Convorbiri & învăţături pătrunzătoare la suflet ale Stareţului Sampson (2) – Inima creștină

Spiritualitatea ortodoxă este strâns legată de dreapta credință. Lupta cu patimile, ceea ce este cunoscut drept viață duhovnicească, este fundalul pe care se dezvoltă și este păzită învățătura dreaptă despre Dumnezeu, Biserică, mântuire = Ortodoxie. Fără duh autentic, dogma este doar fanatism, după cum și spiritualitatea care nu se fundamentează pe corectitudinea credinței este neroditoare. Învățăturile Starețului Sampson, pe care le continuăm aici, scot în evidență faptul că păzirea credinței trebuie să meargă mână în mână cu lupta autentică cu patimile, amândouă ducând la viața cea adevărată în Hristos.

MAI MULT DESPRE INIMA CREŞTINĂ

…Întâi se pune întrebarea ce este o inimă creştină? Prima dată, inimă necreştină este aceea care nu iartă şi nu poate să ierte şi să cruţe. Nu poate şi nu va ierta! De aceea o astfel de inimă este în vrăjmăşie cu Dumnezeu, nu poate spune rugăciunea domnească, n-are nici un drept să spună rugăciunea „Cuvine-se cu adevărat” şi nu are nici o nădejde de veşnică mântuire dacă nu îndreptăţeşte, cruţã şi se roagă cumva pentru o persoană, pentru oameni pe care nu-i poate suferi, nu-i poate ierta. Mărturisim că hoţul şi preacurvarul, cârciumarul s-au mântuit, aşa-i? Dar fariseul a fost lipsit de mântuire, cel ce a ţinut doar o formă exterioară a credinţei. Se preţuia pe sine şi nu putea să ierte.

Părinte, nu ne puteţi spune cum să facem inimile noastre să ierte?

Problema este că mustrările noastre, atenţionările directe şi probabil aspre nu lucrează asupra inimii unei asemenea persoane. Omul mândru nu e în stare să ierte. Un om mândru nu vrea să ierte şi întreabă „De ce pot ceilalţi să ierte şi să se roage totuşi şi să primească Sfintele Taine – de ce stărui ca eu să iert şi numai după aceea pot să mă spovedesc şi să primesc Împărtăşania?” Aceasta e iubire de sine mândră, şi nu creştină, când cineva nu vrea şi nu intenţionează să ierte şi să iubească. Cum poate Domnul Dumnezeu să audă un astfel de suflet şi să-i ierte ceva, dacă inima lui nu are nici o intenţie să ierte?!

Părinte, ei bine, oamenii primesc Împărtăşania oricum. Se poate întâmpla să sporească în alte virtuţi [în ciuda nevolniciei de a ierta]?

Nu, nici o virtute nu poate ţine locul lipsei de iertare, a lipsei de dragoste pe care o au aceşti oameni. Nici o nevoinţã, nici o milostenie nu poate ţine locul refuzului de a ierta. Milostenia unui preacurvar este o grozăvie înaintea lui Dumnezeu pentru că este dată de mâini murdare. Dă milostenii, dar, în acelaşi timp, plănuieşte să se scalde în păcate animalice. Milosteniile lui nu-l pot îndreptăţi de nu se pocăieşte şi nu cere ajutor ca să poată renunţa la păcatul său şi la patima sa. Şi omul nemilostiv este lipsit chiar şi de dreptul de a fi auzit şi de a dobândi dreptul de a da milostenii. Este cumplit! «Şi ne iartă nouă greşalele noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri!». Aceasta este singura condiţie de a fi auzit pentru mântuire. Nu-L poţi cumpăra pe Dumnezeu prin nici o formalitate. Legea lui Dumnezeu este o lege absolută (strictă). De aceea este aşa de dureros şi de greu pentru noi când întâlnim suflete care nu sunt creştine, adică suflete care nu au nici o intenţie, sau măcar dorinţa, nu numai putinţa de a ierta. „Şi de ce”, îl întrebi, „nu poţi să ierţi?” „Pentru că nu sunt iubit”, spune persoana, „de aceea nu voi iubi!”

Părinte, le daţi voie să se apropie de Potir?

Nu.

Acelaşi lucru s-a întâmplat cu mine şi cu o soră. Inima mea nu o iertase.

Aceasta e o funcţie a invidiei femeieşti.

Nu, nu-i.

Dacă-i aşa, trebuie să lucrezi asupra ta aşa încât să poţi să dezvinovăţeşti acea persoană şi să te osândeşti pe tine însuţi înaintea lui Dumnezeu. Totul e aşa de prostesc şi de nesăbuit. Problema e că asta e creştinismul.

Părinte, mi-aţi spus înainte că nu mă sfătuiţi să mă întâlnesc cu ea.

Aşa-i. Nu te sfătuiesc să iriţi acea persoană sau pe tine însăţi. Dacă eşti liniştită şi paşnică în tine însăţi, asta înseamnă că eşti în deplină pace cu cerul şi că eşti pregătită să înduri şicanele de la acea persoană. Persoana aceea ar putea să te asuprească, să ţi se opună în public, să-ţi facă jocuri murdare, să te înşele şi vei zâmbi. Nu vei râde, ci vei zâmbi! Pentru că vei fi aşa de luminată de mila cea binecuvântată şi de o asemenea dreptate înaintea lui Dumnezeu şi a Maicii Domnului, încât toate aceste biciuiri răutăcioase vor fi o bucurie pentru tine.

Ei bine, Părinte, merită să fie binecuvântat cineva în asemenea cazuri.

Ştii ce?! Creştinismul ortodox deţine în sine harul Sfântului Duh. Şi sensul Ortodoxiei este în legătură cu Duhul Sfânt şi cu a-L purta cu tine. Poate face totul! Tocmai acesta e semnul de a fi ortodox.

Am avut unele izbucniri, dar mă voi duce la ea chiar acum.

Da.

Dar mi-aţi spus că nu mă sfătuiţi.

Nu te sfătuiesc asta pentru că cunosc slăbiciunea ei şi slăbiciunea ta. Te vei duce la ea cu mânie, cu cuvinte batjocoritoare, cu aducerea aminte a greşelilor şi îndeosebi cu un fel de răfuieli vechi care au fost îngropate şi putrezite şi care vor fi înviate.

Şi voi fi lipsită de pace după ce o voi vedea?

Învinovăţeşte-te pe tine însuţi, numai n-o învinovăţi pe ea şi nu pentru că ţi-a greşit ţie. Aceasta e o fiinţã omenească slabă, aşa că să te iei pe tine însăţi în mâini şi să fii aspră doar cu tine. Creştinismul cu asta se ocupă.

În toate împrejurările să fii aspru doar cu tine însuţi?

Numai cu tine însuţi. Chiar şi călăii pot fi dezvinovăţiţi şi îndreptăţiţi. ‘Îşi împlinea datoriile sale – cum i s-a ordonat, aşa face’. Nu m-am simţit niciodată jignit de ei. [Stareţul Sampson a fost împuşcat înainte de un călău, dar a supravieţuit].

Aceasta este soarta Domnului Însuşi. L-au răstignit pe Domnul, dar El a zis: „Doamne, iartă-i!”

Pentru că nu ştiu ce fac. N-au avut curajul să spună: „Nu, nu voi face asta!” Asta-i singura lor vină. Dar Domnul le va şterge vina acesta pentru că nimeni nu i-a învăţat vreodată.

Părinte, dacă mă duc la ea, voi avea nevoie de curaj ca să pot să-i zâmbesc.

Dacă vii la ea în Domnul, cu rugăciunea lui Iisus în buzunar şi cu ‘Atotmilostiva’, vei zâmbi în mod sincer. Şiragul de metanii va fi în buzunar. Foarte sincer. Îi vei spune: „Cum te simţi? Ce bucuroasă sunt că arăţi aşa de bine!” Este tocmai această dragoste creştină cea care va fi sinceră şi nu una de circumstanţã!!

Mă gândesc la ea tot timpul. Ar trebui să mă duc la ea, dar mi-e frică.

E vorba de păcatul micimii de suflet şi al lipsei de dragoste, a dragostei frăţeşti. Da, este lipsă de dragoste. Resimt o cruntă nelinişte şi tristeţe pentru că nici unul dintre noi nu vrea să se ducă până la urmă la K. Fiecare îşi găseşte o scuză. „Va fi fără folos, nepotrivit – pentru care scop mă voi jertfi pe mine însumi?” Dar… biata aceea fată, singură între patru pereţi.

Dar şi noi suntem singuri!

Voi sunteţi oameni sănătoşi, ar trebui să fiţi mulţumiţi că sunteţi singuri şi nu vine nimeni să vă deranjeze rugăciunea şi vi se permite să fiţi liniştiţi. Mai de preţ ca aurul! Şi tu fugi de liniştea aceasta! Liniştea aceea e un chin pentru tine. Dar cel ce fuge de linişte, care nu iubeşte liniştea va avea o mare greutate când va trece prin vămi. Demonii s-ar putea să-l înşface pe cel ce n-a iubit liniştea şi singurătatea. Pentru că sufletul e neajutorat după ce a părăsit trupul… Închipuieşte-ţi pentru o clipă că ţi-ai părăsit trupul, „cutia”, bine? Eşti singură. E bine dacă îngerul păzitor este de faţã. Dar ce se întâmplă dacă nu-i? Şi demonii te supără primprejur? Şi asta se va întâmpla!!!

Părinte, nu spune lucruri aşa de înspăimântătoare!

Asta e pentru că nu am deprins creştinismul cât am fost aici, pe pământ, ci l-am înlocuit cu o paradă şi cu formalităţi. Ca să vorbesc adevărat, nu ştim cum să ne fie milă de noi înşine. Dacă am fi avut într-adevăr părere de rău pentru noi înşine, ne-am fi gândit la moartea noastră de neocolit, la clipa, la ziua despărţirii noastre de trup. Nu ştim cum să avem milă de noi înşine pentru că nu ştim cum să ne înfuriem pe noi înşine şi să ne pedepsim. Sfântul Teofan Zăvorâtul sfătuieşte adesea în scrisorile sale: „Să te mânii tare pe tine însuţi, ia-te în mână, ai milă de tine!”

Cel mai rău lucru este să nu ierţi şi să nu iubeşti şi să ai duşmănie în inimă. Acestea sunt cele trei motive principale. Domnul va ierta pe cel preadesfrânat, pe tâlhar, pe hoţ, pe fariseu. Dar nu va ierta un astfel de suflet.

Ei bine, nu sunt atât de crudă încât să nu iert.

Ai grijă de tine. Toate citirile noastre din Psaltire, acatistele şi canoanele noastre, Evangheliile – toate sunt goale dacă nu ne fac moi, delicaţi, iubitori, plângători. Toată acea citire va fi doar spre osânda noastră.

Un duh zdrobit şi umilit nu ştie cum să ţină vrăjmăşie. Iartă până la sfârşit, cruţã până la sfârşit şi se judecă doar pe sine însuși, căutând fără încetare totdeauna vina în sine însuși. Va ierta şi va dezvinovăţi pe orice om, chiar dacă a fost călău sau torţionar. Am avut multe cumpene grozave în viaţa mea, dar totul era într-un anume fel uşor de iertat.

Părinte, chiar aţi iertat totul într-o clipă?

Nu trebuie decât să te rogi la Maica Domnului şi jignirea este înlăturată. E înlăturată dacă te rogi numai către Maica Domnului. E de ajuns pentru tine să ai un fel de legătură directă cu Maica Domnului şi acea cruzime, jignire şi rană, întristare şi ponegrire va fi înlăturată.

Părinte, poate că e doar uitată, dar, când îţi aduci aminte, iese la iveală.

Nu. Nu se poate. Dacă inima a iertat şi a dezvinovăţit, atunci nu va reveni în amintire. Revine în amintire doar în cap, în memorie, fără implicarea inimii. De asta trebuie să facă distincţia între aceste două lucruri: inima şi raţiunea. Rememorarea poate fi a inimii sau a creierului. Dacă inima a iertat, atunci nu-şi va aminti niciodată pentru că nu mai are ţinere de minte. Creierul, sistemul nervos s-ar putea să nu uite şi să-şi aducă aminte, dar inima se va împotrivi şi va sili creierul să tacă.

Părinte, am avut o astfel de experienţã. În inimă eram în pace, dar raţiunea mea îşi amintea, cu toate acestea.

Aşa cum suntem aici, inimile noastre nu s-au întors către Maica Domnului. Când spui „Atotmilostiva”: „Nu te scârbi de mine, nu te întoarce de la mine, nu mă părăsi, nu mă lăsa”, vine o răceală, linişte şi orice stare de fapt în care îi ceri ajutorul este iertată. Aceeaşi persoană umbroasă, putredă, haină, murdară, care vine în contact cu ea pe moment suferă o schimbare a inimii şi inima devine moale şi cu mustrare de conştiinţã. Vine duhul zdrobit şi umilit, care este singurul semn al creştinismului – trebuie să fie duh zdrobit şi umilit. În afară de acesta nu este alt semn. Nu ţinerea posturilor, nu mersul la biserică, nu citirea acatistelor şi a canoanelor – nu! Doar un duh care este zdrobit şi umilit nu poate să nu ierte – nu poate! Asta e o stare a inimii, a unei inimi dumnezeieşti (a lui Dumnezeu)…

Părinte, zicerile populare merg pe ideea că timpul vindecă toate.

Nu! Aceasta-i categoric înţelepciune omenească. Ascuţimea durerii inimii sau impresia sistemului nervos s-ar putea să se diminueze. Dar, în această privinţã, vorbim din punct de vedere al condiţiilor exterioare, şi nu de o stare duhovnicească sau morală.

Starea lăuntrică?

Da, cea morală, duhovnicească. Aşa se întâmplă că, dacă inima nu poate ierta sau dezvinovăţi, chiar şi după trei ani îşi aduce aminte întocmai la fel de clar totul.

Nu, Părinte, nu pot să zic că starea mea este de aşa natură. Aşa s-a întâmplat cu mine: când îmi aduceam aminte, mă simţeam rău. Nici nu mă puteam gândi la ea, îmi era rău. Dar acum nu mai am aceeaşi reacţie.

Asta înseamnă că inima ta în timpul acela se căznea să o dezvinovăţească şi s-o ierte. Înţelegi? Totul depinde de inimă. Altfel nu e posibil. În plus, nu creierul este cel ce primeşte harul sfânt al Duhului Sfânt, ci inima. Sfântul Serafim de Sarov vorbea totdeauna mult despre asta tuturor.

Ce poate face o persoană supărată (înfuriată)?

Trebuie să se roage şi să se roage pentru vindecare. De dragul credinţei sale, de dragul insistenţei, Domnul îi va schimba inima. În al doilea rând, orice manifestare a răului trebuie întotdeauna răscumpărată prin milostenie. Milosteniile trebuie să fie ceva propriu, ceva de care ai nevoie şi nu ceva care zace primprejur nefolosit.

*       *       *

Continuarea în partea a treia.

Convorbiri & învăţături pătrunzătoare la suflet ale Stareţului Sampson (1) – Valoarea spiritualității ortodoxe

Unii dintre fiii duhovniceşti ai Stareţului Sampson au făcut notiţe pe larg ale convorbirilor lor cu el şi au pătrat multe scrisori scrise de el. Aceste notiţe au fost strânse în câteva volume sub titlul Comori ale cunoaşterii lui Dumnezeu. Ele constituie o amintire şi o mângâiere pentru cei ce l-au cunoscut şi un izvor de înţelepciune duhovnicească pentru toţi căutătorii contemporani ai Adevărului şi ai modului de viaţă ortodox.

Aici sunt prezentate câteva fragmente din volumul ce conţine convorbirile sale duhovniceşti. (traducere din THE ORTHODOX WORD, nr. 4 (177), iulie-august/1994, pp. 193-236).

CREDINŢA

Părinte, cum v-a oblăduit Dumnezeu?

Cu o mare luptă şi cu multe greutăţi, nevăzute celorlalţi oameni. Pe lângă asta, prin păcate. Pentru că, chiar dacă au fost păcate, ele au fost îngăduite de Dumnezeu din dragostea Lui pentru mine, aşa-i? Pentru veşnica mea mântuire, aşa-i? Ştiind că ispitirea era peste puterea mea, încât, chiar dacă au fost căderi, mi-a fost spre folosul meu. Pentru că păcatele m-au dus la lacrimi şi lacrimile m-au dus la stăruinţã. Lacrimile ne conduc spre taina pocăinţei şi, treptat, omul se întoarce la starea sa dinainte şi la stăruinţã. Dar vai omului care nu are nici o credinţã – aceasta-i cel mai rău! Dacă un credincios întărit îşi pierde râvna, asta nu-i aşa de rău. Dar, dacă un om de credinţã slabă sau puţină îşi pierde râvna, este foarte rău pentru că-i va fi greu să se îndrepte.

Dacă nu crede, se poate să nu se mai ridice?

Dacă nu crede cu inima lui, atunci este de credinţã puţină, de credinţã slabă. Şi-a pierdut râvna pentru Domnul în inima sa. Chiar se bucură că a fost slobozit de obligaţiile netrebuincioase – ceea ce este o lipsă de credinţã. De asta trebuie ca oricine să fie foarte grijuliu. Când avem de-a face cu un om de credinţã puţină, nu-l putem apăra prin ostenelile mari ale rugăciunii şi nu îndrăznim. Tot secretul stă în stăruinţã. Stăruinţã. Asta e care mântuieşte, şi nu falsa împlinire a rânduielilor de rugăciune şi ale regulilor de vieţuire. Vreau să spun că tocmai cu cei de puţină sau slabă credinţă trebuie să fim cu grijă, încât să nu-i supraîncărcăm. Apoi trebuie să ştim cum să-l mângâiem când o ia aiurea, aşa încât să nu-şi piardă puţina credinţã pe care o are. Se naşte întrebarea: cum putem insufla credinţã în cei de puţină credinţã? Acesta e un lucru foarte complicat. Întâi de toate, trebuie să fie cerută. E un dar al lui Dumnezeu, o lucrare a Duhului Sfânt. Credinţa nu poate fi predată sau câştigată din cărţi. Ar putea ca cei de puțină credință să fie siliți să se roage, să ceară: „Dă-mi credinţã!”. Şi, când se roagă cu stăruinţã pentru acest dar, darul va veni pe măsura insistenţei lui. De asta e foarte greu de lucrat cu cei de puţină credinţã… Sunt surzi la toate faptele preotului. Este greu în special pentru preot. Aceştia [necredincioșii] nu sunt interesaţi de alcătuirea credinţei, de lucrarea mântuirii, de veşnicie – pur şi simplu nu sunt interesaţi. Sunt interesaţi doar de tehnică, de ştiinţã, vreun fel de calcul, de haine, patimi. Îi numim „oameni bolnavi” pentru că sunt bolnavi. E nevoie de o mare trudă şi putere a harului în vederea întăririi lor în credinţã.

IERTAREA

Sfinţii Părinţi sunt fiii harului Duhului Sfânt. Rezultatul acestei lucrări a harului este când inima dezvinovăţeşte, iubeşte, poate să vorbească de bine de cineva şi să se roage pentru el. Nu-şi aminteşte necăjirea sau răul.

De aceea e imposibil să nu ierte şi să nu dezvinovăţească. Este o stare psihologică. Inima este făcută aşa. Nu creierul, nu sistemul nervos – după cum încearcă să înveţe ştiinţa şi în special psihiatrii –, ci inima e cea care a fost făcută aşa de Dumnezeu. E numită inimă creştină. Dezvinovăţeşte, face tot posibilul să îndreptăţească şi să dezvinovăţească. Nu-i aşa?! Aceasta e o caracteristică creştină.

Păgânii sau musulmanii nu ştiu despre această … lucrare a harului Duhului Sfânt… Încearcă să spui unui musulman să îndreptăţească şi să dezvinovăţească, să-şi iubească vrăjmaşul. Te va omorî.

Odată am vrut să te întreb de ce nu te gândeşti niciodată să mă întrebi: „Ce te mânie? Ce te face aşa de trist? Ce te mâhneşte aşa de tare?”.

Totdeauna este acelaşi lucru: inima necreştină. O inimă răutăcioasă, care nu e în stare să ierte. O inimă care e în vrăjmăşie cu Dumnezeu pentru că nu vrea să ierte, nu intenţionează să ierte, dar îşi aduce amine să zică rugăciunea domnească: …«şi ne iartă nouă greşalele noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri»… în vreme ce, în acelaşi timp, inima şi mintea sunt în duşmănie cu vreun om.

Mă mânii aşa de tare pentru aceasta… pentru că forma exterioară nu e de folos nimănui, cu atât mai mult pentru Dumnezeu.

Cred… totdeauna am tras concluzia: asta înseamnă că nu au priceput esenţialul, că tot secretul, că toată sarea creştinismului stă în aceasta: să ierţi, să dezvinovăţeşti, să îndreptăţeşti, să nu ştii, să nu-ţi aduci aminte răul. Nu păcatul, ci răul.

Beţivul, preadesfrânatul, mândrul – vor primi mila lui Dumnezeu. Dar cel ce nu vrea să ierte, să dezvinovăţească, să îndreptăţească conştient, voit … acea persoană se închide pe sine faţã de viaţa veşnică înaintea lui Dumnezeu şi chiar mai mult în viaţa de faţã. E întors înapoi şi nu e auzit [de Dumnezeu].

DUHUL ŞI SUFLETUL ŞI ROLUL MATERNITĂŢII

Poate să se nască cineva cu această caracteristică creştină sau trebuie s-o atingă prin trudă?

Trebuie să fie atinsă nu doar prin trudă. E primită de la Duhul Sfânt. Semnele de caracter ale părinţilor pot fi înnăscute, dar caracteristicile creştine sunt caracteristici ale Duhului, şi nu ale sufletului.

Deci nu pot fi deloc înnăscute?

Nu. Aceasta e o înrâurire a Duhului Sfânt prin Taine, prin rugăciunile părinţilor, în special ale mamei. De asta mama îşi educă copilul de la sine. Îl împărtăşeşte adesea, îl ia adesea la biserică, îl duce la icoane, face adesea semnul crucii peste el, îl hrăneşte în timp ce se roagă. E interzis a hrăni un copil fără rugăciune pentru că mama îi transmite propria ei „stare în faţa lui Dumnezeu” copilului. Prin aceasta copilul e sfinţit, consacrat, prin hrănirea mamei. În aceasta se află taina maternităţii. Este un lucru foarte important, de care, din păcate, preoţii noştri nu se preocupă şi oamenii cred că sănătatea trupească e lucrul de bază.

Oricine trebuie să-şi amintească de diferenţa dintre planul emoţional, cel duhovnicesc şi cel trupesc: viaţa duhului, viaţa sufletului (adică simţirile şi emoţiile) şi viaţa trupului. Aici este atât de multă confuzie. Apropo, denominaţiunile [creștine] occidentale … toate au tocmai această confuzie între duh şi suflet. Mama poate transmite copilului trăsături minunate de caracter, de suflet, aşa-i? Dar nu şi calităţi ale duhului: credinţa şi dragostea faţã de oameni [care sunt date de Duhul Sfânt].

De aceea [pentru că Ortodoxia face deosebirea între darurile Sfântului Duh şi emoţiile banale] satana s-a sculat asupra noastră… împotriva poporului ortodox. Noi trecem totdeauna în mod deschis prin sfera lui de influenţã duhovnicească, a puterilor lui rele, a influenţei lui rele.

CĂLUGĂRII

Vezi, pentru aceasta ei [călugării] sunt războinici, războinici duhovniceşti. Ei dau război cu diavolul şi cu îngerii săi drăceşti, demonii, omorându-şi deja patimile lor sufleteşti. Patimile ar trebuie să fie terminate înainte de tundere. Acesta e motivul pentru care, când este tuns un monah, este tuns deja matur – nu cunoaşte ambiţia, nu cunoaşte preacurvia, nu cunoaşte cinstea.

SLĂBICIUNEA OMENEASCĂ E MARCATĂ PE CHIP [FAŢÃ]

Ce diferenţã este între răutate şi slăbiciune omenească?

Răutatea este o calitate a inimii, în timp ce slăbiciunea omenească poate fi o slăbiciune a voinţei, o infirmitate trupească sau o slăbiciune a sistemului nervos. Trebuie făcută deosebirea între calităţile emoţionale şi duhovniceşti.

Ce fel de slăbiciune a voinţei?

Slăbiciunea voinţei se vede când un om nu e în stare să-şi controleze expresiile feţei, ochii. Dar virtutea curăţã şi înnoieşte înfăţişarea feţei şi ochilor. O pată, o umbră, rămâne pe inimă şi pe faţã un semn al păcatului. Rămâne pe faţã şi în ochi fără greşeală în special un viciu – adică un păcat cronic [constant]. Oamenii evlavioşi şi insuflaţi pot citi din expresiile feţei şi ale ochilor de care patimi este molipsit un om, ce păcat domneşte în el, ce patimi sau patimă are putere asupra unui om.

Un preadesfrânat are propria sa mimică. Încă şi ce fel de preadesfrânat, unul firesc sau nefiresc. Lăcomia, avariţia, cruzimea, ambiţia – totul este scris pe faţã.

Ar avea nevoie să fie psiholog, Părinte! Şi ce se întâmplă dacă toate păcatele sunt amestecate pe faţã?

Unul dinte ele va fi redat mai puternic.

S-a întâmplat să întâlnesc oameni foarte interesanţi. Un chip cu deosebire interesant a fost acela al unui gardian de închisoare din închisoarea din Baku, un fel de ofiţer, care era peste mine. O faţã grozav de interesantă: un cap enorm, enorm! Şi nişte ochi mititei, mititei şi o labă mare înspăimântătoare. A omorât mulţi oameni la timpul său. Ei bine, acea expresie de cruzime, sete de sânge şi nepătrunsa … luciditate, înaintea căreia stătea iadul. Disperarea putea fi ucisă doar cu vodkă sau morfină. Acesta era permanent asupra mea. Avea ceva cu mine.

Şi cum se împăca cu Sfinţia Voastră, Părinte?

Se ferea să se uite la mine.

Părinte, asta înseamnă că era un credincios, de vreme ce avea iadul cel veşnic în faţa sa. Nu-i aşa că un necredincios nu are nici un iad?

N-a vorbit cu mine niciodată despre asta. Avea doar permanent o luciditate a ororilor comise şi asta era tot. Această nebunie îl urma peste tot. Toţi oamenii aceia omorâţi, torturaţi, executaţi – îl chinuiau zi şi noapte. Şi singura lui mângâiere erau fie doi litri de vin deodată, fie morfină de două ori pe zi.

*       *       *

Continuarea în partea a doua.

Translate page >>