunci când era în toi tuberculoza, secera (făcea ravagii) sifilisul și când lepra era transmisă foarte larg!”. Medicii aceștia nu fac referire la un studiu amănunțit doveditor, însă lipsa unor astfel de cazuri, care ar fi făcut carieră îi pune pe cei care acuză pe ortodocși de pericol de contaminare să-și demonstreze acuzele. Deocamdată la noi există recentele cazuri de împărtășire la Cluj și la Suceava (a Arhiepiscopului Pimen) în care nu au fost înregistrare infectări.

Orice transmisie trebuie documentată. Bolile nu se transmit în același mod. Spre exemplu, HIV se transmite doar prin sânge, altele și prin aer și atingere. Până acum nu s-a documentat vreo molipsire prin împărtășire, așadar cu atât mai mult nu se justifică o astfel de temere. Deci nu pot fi luați în calcul „cei slabi în credință”, care nici măcar nu ar putea constitui o categorie aparte, ci ar trebui avută în vedere sănătatea tuturor, nu doar individuală.

2. Având în vedere acestea, s-a putut observa că episcopii, clericii și oamenii simpli s-au poziționat pe acest subiect după gradul lor de credință, evlavie și fidelitate față de Hristos. Nu după cât de des se împărtășesc, ci după grija de trup și frica de moarte și după concepția despre Taine. Doar ortodocșii cred în prezența reală a lui Hristos prin har, de aceea țin la acest aspect. Și, dintre ei, doar unii chiar sunt gata să se apropie cu cutremur.

Decizia de ieri a Patriarhului în consultare cu toți sinodalii români este corectă politic, nu conține derapaje vizibile. Unii ar acuza spoveditul la 2m și distanța dintre cei prezenți la slujbă, care dă un caracter caraghios participării liturgice. Dar la fel sunt și măsurile în celelalte domenii ale vieții sociale, care cu siguranță nu vor fi respectate întocmai, ci de principiu. Este imposibil și absurd practic. De aceea au și fost numite „îndrumări”. Strict formal sunt bune, deși aștept și altceva, aspect asupra căruia revin spre finalul articolului.

Trebuie remarcată poziția mărturisitoare și curajoasă a Arhiepiscopului de Tomis Teodosie, care dă tonul în a explica normativele de urmat în cadrul Patriarhiei. Înaltpreasfinția Sa a afirmat că va împărtăși neschimbat pe credincioși cu aceeași linguriță, după tradiția ortodoxă îndătinată. „Eu personal așa voi face, fiind convins că acesta este adevărul Biseriici, care nu trebuie ascuns, ci afirmat, căci dacă nu este mărturisit rămâne ascuns. … Sfânta Împărtășanie este socotită de neatins și cu adevărat Hristos este prezent real, doar în Biserica Ortodoxă. … Episcopul Europei de Nord Macarie mi-a spus că va respecta Sfânta Împărtășanie așa cum este ea în Biserica Ortodoxă”. În emisiunea în care a făcut aceste declarații a precizat că va testa pe cei prezenți la slujbă pentru a fi exclusă contaminarea între credincioși.

O situație deosebită este în Germania, mai precis în landul Bavaria, unde a fost prelungită starea de urgență, cu anumite reguli și relaxări. În consultare cu catolicii și evanghelicii, „factorii responsabili din conducerea Landului liber Bavaria” au ajuns la un acord să fie redeschise bisericile în condiții speciale. Lăsând la o parte regulile cu privire la distanțarea fizică, în privința Împărtășaniei „la primirea împărtăşaniei se va păstra distanţa între cei care vin şi se întorc de la împărtăşire şi cei care rămân în bănci. Ostia se va pune în mâna persoanei primitoare fără ca mâna să fie atinsă. Împărtăşirea din Potir la Sf. Liturghie se rezervă doar preotului. În cazul în care la „Cină” (Abendmahl) s-ar oferi şi vin (e vorba aici de comunităţile evanghelice, fiind folosit limbajul specific), se vor folosi potire separate pentru fiecare persoană”. Vrând-nevrând, ortodocșii s-au trezit puși în aceeași barcă cu evanghelicii, fapt asupra căruia nu avem ce să comentăm într-o țară străină, în care ortodocșii sunt minoritari.

Însă a apărut o situație deosebită, după cum relatează pe un ton foarte sever Ακτινες:

„Un “Episcop ortodox” al Bisericii Sârbe din Germania (duminica trecută) a schimbat tradiția de secole de a da dumnezeiasca Împărtășanie. Priviți și vedeți impietatea păstorilor Bisericii lui Hristos! Priviți cutezanța lor…
V-am informat ce fac de la început. V-am spus că scopul este să ne facă să ne asemănăm mai mult cu ereticii-papistași și ca început este modul de a da dumnezeiasca Împărtășanie. Vor să ne ducă spre ostia ereticilor latini.
De la astfel de “păstori” sau mai bine lupi-păstori Sfinții noștri Părinți ne spun să nu primim nici rugăciunea de la unii ca aceștia…
Vedeți rezultatul ecumenismului???
Acesta este “rodul” ecumenismului… adică schimbarea crezului ortodox.
Fostul episcop Grigorie de Herțegovina a fost pus Episcop de Frankfurt și a toată Germania duminică, 16 septembrie 2018.”

Insinuările de mai sus sunt susținute cu detalii din activitatea ecumenistă a acestui episcop, cum ar fi: Rugăciune în comun a Episcopului Grigorie al Herțegovinei cu papistași în cadrul săptămânii ecumenice pentru unitatea creștină, Grigorie al Herțegovinei se roagă împreună la „hirotonia” unui „episcop” romano-catolic sau prezența papistașilor și musulmanilor la inaugurarea unei reședințe episcopale.

Ce a făcut acest Episcop se vede în filmulețul de mai jos, în care se pare că dă credincioșilor doar Trupul (Pâinea) lui Hristos, ca la catolici:

Observații finale: Consider că miezul problemei este formarea unei abordări tot mai inumane a vieții, tot mai înfricoșate și mai tributare capriciilor științei controlate de cercurile de putere în interese oculte. Aceasta devine tot mai mult o religie, o viziune sacră asupra vieții, deși este plină de imperfecțiuni și tiranică, abuzivă în a-și impune punctul de vedere într-un mod neștiințific, ca să nu mai spunem profund nedrept.

Cea mai mare problemă a virusului de astăzi este proporționalitatea și raționalitatea măsurilor, grija pentru toate aspectele vieții, economic, cultural, religios, nu doar medical, dar și acela unilateral centrat pe o boală. Au mai fost molime și abuzuri și în alte vremuri, dar nu înseamnă că acestea trebuie să se repete mereu.

Pierdem, ca societate, dar și individual, umanitatea din noi, compasiunea, curajul, prudența și chibzuința, care sunt viciate de isterie, panică și manipulare. Peste toate, pierdem credința în Dumnezeu, în suflet și viața veșnică, fiind forțați să ne raportăm tot mai mult la realitatea imediată într-un mod înjositor și chiar după o „mistică a tractorului”, ridicând la rang de valoare absolută bunăstarea materială, uitând că moartea, boala și răul este caracteristica de neșters a acestei lumi. Da, trebuie să fim buni în ea, dar nu pentru ea.

Așadar cred că rolul Bisericii ar fi unul mărturisitor și mângâietor de suflete, nu atât de trupuri. Spovedirea credincioșilor, rugăciunea pentru ei, slujbele făcute cu credință, păstrând distanța sau chiar fiind aproape, acestea sunt prioritățile momentului. Nu donarea de aparate medicale este menirea și rațiunea de a fi prin care trebuie să-și justifice Ortodoxia existența în societate. Cel puțin nu față de progresismul ateu și aflat în plin asalt, ci în fața lui Dumnezeu. Știu că nu este ușor și nu judec pe nimeni, dar nici nu pot să ascund, să ocolesc acest adevăr necesar.

Ba chiar trebuie să mulțumim nu doar medicilor, care s-au jertfit și mulți dintre ei în condiții de presiune, ci și celor care au depus eforturi să pună la dispoziție informații și contextualizări din domeniul medical și nu numai în aceste zile. Și mulți dintre ei se vede că au fost creștini, chiar și de alte confesiuni cei din alte țări, pentru că au făcut referiri la mersul la biserici. Cred că trebuie să fim umani printre ceilalți, în bună pace pe cât este posibil (vezi Rom. 12:18), fără a uita să trăim pe Hristos chiar mai mult, la nivelul exigențelor credinței noastre ortodoxe neștirbite și cerești.

Un examen ieftin la Apocalipsă: Marcare izotopică. Tragem învățăminte?

Deși a apărut de ceva vreme (6 septembrie), un filmuleț de pe youtube în rusește, care are disponibilă și o traducere digitală aproximativă în aproape orice limbă, inclusiv în românește, este un instrument util în a deconspira cât de credincioși suntem.

Mai precis, cu aproximativ un an în urmă a apărut o filmare cu un domn care afirma că a fost marcat izotopic pe frunte cu un bar-code fără să știe, pe când a fost la bancă să-și facă un card bancar. Acum dă în vileag faptul că a fost doar o un fake, o farsă prin care nu a intenționat să-și bată joc de cineva, dar care a scos la iveală pe cei cu gândire schismatică și sectară. Sunt cei care l-au crezut și au interpretat minciuna lui drept pecetea lui Antihrist. Cei cu formare duhovnicească ortodoxă serioasă (bineînțeles că și ignoranții) nu s-au lăsat păcăliți pentru că lipseau multe elemente ca să poată fi asociat acel marcaj cu lepădarea de Hristos și închinarea la Antihrist. Din păcate, are o amară dreptate.

Aceasta nu înseamnă că nu trebuie să dăm atenție semnelor apropierii celui rău, ci să nu cădem pradă oricăror frici.

Este, într-o măsură utilă, această testare, dar și amară. Ne putem folosi de ea, deși nu ar fi cazul să se facă apel la astfel de metode. După cum am scris și în altă parte, trebuie să fim vigilenți să ne formăm în duhul autentic al Bisericii, cu discernământ și prețuire a mântuirii, nu cu dispoziție greșită spre o gândire superstițioasă. Măcar pe viitor. De data aceasta cel care a pus la cale totul nu a avut intenții ascunse, dar ce vom face în fața minciunilor promovate de cei cu interese oculte sau aflați de-a dreptul ei înșiși într-o amăgire?

Acesta este filmulețul, care poate fi înțeles măcar aproximativ activând o traducere automată (google) în românește sau altă limbă cunoscută:

Unitatea Bisericii stă în înviere, nu în supraviețuire. Un punct de vedere

„Împărăția lui Dumnezeu nu este mâncare și băutură”,
nici înregimentare socială,
„ci dreptate și pace și bucurie în Duhul Sfânt” (Rom. 14: 17);
„nu este din lumea aceasta” (In. 18:36).

Biserica nu este normal să alunece într-o luptă de supraviețuire, ceea ce ar însemna o degradare inacceptabilă a menirii ei, ci spre înviere. Iar fiecare credincios are datoria să se păstreze în unitatea ei duhovnicească, nu doar în limitele formale, care nu-i asigură mântuirea. Cărămizile care constituie organismul, trupul lui Hristos, trebuie să se silească să fie vii în Duhul Lui, Care dă viața cea adevărată. Altfel, nu doar că se dărâmă șandramaua instituției ecleziastice, ci se pierde și mântuirea personală a fiecăruia. Este multă durere să se lupte cineva să fie viu pe când alții trag în jos, în moarte, fiind formal în același trup, dar despre această cruce cumplită trebuie vorbit răspicat. Nu urechilor, nici la megafoane, pe internet sau în piețe, ci „de pe acoperișuri”, cu îndrăzneala cea bună către inimi poate împietrite, poate amăgite, din conștiința noastră amorțită, dar nu cu totul adormită.

Trăim împreună asaltul care pare a fi cel de pe urmă la adresa credinței drepte. Suntem datori să știm să reacționăm cum se cuvine, fără rest, fără bravadă, fără exagerări, cu credință în Hristos și cu dragoste unul față de altul. Acestea două cred că rămân fundamentul unei bune dispoziții duhovnicești față de provocările care ne împresoară.

Dintre credincioși, de-a lungul timpului, mulți au fost trași de diferite erezii în afara corabiei mântuitoare. Nu unitatea cu aceștia este preocuparea, deși este de dorit să se întoarcă și ei, să vină pe calea cea bună, dar importantă este păstrarea unității ca integritate pe care ne-au lăsat-o moștenire Părinții și înaintașii pe temelia cea tare pusă de apostoli. Așadar, în primul rând, căutarea „unității ecumenice” nu intră nicidecum în socoteala duhovnicească.

Unitatea duhovnicească a Bisericii

Întâi de toate trebuie știut ce este unitatea Bisericii și de ce este ea importantă.

La nivelul rigid și formal dogmatic, elementele de unitate ale Ortodoxiei sunt integritatea dogmelor și comuniunea euharistică. În acest sens, Părintele Stăniloae afirmă că „unitatea Bisericii nu e o unitate de ordin instituţional şi nici sfărâmată în indivizi cu credinţe deosebite sau cu interpretări deosebite ale ei, ci o unitate de viață ontologic-pnevmatică în Hristos” (TDO, vol. II). Aceasta se reflectă în slujbe, care ar trebui să fie expresia unui adevăr asumat de fiecare în viețuirea sa. Comuniunea ar trebui să vină din trăirea laolaltă a învățăturii ortodoxe, care se concretizează în Împărtășanie.

Dar, dincolo rigiditatea unor formule dogmatice necesare, cuvintele lui Hristos sunt relevante: „Nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat… sfințește-i pe ei întru adevărul Tău. Cuvântul Tău este adevărul. … Ca toți să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine și Eu întru Tine, așa și aceștia în Noi să fie una” (In. 17: 9, 17, 21). Ceea ce uimește este că unitatea Bisericii nu constă în coeziunea dintre credincioși, ci vine din unirea fiecăruia în parte cu Dumnezeu în Duhul Sfânt prin împlinirea poruncilor și mărturisirea credinței; provine din strâmtorarea la care este supusă Evanghelia în lume. Avem de-a face cu o logică duhovnicească, nu pământească.

Se ivește și unirea dintre credincioși, dar ea este dată de înrudirea lor duhovnicească, de faptul că fiecare devine unitar în sine, integru și nedezbinat în conștiința sa. Iar prezența lui Dumnezeu în suflet inspiră și dragostea adevărată față de aproapele de la sine sau, mai bine zis, de la Hristos. Nu putem noi construi o înțelegere mai bună între oameni decât poate să insufle Duhul Sfânt în fiecare. Mai precis, nu se poate fără aceasta.

Desigur că se construiesc democrații, frății, societăți de într-ajutorare, care sunt bune, dar adeseori nu pot suplini ceea ce ne lipsește: împăcarea conștiinței și mângâierea duhului din noi. Sunt necesare toate cele materiale, dar, fără împlinirea lăuntrică, dispar ca fumul. Acest gol are menirea să-l împlinească Biserica prin tot ce face, prin acte caritabile, slujbe, propovăduirea ei. Doar că aceste mijloace trebuie să transmită seva: adevărul lui Dumnezeu, care eliberează din robia morții. De aceea nu poate fi trădare mai mare decât să se dezică de această misiune, rezumându-se la niște formalități, devenind parte a acestei lumi.

Loviturile contemporane la temelia unității ortodoxe

Dintotdeauna diavolul, stăpânitorul acestei lumi, prin uneltele sale, a încercat să deturneze Biserica prin prigoane, prin erezii sau prin alte păcate smintitoare. Dar ea s-a regrupat pe temelia cea tare, adică pe Hristos, și de aceea s-a numit Ortodoxie (dreaptă credință și slăvire). În aceasta s-a concentrat totul, în corectitudinea dogmelor mântuitoare. Din ele izvorăște toată virtutea pentru că nu sunt niște reguli și definiții goale, ci realități care schimbă sufletul, insuflă teama și cutremurul pocăinței, al fricii de Dumnezeu.

Însă înfricoșătoare este lupta care se dă nu doar spre a nu fi urmată viețuirea morală în Hristos, dar chiar să fie călcate în picioare cele mai de temelie învățături, care dau consistență viețuirii creștine. Acum mai perfid ca oricând. Dacă nu se poate cu lepădarea totală, măcar cu un mic compromis, cu o strângere de mână cu erezia, cu pervertirile din societate, cu orice.

La modul concret, ecumenismul, comunismul, schismele (îndeosebi cea ucraineană), cochetarea cu puterile seculare sunt ispitele de astăzi concertate. Sinodul din Creta, atacul homosexualității, dezbinarea între Bisericile Locale sunt tot atâtea forme care afectează nu doar la nivel instituțional, ci și conștiințele credincioșilor și bunul mers al lucrurilor. Dintr-o concesie în alta, se construiește un întreg asediu, căci fiecare cedare slăbește și cedează teren mai spre interior.

Putem fi indiferenți la toate acestea ca și cum nu au importanță? Cred că este evident că nu tocmai pentru că războiul este unul la nivelul conștiinței, al verticalității, nu al strângerii din dinți. Însă nu orice reacție este pe măsura Evangheliei fie mai ales prin cedări, fie prin rigorism nepotrivit.

Păstrarea adevărului de credință

Prima provocare este aceea de a nu ne abate de la adevărul dogmatic, care este unul mântuitor, cum am mai subliniat. Este cea mai scumpă comoară a Bisericii, păstrată prin eforturi uriașe, prin mărturisitori înțelepți și de neclintit.

Nimeni nu poate spune că deține adevărul. Totuși nimeni nu poate spune că nu-l poate cunoaște sau recunoaște. Aceasta pentru că el este aprofundat în taina inimii, nu doar pe buze sau în urechi. Unii l-au iubit, alții se tem de el, iar alții îl defaimă, dar este la îndemâna tuturor cu puțin efort.

Disputele dogmatice au fost întotdeauna crunte, greoaie. Adeseori ele nu au stat doar în știință, fie ea și duhovnicească, ci în impuneri și manevre politice și bisericești, dar și în reacții de mărturisire până la capăt. Lupta pentru puritatea conștiinței dogmatice, în care au stat în linia întâi Sfinții Părinți, a fost una care a fost tranșată la nivelul cuvintelor, al înțelesurilor și formulelor corecte, însă și cu jertfă și trudă multă.

Așadar este firească orice dezbatere asupra învățăturii sănătoase pentru că așa a fost mereu, firea noastră învață, se convinge. În acesta stă esența, în argumente, nu în forța brută. Cine își impune adevărul său dă dovadă că este străin de el. Iar aceasta se întâmplă nu doar prin evitarea discuțiilor, ci și prin purtarea lor nepotrivită.

În plan concret, consider că este nocivă atât atitudinea ierarhilor care-și apără abaterile lor (direct sau prin interpuși), cât și extrema formată în general din unii nepomenitori care se proclamă deținători absoluți ai adevărului și îi cataloghează drept eretici chiar și pe cei care nu susțin dogme greșite, ci doar refuză să se despartă de clericii Bisericii. Fără o decizie sinodală, ca întotdeauna, nimeni nu poate stabili propriile sale opinii și reguli, altfel este atacată tocmai unitatea Bisericii. Unii provoacă destabilizarea prin abaterile lor, iar alții o agravează prin lipsa de răbdare și înverșunare.

Însă totul pornește de la lipsa de flexibilitate a ierarhilor. Nu doar că nu-și recunosc greșelile sau nu explică limpede confuziile, ci refuză chiar și dreptul clerului inferior de a întrerupe pomenirea în caz de erezie, cum este situația cu ecumenismul semnat în Creta. Acest despotism este în stare să nege și canoanele bisericești (15 I-II, 31 apost.) și tradiția ortodoxă. Din păcate, această convingere este doar un slogan menit să discrediteze și să radicalizeze pe oponenții lor (care nu ar trebui să cadă în această capcană). Dar și mulți dintre clericii și credincioșii mai sinceri au căzut și chiar au propagat această falsă concepție. Oare nu tot dintr-o încrâncenare nepotrivită? Oare nu sunt prin aceasta vinovați în fața lui Dumnezeu pentru subminarea unor reacții corecte? Sigur că pot fi criticate exagerările, cum ar fi impunerea obligativității nepomenirii, dar nu negat acest drept canonic și, mai ales, nu caterisiți preoții care recurg la acest gest corect.

Dar, dincolo de faptul că adevărul provoacă polemici și neînțelegeri ascuțite din cauza minciunii din inimi, cel mai important este că el trebuie apărat, mărturisit. Fără compromisuri, fără lipsuri, după puterea fiecăruia. Însă principalul viciu care bântuie acum este că fiecare se crede neînsemnat și nevrednic dintr-o falsă smerenie. Dar de mântuire se simte cineva atât de nevrednic, încât să renunțe la ea sau la nădejdea ei? Ca mădulare ale Bisericii, avem datoria nestrămutată să păzim regulile și învățăturile lui Hristos dacă ne socotim parte a ei. Unul mai mult, altul mai puțin, dar în direcția cea bună, nu punând umărul la toate intoxicațiile și deraierile.

Deci ar trebui sprijinit demersul pentru lămurirea oricăror abateri, cum sunt semnăturile în Creta, și susținute cultul și morala Bisericii. Măcar prin a nu mai valida activ sau pasiv pozițiile greșite, dacă nu chiar prin combaterea lor. Nu există neutralitate în raport cu adevărul, iar cei mai mulți, din frică, oportunism sau neînțelepciune, susțin tocmai minciuna. Iar acest lucru se întoarce împotriva trupului eclezial și a propriei lor mântuiri. Este elocvent exemplul Apostolului Petru, care a trebuit să-și plângă păcatul lepădării de Hristos și să-i întărească și pe ceilalți în credință.

Toate acestea pentru că adevărul are valențe puternice morale, este apăsător, are exigențele lui asupra conștiinței și comodității. Iar mai mult, adevărul evanghelic scoate sufletul din cei fățarnici pentru că nu-l pot primi, dar și din cei smeriți până să-l slujească.

Asceza cea bună în Biserică

Strâns dependente de adevăr sunt morala și spiritualitatea ortodoxe. Nu doar că izvorăsc din credința și frica de Dumnezeu, dar acestea sunt și semne, dovezi și garanții ale prezenței lui Dumnezeu prin smerenie, dragoste, curăție, blândețe, comportament nefățarnic.

Nu se poate despărți spiritualitatea de dogmă pentru că se alunecă într-un creștinism crud (sau dimpotrivă, insipid, sentimentalist). După cum spunea Părintele Sofronie, trei lucruri sunt de neconceput: „o credință fără dogmă, un creștinism în afara Bisericii și un creștinism fără asceză”. Toate sunt legate între ele și sunt un fel de a concentra unitatea în Hristos.

Nevoința ortodoxă urmărește curăția sufletului și dragostea și purtarea sarcinilor aproapelui. Este necesară pentru că, fără efort și trudă, nu poate răsări nimic bun. A dobândi virtutea din credință este o artă a artelor și un efort dumnezeiesc. Spiritualitatea Părinților trezvitori, isihaști s-a concretizat în atâtea cărți despre asceză. Tocmai pentru că este de la Dumnezeu este atât de perfectă și bine conturată. Patericul și Viețile Sfinților reprezintă aplicarea învățăturii de sus.

Legătura strânsă și tainică între strădania omenească și lucrarea harului reprezintă cheia faptelor bune adevărate, plăcute lui Dumnezeu. Străpungerea inimii, pocăința încordată, părerea de rău sunt cele care schimbă inima, dar și legătura cu aproapele. Pe dinăuntru, nu doar de fațadă.

Se poate spune că rugăciunea este cea care definește morala creștină. Nu în înțelesul restrâns, ci ca lucrare care îmbrățișează și ghidează toată trăirea ortodoxă trezvitoare. Sau, altfel spus, isihasmul (liniștirea) reprezintă modul slujirii corecte a lui Dumnezeu și de dobândire a mântuirii, pe care l-au promovat Sfinți precum Grigorie Palama și Paisie Velicicovski. Nu ca și cum doar aceștia au fost adepții trăirii ascetice, ci ei l-au repus în valoare. De fapt, toți marii Părinți din vechime, Vasile cel Mare, Ioan Gură de Aur, Ioan Damaschin, Spiridon și toți ceilalți mucenici și cuvioși s-au nevoit în lupta cea bună, care i-a mânat să apere puritatea Ortodoxiei ca pe singurul lucru de preț.

Au existat și catolici care s-au dedicat problemelor de credință, care chiar au și murit pentru ea, ba au apărut și protestanții, care au încercat să reformeze și să „îndrepte” greșelile, dar într-un duh cu totul străin de Evanghelie. Aceste erori și oricare altele de poziționare duhovnicească trebuie evitate pentru că „ținta poruncii este dragostea din inimă curată, din cuget bun şi din credinţă nefăţarnică” (1Tim. 1:5).

Din păcate, a cam apus vremea când păstorii cu cuget bun se luptau și izbuteau să reașeze corabia Bisericii pe calea cea dreaptă. Atunci se ridicau mulți în apărarea credinței. Astăzi sunt foarte puțini, iar masa celor care apostaziază subtil sau fățiș pune o povară grea. Comunismul a trecut cu trădările lui, iar clerul, cei vinovați, nu s-au pocăit, nu au denunțat public nimic din abaterile de la credință făcute, lăsând deoparte păcatele personale. S-a instaurat un soi de serghianism, de pactizare cu puterea statului pe mai departe. În acest sens, îmi vine în minte indignarea Părintelui Iustin față de naivitatea mea când am zis că Biserica a trecut cu bine prin comunism. Acum înțeleg mai bine. Am supraviețuit, dar am pierdut enorm din puterea învierii, din gustul vieții adevărate, am fost puși pe o altă cale, a obișnuirii cu compromisurile. Probabil o vom pava până când taina fărădelegii nu va mai avea cine să o împiedice (2Tes. 2:7).

Nu este normal să părăsim Biserica, să ne dezicem cu totul de ierarhie, cu atât mai mult a face grupări paralele. Însă este imperios necesar, după umila mea părere, să nu ne rușinăm de Hristos. Nu doar ca masă a credincioșilor, ci și fiecare în parte. Totul poate fi pierdut într-o clipă, toate cele materiale. Dar… și sufletul ni-l putem pierde tot într-o clipă și chiar clipă de clipă.

Mai bine să moară Împărtășania decât tot poporul… credincios

Încă nu a apărut o decizie oficială a Patriarhiei pe tema renunțării la împărtășire după deschiderea de pe 15 mai a bisericilor. Deocamdată există doar niște declarații ale purtătorului de cuvânt, Vasile Bănescu. Ce-i drept, cam de o vreme mai toate comunicările vin prin interpuși, prin Birouri de presă, dar nu prin sinodali, nici măcar din gura Patriarhului. Este destul de frustrantă această neasumare dusă la extrem; dar e un semn și acesta.

Ieri a fost lansată și în public vestea că se deschid slujbele afară, dar împărtășirea va fi amânată. Mesajul este acesta:

„A avut loc o consultare firească a membrilor Sfântului Sinod în legătură cu o scurtă amânare a împărtăşirii comune, până la finalizarea unei consultări inter-ortodoxe cu celelalte Biserici, confruntate şi ele în acelaşi registru liturgic cu provocarea ridicată de pandemie. În acest moment sunt clare câteva lucruri foarte importante, deşi cu un caracter temporar: slujbele cu credincioşi vor fi oficiate exclusiv afară; bisericile vor fi redeschise doar accesului pentru rugăciune individuală a credincioşilor, cu respectarea unor reguli de igienă şi protecţie; împărtăşirea comună (în timpul Liturghiei) este amânată o scurtă perioadă, până la finalizarea consultării cu celelalte Biserici Ortodoxe. A mai existat un astfel de moment dramatic al amânării împărtăşirii, timp de două luni, chiar, în 1829, şi tot din motive legate de epidemie. Nu este nimic total nou şi nimic contrar teologiei liturgice a Bisericii, care are menirea să îl ghideze pe omul credincios printr-o lume reală, confruntată uneori cu crize grave, inclusiv medicale. În anumite contexte trebuie să trecem proba realismului creştin, care ne protejează de orice formă de abordare magică a ‘celor sfinte’ şi de punerea în conflict a credinţei profunde cu raţiunea practică. Creştinismul autentic, hrănit din fidelitatea faţă de Tradiţia genuină a Evangheliei şi faţă de cea filocalică, patristică, nu pune în conflict artificial credinţa şi raţiunea, ci le cultivă cu discernământul izvorât din credinţa în Hristos, nu din aceea în propria credinţă.”

(Agerpress)

Ultimele cuvinte sunt esențiale. Oprirea împărtășirii provine din credința Bisericii sau dintr-o viziune personală, chiar și a ierarhiei? Invocarea trunchiată a unei situații când credincioșii au fost lipsiți de Sfintele Taine în vremea epidemiei din 1829 nu este suficientă pentru că există alte cazuri și rânduieli care indică tocmai contrariul. În plus, acea carantină de atunci a fost nu doar pe împărtășire, ci pe accesul la biserici, care au fost dezinfectate timp de două luni și doar în București, nu în toată țara. Fără a mai sublinia aspectul esențial că atunci era vorba de o ciumă de alte proporții. Mărturia aceasta vine dintr-o notă dintr-un studiu despre viața Mitropolitului Grigorie Dascălul, care este foarte lacunară:

Deși ar fi o exagerare a spune că Împărtășania este temelia Bisericii, totuși ea este un element esențial, la care nu se poate renunța fără o clătinare a fundamentelor ei. Hristos în integralitatea Lui reprezintă piatra pe care a fost întemeiată Biserica și orice trunchiere a învățăturilor și predaniilor Lui reprezintă o abatere de neîngăduit, cu repercusiuni grave asupra mântuirii.

Practic, discursul și poziția oficială sunt perfect fățarnice și contradictorii în ele însele. Pe de o parte se declară fidelitatea față de credința și tradiția ortodoxă a împărtășirii cu lingurița, pe de alta este amânată sine die (până la o consultare cu restul Bisericilor Ortodoxe Locale) primirea Sfintelor Taine. Oare nu din frica de contaminare prin Potirul comun?

Mulți acum îndeamnă, probabil și la rugămințile ierarhilor, la solidaritate și strângerea rândurilor și la o mărturisire în fața ateilor progresiști, dar nu și în fața sinodalilor. Dar mie aceasta îmi aduce aminte de sfatul lui Caiafa: „ne este mai de folos să moară un om pentru popor decât să piară tot neamul” (In. 11:50). După cum a spus și Dostoievski, dacă Hristos S-ar întoarce astăzi, ar fi răstignit din nou. De data aceasta este omorâtă, anulată prezența Lui în Potir. Nu de către arhiereii iudei de odinioară. Dar de către cine?

Pe de altă parte, nu ar trebui neglijată vocea celor care-și manifestă îngrijorarea legitimă față de aceste decizii, care dovedesc că mai bate o inimă în pieptul Bisericii.


Se pare că și în Germania au fost dispuse măsuri similare cu cele anunțate de Patriarhia noastră. Mitropolitul Augustin al Germaniei, care ține de Patriarhia Ecumenică, a anunțat următoarele:
„Având în vedere deschiderea bisericilor în σtatul german, au fost date norme legale care, în afară de restul măsurilor de asigurare care au fost adoptate, ajung până la punctul de a regla și modul dumnezeieștii Împărtășanii, adică să interzică dumnezeiasca Împărtășanie din Sfântul Potir prin folosirea linguriței”, menționează în enciclica sa.
„În această privință, cu adâncă durere, vă informez că, până la ieșirea din vigoare a normelor legale, deși putem să venim toți la slujbe, nu putem totuși să ne împărtășim toți în afară numai de sfințiții slujitori”.

În Franța, s-a anunțat că slujbele religioase vor fi deschise publicului abia de pe 1 iunie.

Creștinismul social este o utopie și o manifestare a necredinței (P. Serafim Rose)

De o mare actualitate este critica concepută de P. Serafim Rose pe când era încă mirean (Eugene) „creștinismului social”, adresată chiar unui exponent de seamă al acestuia, Thomas Merton. Este inspirațională nu doar prezentarea feței reale a creștinismului ascetic și dogmatic, ci și darea în vileag a originilor obscure și chiar de natură spirituală (milenariste) ale tendințelor sociale care se doresc a fi imprimate Bisericii. La mijloc nu este o simplă ancorare în cele pământești, ci o viziune lumească opusă celei creștine, contrară împărăției lui Dumnezeu ce va să vină. Cam cum astăzi se predică o lume în care nu mai are loc moartea și boala, care sunt prezentate ca anormale, ceea ce este o utopie. De fapt, înșelăciunea constă în încercarea nerealistă și perfidă de a „eradica” boala produsă de coronavirus, chiar dacă moartea seceră pe cei ce mor de foame sau din diferite alte cauze din plin.

Un al subiect arzător abordat este cel al Apocalipsei ca perspectivă sobră și plină de nădejde, dar și de îngrijorare bună.

O scrisoare către Thomas Merton, 1962

de Eugene [Pr. Seraphim] Rose

Sunt un tânăr american convertit la Ortodoxia rusă – nu spiritualitatea „liberală” imprecisă a prea multor „gânditor religioşi” moderni ruşi, ci Ortodoxia deplină ascetică şi contemplativă a Părinţilor şi a Sfinţilor – care am studiat de câţiva ani „criza” spirituală a timpului nostru şi scriu în prezent o carte pe această temă[1]. Pe parcursul studiului meu am avut ocazia să citesc lucrările unui mare număr de autori romano-catolici, pe unii dintre ei (aceia, spre exemplu, ca Pieper, Picard, Gilson, P. Danielou, P. de Lubac) i-am găsit chiar de ajutor şi, peste toate, nu prea distanţaţi de punctul de vedere ortodox, dar pe alţii i-am găsit chiar deranjanţi în lumina a ceea ce-mi pare mie învăţătura evidentă a Bisericii soborniceşti (universale). Am citit câteva din lucrările dumneavoastră şi în special în unele din articolele recente de-ale dumneavoastră îmi pare că găsesc semne ale uneia din tendinţele din gândirea contemporană romană (există şi în Ortodoxie, de asemenea, să fiţi sigur), care m-a tulburat cel mai mult. De vreme ce sunteţi un monah roman, mă adresez dumneavoastră ca spre cineva nimerit să clarifice neclarităţile pe care le-am găsit în această orientare de gândire. Ceea ce aş vrea să discut îndeosebi priveşte ceea ce s-ar putea numi „misiunea socială” a Bisericii.

Într-un eseu intitulat Lucrarea creştină în criza lumii[2], vă dedicaţi în special problemei „păcii”. Într-o epocă în care războiul a devenit virtual „imposibil”, aceasta este, desigur, o preocupare de căpătâi pentru orice creştin, dar remarcile dumneavoastră în particular pe această temă m-au lăsat în impas.

Care sunt, întâi de toate, adevăraţii potrivnici ai stării duhovniceşti de război ai epocii noastre? A spune „Rusia şi America” este, desigur, ceva neînsemnat; vrăjmaşul, după cum spuneţi, „este în noi toţi”. Dar spuneţi mai departe că „vrăjmaşul este războiul însuşi” şi rădăcinile lui, „ura, frica, egoismul, destrăbălarea”.

Acum aproape că pot să fiu de acord cu dumneavoastră că războiul astăzi, cel puţin „războiul total”, este nejustificat de-a binelea după orice normă creştină, pentru simplul motiv că natura lui „nelimitată” scapă oricărei măsuri de orice fel. Lucrul care mă deranjează pe mine în argumentarea dumneavoastră este declaraţia dumneavoastră că singura alternativă la un astfel de război e „pacea”.

Alternativa la „războiul total” ar părea să fie „pacea totală”; dar ce implică o asemenea „pace”? Spuneţi că „trebuie să încercăm pe cât ne stă în putere să lucrăm la înlăturarea” războiului; şi că aceea este într-adevăr ceea ce trebuie să fie „pacea totală”: înlăturarea războiului. Nu acel fel de pace pe care oamenii l-au cunoscut înainte de aceasta, ci o pace în întregime nouă şi „permanentă”.

Un asemenea scop, desigur, este chiar de înţeles pentru mentalitatea modernă; idealismul politic modern, marxist şi în mod egal „democratic”, l-a nutrit mult timp. Dar creştinismul? – şi vreau să spun creştinismul deplin fără compromisuri, nu idealismul umanist care se numeşte pe sine creştin. Nu este creştinismul cel mai mult potrivnic tuturor formelor de idealism, la orice reducere a sfârşitului său „realistic” şi a valorilor sale la idei pur şi simplu semeţe? Chiar este idealul de „înlăturare a războiului” diferit după mod de astfel de aspiraţii semeţe ca „înlăturarea” bolii, a suferinţei, a păcatului, a morţii? Toate aceste idealuri au atras entuziasmul unuia sau altui idealist modern, dar este limpede pentru un creştin că sunt secularizări şi pervertiri ale nădejdilor creştine autentice. Ele pot fi realizate doar în Hristos, doar în împărăţia Sa, care nu este din lumea aceasta; când credinţa în Hristos şi nădejdea în împărăţia Sa doresc, când se face încercarea de a împlini „idealurile” creştine în această lume – atunci este idolatrie, duhul lui Antihrist. Boala, suferinţa, păcatul şi moartea sunt părţi inevitabile ale lumii pe care o cunoaştem ca rezultat al căderii. Ele pot fi eliminate doar printr-o transformare radicală a naturii umane, o transformare posibilă doar în Hristos şi deplin doar după moarte.

Eu personal cred că „pacea totală” este, la bază, un ideal utopic; iar faptul în sine că pare aplicabilă astăzi ridică o întrebare profundă. Pentru că, pentru mintea mea, duşmanul cel mai profund al Bisericii astăzi nu-l formează duşmanii cei evidenţi – războiul, ura, ateismul, materialismul, toate forţele impersonalului care au dus la „colectivismul” inuman, tiranie şi mizerie – acestea au fost cu noi de la cădere, totuşi, să fie sigur, ele iau o formă extremă astăzi. Dar apostazia care a dus la această secularizare evidentă şi extremă îmi pare că nu-i decât preludiul la ceva mult mai rău; şi acesta este subiectul principal al scrisorii mele.

Speranţa de „pace” este o parte a unui context mai larg a idealismului reînnoit care a apărut după al doilea război mondial şi din tensiunile lumii de după război, un idealism care, în special în ultimii cinci ori zece ani,  a acaparat minţile oamenilor – îndeosebi tineretul – din toată lumea şi le-a insuflat un entuziasm care s-a exprimat în mod concret – şi adesea chiar egoist – în faptă. Speranţa care stă la temelia acestui idealism este speranţa că oamenii pot, până la urmă, să locuiască în pace şi frăţie într-o ordine doar socială şi că această împlinire poate fi realizată prin mijloace „non-violente” care nu sunt incompatibile cu acest sfârşit. Această năzuinţă pare la fel cu revelaţia virtuală a „lumii noi” tuturor celor sătui de mizerie şi de haosul care au marcat sfârşitul lumii „vechi”, care înghite lumea „modernă” ce pare acum să-și fi jucat în sfârşit – sau aproape – posibilităţile sale teribile; şi apare în acelaşi timp ca ceva foarte la îndemână prin mijloace morale – ceva ce nu a mai fost înainte de idealismele moderne.

Dumneavoastră înşivă vorbiţi, într-adevăr, de o posibilă „agonie de naştere a lumii noi”, de datoria creştinilor astăzi „de a-şi îndeplini sarcina răbdătoare, eroică de a construi o lume care va prospera în unitate şi pace”, ba chiar, în conexiune cu asta, de „Hristos, Domnul păcii”. Problema care mă tulbură pe mine grozav în legătură cu tot acest fapt este: este acesta într-adevăr creştinism sau este tot numai idealism? Şi poate fi de-amândouă – este posibil un „idealism creştin”?

Vorbiţi de „acţiune creştină”, „creştinul care transpune adevărul Evangheliei în acţiune socială”, „nu doar în rugăciune şi penitenţă, ci, de asemenea, în angajări politice şi toate responsabilităţile sale sociale”. Ei bine, cu siguranţă nu voi spune nimic împotriva acestui lucru; dacă adevărul creştin nu străluceşte în tot ceea ce face cineva, la această cotă cineva eşuează în a fi creştin şi, dacă cineva e chemat la o vocaţie politică, faptele sale în acest domeniu trebuie, de asemenea, să fie creştine. Dar, dacă nu greşesc, cuvintele dumneavoastră implică mai mult decât atât; literal, că acum mai mult ca niciodată avem nevoie de creştini care să lucreze în sfera socială şi politică ca să realizeze acolo adevărul Evangheliei. Dar de ce, dacă împărăţia lui Hristos nu-i din lumea aceasta? Este într-adevăr vreun „mesaj social” creştin sau acesta nu-i mai degrabă rezultatul unei activităţi creştine – care lucrează mântuirea cuiva cu sârguinţă? Eu nu pledez defel pentru un creştinism în izolare; întreg creştinismul – chiar şi a pustnicului – este un „creştinism social”, dar asta este doar ca context, nu ca finalitate. Biserica este în societate pentru că oamenii sunt în societate, dar finalitatea Bisericii este transformarea oamenilor, nu a societăţii. Este un lucru bun dacă o societate sau un guvern practică creştinismul autentic, dacă instituţiile sale sunt inspirate de creştinism pentru că este dat un exemplu prin aceasta oamenilor care sunt o parte a acelei societăţi; dar o societate creştină nu este o finalitate în sine, ci pur şi simplu un rezultat al faptului că trăiesc oameni creştini în societate.

Nu neg, bineînţeles, că există un asemenea lucru ca „activitate socială” creştină; ceea ce pun la îndoială este natura sa. Când hrănesc pe fratele meu flămând, aceasta este o faptă creştină şi o propovăduire a împărăţiei care nu are nevoie de cuvinte; este făcută pentru motivul personal că fratele meu – cel ce stă înaintea mea în acest moment – este flămând şi este o faptă creştină pentru că fratele meu este, într-un anume fel, Hristos. Dar, dacă generalizez de la acest caz şi mă angajez într-o campanie politică de a înlătura „răul foametei”, aceasta este ceva cu totul diferit, deşi indivizii care participă la o asemenea campanie ar putea să acţioneze într-un mod perfect creştin, proiectul întreg – şi tocmai pentru că este un „proiect”, un lucru al plănuirii omeneşti – a fost acoperit cu un văl de „idealism”.

Câteva exemple în plus: eficienţa tratamentelor moderne nu adaugă nimic la porunca de a îngriji pe bolnavi; dacă sunt la dispoziţie, bine – dar nu e creştineşte a gândi că fapta noastră e mai bună pentru că e mai „eficientă” sau pentru că foloseşte mai multor oameni. Aceasta, din nou, este idealism. (Trebuie să menţionez ferm că faptul că leacurile pot deveni, într-adevăr, un înlocuitor pentru „îngrijirea” creştină când mintea făptuitorului devine prea captivată de eficienţă; şi cercetătorul care caută un „tratament pentru cancer” nu face deloc ceva deosebit „creştin”, ci ceva tehnic şi „neutru”.)

„Frăţietatea” este ceva ce se întâmplă chiar aici şi acum, în orice împrejurări mă pune Dumnezeu, între mine şi fratele meu; dar, când încep să propovăduiesc „idealul” de frăţietate şi merg în mod deliberat să-l practic, sunt în pericol să o pierd cu totul. Chiar dacă – îndeosebi dacă – mă folosesc de o „non-violenţă” părut creştină şi o „rezistenţă pasivă” în aceasta sau în orice altă sferă, daţi-mi voie, înainte să o numesc un act creştin, să mă întreb cu grijă dacă sfârşitul său este doar un ideal semeţ lumesc sau ceva mai măreţ. (Sf. Pavel, ca să iau un exemplu destul de clar, nu a spus sclavilor să se revolte „fără de violenţă”; le-a spus să nu se revolte deloc, ci să se preocupe ei înşişi cu ceva mult mai important.)

„Pacea lui Hristos”, fiind în inimă, nu aduce cu sine în chip necesar, în lumea noastră căzută, pacea şi m-aş mira dacă are vreo legătură în vreun fel cu idealul de „înlăturare a războiului”.

Diferenţa dintre „milostenia” organizată şi milostenia creştină nu are nevoie de nici un comentariu.[3].

S-ar putea să fie – n-aş fi scris scrisoarea aceasta dacă n-aş fi nădăjduit că ar fi – vreun fel de „ecumenism” adevărat, deşi, să-i spunem aşa, subteran, între creştini separaţi, în special în vremurile de persecuţie; dar nu are de departe nimic de-a face cu activităţile oricărui „Conciliu Mondial al Bisericilor”[4].

Aţi putea de la aceste exemple, nădăjduiesc, să înţelegeţi îndoielile pe care le întreţin în legătură cu renaşterea idealurilor părut „creştine” în vremea noastră. Spun „îndoieli” pentru că nu e nimic rău intrinsec în legătură cu vreuna din aceste „campanii” şi sunt implicaţi în ele creştini destul de sinceri şi înfocaţi care propovăduiesc de-adevăratelea Evanghelia; dar, cum spuneam, este un fel de văl de „idealism” care învăluie toate acestea, un văl ce pare să le tragă în slujba sa destul de independentă (fără să fie negate prin aceasta, desigur, faptele creştine înfăptuite sub auspiciile lor). Ce „slujbă” este aceasta? – împăcarea sensului modern de „idealism” prin traducerea lui interiorizată cu adevărurile creştine [transpuse] în exterior şi – în cel mai bun caz – în idealuri semi-creştine. Şi trebuie să fim suficient de realişti să vedem că efectul în mare asupra minţilor oamenilor, atât în interiorul, cât şi în exteriorul acestor mişcări, atât în interiorul, cât şi în afara Bisericii, este de a pune accentul pe realizarea idealurilor exterioare, în aşa fel încât să se facă nedesluşite adevărurile interioare; şi, de vreme ce acest accent a fost pus, calea este cu totul prea scurtă spre un fals palpabil în care „a face bine este oricum adevăratul scop al creştinismului şi singurul lucru de bază în care se pot uni creştinii, în vreme ce dogma şi Liturghia şi cele asemenea sunt pur şi simplu chestiuni care tind mai mult să separe decât să unească”. Câţi din cei ce participă într-adevăr, fie catolici, fie ortodocşi, în lumea „creştinismului social” astăzi nu cred că acesta este cu adevărat un creştinism mai „perfect” şi mai „interiorizat” decât creştinismul dogmatic, ascetic şi contemplativ, care nu aduce asemenea „rezultate” evidente?

Mi s-a reproşat, înainte de aceasta, de către catolici lipsa de interes în misiunea socială a Bisericii, că mă ţin de un creştinism unilateral „ascetic” şi „apocaliptic”; şi unii filosofi şi teologi catolici au făcut asemenea acuzaţii împotriva Bisericii Ortodoxe înseşi – însoţite uneori, dacă nu greşesc, de un fel de ton de supremaţie care pretinde că Biserica e mai degrabă „înapoiată” (retrogradă) sau „depăşită” în asemenea lucruri, că a fost totdeauna „asuprită” de stat şi s-a folosit în privirea asupra lumii de ochii cu totul prea nelumeşti ai monahului. Departe de mine să pretind că vorbesc în numele Bisericii; dar pot să vorbesc cel puţin despre câteva lucruri pe care cred că le-am învăţat de la ea.

Aţi putea în chip firesc să mă întrebaţi, dacă sunt sceptic în  privinţa „creştinismului social”, – deşi bineînţeles că nu-l doresc înlăturat sau dat diavolului, doar arăt ambivalenţa sa – ce susţin ca „acţiune creştină” în mijlocul „crizei” epocii cu alternativele sale urgente.

Prima dată şi înainte de toate eu pun la îndoială hotărât accentul pus pe „acţiune” în sine, pe „proiecte” şi pe „planificări”, pe preocuparea de „social” şi de ceea ce omul poate face pentru aceasta – tot din ceea ce lucrează în detrimentul acceptării a ceea ce este dat, a ceea ce Dumnezeu ne dă în acest moment, la fel de bine cu a permite voii Lui să fie împlinită, nu a noastră. Nu propun o retragere totală din politică şi lucrare socială de către toţi creştinii; aceasta nu o poate stabili o regulă întâmplătoare, rămâne la conştiinţa fiecăruia. Dar, în orice caz, dacă mulţi mai pot fi chemaţi la muncă pentru „dreptate”, „pace”, „unitate”, „frăţie” în lume – şi acestea toate sunt, în această formă generalizată, ideală, scopuri exterioare şi lumeşti – nu este un lucru cel puţin la fel de bun a fi chemaţi la lucrarea totală şi răspicată a împărăţiei, să lupte cu toate idealurile lumeşti şi să propovăduiască singura Evanghelie de trebuinţă: pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia? Chiar dumneavoastră înşivă spuneţi chiar pe drept despre America şi Rusia că „duşmanul nu este doar de o parte sau de alta… Duşmanul este de ambele părţi”. Nu este posibil de a aprofunda această înţelegere şi a o aplica la celelalte ultime părute alternative, adică „război” şi „pace”? Este vreuna din ele cu adevărat mai la îndemână pentru un creştin decât cealaltă, dacă „pacea” este o „pace totală (idealistică)”? Şi această recunoaştere a celor două alternative ca inacceptabile nu ne duce înapoi la adevărata „a treia cale” – una care nu va fi niciodată populară pentru că nu este „nouă”, nu-i „modernă”, peste toate nu-i „idealistică” – un creştinism care nu-şi are sfârşitul nici în „pacea” lumească, nici în „război”, ci într-o împărăţie nu din lumea aceasta?

Aceasta nu este ceva „nou”, precum spuneţi, şi o lume ce se imaginează „post-creştină” este obosită de ea. E adevărat că, atunci când noi, ca creştini, vorbim fraţilor noştri, adesea se pare că suntem puşi în faţa unui zid gol lipsit chiar şi de voinţa de a asculta; şi, fiind oameni, s-ar putea să fim siliţi cumva să „ajungem la disperare” prin această lipsă de răspuns. Dar ce se poate face în această privinţă? Să renunţăm de a vorbi despre ceea ce contemporanii noştri nu vor să audă şi să ne alăturăm lor în goana după aspiraţii sociale care, de vreme ce nu sunt precis creştine, pot fi vândute prin mijloace necreştine de asemenea? Aceasta-mi pare o abdicare de la responsabilitatea noastră de creştini. Cred că nevoia de bază a timpului nostru nu este până la urmă diferită de ceea ce a fost ea de când a venit Hristos; ea nu stă în domeniul „angajărilor politice”, ci tocmai în „rugăciune şi penitenţă” şi în post şi propovăduire a adevăratei împărăţii. Singura „responsabilitate socială” a creştinului este să trăiască, oriunde şi cu oricine s-ar întâmpla să fie, viaţa credinţei pentru propria sa mântuire şi ca un exemplu pentru ceilalţi. Dacă, făcând aşa, ajutăm să se amelioreze sau să se înlăture răul social, aceasta-i un lucru bun – dar nu este scopul nostru. Dacă ajungem la disperare când viaţa noastră şi cuvintele noastre nu reuşesc să convertească pe alţii la adevărata împărăţie, aceasta vine din lipsă de credinţă. Dacă am trăi credinţa noastră mai profund, am avea nevoie să vorbim mai puţin despre ea.

Vorbiţi de necesitatea nu doar de a vorbi despre adevărul creştinismului, ci de „a întrupa adevărul creştin în faptă”. Pentru mine aceasta înseamnă tocmai viaţa pe care am descris-o, o viaţă îmbibată de credinţa în Hristos şi de nădejdea în împărăţia Sa nu din lumea aceasta. Dar viaţa pe care se pare că o descrieţi este una foarte implicată în lucrurile acestei lumi; nu mă pot abţine de a o privi doar ca pe adaptare „exterioară” a adevăratei interiorizări creştine.

Idealismul modern, care e dedicat realizării idolatrei „împărăţii a omului”, şi-a făcut simţită influenţa de mult în cercurile creştine; însă doar în anii din urmă această influenţă a început să aducă roade reale în pântecele Bisericii înseşi. Cred că nu poate fi îndoială că suntem martorii chiar ai durerilor de naştere a ceva ce, pentru adevăratul creştin, este într-adevăr înţesat cu posibilităţi înfricoşătoare: „un creştinism nou”, un creştinism care pretinde să fie „interiorizat”, dar este cu totul prea preocupat de rezultate exterioare; un creştinism care chiar nici nu poate crede cu adevărat în „pace” şi „frăţietate” afară dacă le vede aplicate generalizat şi universal, nu într-o părută „altă lume” îndepărtată, ci „aici şi acum”. Acest fel de creştinism spune că „virtutea personală” nu e de ajuns – bazându-se evident pe o înţelegere protestantizată a virtuţii, de vreme ce orice face adevăratul creştin este resimţit de întreg Trupul duhovnicesc; nimic făcut în Hristos nu e făcut pentru cineva singur – dar nu e de ajuns pentru ce? Răspunsul la aceasta, cred, este clar: pentru transformarea lumii, „realizarea” definitivă a creştinismului în ordinea socială şi politică. Şi aceasta este idolatrie. Împărăţia este nu din lumea aceasta; a gândi sau a nădăjdui că creştinismul poate fi „cu succes” în exterior în lume este o tăgăduire a tot ce Hristos şi proorocii Săi au spus despre viitorul Bisericii. Creştinismul poate fi „cu succes” cu o condiţie: aceea de a renunţa la (sau a uita în mod convenabil de) adevărata împărăţie şi a căuta să se construiască o împărăţie în lume. „Împărăţia pământească” este tocmai scopul mentalităţii moderne; construirea ei este sensul epocii moderne. Nu este creştină; ca creştini, noi ştim a cui împărăţie este ea. Şi ceea ce mă tulbură aşa de tare este că creştinii astăzi – catolici şi ortodocşi de asemenea – se alătură ei înşişi la construirea acestui nou Babilon, adesea chiar fără de cunoştinţă de cauză, adesea cu cele mai bune intenţii posibile…

Idealismul modern, care nădăjduieşte în „raiul pe pământ”, nădăjduieşte aşijderea în „transformarea” imprecisă a omului – idealul „supraomului” (în forme diferite, conştiente sau nu), care, oricum absurde, are o priză mare pentru o mentalitate care a fost educată să creadă în „evoluţie” şi „progres”. Şi să nu lăsăm disperarea contemporană să ne facă să credem că nădejdea în viitorul lumesc este moartă; şi, într-adevăr, amestecată cu disperarea contemporană, este o modalitate mare de aşteptare, o voinţă de a crede că idealul viitor poate fi realizat în vreun fel.

Puterea impersonalului şi a inumanului a condus prima parte a secolului nostru de „criză”; un spirit vag „existenţial”, semi sau pseudo-religios, idealistic şi practic în acelaşi timp (dar niciodată din altă lume), pare a fi destinat să conducă ultima parte a acestui secol. Sunt două etape ale aceleiaşi boli, „umanismul” modern, boală pricinuită de încrederea în lume şi în om, în vreme ce Hristos este ignorat – afară de a împrumuta numele Lui ca un „simbol” avantajos pentru oameni care, până la urmă, nu prea pot să-L uite, la fel de bine pentru a ademeni pe cei ce încă vor să-I slujească. Creştinismul a devenit o „campanie”, Hristos a devenit o „idee”, atât în slujba unei lumi „transformate” de tehnicile ştiinţifice şi sociale, cât şi a unui om în principiu „îndumnezeit” prin trezirea unei „noi conştiinţe”: aceasta stă înaintea noastră. Comunismul, pare limpede, se apropie de o transformare a sa, o „umanizare”, o „spiritualizare” şi în această privinţă Boris Pasternak[5] este un semn dat dinainte; nu respinge Revoluţia, el doar o vrea „umanizată”. „Democraţiile”, pe o cale diferită, tind spre acelaşi ţel. Peste tot „prooroci”, semi sau pseudo-creştini ca Berdiaev şi Tolstoi, păgâni mai vădiţi ca D. H. Lawrence, Henry Miller, Kazantzakis, la fel de bine ca şi legiunile de ocultişti, astrologi şi milenarişti – totul prevesteşte naşterea unei „noi ere”. Protestanţii şi apoi tot mai mulţi catolici şi ortodocşi sunt prinşi în acest entuziasm şi prevăd epoca lor proprie de unitate ecumenică şi armonie, unii fiind atât de îndrăzneţi – şi aşa de hulitori – încât o numesc „a treia eră” a „pogorârii Sfântului Duh” (a la D. H. Lawrence, Berdiaev şi, în sfârşit, Ioachim de Flores).

O eră de „pace” ar putea veni pentru omul împovărat, totuşi apocaliptic de nerăbdător; dar ce poate spune creştinul despre o astfel de „pace”? Nu va fi pacea lui Hristos; nu e decât o fantezie să-ţi imaginezi o prefacere bruscă, universală a oamenilor la credinţa deplină creştină şi, fără o astfel de credinţă, pacea Lui nu poate veni. Şi orice „pace” omenească va fi numai preludiul izbucnirii singurului şi adevăratului „război” al erei noastre, războiul lui Hristos împotriva tuturor puterilor Satanei, războiul creştinilor care caută doar Împărăţia nu din lumea aceasta, împotriva tuturor acelora care, păgâni sau creştini mincinoşi, caută doar o Împărăţie lumească, o Împărăţie a Omului.

*                   *                    *

Abia după ce am terminat paginile dinainte am văzut articolul dumneavoastră în Commonweal, „Războiul nuclear şi responsabilitatea creştină”[6]. Acolo aduceţi tema căreia intenţionam să-i dedic restul acestei scrisori: Apocalipsa.

Nu este, desigur, nimic despre care să fie mai periculos să vorbeşti. Speculaţia zadarnică pe deasupra sensului literal despre evenimentele apocaliptice este o pricină doar prea evidentă a răului duhovnicesc; şi nu mai puţin decât atât, cred, este un mod uşor în care mulţi din contemporanii noştri se referă la caracterul „apocaliptic” al vremurilor şi, făcând aşa, ridică în ceilalţi spaime profunde şi nădejdi pe care propriile lor declaraţii sunt departe de a le mulţumi. Dacă un creştin merge să vorbească despre Apocalipsă în general, e destul de limpede că în această privinţă, ca în orice alta, cuvintele lui trebuie să fie sobre, cât de precise posibil şi în acord deplin cu învăţătura întreagă a Bisericii. În acest caz, pot vedea un motiv de ce mărturia latină şi ortodoxă ar trebui să fie substanţial diferită. Textele profetice sunt în mâna Răsăritului la fel ca a Apusului; tâlcuirile şi hotărârile Părinţilor, atât greci, cât şi latini, asupra acestor texte sunt explicite, detaliate şi în acord tacit; şi tradiţia Părinţilor a fost afirmată după schismă atât de Bisericile Ortodoxă, cât şi Latină – în ultimul timp mai autoritar, presupun, în persoana lui Toma d’Aquino[7]. Cartea recentă a lui Josef Pieper, Sfârşitul timpului, bazându-se aproape în întregime pe izvoare din Apus, nu este, pe cât ştiu, în discordanţă în vreun punct cu tradiţia ortodoxă. Este mai degrabă un şoc, de fapt, să citeşti la Pr. D’Arcy’s, Înţelesul şi problema istoriei că „nu toţi comentatorii creştini ar fi acceptat o astfel de aprobare literală” a literaturii apocaliptice. Poate că nu, într-adevăr, dar asta înseamnă a spune nu mai mult decât că, aşa cum mulţi evrei n-au recunoscut pe Hristos din proorocii lor, tot aşa mulţi creştini vor da greş în a discerne semnele vremurilor cu privire la Antihrist şi la sfârşitul timpului. (Mulţi creştini s-au îndepărtat atât de mult de tradiţie, încât cred că Antihrist nu va fi un om real, ci numai un „duh” nelămurit, la fel de mult precum mulţi evrei moderni au transformat nădejdea lor mesianică într-o credinţă într-o autentică „era mesianică”).

Dar această abatere a multor creştini este ea însăşi o parte din proorociile privitoare la „lepădarea” chiar din interiorul Bisericii înseşi; precum spune Fericitul Ieronim: „Mulţi consideraţi ca Patriarhul vor cădea”. Pentru că Antihrist este un amăgitor şi prea puţini creştini sunt pregătiţi pentru înşelăciunile lui. Este, de aceea, periculos să vorbeşti de lucrurile „apocaliptice” fără a vorbi de Antihrist şi duhul lui. Este uşor pentru cea mai slabă înţelegere astăzi să vadă ceva „apocaliptic” în puterile distrugătoare fantastice pe care omul le deţine acum; dar puterea lumească este numai un aspect al împărăţiei lui Antihrist – uriaşa înşelăciune, atât cât să înşele, dacă se poate, chiar şi pe cei aleşi, este cealaltă şi mai puţin evidentă. Vorbiţi, ca mulţi astăzi, de o posibilă „distrugere a rasei umane”; nu este asta o expresie mai degrabă aspră pentru un creştin pentru a o folosi? Nu pune, din nou, prea mult accent pe puterea omului? Nu desconsideră, peste toate, proorociile despre ceea ce trebuie să se petreacă înainte ca Dumnezeu (Care, desigur, Singur poate „distruge rasa umană” pe care a creat-o) să cheme pe oameni în împărăţia Sa?

Prin cuvinte deloc neconcludente afirmaţi, o dată în plus, că „războiul trebuie înlăturat. Un guvern mondial trebuie statornicit”. Nu este acest „trebuie” un cuvânt mai degrabă aspru? Este, într-adevăr, un semn al caracterului apocaliptic al epocii că singura soluţie „practică” pentru criza de faţă – înlăturarea războiului – ar trebui să fie în acelaşi timp (precum cred) total idealistică. Unora această situaţie face să le răsară gânduri despre o „eră nouă” sau o „lume nouă”; mie îmi sugerează posibilitatea că noi suntem, de fapt, în pragul ultimelor zile, când toate mijloacele acţiunii lumeşti încep să devină imposibile.

O „lume nouă” – aceasta este o expresie, am observat, pe care chiar şi dumneavoastră o folosiţi. În Pâinea vie chiar sugeraţi că „suntem martorii zorilor luminii care n-a fost niciodată văzută înainte. … Trăim, probabil, în pragul celei mai mari ere euharistice a lumii – era care s-ar putea foarte bine să dea mărturie de unirea finală a omenirii”. Întrebaţi, ca să fie sigur (dar fără să daţi un răspuns): „va fi această unire vizibilă una politică?” Şi chiar sugeraţi că „poate că ultima eră din toate va fi ‘euharistică’ în sensul că Biserica însăşi va da slavă şi mulţumire lui Dumnezeu prin a fi pusă pe Cruce”.

Pentru creştinii care deţin cuvântul lui Hristos şi al proorocilor şi al sfinţilor Săi în privinţa ultimelor zile nu văd cum ar putea fi vreun „poate” în această chestiune. Unirea politică a omenirii, oricât de legitimă ar fi ca scop politic, poate doar sfârşi în împărăţia lui Antihrist; Biserica, dincolo de orice îndoială, va fi răstignită după ce o bună parte a credincioşilor o vor fi trădat prin înşelăciunea lui Antihrist.

Eu propovăduiesc fără nici un motiv o iminentă „împărăţie a lui Antihrist” şi apocalipsa, care este posibilă, bineînţeles, şi că creştinii trebuie să fie în toată vremea pregătiţi pentru ea; dar nimeni nu ştie ceasul… Ceea ce vreau să accentuez este faptul că – o iau aşa – duhovniceşte vorbind, omul contemporan, în disperarea sa pentru prezent şi în nădejdea încă vie în viitor, confruntat cu alternative „ultime” şi cu prefaceri sociale şi ştiinţifice părut „apocaliptice” (şi cu o nădejde evoluţionistă), n-a fost niciodată mai receptiv la venirea unui Mesia fals, un desăvârşit „soluţionator de probleme” şi care insuflă un „idealism” uman luminos.

În vremuri ca acestea, cred, creştinul ar trebui să fie îngrijorat de a se implica în plasa încâlcită a activităţii politice, ca nu cumva, sârguindu-se spre prea mult, să piardă totul; rigoarea în credinţă şi în propovăduirea împărăţiei (mai presus de toate prin exemplul vieţii), să fie sigur că nu e suficient de aproape de acea zi – însă prevăzător în „planurile” lumeşti, pentru care avem un exces, chiar şi (de fapt cel mai mult) în interesul pentru „marile idealuri”.

Mai presus de toate, creştinul în lumea contemporană trebuie să arate fraţilor săi că toate „problemele epocii” nu sunt o consecinţă aparte de singura „problemă a omului”, de bază: moartea şi răspunsul la ea, Hristos. În ciuda a ceea ce aţi spus despre „perimarea” creştinismului pentru omul contemporan, cred că creştinii care vorbesc despre această problemă şi arată în viaţa lor că cred de fapt toate „superstiţiile” despre „cealaltă lume” – cred că au ceva „nou” de spus omului contemporan. Am propria mea experienţă că tinerii serioşi sunt „obosiţi” de creştinism tocmai pentru că ei cred că este un „idealism” care în chip făţarnic nu trăieşte pentru „idealurile” sale; bineînţeles, ei nici nu cred în lumea cealaltă – dar tot ce ştiu e că nici „creştinii” nu cred.

Cred că creştinii au devenit în ultima vreme cu totul prea „sofisticaţi”, prea nerăbdători să se simtă acasă în lume prin a-şi acomoda credinţa la modele de gândire trecătoare; încât creştinii contemporani devin „existenţialişti”, vorbesc de „aici şi acum” despre credinţă şi lucrurile duhovniceşti. Ei bine, asta-i bine cât de departe merge – dar nu merge suficient de departe. Nădejdea noastră ca creştini nu poate fi redusă la abstract, dar nici nu poate fi redusă la concret; credem şi nădăjduim într-o împărăţie pe care nimeni din cei vii n-a văzut-o, credinţa şi nădejdea noastră sunt imposibile în ochii lumii. Ei bine, atunci să spunem lumii că noi credem „imposibilul”. Am experienţa mea că oamenii contemporani vor să creadă nu puţin, ci mult; lăsând credinţa creştină, nimic nu li se pare prea deosebit pentru ei, nimic nu li se pare prea mult pentru a nădăjdui – de aici „idealismul” tineretului de azi. Pentru mine însumi credinţa mea a crescut, mai degrabă treptat, ca un lucru mai mult sau mai puţin „existenţial”, până la impresionanta întâlnire cu un creştin (un tânăr monah rus) pentru care nimic nu avea importanţă decât împărăţia lumii ce vine. Să gângurească sofisticarea contemporană despre copilăria căutării de „răsplăţi viitoare” şi tot restul – viaţa de după moarte e tot ce contează. Şi nădejdea în ea aşa aprinde pe adevăratul credincios – cel ce ştie că drumul spre ea este prin rânduiala severă a Bisericii, nu printr-un „entuziasm” banal – încât va fi mai mult în prezent (atât în sine însuşi, cât şi ca un exemplu) decât „existenţialistul” care renunţă la viitor pentru a trăi în prezent.

Împărăţia viitoare n-a fost părăsită de creştinii moderni, ci a fost atât de atenuată, încât cineva se poate întreba cât de tare este credinţa creştinilor. În special toate implicările creştinilor în proiecte de idealism social îmi par un fel de a spune: „Voi, cei lumeşti, aveţi dreptate. Împărăţia noastră ‘nu din lumea aceasta’ e aşa de departe şi nu s-ar părea să putem s-o aducem la voi; aşa că ne vom alătura vouă în construirea a ceva ce putem vedea de fapt, ceva mai bun decât Hristos şi împărăţia Sa – o împărăţie a păcii, a dreptăţii, a frăţietăţii pe pământ”. Acesta este un „creştinism nou”, o purificare, îmi pare, a creştinismului „Marelui Închizitor” al lui Dostoievski.

Şi ce-i cu creştinismul „vechi” al „virtuţii personale”? De ce a devenit atât de perimat? Pentru că, cred eu, creştinii şi-au pierdut credinţa. Evanghelia exterioară a idealismului social este un simptom al acestei pierderi a credinţei. Nu este necesară mai multă implicare, ci o pătrundere mai profundă înăuntru. Nu mai puţin post, ci mai mult; nu mai multă acţiune, ci rugăciune şi penitenţă. Dacă creştinii ar fi trăit într-adevăr nădejdea creştină şi toată calea de unificare care priveşte spre împlinirea ei, în locul compromisului uşor pe care majoritatea mirenilor îl consideră astăzi suficient – şi nu le spune „noul creştinism” că a lucra pentru idealuri sociale este mai important decât să urmezi rânduiala creştină? –; dacă creştinii ar fi fost în viaţa lor zilnică aprinşi cu adevărat de dragoste pentru Dumnezeu şi de râvnă pentru împărăţia Sa nu din lumea aceasta – atunci altceva folositor ar fi urmat de la sine.

Abia putem nădăjdui că o astfel de viaţă se va împrăştia în vremea noastră sau chiar că, poate, exemplul ei va face multe convertiri – sigur nu la fel de multe precum va face „noua” Evanghelie; pentru că idealismul social este o parte a duhului epocii, în timp ce lumea cealaltă creştină adevărată e cel mai puţin evidentă. De asemenea, este mai dificilă şi adesea mai puţin sigură de sine – aşa-i de slabă credinţa noastră; în ansamblu, pe scurt, un scop neatrăgător pentru omul modern cu gândire de exterior. Totul este neimportant: al nostru este a trăi viaţa deplin creştină – roada ei este în mâinile lui Dumnezeu.

Ei bine, am spus ce voiam să spun. Aş fi foarte recunoscător să primesc un răspuns de la dumneavoastră dacă credeţi că merită să răspundeţi la remarcile mele. Şi, dacă răspundeţi, nădăjduiesc că veţi fi tot atât de deschis pe cât am încercat eu să fiu. Acesta este singurul mod de „dialog” ecumenic de care sunt în stare; şi, dacă pare mai mult o provocare de „înfruntat”, sper că nu vă va împiedica. Criticile mele, sunt sigur că ştiţi, sunt îndreptate nu spre dumneavoastră, ci la cuvintele dumneavoastră (sau spre ce-am făcut din ele).

Al dumneavoastră în Hristos, Eugene Rose


[1] Împărăţia omului şi Împărăţia lui Dumnezeu.           

[2]  Prima dată publicată în Călugării cerşetori negri, Iunie, 1962, pp. 266-268. Republicată în Thomas Merton despre pace, McCall Publishing, 1971.

[3] Scrisoarea aceasta este partea a IV-a a unei lucrări mai mari care nu este prezentată aici.

[4] Eugene face aluzie aici la o idee articulată într-o lucrare care l-a influenţat mult la acea vreme: O scurtă istorie a lui Antihrist de Vladimir Soloviov. Cu toate că această lucrare conţine în mod evident câteva învăţături neortodoxe, este valoroasă prin aceea că prezintă un contrast strident între adevărata unitate de catacombă a creştinilor în ultimele timpuri şi falsa unitate a Bisericii „oficiale” de sub Antihrist. Pentru o discuţie mai competentă şi mai amănunţită despre ceea ce insinuează Eugene vezi Înaintea feţei lui Antihrist de Arhim. Constantin, în The Orthodox Word, no. 121.

[5] Merton scrisese recent un articol intitulat Pasternak şi oamenii cu lanţuri cu ceas (publicat în Jubilee, July, 1959). Ca răspuns la acest articol, Eugene i-a scris lui Merton:

„‘Religia’ lui Pasternak, autorul operei Dr. Zhivago, este acea ‘nouă spiritualitate’ ce vrea ceva mai mult decât pe Hristos cel ‘mic’ şi ‘limitat’ pe Care-L venerează Biserica, mai degrabă un Hristos ‘nou’ mai în legătură cu ‘spiritul omenesc liber’ al epocii. Acesta este duhul omului-dumnezeu, supraom, care nu mai e crud ca în Nietzsche, ci rafinat, spiritualizat, făcut plauzibil ca o continuare logică şi istorică, chiar succesorul mesianic al tradiţiei omeneşti falimentate: un ‘nou umanism’. Acest duh nu este un prieten al adevăratului creştinism, ci un vrăjmaş de moarte.

Limbajul pe care-l folosiţi în descrierea ‘spiritualităţii’ lui Pasternak, deşi ar putea părea să aibă scuza că se adresează unei audienţe ‘populare’, nu poate decât să pricinuiască tristeţe unui  cititor ortodox. A vorbi de un ‘caracter liturgic şi sacramental’ care are puţin sau nimic de-a face cu ‘forma rituală statornicită’ sau de ‘rutină ritualistică’, dar, în schimb, ‘neconstrânsă de rigidităţi formale sau sacramentale’; de ‘lumea umanităţii-Dumnezeu’ şi de ‘cosmosul transfigurat’ ca văzute de cineva care admiteţi că este mai degrabă ‘păgân’ şi poate ‘agnostic’ şi care este doar în cel mai vag sens ‘creştin’; de ‘o bogăţie simbolică’ apropiată de cea a Părinţilor greci, totuşi ‘fără preocupările lor dogmatice şi ascetice’; de o ‘libertate’ şi ‘viaţă’ cu totul afară de Biserică – nici una din acestea nu poate avea vreun sens pentru un ortodox drept-credincios (nici, aş crede, pentru un catolic); celui mai imprecis şi mai degrabă ‘protestant’ se împrumută pe sine prea uşor în serviciul ‘noului creştinism’, născut din Protestantism, umanism şi din idealismul natural omenesc care mătură acum prin lume. Propria mea credinţă mi-a fost hrănită tocmai de spiritualitatea ce a ieşit din focurile persecuţiei sovietice; dar această spiritualitate nu este sub nici un înţeles ‘simplă’, ‘primitivă’ şi ‘spontaneitate’ romantică pe care o găsiţi la Pasternak…

Credinţa lui Pasternak este o credinţă vagă şi neputincioasă care nu va accepta pe Hristos, care crede doar în ‘viaţă’, în lume, îmbrăcată (fără îndoială datorită unui interes estetic adevărat) în câteva zdrenţe din garderoba exterioară a Ortodoxiei şi care nădăjduieşte împotriva oricărei nădejdi că idealismul său poate fi realizat în lume…”

[6] Commonweal, vol. 75, Feb. 9, 1962.

[7] În notele de manuscris ale scrisorii lui Eugene către Merton s-au găsit alte comentarii în legătură cu Toma d’Aquino şi îndeosebi faţă de consecinţele filozofiei lui. Când Eugene dezbătea despre „realism” în gândirea romano-catolică modernă, aceasta se petrecea într-un context diferit de realismul creştin menţionat în partea a II-a de mai sus [Această scrisoare era partea a IV-a unei lucrări mai întinse care nu este prezentată aici]. „Filosofia tomistă şi realismul catolic în general”, scria el, „ne induce nouă [creştinilor ortodocşi – ed.] o oarecare nelinişte. De ce? Într-un cuvânt, pentru că e prea concentrată pe lucruri ale acestei lumi. Supraestimează valoarea ‘naturalului’ prin subestimarea stricăciunii odinii naturale şi a inteligenţei omeneşti prin cădere; ‘naturalul’ pe care-l ştim nu mai este natural deplin. Dar mult mai fundamental decât aceasta, năzuieşte la o înţelegere şi o ‘înţelepciune’ care sunt ‘grele’ cu toată greutatea ‘lumii’, care lucrează – pentru toate scopurile practice – ca şi cum lumea ar fi veşnică. Timpul Împărăţiei a venit: în lumina acestui adevăr, care este de bază pentru creştinism, toate preocupările lumeşti ale realismului catolic par aproape o ridiculizare. Nu spune acest ‘realism’: Să-şi împlinească omul eul său ‘natural’, să-şi caute cunoaşterea lumească şi fericirea şi îmbunătăţirea temporală şi apoi să se preocupe de cunoaşterea şi fericirea care stau îndărătul acestora, plecând de la ceea ce e mai umil şi mai accesibil spre ceea ce e mai nobil şi mai ascuns. Dar, dacă vremea Împărăţiei a venit, nu e prea târziu să ne îndeletnicim cu aceste scopuri lumeşti? Şi nu e inevitabil ca mulţi care încep cu ceea ce-i umil nu-l vor mai părăsi vreodată? Caută tu mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu. Porunca pentru creştini pare cu totul prea evidentă: puneţi deoparte toate lucrurile lumeşti şi căutaţi Împărăţia. Împărăţia a fost ‘amânată’; ne întoarcem noi atunci la calea noastră din început, acea înţelepciune lumească pentru care mesajul lui Hristos este nebunie? Vai, prin ‘filosofia creştină’ şi cu cât mai mult prin ‘ştiinţa’ modernă tocmai aceasta facem. Hristos este înţelepciunea noastră, nu lumea; şi în sfârşit acestea două nu pot fi împăcate. O ‘înţelepciune naturală’ supusă adevărului creştin; o ‘ştiinţă naturală’ dedicată foloaselor creştine (urâciunea urâciunilor!) – acestea, într-o vreme ‘normală’, ar putea părea legitime. Dar faptul că Hristos a venit marchează timpul nostru ca un timp ieşit din comun, un timp în care preocupările ‘normale’, înţelepciunea şi cunoaşterea lumească trebuie puse deoparte şi noi de asemenea trebuie să ne răstignim şi să ne facem de sminteală şi nebunie pentru lume. Creştinismul stă în opoziţie cu lumea. Adevărat, este şi ‘lumea’ care trebuie mântuită – dar nu prin a coborî la nivelul ei. Creştinismul trebuie să înveţe arta de a picta pe Hristos, nu de a picta lumea într-un ‘duh creştin’; ştiinţa trebuie să-L pună pe Hristos în centrul universului, cu toate că ea îşi răstigneşte toate formulele ca să facă aşa (se întâmplă că, în cazul acesta, formulele, nu Hristos, sunt dorite)”.

Despre acelaşi subiect al „realismului” catolic, P. Serafim a declarat: „Nu e surprinzător că mulţi ‘realişti’ catolici moderni găsesc învăţătura îndătinată despre împărăţia lui Antihrist şocantă – prea ‘literală’ la orice nivel. Pentru că nu se poate să crezi că tot ce e ‘natural’ este bun şi în acelaşi timp să vadă o împărăţie a răului spre sfârşitul său istoric”.