Dar să nu te amăgească pe tine gândul, frate, zicându-ți că Părinții zic: „Cazi, scoală-te”; adică de câte ori vrei cădea, scală-te și te vei mântui. Deci aceasta este pocăința: a cădea cineva și iarăși a se scula și a se scula și iarăși a cădea? Amăgită și rea tâlcuire este aceasta ce o faci tu la zicerea aceasta.
Crezi că Dumnezeu are a-ți da ție îndată și totdeauna când voiești această atât de scumpă dăruire a zdrobirii, pe care, ca să o ia, Sfinții au vărsat atâtea sudori? Dacă crezi aceasta, rău crezi și scoate socoteala aceasta din închipuirea ta.
Prezenţa creştinilor este mărturisire de credință. Cineva poate ajuta mai mult cu rugăciunea, dar tăcerea lui o vor exploata ceilalţi şi vor spune: ΄Cutare şi cutare n-au protestat, prin urmare sunt de partea noastră, sunt de acord cu noi΄.
Este esențială necesitatea de a te supune conducerii altora și foloasele ei sunt incalculabile, dar nu este indiferent cui să te încredințezi. Nu trebuie să ne dăm la o parte de la conducătorii puşi să conducă, dar putem să nu ne încredinţăm lor pe de-a-ntregul, dintr-odată, ci să aşteptăm o proniere specială a lui Dumnezeu, rămânând, între timp, predaţi în voia Sa.
Trăirea vieţii după Dumnezeu va deveni foarte dificilă din cauza apostaziei generalizate. Apostaţii vor creşte numeric prin faptul că vor continua să se numească creştini şi în aparenţă se vor purta ca atare şi vor putea foarte uşor să-i persecute pe adevăraţii creştini; aceşti apostaţi îi vor înconjura pe creştinii adevăraţi cu nenumărate curse şi punând la cale maşinaţii pentru a-i sminti din calea mântuirii.
Dobândiți din vederea propriilor neputințe adâncul și statornicul simțământ al sărăciei cu duhul, care Îi este atât de plăcut lui Dumnezeu, nu descurajare și puținătate de suflet! Și săvârșiți-vă calea vieții pământești umblând înaintea Domnului întru umilința duhului!
Lucrul cel mai important la care trebuie să ia aminte cineva sunt patimile sufletești și apoi patimile trupești. Pentru că, dacă dă întâietate nevoinței trupești și nu se nevoiește să dezrădăcineze patimile sufletești, nimic nu face.
M-ai întrebat și mai înainte, în Limnos, despre cei ce săvârșesc ale preoției în chip nevrednic și ți-am spus să te desparți de ei, însă nu pe față, ci în chip voalat, încât numai ei, și nimeni altul, să simtă lucrul acesta. Iar a le trâmbița păcatele atunci când nu sunt cunoscuți sau nu e sigură vinovăția lor și n-au vreun învinuitor pe față este lucru străin cu totul chiar și de acrivia canonică.
Cu omul simplu trebuie să vorbești despre lucrurile omenești, iar cu omul bogat în înțelepciunea duhovnicească trebuie să grăiești despre cele cerești. Iar când nevoia va cere sau când va veni vorba și de lucruri duhovnicești, atunci trebuie să-ți deschizi gura și să grăiești deschis pentru slava lui Dumnezeu.
În acel moment m-am gândit, scria Motovilov, cum este cu putință ca o creștină ortodoxă, care se împărtășește cu Preacuratele și de viață făcătoarele Taine ale lui Hristos să mai poată fi stăpânită de duhul cel rău al diavolului și încă un timp așa de îndelungat de treizeci și mai bine de ani? Și am zis: «E o prostie! Nu se poate una ca asta! Aș vrea să văd cum ar îndrăzni necuratul să se cuibărească înlăuntrul meu…