Să nu-i judecaţi niciodată [pe eterodocşi]. Ei nu cunosc această bogăţie pe care voi şi eu o cunoaştem, această bogăţie nesfârşită… pe care ni s-a dăruit s-o cunoaştem – a fi ortodox, şi nu eretic… Îi cer iertare Patriarhului pentru tot ce am făcut necugetat şi din voie proprie… vreau să fiu cinstit… acestei despărţiri de trup…
Unealta pe care o numim conştiinţã este o unealtă deosebit de delicată. Este, cum se spune adesea, mai delicată decât un ceas de damă. N-ai să tai lemne cu un ceas de damă, nu-i aşa? Mecanismul s-ar dezmembra. La fel este cu conştiinţa noastră. Cea mai fină greşeală se reflectă în conştiinţa noastră, în oglinda noastră.
Vine duhul zdrobit şi umilit, care este singurul semn al creştinismului – trebuie să fie duh zdrobit şi umilit. În afară de acesta nu este alt semn. Nu ţinerea posturilor, nu mersul la biserică, nu citirea acatistelor şi a canoanelor – nu!
Păcatele m-au dus la lacrimi şi lacrimile m-au dus la stăruinţã. Lacrimile ne conduc spre taina pocăinţei şi, treptat, omul se întoarce la starea sa dinainte şi la stăruinţã. Dar vai omului care nu are nici o credinţã – aceasta-i cel mai rău! Dacă un credincios întărit îşi pierde râvna, asta nu-i aşa de rău. Dar, dacă un om de credinţã slabă sau puţină îşi pierde râvna, este foarte rău pentru că-i va fi greu să se îndrepte.