Trebuie amintit că patronatul Electrolux a
ameninţat inclusiv cu relocarea producţiei în Polonia şi cu închiderea unităţii
din România, măsură represivă care nu poate fi justificată din punct de
vedere economic şi care vizează în mod evident descurajarea iniţiativei
sindicaliste. Modul brutal de desfăşurare a conflictului de muncă a determinat
CartelAlfa să organizeze o caravană naţională “Electrolux – STOP
exploatării lucrătorilor români” şi să facă apel public la autorităţi
pentru a interveni şi a media o soluţionare echitabilă a conflictului de muncă.
Din păcate răspunsul autorităţilor a fost de asemenea
formal, excesiv de birocratic, obligând
de pildă pe fiecare membru de sindicat să depună personal reclamaţii împotriva
Electrolux, fiind obligaţi să se deplaseze cu sutele la sediul ITM, chestiune
care neagă dreptul de reprezentare care ţine de esenţa structurii sindicaliste.
Atitudinea generală de cauţionare a abuzurilor patronului demonstrată de către
autorităţi, atât de cele locale cât şi de cele naţionale, a determinat pe muncitorii de la Electrolux să
organizere
un miting de protest în faţa Inspectoratului Teritorial de Muncă Satu Mare,
fiind astfel obligaţi să deschidă un nou front de luptă doar pentru a obţine concursul
legal al autorităţilor de resort.
Pasivitatea autorităţilor române faţă de abuzul de putere flagrant pe care Electrolux a înţeles să-l demonstreze în raport de proprii săi angajaţi a obligat pe sindicalişti să se reorienteze şi să caute sprijin chiar la Ambasada Suediei, făcând apel la simţul dreptăţii sociale şi la valorile morale şi sociale europene. Aceasta în condiţiile în care legislaţia românească prevede suficiente instrumente prin care autorităţile să aducă la ordine pe angajatorii care încalcă dreptul la asociere şi negociere colectivă a angajaţilor din România.
Apelul adresat Ambasadei Suediei de către sindicalişti este,
din punctul nostru de vedere, înduioşător prin naivitatea cu care caută sprijin
în bunele intenţii pe care speră să le găsească la autorităţile unui stat
străin:
„Suntem conştienţi că Electrolux este o companie privată, iar Ambasada şi Statul suedez nu au prerogativa de a interveni în politicile unei companii private. (…) În condiţiile în care dialogul social între echipa de conducere de la Electrolux Romania şi sindicat este blocat, vă rugăm să faceţi eforturile necesare pentru deschiderea dialogului între Cartel ALFA şi reprezentanţii managementului grupului Electrolux, în Suedia sau la Bucureşti.”
Bineînţeles că reacţia Ambasadei a fost una deferentă dar fără efect concret, ceea ce oricum nu îi poate fi imputat, astfel cum constata liderul sindical Bogdan Hossu, preşedintele CartelAlfa:
“Doamna ambasador ne-a spus că sunt limitate competenţele domniei sale, pentru că nu se poate amesteca într-un conflict social între o companie privată şi un sindicat, dar va transmite către Electrolux ceea ce i-am transmis”.
În cele din urmă, greva s-a încheiat după 10 săptămâni, cu concesii minime din partea angajatorului, suficiente doar pentru a justifica în continuare campania de PR pozitiv a Electrolux, dar fără să îmbunătăţească semnificativ situaţia angajaţilor. Considerăm că Electrolux a obţinut o victorie zdrobitoare şi este de aşteptat să existe o campanie post-conflict de muncă în care demersurile sindicale ce au fost întreprinse în primăvară să fie demonizate, cu insinuarea că ceea ce s-a câştigat nu merită sacrificiul făcut. Apreciem că modul de desfăşurare a evenimentelor urmează întru totul reperele descrise în confesiunile spărgătorului de sindicate, despre care am scris anterior.
Însă motivul pentru care subiectul Electrolux a revenit în atenţia noastră este reprezentat de reacţia imediată a autorităţilor maghiare faţă de intenţia unor disponibilizări la o unitate de producţie din Ungaria, similară celei din Satu Mare.
Subliniem că este vorba despre o exprimare a intenţiei pentru astfel de disponibilizări, aşadar intervenţia autorităţilor are caracter strict preventiv, înainte ca organizaţiile sindicale să fie chemate la consultări, înainte ca acestea să aibă motiv să ceară sprijinul statului sau să reclame abuzuri din partea angajatorului.
Mai constatăm totodată că externalizarea producţiei se face
tot către unităţi din Ungaria (în care s-au realizat anterior investiţii de
aproximativ o sută de milioane de euro), iar nu în altă ţară, nu în Polonia,
aşa cum Electrolux a ameninţat pe angajaţii săi români.
Articolul
preluat din Ziarul financiar este mai mult decât relevant în această
privinţă şi mărturisim cu tristeţe că nouă ne oferă numeroase motive de invidie
faţă de condiţia lucrătorilor maghiari:
Guvernul ungar intră în acţiune după ce Electrolux anunţă disponibilizări în masă
Ministerul finanţelor, dar şi biroul guvernamental din Ungaria au intervenit imediat după anunţul gigantului suedez Electrolux privitor la intenţia de a disponibiliza sute de angajaţi din această ţară, scrie Portfolio.
Biroul guvernamental a lansat o anchetă pentru a determina dacă Electrolux şi-a respectat obligaţiile legale privind concedierile. Acesta a indicat că este pregătit să intervină imediat pentru a clarifica disponibilizările anunţate.
Oficialii ungari au adăugat că se vor depune toate eforturile pentru promovarea cât mai curând posibil a angajării lucrătorilor în cauză, prin recalificare, recrutare, dar şi implicare în diverse programe de pe piaţa muncii.
Angajarea lucrătorilor disponibilizaţi poate fi facilitată de faptul că regiunea Jasz-Nagykun-Szolnok este una în care programul de reformă a pieţei muncii a fost deja lansat pentru a consolida eficienţa birourilor pentru ocuparea forţei de muncă şi a contactelor strânse cu companiile.
Subvenţiile guvernamentale pentru mobilitate pot de asemenea ajuta lucrătorii să revină la muncă, au indicat oficialii ungari. În urma unui proces de restructurare lansat la începutul acestui an, Electrolux a decis să iniţieze un plan de creştere a eficienţei la nivel de grup.
Compania a anunţat de asemenea un plan de a externaliza părţi din activităţile actuale de producţie din Ungaria şi de a investi în fabrica de frigidere din Nyiregyhaza, potrivit Daily News Hungary.
Electrolux a decis să investească aproximativ 100 milioane de euro în automatizarea, digitalizarea producţiei de frigidere high-end in Nyiregyhaza, Ungaria, dar şi să externalizeze producţia de aspiratoare de la unitatea din Jaszbereny şi o parte semnificativă din producţia de frigidere de acolo.
Planurile sunt aşteptate să afecteze aproximativ 800 de angajaţi din producţie. Consultări relevante cu sindicatele urmează să aibă loc. Compania a indicat că unul dintre motivele din spatele deciziilor recente au legătură cu costurile în creştere, scrie Budapest Business Journal.
Producţia din Jaszbereny va fi externalizată din 2020, iar investiţiile din Nyireghyhaza vor fi realizate în perioada 2020-2023.
Grupul Electrolux a achiziţionat fabrica de frigidere Lehel în 1991, a deschis o fabrică de aspiratoare la Jaszbereny în 1998, iar în 2005 a construit o fabrică de frigidere în Nyireghyhaza cu o investţie greenfield. Electrolux comercializează peste 60 de milioane de aparate electrocasnice şi profesionale în peste 150 de ţări anual. Grupul Electrolux a avut o cifră de afaceri de 12,4 miliarde de euro în 2018, cu 54.000 de angajaţi, potrivit Portfolio.hu.
În anul 1993, în Statele Unite ale Americii a apărut o carte inedită, intitulată „Confesiunile unui spărgător de sindicate”, în engleză „Confessions of a Union Buster” scrisă de Martin Jay Levitt, un consultant în domeniul resurselor umane, astfel cum se recomanda, însă cu o activitate exclusivă în domeniul luptei anti-sindicale.
Deşi până în
acel moment existaseră multe alte denunţări ale practicilor
abuzive ale patronatelor desfăşurate împotriva muncitorilor,
această carte, scrisă pe fondul unor probleme personale ale
autorului care s-a prăbuşit sufleteşte sub greutatea răului făcut
în anii săi de prodigioasă activitate, a reprezentat primul
rechizitoriu public al numeroaselor instrumente tactice folosite de
cei care doreau să păstreze controlul absolut asupra colectivităţii
angajaţilor.
Cartea, care nu a
fost tradusă în limba română, şi care a avut o circulaţie
extrem de redusă, chiar şi în mediul sindical, a dezvăluit
existenţa unei industrii negre în valoare de miliarde de dolari,
constând în consultanţa oferită marilor companii multinaţionale
pentru a împiedica orice iniţiativă de asociere sindicală. În
timp, odată cu evoluţia legislaţiei, raporturile de muncă au
evoluat, fiind eliminate unele instrumente vădit ilegale, din Vestul
Sălbatic, în favoarea unor măsuri mai rafinate. Cu toate acestea,
cartea rămâne extrem de importantă întrucât stabileşte unele
legităţi pe care autorul le-a dedus din practică.
În cariera sa, Levitt face vorbire despre aproximativ 200 de campanii pe care le-a coordonat direct împotriva constituirii şi funcţionării sindicatelor şi peste 600 în care a oferit consultanţă şi la care a participat indirect. Dintre acestea, s-a declarat învins în doar 5 cazuri şi doar în 2 dintre acestea, sindicatul a continuat să existe în mod eficient după încheierea respectivelor campanii şi să încheie un acord colectiv de muncă.
Legităţile despre
care am făcut vorbire anterior vizează relaţiile de muncă, însă,
sunt în egală măsură valabile pentru orice raporturi de
subordonare socială în care una dintre părţi doreşte să-şi
menţină controlul absolut asupra colectivităţilor subordonate.
Arată, înainte de toate, că nu raţiunile economice sunt cele care
determină iniţiativele antisindicale ci nevoia de control absolut a
angajaţilor. Nu este vorba despre bani ci despre control.
Aşa cum am arătat
în pagina de năzuinţe şi în articolele precedente care au vizat
subiecte sindicale, activitatea sindicală educă în sensul
înţelegerii mecanismelor guvernării colectivităţilor umane
într-un sens în care nicio altă activitate nu îl poate oferi.
Totodată, tactica anti-sindicală reprezintă, practic, singura lecţie accesibilă în mod direct publicului mare doritor să înţeleagă pe propria piele costurile neparticipării sociale, iluzia lui „scapă cine poate”, importanţa „cozilor de topor”, a oamenilor de paie, a falşilor reprezentanţi, a imperativului de a te afla mereu în ofensivă, imperativului de a specula în orice clipă ascendentul moral şi dinamica emotivităţii colective, specularea neputinţelor individuale şi colective.
Sub acest aspect, mărturisim că interesul nostru pentru sindicalism s-a născut în clipa în care a devenit evident că tarele pe care le acuzăm la nivel de societate, se reproduc la scară micro-socială în cadrul raporturilor de muncă. Lecţiile care decurg din această înfruntare, din acest război nevăzut purtat împotriva instinctului colectiv de unire a celor slabi sunt esenţiale pentru înţelegerea modului în care funcţionează relaţiile de putere crudă în domeniul politic, economic, cultural, social sau militar.
Pentru creştinii ortodocşi acest subiect este cu mult mai valoros, sindicalismul putând reprezenta un deosebit de valoros banc de teste a vieţuirii autentice, un cadru unic de verificare a discernământului duhovnicesc şi de jertfire spre folosul aproapelui. Mulţi dintre cei care au parcurs literatura mărturisitorilor temniţelor comuniste vor regăsi în seria de articole pe care urmează să o publicăm în legătură cu acest subiect multe dintre situaţiile de viaţă care au întunecat existenţa poporului în anii comunismului şi care se apropie de noi împreună cu noul ciclu istoric digital în care am intrat.
Deşi impropriu intitulat introducere în tactica anti-sindicală, acest articol are menirea de a semnala, de a aduce în atenţia publicului, această temă esenţială pentru civismul românesc. Vom intra efectiv în discutarea procedurilor de spargere a solidarităţii în colectivităţile umane în momentul în care vom completă seria articolelor de sprijin, care să ajute la o înţelegere mai clară a mecanismelor de control social folosite împotriva sindicalismului, în principal, dar şi împotriva iniţiativelor civice sau politice nedorite de cei aflaţi la putere.
În prologul cărţii sale, Levitt povesteşte despre momentul în care a luat cuvântul într-o adunare sindicală şi a făcut o mărturisire a activităţii sale de până atunci. Sala întreagă a amuţit în timp ce pricepea întinderea şi consecinţele demersurilor pe care patronii le întreprinseră împotriva încercărilor de asociere sindicală, de instituţionalizare a solidarităţii şi a încrederii colective. Atunci când şi-a încheiat cuvântul, aşteptându-se la o reacţie de oprobriu sau mai rău, autorul a fost surprins de o reacţie emoţională profundă. Muncitorii erau înainte de toate recunoscători că ceea ce simţeau instinctual le-a fost confirmat în termenii cei mai categorici. Erau recunoscători că cineva făcuse lumină în starea de continuă confuzie, dezechilibru sufletesc şi tensiune în care fuseseră aduşi şi menţinuţi. Aşa cum mărturisea mai târziu autorul, cele trei înfrângeri ale sale au fost cauzate de faptul că activitatea sa a fost scoasă la lumină.
Jocul de oglinzi ţesut de acesta împreună cu patronii şi reprezentanţii lor a fost adus la un nivel de înţelegere şi anticipare accesibil chiar şi celor de condiţie medie. A existat aşadar un demers reciproc, liderii sindicali au reuşit să traducă pe înţelegea colectivului pe care îl reprezentau obiectivele şi acţiunile anti-sindicale din umbră, iar colectivitatea a reuşit să-şi păstreze coeziunea şi să asigure liderilor sprijinul calificat necesar. Unitatea (sindicală) nu reprezintă un bun câştigat, nu se rezumă la acordarea consimţământului de reprezentare sau de acţiune solidară punctuală ci, în toate cazurile, reprezintă o sforţare continuă a membrilor în direcţia asumată iniţial.
În cele ce urmează vom publica trei înregistrări succinte, în limba engleză, două cu M.J.Levitt vorbind despre experienţa sa de consultant de resurse umane, iar cea finală, cu o dezvăluire recentă, de anul trecut, care se referă la politica antisindicală a corporaţiei Amazon. După cum va fi lesne de observat, există diferenţe clare de abordare între tactica primitivă abordată de patroni în cazuri precum este cel de la ElectroAparataj, aflat de trei luni în grevă generală, şi tactica folosită de multinaţionale pentru a păstra sub căpăstru pe tinerii frumoşi şi liberi.
Îmi exprim pe acestă cale şi nemulţumirea profundă cu privire la activitatea pe care sindicaliştii de profesie de la noi din ţară au desfăşurat-o, asupra cărora vom fi nevoiţi să revenim atunci când vom face vorbire despre tactica falşilor reprezentanţi sindicali, a falselor iniţiative de asociere şi aşa mai departe, despre care Lewitt vorbeşte în cunoştinţă de cauză (un playlist cu doar câteva videoclipuri scurte poate fi accesat AICI).
Scriu sfinţii părinţi, şi Sfântul Paisie Aghiorâtul în special, despre faptul că apostazia vremurilor din urmă se va întâmpla din cauza fricii. Iată că şi aici se discută despre importanţa concretă a climatului de teamă pentru reuşita eforturilor de control antisindical. Generalizând însă, folosirea climatului de frică, de tensiune difuză de care este mai apoi acuzat chiar sindicatul, este o tactică pe care o întâlnim în prea multe dintre raporturile sociale individuale sau colective.
Şi, în final, un exemplu de ultima oră a tacticilor anti-sindicale folosit astăzi de multinaţionale, inclusiv de cele prezente la noi în ţară.
Preluăm în cele ce urmează un articol al domnului profesor Andrei Marga publicat pe situl Cotidianul.ro, în care, plecând de la situaţia statistică reţinută în cartea Capitalul în România Postcomunistă (autor Florin Georgescu), acesta formulează consideraţii cu privire la performanţele per ansamblu ale societăţii româneşti.
Cu această ocazie ne manifestăm şi simpatia personală pentru domnul profesor Andrei Marga din ale cărui intervenţii publice am avut mereu (foarte multe) de învăţat, făcând cuvenita excepţie în privinţa articolelor în care tratează spiritualitatea ortodoxă prin lentilă catolică, tributar fiind, probabil, formaţiunii sale de filosof.
În orice caz, domnul profesor Andrei Marga este printre puţinii intelectuali publici care nu s-au autocenzurat în privinţa „subiectelor controversate” pe care intelectualii rasaţi ai ţării noastre le evită, deşi reprezintă probleme de esenţă ale societăţii noastre.
Nu de puţine ori, aşa cum se întâmplă şi în articolul de faţă, domnul profesor Andrei Marga face referire la controlul pe care serviciile secrete îl exercită strâns în societate, la implicarea ambasadelor în viaţa publică, cu referiri concrete la controlarea scenei politice prin oameni de paie, prin controlul procesului electoral, a accesului la spaţiul mediatic, la resurse bugetare şi aşa mai departe.
În articolul de astăzi, se fac aprecieri cu privire la parcursul economic al societăţii noastre prin raportare la lipsa unor elite veritabile, formate de educaţia românească, din care sistemul de învăţământ este doar o componentă. După cum arătam în descrierea proiectului nostru theodosie.ro, considerăm că elitele autentice trebuie să primească sprijin din partea noastră, a celor de condiţie medie, întrucât în lipsa acestui sprijin, promovarea şi fidelizarea elitelor se face pe căi indirecte, nedemocratice, de către actori străini de interesele majorităţii.
Într-un articol anterior care viza un subiect specializat, domnul profesor denunţa mediocritatea politică, însă cu argumente care, în opinia noastră, nu infirmă dezideratele noastre care vizează reconsiderarea utilităţii sociale a mediocrităţii. În general vorbind, considerăm că mediocritatea se apropie mai curând de ideea de followership despre care mai întâi a vorbit la noi un alt intelectual pe care îl stimăm în mod deosebit, respectiv domnul ambasador Theodor Paleologu, de ale cărui opinii despre spiritualitatea ortodoxă suntem, din nou, nevoiţi să ne disociem.
Starea unei societăți nu este doar rezultatul educației. La
ea concură numeroși factori: moștenirea istorică, cultura, organizarea,
valoarea decidenților. Dar performanțele dintr-o societate depind de educație
atât de profund, încât putem spune că se măsoară prin ele. De fapt, câte
performanțe, atâta educație.
Nici nu există un criteriu mai profund de evaluare a educației. Se poate vorbi de
examene, de promovări, de durata școlarizării, de efectivul de universități și
de studenți, de publicații, de mulți alți indicatori operaționali. Dar nici
unul nu exprimă mai bine măsura în care s-a atins scopul educației decât
performanțele pe care le obțin cei trecuți prin ea. În definitiv, poți avea din
abundență profesori, publicații, titluri gonflate, institute, iar performanțele
să fie mediocre.
Așa stând lucrurile, să luăm în considerare procesele majore
pe care România, ca și alte țări din Europa Centrală și Răsăriteană, le-a
parcurs în ultimele decenii – privatizarea în economie, utilizarea fondurilor
europene și folosirea globalizării – în scopul propriei dezvoltări. Nu este
realist să nu compari cu ceea ce au realizat țări aflate într-o situație
analoagă. Așa cum nici în educație nu este evaluare mai bună a elevului,
studentului sau profesorului decât să observi ce pot face elevul, studentul și
profesorul din alte sisteme de învățământ!
Să ne adresăm, pentru a avea tabloul situației, unei surse
de informații serioasă și adusă la zi. Aceasta este acum solida carte a lui
Florin Georgescu, Capitalul în România postcomunistă (Editura Academiei Române,
București, 2019, 3 volume, 1018 pagini). Ce performanțe s-au atins în cele trei
procese?
În România, privatizarea, „dacă nu a fost un eșec, în mod
sigur a fost o nereușită”, cu prea puține excepții (p.657). Fondurile europene
au mers mai ales în finanțări de cheltuieli curente ale programelor, în
salarii, în achiziții de bunuri și servicii, în condițiile „lipsei strategiei
și coordonării din partea statului” (p.734). De aceea, țara noastră poartă mai
puțin decât țările vecine urmele resurselor europene. România a înfruntat
globalizarea cu o „mai slabă capacitate instituțională comparativ cu alte state
foste socialiste” (p.781-782) și prezintă puține produse în competițiile
epocii. Să detaliem.
Economistul de referință al trecerii de la socialism la
capitalism, Janos Kornai (1990), spunea
că scopul privatizării nu este schimbarea proprietății, ci găsirea unui
proprietar mai bun. Nu oricum! Pentru a ține sub control pericolele – speculanții,
indisciplina financiară, netransparența – și pentru a valorifica activele, era
nevoie de stat clarvăzător și puternic.
În România, statul nu numai că s-a minimalizat, dar a
devenit slab. FMI și BIRD au presat asupra privatizării, iar autoritățile s-au
conformat fără a avea o perspectivă proprie. Ca rezultat, s-au făcut greșeli în
șir: s-au permis prețuri sub nivelul pieței la vânzarea de active; cei care
le-au cumpărat au adus adesea echipamente supraevaluate; ei au raportat
pierderi, care au fost scoase tot din
ceea ce aveau de plătit; cumpărătorul a avut voie să facă orice, inclusiv să
dezafecteze unități. Oricum, România a privatizat 8200 de unități de stat în 26
de ani și a încasat 7,1 miliarde de euro.
Media pe societate comercială (p.602)
a fost, cu 592 mii euro pe unitate, uimitor de mică.
Banii rezultați din privatizare ar fi trebuit să meargă în
investiții, crearea de locuri de muncă, mărirea competitivității, sporirea
veniturilor bugetare, creșterea PIB. În România, ei au mers în finanțarea de cheltuieli
bugetare și acoperirea de diferențe ale cursului valutar, răscumpărarea
titlurilor de stat, reducerea datoriei interne – iar 49% din sumă se află în
sold la Trezoreria Statului.
Cum se stă cu producția? Aceasta este mai mică în 2016 decât
în 1989,
la cele mai multe produse. Numai la zece categorii de produse sunt
creșteri – aspiratoare de praf, frigidere, anvelope, autoturisme, bere(+71%),
cherestea (+44%), preparate din carne (+37%), carne (+14%), uleiuri comestibile
(+13%), brânzeturi (+6%). Toate sunt produse cu grad mic de prelucrare. S-a
prăbușit producția la produse cu grad mai ridicat de prelucrare: tractoare
(este 1% față de 1989), locomotive (2%), păcură (3%), autobuze (3%), mașini de
spălat (5%), țesături (7%), tricotaje (9%), îngrășăminte chimice (13%), fontă
și oțel (22%).
În 2016, a continuat dezindustrializarea României. Agregată,
producția industrială în 2016 era de 70% din nivelul anului 1989. Extracția
este doar 40%, energia doar 50%, prelucrarea 80% din ceea ce era odinioară. S-a
dublat importul de produse de tehnologie ridicată, de la 6% din importul total,
la 12%, în vreme ce exportul de produse cu grad tehnologic ridicat este de
numai 8% din exporturile României.
S-au format firme private mai ales în comerțul cu amănuntul,
comerț cu ridicata, transporturi de persoane și mărfuri, construcții,
restaurante – domenii cu valoare adăugată mică.
A crescut, însă, exportul de fier vechi. În ultimii 20 de ani România a
exportat 35 milioane tone fier vechi, la preț de 0,21 euro pe kg. –
echivalentul unui tren cu lungime de 42.000 km, mai mult decât circumferința
Pământului.
Perspectiva nu este promițătoare. În 2016, capitalul
firmelor era de 87 miliarde euro, dar numai 32% este capital ce constă în
contribuția inițială a acționarilor și numai 17% sunt rezerve ale firmelor.
Profitul nerepartizat este mare – ceea ce denotă ezitarea în a investi.
Fondurile europene au fost concepute ca mijloace pentru a
realiza „creșterea economică inteligentă, durabilă și favorabilă incluziunii”.
România a primit în 2007-2016 suma de 40,9 miliarde euro și a cotizat cu 13,8
miliarde euro, având deci un sold de 27,1 miliarde euro. Ce s-a făcut cu acești
bani?
Politica de coeziune trebuia să ia 55% din fonduri. S-a
optat pentru transport și mediu, programul privind creșterea competitivității
beneficiind de doar 7% din fondurile nerambursabile. Dar, la transporturi,
progresele au fost mici, ca urmare a slabei capacități instituționale din
domeniu. La mediu se sesizează anevoie unde au mers banii. Programul pe resurse
umane nu a folosit deplin fondurile
alocate, dar nici nu a făcut mare lucru în formarea continuă, în crearea celei
de „a doua șanse” și în trecerea de la învățare, la viața activă.
Per total, absorbție necorespunzătoare și utilizare
inadecvată a fondurilor europene! Cauzele au fost multiple. Statul nu s-a
pregătit pentru absorbție și utilizare. S-a recurs la excesiva externalizare
către firme, potențialii beneficiari au fost ținuți în neinformare, ghidurile
au rămas exagerat de complicate. Numai 52% din fondurile europene absorbite
s-au regăsit în România în formarea de capital fix.
Globalizarea a însemnat demontarea barierelor vamale și
deschiderea țărilor pentru schimburi practic nelimitate de bunuri, servicii,
persoane. Fructificarea avantajelor ei depinde de fiecare țară. Nici „guvernele
invadante” și nici „guvernele debile”, cum spunea acum două decenii Joseph
Stiglitz, nu mai sunt soluții. Dar cum a acționat România în condițiile
globalizării?
Un fapt spune aproape totul: apelul României la instituții
financiare internaționale pare să fie mai mare decât al oricărei alte țări din
Europa Centrală și Răsăriteană. Ea a solicitat aceste instituții 22 de ani din
cele trei decenii, Bulgaria 18 ani, Ungaria 11 ani, Polonia 7 ani, Slovacia 5
ani, Cehia 4 ani.
Niciuna dintre aceste țări nu a rambursat datoria externă
până în 1989, preferând retehnologizarea internă. România și-a lichidat
datoriile externe și avea, în decembrie 1989, un plus de 1,8 miliarde de dolari
americani.
Reformele care s-au operat după 1989 au restructurat
economia în vederea înfruntării globalizării, iar capitalul privat a preluat
conducerea. În 2016, sectorul public mai deținea 12% din capital, iar
acționarii români 46% din totalul capitalului privat. Societățile comerciale cu
capital străin asigură acum în jur de 44 % din cifra de afaceri din România.
Competitivitatea firmelor autohtone este însă în suferință. Cum spunea un
economist, România actuală exportă mai
ales ce produc firme cu capital străin.
Efectivul de salariați s-a redus în acest timp cu 45%. Cele mai multe ocupații din România presupun
muncă slab calificată. Vârsta medie a pensionării este una dintre cele mai
scăzute în Europa. România înregistrează cea mai amplă emigrație de cetățeni
dintre țările globului, în condiții de pace.
Acestea sunt date precise, de neocolit, care ar trebui să
alarmeze. Nici privatizarea, nici accesarea și utilizarea fondurilor europene
și nici abordarea globalizării nu au dus la rezultatele dorite în România
acestor decenii. Cine este de vină?
Unii pun nereușitele în seama „clasei politice”. Cu
siguranță că aceasta are probleme grave în România, mai cu seamă după
abandonarea fără perdea a meritocrației și intervenția tot mai pe față a noii
Securități în selecția personalului de decizie, în ultimul mai bine de un
deceniu. Nu are cum să dea rezultate un stat
dublat de organizări oculte și decidenți contrafăcuți.
Alții acuză transformarea țării într-un protectorat sau o
colonie. Se poate discuta, numai că toate înțelegerile, inclusiv cele oneroase,
sunt semnate de reprezentanți români. Ca nici o altă țară, România de azi are
„reprezentanți” care înțeleg rudimentar politica și, sub pretextul
„deschiderii”, vând orice – de la resurse subevaluate și decizii, trecând prin
soarta copiilor, la integritate și onoare.
Unii acuză cultura moștenită. Numai că și alte țări au avut
premise culturale nesincronizate, dar au demarat energic. Multe au avut curajul
unei revizii culturale.
Autorul cărții din care am citat consideră că miezul
explicativ este slăbiciunea statului: statul român, din varii motive, nu a
reușit coordonarea activităților și a prilejuit pierderi mari de resurse. Este
adevărat, dar acest stat a fost condus de cetățeni trecuți prin alegeri. Este
adevărat, de asemenea, cum s-a observat din nou la recentele alegeri europarlamentare: serviciul
care numără voturile stabilește deznodământul.
Fiecare dintre răspunsuri are partea sa de adevăr. Eu cred,
însă, că trebuie mers mai în adâncime și spus lucrurilor pe nume. În primul
rând, și pe cei trecuți prin alegeri și pe ceilalți cineva i-a selectat. Ar fi
de făcut o cercetare privind calibrul profesional, cultura civică și
apucăturile celor care ajung să „reprezinte”. Vom fi îngroziți de gravitatea
răsturnării valorilor din viața României actuale! Apoi, pe toți cineva i-a și educat și le-a
dat diplome.
Altfel spus, chestiunea privatizării pune în discuție
pregătirea juriștilor, economiștilor, alături de cea a decidenților. În fapt,
România a procedat la privatizare fără a avea o abordare proprie a economiei.
La drept vorbind, nu prea o are nici acum.
În chestiunea accesului la fondurile europene și a
utilizării lor, ar trebui pusă în discuție calificarea și atitudinea diverșilor
„specialiști” și „experți” – ingineri, profesori, manageri. În fapt, România nu
și-a clarificat ce vrea să facă. Și nici acum nu are o țintă limpezită.
În chestiunea înfruntării globalizării, ar trebui pusă în
discuție prestația intelectualității, de la istorici și sociologi începând. În
fapt, mulți intelectuali nu și-au lămurit implicațiile globalizării.
În pofida impresiilor, nici un sector al culturii nu este
exonerat de răspundere pentru ceea ce s-a făcut sau nu s-a făcut. Sărăcia
dezbaterilor, precaritatea informării și subiectivismul nu duc la performanțe.
Nu este scuză faptul că este slabă conștiința că dezvoltarea instituțiilor, a
societății, condiționează performanțele culturii, cum spunea John Adams.
Dar, trebuie spus, educația însăși a dat un examen la cele trei procese. Un examen pe care nu l-a trecut sau l-a trecut la nivel jos! Adâncirea lipsei de răspundere spune cam totul despre nivelul educației. Bunăoară, nu se plagiază neapărat, ci se scriu cărți de către alții. Se comercializează copii în scopuri dubioase, cum arată și cazul sărmanei fetițe din Baia de Aramă, iar cei care au jurat pe Biblie să apere drepturile cetățenilor se ascund. Politica se înțelege nu ca o competiție de propuneri în interes public, ci ca vânare de rivali cu „justiția” și organizare de referendumuri șmecherești. Sunt doar câteva exemple ale degradării, inclusiv ale degradării educației.
Deşi ignorate de opinia publică, chestiunile sindicale sunt de o importanţă crucială pentru viitorul poporului român şi tocmai acest lucru face ca înfrângerea care se prefigurează să fie cu atât mai gravă.
Sindicalismul nu are cea mai bună imagine în România zilelor noastre, uneori pe bună dreptate, însă niciun alt instrument social nu are o vocaţie mai mare de a reuni simultan interese comune la scară micro-locală sau naţională.
Această instituţie
juridică esenţială pentru organizarea celor mici şi mulţi s-a
aflat într-un continuu proces de dezagregare, confiscare şi de
compromitere, asemenea tuturor celorlalte structuri de rezistenţă
ale edificiului naţional. Însă dacă pentru Biserică, armată,
justiţie, cultură naţională, mici producători locali şi alţii
apar din ce în ce mai multe voci de sprijin, sindicalismul rămâne
subiectul ignorat cu bună ştiinţă, lăsat în sarcina politicilor
de stânga care, la noi, par a fi preocupate de chestiuni ideologice
mai degrabă decât de obiectul lor principal de legitimare.
Aşa cum arătam în pagina de Năzuinţe, insistăm să promovăm sindicalismul în rândul publicului ortodox şi facem apel la întreaga blogosferă ortodoxă să repună în discuţie acest subiect într-atât de necesar participării noastre în societate. Deşi tematica sindicală a fost abandonată politicilor de stânga, considerăm că ortodocşii au motive temeinice să revendice un anumit tip de activitate sindicală bazat pe ajutorarea aproapelui lor imediat, având în acest sens exemplul unor personalităţi a căror sacrificii ne obligă: Vasile Paraschiv, Iulius Filip sau Virgil Săhleanu.
În săptămânile
din urmă un comunicat al Coaliţiei pentru Dezvoltarea României
adresa un avertisment publicului român cu privire la efectele
nefaste pe care proiectul legii dialogului social le-ar putea
produce. Să dăm citire comunicatului care a fost preluat de surse
media precum: Hotnews,
G4Media
sau chiar Agerpres,
printre mulţi alţii:
Modificarea Legii dialogului social nu trebuie să afecteze competitivitatea economică a României, nici interesele investitorilor și ale salariaților
Coaliția pentru Dezvoltarea României (CDR) își exprimă îngrijorarea cu privire la evoluția procesului legislativ de modificare a legii dialogului social. Proiectul de lege a fost respins de Senatul României în noiembrie 2018 și este în prezent înregistrat pentru dezbatere la Camera Deputaților.
Graba cu care se dorește adoptarea unui proiect de modificare a legii dialogului social este nejustificată, în condițiile în care amendamentele propuse la textul aflat în prezent în dezbatere încalcă principiul Organizației Internaționale a Muncii referitor la negocierile colective voluntare. Proiectul instituie un dezechilibru major între partenerii sociali și conține prevederi care anulează de facto conceptul de dialog social constructiv și echilibrat. Trebuie menționat că proiectul a primit aviz negativ de la Consiliul Economic și Social.
CDR consideră că procesul de modificare a legii dialogului social trebuie să urmeze toate etapele procesului legislativ și anume: studiu de impact, punctul de vedere al Guvernului și consultare reală a patronatelor și sindicatelor care să țină cont de toate argumentele subliniate de părțile implicate. Mai mult, CDR consideră că, în multe dintre aspectele prevăzute în proiect și Consiliul Concurenței trebuie să exprime o opinie.
Coaliția pentru Dezvoltarea României consideră că unul dintre pilonii de bază ai competitivității economiei României îl constituie piața muncii, care întâmpină în prezent probleme majore, în mod special din cauza deficitului forței de muncă. O reglementare care ar dezechilibra dialogul social nu poate fi nici în interesul salariaților și nici în cel al investitorilor.
CDR solicită Parlamentului României să nu adopte aceste modificări în grabă, fără o amplă consultare cu toate părțile implicate. Pentru a avea o legislație stabilă care să nu deterioreze suplimentar piața muncii, Parlamentul ar trebui să caute un acord al patronatelor și sindicatelor reprezentative la nivel național pe schimbările propuse.
În sprijinul considerațiilor de mai sus precizăm că proiectul de modificare a legii dialogului social cuprinde câteva propuneri criticabile, dintre care:
1. Aplicabilitatea erga omnes a contractului colectiv de muncă la nivel de sector de activitate (CCM). În prezent, CCM se aplică părților semnatare. Extinderea automată a efectelor contractelor colective de muncă încheiate la nivel sectorial asupra tuturor unităților în care organizațiile sindicale semnatare au membri sau membri prin afiliere, reprezintă o încălcare neconstituțională a principiului libertății de a contracta și a caracterului voluntar al negocierii colective la nivel sectorial. Acest aspect naște și serioase îngrijorări legate de păstrarea unui mediu concurențial sănătos.
2. Reprezentativitatea prin afiliere care instituie posibilitatea ca un contract colectiv la nivel de unitate să fie negociat de un sindicat care să nu fie reprezentativ deci fără a avea legitimitatea reprezentării majorității salariaților cum este în prezent, lăsând o minoritate să decidă.
3. Reducerea extremă, până aproape de anulare, a rolului reprezentanților salariaților, aceștia nemaiputându-se în ipoteza în care ar exista cel puțin un salariat membru de sindicat în cadrul unei companii. (SIC!Nota theodosie.ro)
4. Posibilitatea declanșării grevei în orice moment, inclusiv pe durata de valabilitate a unui CCM valabil negociat și încheiat, este de natură să afecteze grav pacea socială și cadrul normal și predictibil de desfășurare a activităților economice.
5. Crearea de privilegii și imunități pentru liderii sindicali, inclusiv atenuarea răspunderii juridice a acestora în cazul unor greve nelegale, nu doar că încalcă principiile constituționale, ci afectează grav climatul de pacea socială ce se dorește a exista la nivelul angajatorilor.
6. Obligativitatea negocierii CCM la toate nivelurile, în condițiile în care principiul negocierilor voluntare este statuat de Organizația Internațională a Muncii (OIM) prin art. 4 din Convenția nr. 98/1949 privind aplicarea principiilor dreptului de organizare și negociere colectivă. Această Convenție a fost ratificată și este aplicabilă și în România. Statele care au implementat corect aceste principii au în mod clar accentul pus pe un nivel de negociere, pentru o eficiență a dialogului social. Totodată, reintroducerea unui CCM la nivel național (CCMUN), fapt ce poate genera în cascadă dezechilibre economice prin aplicarea sa tuturor agenților economici, indiferent de domeniul de activitate. Nu toate companiile pot respecta prevederile unui CCMUN într-un context economic în evoluție, în care adaptarea trebuie să fie rapidă.
7. Participarea obligatorie a sindicatului la ședințele consiliului de administrație. Măsura reprezintă o imixtiune inutilă în organizarea afacerilor, cu un impact major asupra autonomiei decizionale, si aduce o tensionare fără sens a dialogului social la nivel de unitate. De asemenea, o astfel de soluție este contrară dreptului angajatorului de a deține anumite informații confidențiale, informații ”apărate” în cuprinsul tuturor reglementărilor europene privind dreptul la informare a salariaților. În plus, în prezent, obligațiile de informare și consultare a angajaților sunt deja reglementate de Legea 467/2006 privind stabilirea cadrului general de informare și consultare a angajaților. De asemenea, Legea Societăților Comerciale impune drepturi și obligații clare pentru administratorii unei companii fără să facă referire la cele ale reprezentaților sindicatelor. Mai mult, în unele industrii reglementate, calitatea de membru în CA este dobândită ca urmare a unei validări a autorității de reglementare (de exemplu BNR sau ASF). Atragem atenția asupra situației IMM-urilor și a societăților cu un Administrator unic, unde această prevedere ar fi aproape imposibil de îndeplinit.
8. Constituirea sindicate. În forma propusă prin amendamente, este suficient ca un singur salariat dintr-o societate să fie membru de sindicat (alături de alți 14 din alte unități), pentru ca acel sindicat să participe în mod legitim la negocierile colective. Orice aspect al unei concurențe loiale în cadrul aceluiași sector dispare, fără să existe nicio prevedere legală care să impună obligații participanților la negocieri.
9. Zile libere plătite pentru activități sindicale. În prezent, zilele libere plătite pentru desfășurarea de activități sindicale se pot negocia prin CCM la nivel de unitate. Or, propunerea de stabilire unilaterală de către sindicat a acestor zile reprezintă încălcarea dreptului suveran al angajatorului de a-și desfășura activitatea, fiind contrar si oricăror principii de non-discriminare față de ceilalți salariați.
Cele de mai sus sunt doar câteva exemple care ilustrează faptul că impactul unei asemenea modificări asupra oricărei activități economice va fi major și că, prin urmare nu se justifică finalizarea în grabă a procesului legislativ, cu atât mai mult cu cât de la adoptarea actualei legi a dialogului social numărul de salariați din România a crescut cu 20%, de la 4.13 milioane în 2011 la 4.98 de milioane anul acesta și că astăzi România înregistrează o rată foarte mică a șomajului de 4%.
În măsura în care va exista interes, vom dezvolta o critică punctuală a comunicatului în secţiunea de comentarii, mulţumindu-ne deocamdată să-l denunţăm ca fiind, în opinia noastră, un text lipsit de onestitate, care ignoră realităţile sociale din România şi care decontextualizează şi chiar falsifică semnificaţia modificărilor legislative propuse de iniţiator. În acest scop, considerăm necesar să precizăm că, de fapt, Coaliţia pentru Dezvoltarea României, persoană juridică ce se bucură de sprijin şi legitimare de la cel mai înalt nivel al statului român, reunește organizații cum sunt:
Şi întrucât ne-am propus să promovăm politicieni care au iniţiative e care le considerăm de interes strategic pentru poporul român, semnalăm că propunerea legislativă privind dialogul social aparţine deputatului Adrian-Octavian DOHOTARU, fost membru USR, astăzi neafiliat. Proiectul a fost deja respins la Senat şi pare că va avea aceeaşi soartă şi la Camera deputaţilor.
Reproducem însă expunerea de motive publicată de iniţiator întrucât răspunde de la sine comunicatului Coaliţiei „pentru Dezvoltarea României”.
EXPUNERE DE MOTIVE
Lege privind dialogul social
Prezenta iniţiativă legislativă are ca obiect de reglementare
dialogul social în România şi îşi propune să restabilească
bazele unui dialog social real în România, cu respectarea
drepturilor lucrătorilor recunoscute prin documentele internaţionale
în materie.
1. Descrierea situaţiei actuale
În cei şapte ani de la adoptarea prin asumarea răspunderii în
Parlament a Legii Dialogului Social nr. 62/2011, situaţia
lucrătorilor din România s-a deteriorat.
Practic, deşi România a înregistrat constant în această
perioadă un nivel de creştere economică peste media europeană, în
principal prin efortul oamenilor muncii, de această creştere nu au
beneficiat tocmai cei care au contribuit cel mai mult la ea,
lucrătorii.
Negocierea colectivă, unul dintre principalele mecanisme de
redistribuire echitabilă a rezultatelor economice, a fost distrusă
prin efectele acestei legi. Acest lucru se poate vedea prin:
1. Concentrarea salariilor în jurul salariului minim în momentul actual, peste o treime din totalul salariaţilor cu normă întreagă sunt încadraţi la nivelul salariului minim pe economie.
Lipsa negocierilor reale care să împingă creşterile de salarii pe grilă în sus a făcut ca de la an la an, cu fiecare creştere a salariului minim, numărul celor plătiţi la acest nivel să crească. În 2011, înainte de adoptarea legii nr. 62/2011, la salariul minim erau încadraţi aproximativ 8% dintre angajaţi, cam aceeaşi proporţie care este în prezent în Germania. intre timp, numărul acestora a devenit de 5 ori mai mare (40%).
Acest lucru are consecinţe nu doar în prezent, prin lipsa
posibilităţii de a asigura un trai decent, ci şi pentru viitor:
• Pensii mici la finalul perioadei active, care de multe ori nu
depăşesc pensia socială;
• Distrugerea sănătăţii şi afectarea vieţii personale
şi/sau de familie pentru că de multe ori insuficienţa veniturilor
obligă mulţi lucrători să muncească în plus, prin ore
suplimentare, în timpul sărbătorilor legale sau alte activităţi
aducătoare de venit;
• Lipsa
perspectivelor de dezvoltare economică, deoarece în aceste condiţii
are loc o migraţie continuă, în special a personalului calificat.
2. Dispariţia
coeficienţilor şi aplatizarea grilelor de salarizare
Dacă în
sistemul public, prin efectul legislaţiei, s-au putut menţine
totuşi ierarhizările salariale în funcție de diferite criterii —
experienţă, nivel de pregătire, responsabilităţi — în
sectorul privat, acest lucru nu se poate realiza în lipsa
instrumentelor negocierii colective care să asigure o creştere
măcar echitabilă, dacă nu proporţională, a celorlalte salarii,
odată cu creşterea salariului minim.
Astfel, în
sectorul privat, peste jumătate din contractele individuale de muncă
sunt încadrate cu salariul minim sau mai mic. În acelaşi timp, 8
din 10 români au un salariu de bază net de sub 2050 de lei.
Concret, avem
de-a face cu egalizarea salariilor în cazul multor salariaţi care
au calificări şi nivel de experienţă diferite şi care ocupă
posturi cu cerinţe foarte diferite. Acest lucru are loc practic
automat, odată cu eliminarea coeficienţilor de salarizare din
contractual colectiv de muncă la nivel naţional și din contractele
colective de muncă sectoriale din mediul privat. În mod firesc,
această egalizare produce nemulțumire de partea salariaţilor mai
calificaţi, alimentând şi mai mult fluctuaţia de personal cu care
se confruntă întreprinderile.
3.
Distribuţia inechitabilă a rezultatelor economice între capital şi
muncă
Ponderea
remunerării salariaţilor în PIB a scăzut semnificativ după 2008
şi a rămas până în prezent la un nivel mult inferior perioadei
pre-criză. Uşoara revenire în 2017, în special ca efect al
creşterii salariilor din sectorul bugetar, nu schimbă semnificativ
această situaţie. Nicio altă ţară din Europa Centrală şi de
Est nu a înregistrat o traiectorie atât de puternic descendentă a
ponderii remunerării salariaților în PIB în ultimul deceniu.
Acesta este un indicator relevant pentru a înţelege în ce măsură
salariaţii beneficiază de pe urma creșterii economice la care
contribuie în mod direct şi arată modul profund inechitabil al
distribuţiei rezultatelor creşterii economice între cei care
muncesc şi reprezentanţii capitalului, acţionarii.
Companiile
păstrează o proporție mai mare de venituri, ca profit, în
detrimentul salariilor şi este necesară reînnoirea negocierilor
colective pentru a obţine salarii mai echitabile.
Aceştia sunt
câţiva dintre indicatorii care arată deteriorarea situaţiei
salariaţilor din România. Mai sunt şi alţii: nivelul sărăciei
în muncă, inegalităţile sociale, creşterea ratei de
profitabilitate pe unitatea orară de muncă.
Recomandările
Comisiei Europene, Consiliului Europei, Organizaţiei Internaţionale
a Muncii sunt toate în sensul modificării Legii nr. 62/2011 a
dialogului social pentru eliminarea obstacolelor care împiedică
funcţionarea negocierilor colective:
– Recomandările
specifice de ţară ale Comisiei Europene: (13) În România, cadrul
pentru negocierile colective nu favorizează funcţionarea armonioasă
a sistemului de relaţii de muncă. Dialogul social este caracterizat
de un nivel scăzut de negociere colectivă, în special la nivel de
sector, şi de o participare redusă a sindicatelor şi a
organizaţiilor patronale. Pragurile ridicate de reprezentativitate
şi definirea vagă a sectoarelor se numără printre principalele
obstacole în calea unui dialog social mai eficient. S-au înregistrat
puţine progrese până în prezent în privinţa modificărilor
legislative care vizează îmbunătăţirea cadrului instituţional.”
– Avizul
Consiliului privind Programul de convergenţă al României pentru
2018: Consiliul RECOMANDĂ ca, în perioada 2018-2019, România să
întreprindă acțiuni astfel încât:
să
finalizeze reforma venitului minim de incluziune;
să
îmbunătăţească funcționarea dialogului social;
să se
asigure că salariul minim se stabileşte pe baza unor criterii
obiective;
să
îmbunătăţească programele de actualizare a competenţelor şi
oferirea unui învățământ general de calitate, în special
pentru romi şi pentru copiii din zonele rurale;
să
îmbunătăţească accesul la asistenţă medicală, inclusiv prin
favorizarea tratamentului ambulatoriu.
– România a ratificat Convenţia nr. 87 a Organizaţiei Internaţionale a Muncii privind libertatea de asociere și protecția dreptului de organizare, cât şi Convenţia nr. 98 privind dreptul de organizare şi negociere colectivă. De asemenea, Convenţia privind Reprezentarea lucrătorilor (nr. 135) şi Convenţia de negociere colectivă (nr. 154). Conform Constituţiei României, acestea au prioritate în aplicare faţă de legislaţia internă.
În Memorandumurile de comentarii tehnice din 2011, 2012, 2015 și aprilie 2018, Biroul Internaţional al Muncii oferă asistenţă şi expertiză pentru modificarea legislaţiei în acord cu Recomandările şi Convenţiile internaţionale privind munca.
4. Realitatea
statistică arată o diluare semnificativă a dialogului social în
România
Secţiunea
sintetizează blocajele majore în desfăşurarea negocierilor
colective la nivel de unitate-companie, sector sau naţional şi
deficienţele actualei legislații, precum şi principalele propuneri
pentru deblocare, în conformitate şi cu orientările cuprinse în
Memorandumurile tehnice ale Biroului Internaţional al Muncii.
După adoptarea Legii nr. 62/2011 putem constata o înrăutăţire a dialogului social şi o scădere semnificativă a numărului contractelor la toate nivelurile, în special la nivel de sector de activitate, unde nu mai există, practic, contracte colective de muncă.
Toate eforturile
partenerilor sociali în toţi aceşti şapte ani de a încheia un
contract de muncă la nivel de sector de activitate au avut ca
rezultat, în cel mai bun caz, un contract de grup de unităţi.
În acelaşi
timp, Legea nr. 62/2011 a fost adoptată prin asumarea răspunderii
și fără ca proiectul să fie supus dezbaterilor parlamentare şi
să fie discutat în mod real cu partenerii sociali îndreptăţiţi,
cărora li se adresează. Au existat, ulterior adoptării, mai multe
documente care au atras atenţia cu privire la potenţialul impact
negativ asupra dialogului social din România.
Realitatea oferită în cifre arată un declin evident al dialogului social, locul unui dialog real sau al acţiunilor de protest organizate în mod legal de sindicate fiind adeseori luat de mişcări spontane de protest ale lucrătorilor. Astfel, dacă în 2010 existau 17 ramuri de activitate acoperite de contracte colective, astăzi nu mai există niciun sector în care să se fi încheiat contract colectiv de muncă.
Mai mult, în şapte sectoare de activitate din economia naţională nu există nicio federaţie sindicală şi nicio federaţie a angajatorilor care să-şi fi dobândit reprezentativitatea, în timp ce în 10 sectoare există doar federaţii sindicale reprezentative, iar în alte trei doar federaţii ale angajatorilor reprezentative.
Aşadar, în cel puţin 20 de sectoare de activitate nu există astăzi parteneri legitimi care ar putea începe negocierea unui contract colectiv la nivel de sector, nefiind îndeplinite nici măcar premisele negocierii sectoriale.
La nivel de unitate, constatăm, în egală măsură, o scădere semnificativă a numărului de contracte colective de muncă încheiate cu sindicate, preponderente fiind contractele colective de munca încheiate cu reprezentanţii salariaţilor.
Astfel, în 2016, doar 15% din contracte erau încheiate cu o organizaţie sindicală reprezentativă. În egală măsură, situaţia a fost şi este creată şi prin reglementarea unui procent de reprezentativitate la nivel de unitate mult prea ridicat (50% plus unu), dar şi de excluderea reprezentanţilor lucrătorilor ce fac parte din altă organizaţie sindicală decât sindicatul reprezentativ, de la negocierea colectivă.
Mai mult, prin modalitatea de reglementare a reprezentării la negociere a lucrătorilor, în situația în care nu există sindicat reprezentativ, este afectat principiul reglementat de art. 5 din Convenţia OIM nr. 135/1971, privind protecţia reprezentanţilor lucrătorilor în întreprinderi şi înlesnirile ce se acordă acestora.
Totodată, am
asistat la o restrângere a conflictelor colective legal organizate
(de la 73 în 2010, la doar 30 în 2016). Fenomenul la care asistăm
este însă acela al înlocuirii acţiunilor legale de protest cu
conflicte spontane iniţiate de lucrători, conflicte ce se dezvolta
într-un cadru nereglementat şi neorganizat.
Impactul acestei stări de fapt a dialogului social este acela că în lipsa unor contracte colective, asistăm la o aplatizare în mod excesiv a ierarhiilor salariale în sectorul concurenţial. La 3 martie 2018, aproximativ 41% din contractele individuale de muncă cu timp complet erau încheiate cu un salariu de bază egal cu salariul minim.
În ce priveşte
libera asociere a lucrătorilor constatăm faptul că:
Legea actuală impune unele restricţii în ce priveşte libera asociere sindicală, prin limitarea categoriilor de lucrători care au dreptul să se asocieze în sindicat, pe de o parte, iar pe de altă parte prin condiţionările impuse la constituirea sindicatelor, prevedere ce restrânge libertatea de constituire a unui sindicat pentru peste 1,2 milioane de lucrători, în special de la unităţile cu sub 15 angajaţi.
Legea limitează dreptul de asociere, deoarece un sindicat poate fi înfiinţat numai de cel puţin 15 salariaţi, care trebuie să fie angajaţi ai aceleiaşi întreprinderi.
Având în vedere că economia României se bazează predominant pe întreprinderile mici şi mijlocii – 92,5% din întreprinderile active din România au sub 15 salariaţi, iar 95% dintre companiile înregistrate în România au mai puţin de 10 salariaţi — pentru aproximativ un sfert dintre salariaţi, legea interzice exercitarea dreptului fundamental de asociere, garantat de Constituţia României şi tratatele internaţionale ratificate.
Este de notat faptul că există diferenţe semnificative la nivel sectorial: spre exemplu, între industria textilă (unde 68,2% dintre întreprinderi au sub 15 salariaţi) şi comerţ (unde 95,1% dintre întreprinderi au sub 15 salariaţi). Tuturor acestor angajaţi, legislaţia adoptată în 2011 le restrânge libertatea de a constitui organizaţii la alegerea lor, lipsindu-i de o protecţie minimă a drepturilor ce izvorăsc din raporturile de muncă pe angajaţii care lucrează în astfel de entităţi.
Avocatul Poporului a apreciat că prevederea care impune un număr de cel puţin 15 angajaţi din aceeaşi unitate pentru constituirea unui sindicat „conduce la suprimarea dreptului la asociere sau ar fi sinonimă cu o asemenea suprimare”.
Mai mult, prin faptul că doar angajaţii cu contract de muncă au dreptul să fie reprezentanţi de sindicat, legea interzice acest drept altor categorii de lucrători, precum zilierii (care activează în 14 sectoare de activitate), lucrătorii pe cont propriu sau cei angajaţi în noi! tipuri de relaţii de muncă (spre ex. platforme digitale). Sunt aproximativ 1.500.000 de lucrători pe cont propriu, iar aproape jumătate dintre aceste persoane sunt în afara sistemului de protecţie socială, fiind şi categoria socială cea mai puţin protejată şi cea mai expusă riscului de sărăcie.
Astfel, prin
prevederile sale, actuala Lege nr. 62/2011 împiedică o mare parte
dintre lucrători să formeze sau să adere la un sindicat pentru
a-şi promova drepturile colectiv.
În ce priveşte
libertatea părţilor de a negocia la nivel naţional:
Legea interzice încheierea contractului colectiv de muncă la nivel naţional.Ultimul contract naţional a fost eliminat abuziv în 2011, prin voinţa guvernului, fără a prelua însă în legislaţia naţională prevederile sale, rezultatul unui îndelungat proces de dialog social bipartit a partenerilor naţionali.
În ce priveşte
negocierea contractelor colective la nivel de sector de activitate:
Pentru a avea un
contract colectiv la nivel de sector, organizaţiile sindicale care
participă la masa negocierilor trebuie să reprezinte peste 50%
dintre salariaţii din întregul sector. În acelaşi timp, şi
organizaţiile de angajatori participante la negociere trebuie să
aibă 50% +1 dintre salariaţii din întregul sector.
Astfel, condiţiile impuse de lege pentru încheierea de contracte colective la nivel de sector/ramură de activitate sunt exagerate şi nerealiste.
Practic, la acest nivel, contractele colective de muncă au dispărut complet, atât din sectorul privat, cât şi din cel public, numărul scăzând brusc de la 47 de contracte semnate între 2005 şi 2010 (o medie anuală de 8 contracte) la 0 între 2011 şi 2017.
În ce priveşte
reprezentarea lucrătorilor de către organizațiile legal
constituite:
În plus, actuala Lege nr. 62/2011 limitează posibilitatea de acţiune a sindicatului nereprezentativ: acesta poate negocia contractul colectiv numai dacă este afiliat la o federaţie reprezentativă în sectorul de activitate, iar la negociere participă şi reprezentanţii salariaţilor. Dacă însă nu se ajunge la un acord cu angajatorul, sindicatul nu are dreptul să declanşeze conflictul de muncă (greva), fiind astfel lipsit de principalul instrument pentru promovarea intereselor colective ale membrilor. În schimb, chiar dacă sindicatul nu este de acord, contractul colectiv poate fi înregistrat oricum, doar cu semnătura reprezentanţilor salariaţilor.
Astfel, legea favorizează reprezentanţii salariaţilor în raport cu sindicatele. În absenţa unei proceduri clare, transparente și validate pentru alegerea lor — spre deosebire de sindicate care trebuie să parcurgă un traseu anevoios pentru a obţine personalitatea juridică — reprezentanţii angajaţilor sunt de cele mai multe ori persoane apropiate de conducere, care semnează contracte colective de muncă fără să aibă loc o negociere reală. Ceea ce este îngrijorător este că aceste contracte preiau în general prevederi legale sau stipulează drepturi ipotetice (spre exemplu, cu formulări de tipul “salariaţii pot beneficia de…”, fără a include şi condiţiile în care se concretizează presupusul beneficiu).
Constatam că 9 din 10 contracte colective de muncă încheiate în ultimii ani au fost înregistrate cu semnătura reprezentanţilor salariaţilor, fiind instrumente lipsite de conţinut în ceea ce priveşte beneficiile pentru lucrători. Principala lor funcţie este în schimb aceea de a asigura aşa-zisa pace socială pentru angajator, pentru a da bine în faţa finanţatorilor şi partenerilor de afaceri și pentru a împiedica o negociere reală cu salariaţii.
Comitetul de
experți al OIM, în observaţiile din 2012 şi 2015, a exprimat
îngrijorare cu privire la tratamentul legislativ general al
discriminării, în special în ceea ce priveşte absenţa
sancţiunilor pentru discriminarea anti-sindicală în noua
legislaţie. Experții au remarcat absenţa unor proceduri eficiente
şi rapide de remediere în materie de drept şi de practică,
disponibile victimelor discriminării anti-sindicale. Totodată,
România s-a angajat să respecte libertatea de asociere şi
obligaţiile de negociere colectivă în conformitate cu Statutul
OIM, Declaraţia de la Philadelphia şi Convenţiile 57, 154, 98 şi
135 ale OIM.
2. Schimbări preconizate
Prezentul proiect
de act normativ îşi propune să restabilească bazele unui dialog
social real în România, cu respectarea drepturilor lucrătorilor
recunoscute prin documentele internaţionale în materie.
Proiectul de act
normativ vizează în principal:
Reducerea
numărului de membri necesari pentru ca un sindicat să fie
înfiinţat, de la 15 la 3 membri din aceeaşi unitate sau 10 membri
din unităţi din acelaşi domeniu de activitate, cu scopul de a da
cât mai multe şanse salariaţilor de a se organiza în sindicate
pentru a-şi apăra mai bine şi mai eficient drepturile şi
interesele economice şi sociale.
Includerea
unei prevederi astfel încât dreptul de a forma şi/sau adera la un
sindicat să fie recunoscut tuturor categoriilor de lucrători, nu
doar strict celor angajaţi cu contract de muncă.
Includerea
posibilităţii ca negocierea colectivă să se poată desfăşura
şi la nivel naţional, dacă părţile doresc.
Includerea
posibilităţii de a declanşa conflicte de muncă și la nivel
naţional.
Modificarea
condiţiilor pentru încheierea contractelor colective la nivel de
sector, astfel încât să reflecte situaţia reală şi să fie
posibil de îndeplinit.
Recunoaşterea
dreptului organizaţiilor sindicale de a iniţia conflict de muncă
la nivel de sector şi grup de unităţi.
Aplicarea
erga omens a contractului colectiv de muncă sectorial dacă
federaţiile sindicale şi federaţia angajatorilor participante la
negociere au reprezentativitate.
Modificarea
prevederilor legii astfel încât reprezentanţii salariaţilor să
poată fi parteneri la negocierea colectivă numai în unităţile
unde nu există sindicate constituite.
Includerea
unor prevederi clare de interzicere a oricărui tip de ingerinţă
în activitatea organizaţiilor sindicale şi a oricărui tip de
măsură de discriminare pe criteriul apartenenţei sindicale sau
activităţilor sindicale, împreună cu sancţiuni eficiente.
Reducerea
pragului pentru reprezentativitate la nivel de unitate la 35%,
conform recomandărilor Organizaţiei Internaţionale a Muncii.
Modificări
în reglementarea conflictelor colective pentru a asigura, pe de o
parte, o uniformizare terminologică, apărând probleme de
interpretare în acest sens în practică, iar pe de altă parte, de
a asigura cadrul legislativ pentru desfăşurarea conflictelor
colective şi de a descuraja în acest fel acţiunile spontane de
protest ale lucrătorilor.
Prezenta
reglementare este menită să contribuie la flexibilizarea
constituirii partenerilor sociali, la dezvoltarea dialogului social,
la deblocarea negocierii colective la nivel de sector de activitate
şi naţional şi la asigurarea dreptului de a declanşa conflicte de
muncă organizaţiilor sindicale îndreptăţite să participe la
negocierea colectivă. Apreciem ca modul de reglementare propus de
actualul proiect va avea drept consecinţă dezvoltarea unui dialog
real, transparent şi constructiv, precum şi creşterea nivelului de
trai şi asigurarea păcii sociale.
3. Alte informaţii
Având în vedere
cele prezentate, supunem Parlamentului spre dezbatere şi adoptare
prezenta propunere legislativă, în regim de urgenţă.
În data de 30 mai a.c. va avea loc în fața Prefecturii Dâmbovița un miting de susținere a angajaților de la Electroaparataj, care se află în grevă de aproximativ o lună. Situația acestora este deosebită prin aceea că societatea este deținută de un fond de investiții american offshore care amenință cu dizolvarea voluntară și cu lichidarea patrimoniului societăţii. În acest context, filiala locală a C.N.S. Cartel Alfa a comunicat următoarele:
“ Obiectivul acţiunii publice: susţinerea salariaţilor SC Electroaparataj SA, aflaţi în grevă generală din 30 aprilie; protestăm pentru lipsa de norme juridice din sectorul privat ce duce la un tratament discriminatoriu pentru salariaţii din privat, comparativ cu salariaţii din sectorul bugetar, în lipsa mecanismelor de negociere colectivă, blocate prin Legea nr. 62 / 2011 – Legea Dialogului Social; protestăm pentru a atrage atenţia decidenţilor politici şi instituţiilor de control ale statului asupra legislaţiei din România care este extrem de permisivă cu interesele firmelor offshore, în detrimentul interesului statului român” se arată în comunicatul sindical.
Deşi greva salariaţilor de la Electroaparataj vizează revendicări materiale, mitingul de joi îşi propune totodată să atragă atenţia şi asupra cadrului deficitar în care sunt constrânse sindicatele să funcţioneze şi să apere drepturile individuale şi colective ale membrilor:
“Protestăm pentru a ne apăra dreptul de asociere în sindicat şi acţiune colectivă, fără îngrădiri instituite prin lege; cerem parlamentarilor români să revizuiască de urgenţă cadrul legislativ existent cu privire la Legea dialogului social precum şi normele juridice incidente în activitatea firmelor offshore“, mai precizează acelaşi comunicat sindical.
Reamintim că în data de 10 mai, într-o reacţie la un comunicat al angajatorului, survenit în fazele iniţiale ale conflictului colectiv de muncă, se arătau următoarele:
Referitor la comunicatul de presă transmis de Electroaparataj SA Târgoviste și publicat pe site-ul Bursei de Valori București, ca drept la replică, în numele și pentru Sindicatul Valahia – membru afiliat al CNS Cartel ALFA, facem următoarele precizări:
Grupul Broadhurst, care controlează pe verticală SC Electroaparataj și multe alte firme din România (Vel Pitar, Romarta, Winmarkt, Valmetex, Elpreco, Electroaparataj, Unirea Shopping Center, Cocor Bucureşti, Antibiotice SA, Asirom, Otelinox Târgovişte, Turbomecanica, Rafinăria Astra Română Ploieşti, Ring Afaceri Sa, Metex Big SA, Bil Portofolio SA, SPV Invest Imob, SA etc), și care, potrivit situațiilor financiare depuse în 2018, a înregistrat un profit net de 98 822 963 lei (cca. 21 milioane de euro), trebuie să înțeleagă că salariații de la Electroaparataj SA Târgoviște nu mai pot accepta să lucreze pe salariul minim, care înseamnă cca. 1280 lei/luna, în condițiile în care prin introducerea în salariul de bază a sporurilor salariale avute anterior și creșterea progresivă a salariului minim la nivel național, au realizat venituri din ce în ce mai mici, nivelul de trai scăzând dramatic pentru salariați;
Confederația Națională Sindicală “Cartel ALFA” atrage atenția decidenților politici și instituțiilor de control ale statului asupra legislației din România care este extrem de permisivă cu interesele firmelor offshore, în detrimentul interesului statului român. Solicităm acest lucru în contextul în care Societatea Electroaparataj SA Târgoviște a publicat un comunicat de presă și un anunț pe site-ul Bursei de Valori București prin care arată intenția de dizolvare voluntară a unității. Compania învinovățește pentru această situație sindicatul salariaților din unitate, care a declanșat greva generală pentru a crește salariile lucrătorilor si pentru a institui condiții de muncă mai bune.
Potrivit declarațiilor reprezentantului permanent al grupului Broadhurst, 90% din producția realizată de societate este destinată pentru export. Un calcul simplu arată că numai din diferența de curs valutar ar asigura o mare parte din creșterea salarială solicitată de salariați și putem prezuma că intenția declarată de dizolvare voluntară este motivată de alte elemente, iar contextul este folosit nu numai pentru a pune presiune pe salariați, dar și pentru a ascunde alte motive.
Asocierea salariaților în sindicat și acțiunea lor colectivă este un drept legal, prevăzut de legislația din România, Convențiile Organizației Internaționale a Muncii nr. 87 și 98 și Carta socială europeană revizuită, ratificate. Exercitarea acestui drept legal a fost împiedicată de Societate prin refuzul reținerii cotizației sindicale și refuzul de a elibera o simplă adeverință cu numărul de salariați, necesară pentru constatarea reprezentativității sindicale și negocierea Contractului Colectiv de Muncă (Dosar nr. 3016/120/2018, Dosar nr. 10216/315/2018 etc.);
Conducerea Societății SC Electroaparataj SA a refuzat permanent dialogul și l-a înlocuit cu autoritatea excesivă, pedepsirea exemplară a salariaților pentru presupuse încălcări de disciplina muncii, ca reacție la hotărârea salariaților de a declanșa conflictul de muncă. Susținerea greviștilor pe perioada grevei din fondurile proprii ale sindicatului, agonisite din cotizațiile de sindicat ale membrilor, este legală și arată responsabilitatea sindicatului, fiind singurul mod în care salariații au o șansă reală la o negociere colectivă corectă, de pe poziții egale;
Nimic nu a împiedicat și nu împiedică conducerea societății să se așeze la masa negocierii și să caute, împreună cu Sindicatul Valahia, soluții pentru ieșirea din conflict, cu bună credință, fără amenințări, cu respect pentru salariați și fără atitudinea de superioritate, afișată ostentativ până acum;
Refuzul dialogului social și dificultățile societății generate de greva salariaților nu poate fi imputată Sindicatului. Dacă societatea alege dizolvarea societății sau intrarea în insolvență în locul dialogului și a unei salarizări corecte a salariaților, este doar alegerea societății. Sindicatul a parcurs toți pașii necesari, care presupun o perioadă lungă de timp, în care compania nu a arătat niciun moment că este preocupată de a găsi soluții pentru problemele salariaților.
Din nefericire, apreciem că situaţii precum cele semnalate mai sus nu sunt singulare. Abuzul de putere al angajatorilor, în cadrul demersurilor sindicale, s-a generalizat în întreaga ţară, inclusiv în sistemul bugetar, chiar şi acolo unde se presupune totuşi că lucrurile ar trebui să stea mai bine. Este nevoie nu doar de o intervenţie legislativă care să completeze cadrul legal ci şi de o activitate reală a inspectoratelor teritoriale de muncă şi a inspecţiei muncii în general şi, nu în ultimul rând, de sprijin public pentru soluţionarea conflictelor de muncă.
Dată fiind disproporţia de putere între angajator şi salariaţi, primii sunt rareori interesaţi să se angajeze în negocieri de substanţă, menţinând raporturi de muncă nedemne, nesigure, derizorii, efectul direct fiind cel al demotivării şi deprofesionalizării angajaţilor, împinşi să-şi caute rostul în zări străine, acolo unde uzanţele şi cadrul legal le asigură un statut social şi profesional sensibil mai bun.
În contextul în care greva în desfăşurare la compania Electrolux Satu Mare a intrat în a zecea săptămână, Confederația Națională Sindicală „Cartel Alfa” a dat publicităţii un comunicat de presă în care denunţă practicile neloiale ale companiei.
Aceasta, printr-o scrisoare deschisă pretins semnată de cei aproximativ 100 de lucrători care nu s-au alăturat protestului sindical, ameninţă cu relocarea producţiei în Polonia, după ce, anterior, timp de şase săptămâni, compania Electrolux a blocat orice formă de dialog cu sindicatul.
Într-un articol din presa locală, liderul de sindicat Sorin Faur a acuzat o amplă campanie de dezinformare, menită să destabilizeze forma de protest, arătând că de la deschiderea conflictului de muncă şi până în acest moment doar 7 persoane din cei 540 de membri de sindicat au ales să renunţe la grevă, sindicaliştii arătându-şi în continuare disponibilitatea pentru negocieri în săptămâna ce urmează.
Pe de altă parte, acelaşi articol de presă locală reţine că mai mulţi sindicalişti şi-au exprimat deschis intenţia de a renunţa la grevă, în săptămâna următoare, în condiţiile în care obiectivele sindicale nu au fost atinse, nu s-au bucurat de solidarizarea celorlalte sindicate şi nu au fost resurse disponibile pentru asigurarea unui fond de grevă.
