Campania electorală pentru alegerile prezidenţiale ne-a adus un moment al adevărului care a spulberat ultimele speranțe în realitatea regimului politic democratic, bazat pe drepturi şi libertăţi.
Eliminarea din cursa electorală a celor trei candidaţi, a Dianei Şoşoacă, a doctorului Răzvan Constantinescu şi a părintelui Ciprian Mega, şi modalitatea folosită în fiecare caz în parte reprezintă o devoalare fără precedent a regimului totalmente dirijat prin care este guvernat statul român şi controlată societatea noastră.
Excluderea nelegală, nelegitimă şi ostentativă a trei candidaţi din cursa pentru prezidenţiale reprezintă un abuz (infracţiune chiar!) comis asupra electoratului în primul rând şi abia apoi unul comis asupra candidaţilor. În esenţă, puterea care gestionează funcţionarea statului român a decis deposedarea cetăţenilor români de „dreptul a alege” şi substituirea acestuia cu „dreptul de a alege dintre cei pe care i-am ales noi”.
„Dreptul de a alege dintre cei aleşi mai întâi de noi” este o simplă convenţie de comunicare şi un mod de a ilustra absurdul. Nu putem discuta în mod serios despre aşa ceva, întrucât am renunţa la ideea de suveranitate personală şi la democraţie ca formă de afirmare a voinţei poporului. Când voinţa liberă şi autentică a cetăţeanului nu-şi găseşte reprezentare, ci este gestionată, filtrată şi denaturată, atunci operăm cu un regim oligarhic care exercită puterea (la vedere sau în mod ocult).
Alegerile prezidenţiale sunt cele mai importante, de departe, atât prin prestigiul şi puterea funcţiei, cât şi în raport de viabilitatea principiului democratic. Libertatea de a-ţi alege deputatul, primarul preferat, consilierul local sau judeţean preferat reprezintă o amară butaforie cât timp alegerea preşedintelui este transformată într-o coparticipare forţată la capturarea statului de forţe adversare cetăţenilor. Degeaba ni se promit alegeri libere şi corecte pentru Consiliul Local Iaşi (nici măcar asta), cât timp etajele superioare ale puterii sunt inaccesibile celor care poartă fanionul unor idei nealiniate.
Cinicii şi laşii vor spune greşit că aşa au stat lucrurile mereu şi că nu-i nimic de făcut. Realiştii vor sesiza însă că se produce o degradare sesizabilă a cadrului normativ obiectiv, de la an la an, şi că această degradare trebuie oprită.
Mergem la vot?
Nu sunt deloc puţini cei care ignoră minciuna multistratificată a regimului politic de azi, cei care uită că alegerile nu sunt corecte, că rezultatele sunt măsluite pe faţă, că puterea se exercită în mod ocult în lojele masonice şi în unităţile militare ale securităţii, sub supravegherea puterii evreieşti. Modalitatea în care cei mai mulţi dintre formatorii de opinie sprijină regimul politic de azi este vecină cu nebunia.
Spectacolul electoral este gestionat minut cu minut pe baza unui calendar de amorsare a emoţiilor şi de control al agendei care produce o caricaturizare a vieţii publice. De la penibilul discuţiilor despre diplome de bac şi despre cine ar fi „omul ruşilor” şi până la ideea scremută de a organiza un referendum în capitală în urma unui scandal regizat cu mult prea puţin talent, totul are menirea de stoarce, căznit, participare electorală pe care, mai apoi, regimul oligarhic să o invoce ca legitimare şi achiesare publică. Niciuna dintre temele politice de esenţă nu-şi găseşte tratarea responsabilă, nici măcar când suntem deja împinşi într-un inevitabil război distrugător.
În acest context, participarea la vot reprezintă o complicitate asumată, o cauţionare nepermisă a minciunii auto-revelată. Vă îndemn să nu mai votaţi niciodată cât timp va subzista acest regim politic!
Nu îndemn la #boicotvot înţeleasă ca opţiune de a refuza pe moment o participare electorală inoportună în aşteptarea apariţiei unei opţiuni mai bune. Spre deosebire de anii trecuţi, opţiunile electorale pentru profilul nostru politic sunt astăzi ceva mai ofertante, mai ispititoare chiar dacă ineficiente. Dar îndrăznesc să afirm că sunt aşa tocmai pentru că ispita ne cere la schimb să acceptăm minciuna „democratică”, a „statului de drept”, „european”, „bazat pe drepturi şi libertăţi” şi „pe principii constituţionale”.
#boicotvot face greşeala de a recunoaşte votului o importanţă de ordin politic care a încetat să mai existe. Votul nu este un act de învestire cu putere a unui reprezentant ci doar consimţământul de a participa la spectacolul pus în scenă.
Nimeni nu neagă că spectacol acesta are şi va avea consecinţe reale, grave, directe, imediate asupra binelui nostru individual şi comun, dar lecţia pe care prea mulţi dintre noi refuzăm să o învăţăm este că nu se poate schimba nimic substanţial din interiorul unui sistem creat să mulgă energia colectivă şi să o deturneze.
Dislocarea vechii clase politice, promisiune lansată la precedentul scrutin de unul dintre politicienii pe care îi respect, nu poate avea loc prin participarea la vot şi nici prin activitatea politică formală, în interiorul unui partid politic axat pe obiective electorale.
Soluţii?
Unii dintre prietenii care mă îndeamnă totuşi „să votez cu patrioţii” îmi spun că votul este cel mai neînsemnat act de sprijin care ne este cerut de cei care s-au ridicat la luptă şi că refuzul participării politice produce consecinţe dăunătoare mai degrabă în tabăra noastră decât în cea a adversarilor şi vrăjmaşilor noştri. Cu alte cuvinte, chiar şi în situaţia aceasta în care regimul politic se vădeşte a fi un fiasco de la un capăt la altul, refuzul de a răspunde unui apel electoral vatămă mai mult pe fraţi decât pe vrăjmaşi, întrucât miza votului nu ar fi victoria ci manifestarea sprijinului de masă către o direcţie politică conservatoare, (cvasi) creştină, suveranistă etc.
Îmi este oferit exemplul lui Donald Trump, căruia sistemul i-a permis finalmente revenirea la putere de teama pierderii stabilităţii regimului politic, diluarea sub minim a legitimităţii şi încrederii în stat şi aruncarea ţării în război civil. Dar, trecând peste faptul că Donald Trump este tot un element de recuzită politică a sistemului antihristic cu care cred mulţi că se luptă, nu este exclus să îl vedem şi noi pe George Simion în turul doi ori chiar victorios, dacă se va considera că este necesar acest deznodământ electoral. În lumina dezvăluirilor recente, ce anume ar schimba asta? Nu ar mai fi vorba despre acelaşi George Simion de până acum? Nu ar opera el sub comanda aceluiaşi sistem care o propteşte fals pe doamna Diana Şoşoacă drept fanionul opoziţiei, exclusă din cursă de comun acord?
Soluţia pe care o propun este: răbdarea în adevăr şi pregătirea pentru suferinţă. Nu pasivitate, nu indiferenţă, ci răbdarea şi adâncirea în adevărul dureros al timpului nostru. Este nevoie de o agregare, dar nu în scopul obţinerii unui vot în cadrul unui proces electoral falsificat, ci în scopul edificării spiritului de sacrificiu şi al înfăptuirii reale, nemincinoase. Este nevoie şi de un război întru cuvânt pe care, din păcate, nu avem încă nici capacitatea intelectuală şi nici puterea sufletească să îl purtăm de unii singuri.
Vindecarea ţării şi poporului presupun o reîntemeiere care fie va aduce, fie va urma unor mari vărsări de sânge şi mari şi dure pedepsiri, declasări sociale, epurări profesionale, deposedări materiale pentru clanuri întregi şi ai lor urmaşi, reconstituiri culturale, abandonări de sisteme legislative şi judiciare, expulzări şi întemniţări, desfiinţări de instituţii şi birocraţii şi multe altele. Din nefericire, doar aceasta este calea istorică de revenire la realităţile politice primare şi nu sunt puţini cei care o vor refuza.
Dar votul teologic începe prin a respinge atât cinismul cât şi starea de înşelare şi prin acceptarea vieţuirii în afara sistemului politic în care am existat până acum. Convingerea mea este că îndemnul la participarea politică în condiţiile actuale reprezintă un act de vătămare de sine şi a aproapelui.
Preluăm şi difuzăm Scrisoarea deschisă adresată Părintelui Patriarh de către părintele Ciprian Mega, (fost) candidat la alegerile prezidenţiale 2024, împreună cu documentul pe care îl calificăm drept text fundamentalpentru buna şi folositoarea participare a ortodocşilor la viaţa cetăţii.
Alegeri înainte de război
12 octombrie 2024
Preafericitului Părinte DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
Părinte Patriarh,
Această scrisoare, care este una deschisă, este destinată atenției oamenilor care mai gândesc liber în România și cărora le pasă de viitorul acestei țări. Consider că Preafericirea Voastră sunteți unul dintre aceștia.
Mi-am propus, cu ceva vreme în urmă, să fac un film, Alegeri înainte de război, care să închidă, cumva, paranteza pe care am deschis-o anul trecut cu 21 de rubini, poveste despre care s-a vorbit intens în anumite zone ale societății românești. Orice film se bazează pe un text literar, anume scenariul, care, la rândul lui, presupune o serioasă documentare. Cum nu pot separa niciodată cuvântul cu care ies în lume de vocația mărturisitoare a Bisericii, găsesc de cuviință să abordez cinema- ul doar în această notă firească unui teolog, constrâns, desigur, de precara mea înțelegere.
Mai există un aspect relevant pentru ceea ce vă voi scrie în continuare. În luna mai, după ce am revenit din deja celebra vizită la Moscova, abordat fiind de securiști mari și mici, am primit, printre altele, amenințarea că nu voi putea candida pentru nicio funcție publică, având în vedere incursiunea în tărâmul interzis. Și, astfel, s-a activat în mintea mea un reflex vechi cât întreaga memorie a omenirii. Când îi pui omului un obstacol, el va căuta să se convingă că-l poate depăși.
Citind cu atenție și, desigur, cu o privire critică Îndreptarul Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române privind anul electoral, am înțeles că preotului îi este interzis să candideze în alegerile parlamentare și locale (2.c), să fie membru al unui partid politic (2., a și b), să se implice în campaniile electorale (2.d), să ocupe vreo funcție asimilată demnitarilor/înalților funcționari publici (2.a). Singura fereastră pe care ați lăsat-o deschisă au fost alegerile prezidențiale, la care preotul, pentru a nu încălca prevederile sinodale, își poate depune candidatura, conform Constituției României, însă doar ca independent, fără a-și face campanie electorală și, în cazul alegerii, fără a-și prelua mandatul, întrucât Președintele României este înalt funcționar public.
De asemenea, toate cele trei puncte ale alin. 4) devin un real îndemn spre implicare, având în vedere lipsa unor candidați ortodocși dintre laici, activitatea altor culte în politica partinică, ofensiva politicienilor de vârf nu doar la adresa instituției Bisericii, ci, mai cu seamă, la adresa Creației lui Dumnezeu, atunci când discută despre avort sau despre propaganda LGBTQ.
Dacă acestea sunt instrumentele pe care le avem la îndemână, cu acestea lucrăm! Pentru a evita orice gest care ar putea fi asimilat unei campanii electorale, semnăturile s-au strâns în cel mai discret mod cu putință. Eu nu am îndemnat pe nimeni să semneze, nu le-am vorbit credincioșilor bisericii unde slujesc despre această intenție, nu au circulat liste la mine în parohie.
Credincioșii noștri, chiar și prietenii orădeni care fac parte din comunitate, inclusiv părinții și socrii mei, au aflat despre „candidatură” din presa locală. Jurnaliștii orădeni au aflat, la rândul lor, din comunicatul Biroului Electoral Central, unii dintre ei reproșându-mi că nu i-am anunțat. Cu toate acestea, în trei săptămâni, prietenii mei, preoți și alți oameni de bună-credință, răspândiți peste tot în lume, au adunat 219.951 semnături. Numărul de semnături necesare reprezintă o problemă chiar și pentru partidele mari. De aceea, după cum au declarat mulți politicieni implicați în procesul electoral, la sediile partidelor se formează, cu asemenea ocazii, echipe de oameni din cercul de încredere al conducerii organizației, pentru a completa listele, transcriind, după diferite baze de date, informații personale ale diferitor cetățeni, semnând, ulterior, în numele acestora. Ca să-nțelegeți fenomenul mai bine, e posibil chiar ca Preafericirea Voastră să apăreți pe listele de susținători ai mai multor candidați, fără să Vă fi exprimat vreo intenție în acest sens.
Revenind la listele care s-au întocmit pentru a susține dosarul „candidaturii” mele, ele au fost completate cu multă rigurozitate, aceasta fiind condiția pe care am impus-o nucleului de prieteni de la care a pornit inițiativa.
Dacă s-a reușit o asemenea performanță, în trei săptămâni, pentru un preot oarecare, e cazul să conștientizăm, Părinte Patriarh, forța de care încă se bucură Biserica Ortodoxă, că noi suntem cei care definim Națiunea Română și, mai ales, că oamenii așteaptă de la noi disocierea față de politicienii care trădează interesele Țării!
Doamne, iată aici două săbii! (Lc 22, 38)
Când mi s-a propus să accept strângerea de semnături, mi-a venit în minte acest citat din Evanghelia după Sf. Luca. Se vor strânge, nu se vor strânge? Voi fi nevoit să depun această candidatură destinată eșecului? Care este gradul expunerii la ridicol pe care sunt dispus să-l primesc? Pe de altă parte, m-a înduioșat, realmente, gândul că poți pierde împreună cu țara ta, în fața unei lupte ideologice, care deschide perspectiva sumbră a anului 2025, marcat nu doar de iminența războiului, ci și de legalizarea căsătoriilor homosexuale, împreună cu adopțiile pentru astfel de cupluri. S-a întâmplat ca, în seara acelei zile, să vizionez fragmente dintr-un podcast electoral, în care pricipalul prezidențiabil, vorbind cu lejeritate despre creștinism și despre avort, a fost întrebat dacă există o femeie pentru care manifestă o admirație deosebită. N-am așteptat răspunsul lui, ci am oprit emisiunea, gândindu-mă la curajul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care, manifestându-și ascultarea înaintea Arhanghelului, deschide întregii omeniri calea unei judecăți înfiorătoare, așezând înaintea fiecărui suflet, caruia i vorbește despre Nașterea mai presus de fire, perspectiva de a se îndoi de integritatea Fecioarei. Dar Ei nu i-a păsat, ci a trasat calea creștinismului: Iată roaba Domnului!
Mi-am spus că Biserica trebuie să dea mărturia porților închise. Războiul, experiența pandemiei, propaganda gender, avortul și scăderea demografică, imigranții și românii de pretutindeni, obligativitatea vaccinării și, implicit, segregarea populației din pricina acestei teme, legitimarea schismei ucrainene în detrimentul comunității românești din ținuturile istorice și ⎼ da, Preafericirea Voastră! ⎼ chiar contextualizarea și receptarea Sinodului din Creta, chestiune aparent minoră, dar care naște sensibilități majore, sunt motivele pentru care alegerile din acest an capătă pentru noi, creștinii, o importanță duhovnicească. Suntem chemați la un vot teologic, pentru o lume care va fi sau nu va mai fi.
Curajul este o virtute care definește sufletul creștin. La noi, românii acestor vremuri lipsite de eroism, curajul se încheie, invariabil, în două note, bășcălia și resemnarea, prima dintre ele fiind, de regulă, primul semn al trădării.
Pe de altă parte, invocând ajutorul lui Dumnezeu, președintele ales jură, conform art. 82 din Constituția României, să-și dăruiască toată puterea și priceperea pentru propășirea spirituală și materială a poporului român. Înțelegem că are prioritate dimensiunea spirituală, a cărei măsură o stabilește, în primul rând, Biserica Neamului, care, apărând libertatea conștiinței, valoare fundamentală a oricărei societăți democratice, se găsește, deopotrivă, în slujirea socială a credincioșilor și a necredincioșilor.
Dacă aș fi propus unui preot foarte cunoscut, din rândul clericilor influenceri, să facă acest experiment, cu siguranță l-ar fi refuzat. Notorietatea dumnealor înseamnă monetizare pe platformele de profil și pe rețelele de socializare, încât o asemenea expunere s-ar fi tradus printr-o reală pierdere, din multe puncte de vedere. Dac-aș fi propus această inițiativă unui preot necunoscut, chiar dacă ar fi acceptat, numele aceluia nu ar fi putut atrage semnăturile și ar fi fost expus inutil. Așadar, am găsit de cuviință să-mi dedic eu aceste trei săptămâni din viață unui demers sortit eșecului, pentru a înțelege mecanismele puterii și, mai ales, cum strivesc ele fibra creștină și viitorul acestei Națiuni.
Niciodată nu mi-am propus să fiu președintele României, nici să candidez la vreo funcție politică! În ultimele două săptămâni, am primit mai multe oferte de a candida pe listele de parlamentare, pe locuri eligibile, într-un negoț la care m-au invitat cei care s-au trezit încurcați de apariția mea într-un câmp electoral desenat cu mesaje pietiste și lozinci patriotarde. Am aflat, astfel, care sunt tarifele în schimbul cărora prestează jurnaliștii, analiștii politici și influencerii, că orice menționare a numelui unui candidat în televiziunile private, chiar și atunci când e înjurat, se plătește foarte scump, că nu există Dreapta sau Stânga, globaliști și suveraniști, ci totul este un reality-show. Dar, mai ales, că deciziile importante nu se votează în Parlament, ci se negociază într-o organizație transpartinică, din care fac parte peste 200 de parlamentari și membri ai Guvernului. Această structură se numește Loja Al. I. Cuza, fiind vorba, desigur, despre un cerc de afaceri și trafic de influență, sub umbrela Masoneriei.
În cursul acestui an, am fost invitat, săptămânal, la o emisiune de analiză politică, a cărui gazdă, persoană publică și fost politician, este, după mărturia lui, prietenul Preafericirii Voastre. Când serviciile au depistat întocmirea listelor de semnături, „suveranistul” m-a sunat pentru a-mi comunica răspicat că nimeni, în țara asta, nu-și poate manifesta intenția de a candida la Președinția României fără aprobarea SRI-ului!, că jocurile sunt făcute în așa fel încât să nu fie încurcați candidații aleși pentru turul doi, că singurul suveranist acceptat este ofițerul SIE C.G., că doamna S. va fi scoasă din competiție, cu acordul dumneaei, că spectacolul va fi animat de disputele acestea inutile, despre care orice om educat știe că omenirea le-a purtat în anii ’30, tensiuni organizate de aceleași structuri.
S-au strâns 219.951 semnături. Biroul Electoral Central a validat 176.493.
În 2019, Curtea Constituțională a României, prin Hot. nr. 4/22.09.2019, a admis contestația dlui. Viorel Cataramă, impunând BEC înregistrarea candidaturii acestuia, întrucât CCR a considerat decizia BEC „nelegală”, iar „neînregistrarea candidaturii acestuia s-a făcut doar pe baza unei simple aprecieri a aspectului unor semnături”. E drept, Președintele Curții era altcineva, iar prim-ministru nu era dl. Marcel Ciolacu. Dar Constituția era aceeași! Singura cale rămasă ar fi fost cea indicată de generalul „cu două stele”, care m-a sfătuit „prietenește”: Vă puteți duce la CEDO, nu-mi pasă. Dar acum nu veți candida!
Cum eu nu am intenționat nicio clipă să candidez la Președinția României, lucrurile s-au oprit în punctul pe care l-am dorit. Nici că se putea mai bine!
Semnăturile adunate, indiferent că luați în considerare numărul real sau numărul validat de BEC, experiența acestor săptămâni, în care am cunoscut toată flora și fauna politicii centrale, dar, mai ales, întâlnirile externe pe care le-am avut în ultimul an și atenția cu care m-am aplecat în studiul politicii externe, mă responsabilizează să Vă comunic concluziile mele înaintea Alegerilor care vor anticipa devastarea spirituală și materială a poporului român:
1.Nu există alegeri libere în România! Candidații agreați pentru prezidențiale, care nu beneficiază de suportul unor partide mari, primesc listele de semnături de la Deep State, acesta oferind și clasamentul sondajelor, pe care, ulterior, institutele de profil le oferă publicității.
2.Nu există Dreapta și Stânga spectrului politic, globaliști și suveraniști, ci sistemul se adresează, pe diferite voci, fiecăruia pe zona apropiată ideologic, încât toată paleta să pară acoperită, într-o societate în care noțiunea de opoziție a fost demult anihilată.
3.Nu există presă nealiniată, iar jurnaliștii din presa centrală sunt portavocea celor care-i plătesc. Nu există opinie, ci doar propagandă!
4.Dacă Biserica nu va demasca impostura acestor alegeri și atacul fără precedent la adresa oricăror norme democratice, semnele dictaturii se vor cunoaște, în decursul următorului an, prin: legalizarea căsătoriilor homosexuale și a adopțiilor în cadrul acestor cupluri; contestarea proprietății private; consolidarea infracțiunii delictului de opinie; restrângerea drepturilor religioase; hipersexualizarea copiilor prin programe școlare etc. Sunt dispus să Vă ofer un studiu amănunțit pentru fiecare temă din cele enumerate.
Dar, cel mai important aspect, Preafericirea Voastră, este că va fi război! El deja a început, iar lucrul acesta Vă este cunoscut. În Europa, cândva, comunismul s-a extins atât cât Occidentul i-a permis Rusiei să pătrundă către Vest. Iar nazismului, graniță i-a pus comunismul. Când lumile se devorează ideologic, este strivită făptura umană, coroana Creației lui Dumnezeu. În vremurile istorice critice, drumul drept este pierdut. De aceea, acele epoci sunt critice. Cei care deschid drumurile, silesc realitatea să-i urmeze. În urmă c-un veac, dacă cineva ar fi spus că nu vrea să fie nici comunist, nici fascist, s-ar fi trezit condamnat, fie fascist de către comuniști, fie comunist de către fasciști.
Nu există, Părinte Patriarh, teoria conspirației. Există, însă, conspirații. Pe-acestea s-au clădit toate regimurile pe care le-a cunoscut istoria.
Amintiți-Vă cum Kazantzakis, ajuns în cabinetul lui Musolini, într-o Romă diferită de ceea ce oferise istoria, o Cetate în care nu mai conta nici aerul împărătesei antice, nici tiara papală medievală, ci o disciplină stranie, impusă de personalitatea unui om de fier, a fost uimit de neliniștea, căldura, interesul afectiv cu care a întrebat dictatorul despre comunismul din Moscova! Pentru că fiara are două chipuri, care se-admiră între ele!
Și astăzi este la fel, Preafericirea Voastră! Chipurile fiarei se admiră între ele. Nu suntem apărați de NATO, ci de faptul că președintele Putin este adeptul unui pragmatism politic, iar viziunea tradițională asupra lumii, fie că e vorba de diplomație sau de strategie militară, îl determină să discute, pe canale diplomatice neoficiale, cu liderii americani. Pe de altă parte, societatea occidentală nu se teme de Rusia pentru că reprezintă aceeași lume, iar România, în calculele lor, rămâne o realitate neglijabilă. Dac-ar fi fost vorba despre dictatorul din Coreea de Nord, de exemplu, Occidentul ar fi reacționat diferit.
Noi, ortodocșii, Părinte Patriarh, fiind Biserica Dumnezeului Celui Viu (II Cor. 6, 16), avem, încă din vechime, conștiința unei ciocniri între suveranitatea spirituală și guvernarea politică, iar perioadele critice au fost expresia polemică a celor două săbii, aflate în aceeași teacă. Noi știm că Dumnezeu trebuie să guverneze lumea Sa și că nici subvențiile de la Stat, nici fondurile alocate Centrelor Eparhiale, nici vizitele electorale pe la mănăstiri nu ne îndreptățesc să legitimăm, înaintea poporului lui Dumnezeu, politicienii care agresează, în discursul public, ontologia ființei umane. Pentru noi, creștinii, indiferent că trăim într-o republică sau într-o monarhie, nu uitați că Tronul este gol! Hetoimasia tou thronou, acea pictură din arcele și absidele bisericilor paleocreștine și bizantine, este, dincolo de însemnătatea teologică, o reală invitație la discernământ politic în asemenea vremuri!
Închei aceste rânduri, mărturisindu-Vă că am renunțat la ideea de a face filmul Alegeri înainte de război. E prea târziu. Anexez acestei scrisori, câteva gânduri despre cum va trebui să fie viitorul președinte, pe care Biserica l-ar putea recomanda poporului. În rest, să ne rugăm pentru pacea lumii!
Cu durere, Pr. Ciprian Mega
*Documentul în întregime redactat de părintele Ciprian Mega, în care sunt cuprinse gândurile părintelui despre prototipul viitorului preşedinte, pe care le vom difuza într-un articol separat, poate fi descărcat AICI.
Aceste înregistrări video vin să justifice îndemnul la rugăciune pe care l-am preluat într-un articol anterior şi să explice contextul care califică procedura judiciară ca fiind un act de persecutare politică.
Vă îndemn să parcurgeţi aceste clipuri, în ipoteza în care nu aţi făcut-o deja, întrucât gestul minim de solidarizare cu o personă nedreptăţită presupune dispoziţia de a-i auzi vocea şi argumentele cu care se apără.
.
.
.
.
.
.
În emisiunea din urmă am lansat ipoteza proprie că toate contradicţiile/inadvertenţele din dosarul lui Iurie Roşca, la care s-a făcut referire în mod repetat în emisiune şi în clipurile precedente, pot fi explicate prin faptul că acuzaţia de trafic de influenţă a reprezentat doar un vehicul temporar pentru procuratură, un instrument care să justifice doar punerea lui Iurie Roşca sub supraveghere (filaj şi supravegherea contactelor sociale, interceptarea comunicaţiilor electronice, divulgarea datelor financiare etc), nu şi trimiterea sa în judecată pentru această infracţiune. Cred că s-a urmărit ca în urma supravegherii tehnice lui Iurie Roşca şi apropiaţilor săi să le fie instrumentat un (alt) dosar de competenţa parchetului anticorupţie care să fie actualizat sub aspectul acuzaţiilor, şi care să justifice eventuale măsuri preventive imediate.
Care a fost scopul denunţului?
Cu alte cuvinte, menirea denunţului iniţial privind fapte din anul 2009, menirea delegării unui număr atât de mare de procurori şi poliţişti, precum şi întârzierea actelor de cercetare penală efectuate în 2017-2018, îmi spun că acuzaţia a avut drept scop iniţial doar obţinerea unui mandat de supraveghere atentă a tuturor aspectelor vieţii şi activităţii lui Iurie Roşca. S-a presupus că în urma supravegherii sale îndelungate şi de detaliu i se vor putea genera alte acuzaţii penale, poate chiar surprinse în flagrant, astfel cum reiese din evidenţa actelor de filaj din dosarul de urmărire penală.
Am speculat că delegarea unui număr atât de mare de procurori şi poliţişti judiciari nu poate fi explicată altfel decât prin intenţia procurorului de caz de a ancheta şi inculpa un număr mare de persoane, ordonanţa de delegare făcând vorbire despre complexitatea deosebită a cauzei, semn că între intenţia iniţială a procurorului de caz şi actul de inculpare există diferenţe substanţiale, dat fiind că speţa care a ajuns în instanţă vizează un singur inculpat şi o singură infracţiune.
De ce au fost supravegheaţi apropiaţii lui Iurie Roşca?
După cum reiese din dosarul de urmărire penală Iurie Roşca, familia sa şi apropiaţii săi au fost ţinuţi sub strictă supraveghere tehnică pentru o perioadă îndelungată, la dosarul de urmărire penală fiind ataşate piese operative care vizează aspecte ale vieţii intime fără legătură cu cauza. Deşi neiniţiaţii nu înţeleg semnificaţia unor acte de cercetare penală fără legătură cu actul de inculpare, voi încerca să ofer în cele ce urmează lămuririle pe care nu am reuşit să le aduc în timpul emisiunii, lămuriri despre care am fost întrebat ulterior.
Răspunsul scurt la întrebarea din subtitlu este că s-a încercat antrenarea lor în cauza penală, fie ca martori, fie chiar ca denunţători dacă procurorii i-ar fi presat să procedeze în acest fel. Accentuez că această susţinere nu este una gratuită, dimpotrivă, este substanţiată de faptul că procuroul de caz, domnul Mihail Ivanov a fost acuzat de superiorii săi că a obţinut anterior probe prin constrângere.
O paranteză necesară
Precizez că explicaţiile pe care le aduc cititorilor parvin din partea unui admirator al domnului Iurie Roşca şi a activităţii sale de peste ani pe care am urmărit-o cu atenţie şi cu crescută prudenţă şi scepticism, dată fiind propaganda calomnioasă la care a fost/este supus. Finalmente, forţa morală a consecvenţei poziţionărilor sale pe de o parte, dar şi superficialitatea şi vădita reaua-credinţă a detractorilor săi pe de alta, m-au angajat în apărarea deschisă a domniei sale; aşadar ţineţi cont de subiectivitatea aferentă.
În acelaşi timp însă, explicaţiile pe care le ofer parvin din partea unui grefier de drept penal cu peste 14 ani vechime în toate departamentele instanţelor româneşti, inclusiv în funcţii de conducere, grefierspecializat în participarea la judecarea infracţiunilor de corupţie şi de crimă organizată, cu o vechime nemijlocită şi continuă în această specializare de peste cinci ani; totodată, din partea unui lider sindical al grefierilor din circumscripţia Curţii de Apel Iaşi, atât a celor din instanţe cât şi a celor din parchete. Fără a insista mai mult, pretind că am cunoştinţă din interior despre practica judiciară a anticorupţiei şi despre cum arată cu exactitate serviciul public al justiţiei în general şi justiţia penală în special.
Ce legătură este între justiţia română şi cea basarabeană?
Îndrăznesc să formulez speculaţiile următoare cu referire la justiţia penală din Republica Moldova întrucât recunosc de departe „modelul românesc” al anticorupţiei astfel cum acesta a fost devoalat publicului în ultimii ani. Iar când mă refer la modelul românesc, nu am în vedere doar elementele de procedură penală şi de tactică criminalistică asupra cărora voi insista mai jos, ci şi elementele de sociologie judiciară comune dosarului lui Iurie Roşca şi celor mai cunoscute abuzuri din justiţia română.
De pildă, la ultimul termen de judecată Iurie Roşca a fost filmat şi tracasat de persoane cunoscute în Republica Moldova ca jucând rolul publicului justiţiar, persoane care proferează invective şi acuzaţii menite să inoculeze (tele)spectatorilor necesara indignare faţă de persoana inculpatului, să jaloneze reperele mediatice ale oprobiului public, ale dispreţului celor mulţi faţă de cel dedat justiţiei. În România acest roluri au fost multă vreme jucate de persoane precum Mălin Bot sau Marian Ceauşescu, printre mulţi alţii. Şi Republica Moldova îşi cultivă propria faună grantofagă, ongistă.
Imaginea simbol a justiţiei televizate româneşti. Prin această imagine nu compar persoanele, ci evidenţiez metodele.
Alte similitudini?
Comunicatele de presă care pregătesc macularea reputaţiei victimei au fost des întâlnite în justiţia română, fiind însoţite de „scurgeri din dosare”, iar acestea au răspuns unor aşteptări interne ale parchetului anticorupţie. Chiar procurorul general Laura Kodruţa Kovesi fu înregistrată cerându-le subalternilor, în mod imperios, să fie „înhăţaţi” cei din dosarele grele, să fie „decapat” premierul (Victor Ponta).
În chiar primul clip video, Iurie Roşca a dezvăluit că a primit confirmarea certă că dosarul său face parte din categoria „dosarelor de rezonanţă publică”. Mai departe este descrisă aceeaşi metodologie de gestionare a dosarelor grele, a dosarelor cu caracter politic, pe care am văzut-o aplicată în România vreme îndelungată şi mai încă.
Colaborarea între parchet şi securişti transpare ca o altă similitudine, vestitele echipe ale binomului „SRI/DNA” regăsindu-se peste Prut în cazul executării supravegherii tehnice şi a relaţiilor privilegiate pe care procurorii anticorupţie le întreţin cu cei de la conducerea SIS (cazul Mihail Ivanov/Sergiu Miţelescu).
Securişti uniţi în cuget, simţiri şi acţiuni de persecutare
Între timp, justiţia din România, într-o sentinţă care într-o patrie ne-securistă ar fi aruncat scena publică în aer, a constatat cu caracter definitiv şi irevocabil că persecutarea lui Iurie Roşca de către Serviciul Român de Informaţii s-a întemeiat exclusiv pe caracterul indezirabil al convingerilor politice şi socio-culturale exprimate de acesta. Deşi SRI a secretizat documentaţia prin care l-a interzis pe Iurie Roşca (tertipul obişnuit prin care securiştii români evită tragerea la răspundere), magistratul român din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, exasperat probabil de grozăvia abuzului, a dezvăluit direct în motivare nu conţinutul secretizat al documentaţiei, ci caracterul său cu totul neîntemeiat şi nelegal, astfel cum l-a constatat în urma studierii actelor secrete.
Rămâne unul dintre misterele României europene cum de nu s-a sesizat din oficiu Procuratura Militară atunci când Curtea de Apel Bucureşti constată definitiv şi irevocabil că Iurie Roşca a făcut obiectul unor acte de persecuţie politică/poliţie politică săvârşite de conducerea Serviciului Român de Informaţii. E greu de înţeles cum nu s-a sesizat Comisia de control SRI din Parlamentul României sau, de ce nu, în raport de calitatea de fost vicepreşedinte al Parlamentului din Republica Moldova, chiar plenul. Dacă ar fi fost vorba despre persecutarea politică a unui fost conducător al parlamentului(?) din Malta, Luxemburg ori San Marino, speculez ar fi explodat pe pereţi deontologia în presa română. Dar, fiind vorba de Roşca.Iurie, mucles.
Mucles şi la Chişinău, acolo unde securiştii menţin cenzura publică integrală faţă de Iurie Roşca pentru că… „incitare la ură şi război”, fără alte comentarii sau justificări, ori analize de incidenţă şi de proporţionalitate, pe termen nedeterminat. În adevăr însă, o fac pentru că Iurie Roşca incită lagândire critică şi demasca minciuna europenistă a tehnocraţiei de tip Soros care a pus stăpânire pe Republica Moldova. Persecutându-l nelegal şi nedrept pe Iurie Roşca, securiştii de aici şi dincolo au făcut deja Unirea în ceea ce îi priveşte.
Ajungem la dosarul penal
Persecuţiile din partea securiştilor din ambele ţări româneşti reprezintă contextul instrumentării cauzei penale privind pe inculpatul Iurie Roşca, acuzat de trafic de influenţă, constând în aceea că ar fi cerut, în anul 2009, un milion de euro (din care 220 000 pretins plătiţi) de la denunţător, în schimbul cărora ar fi promis că va „convinge” judecători să se implice pentru influențarea unor decizii de judecată care aveau să-i salveze afacerea denunţătorului. Acestea sunt informaţiile scurse „pe surse” în anul 2018 (persoane care l-au văzut pe Iurie Roşca intrând la CNA), către presa de limbă rămână din siajul securiştilor români.
Proba corp-delict, o notă olografă pretins scrisă şi semnată de Iurie Roşca, prin care s-ar adeveri primirea banilor „în scopul intermedierii/mijlocirii” către conducerea instanţei vizate. Practic, vorbim despre o recunoaştere în scris despre încasarea banilor şi despre intenţia săvârşirii unor infracţiuni complementare celei de trafic de influenţă, recunoaştere scrisă pe care Iurie Roşca ar fi oferit-o denunţătorului. Proba a fost denunţată de Iurie Roşca ca fiind o plastografie (un fals scris de mână), dar pe care procuratura o susţine ca veritabilă şi expertizată grafologic.
Împrejurările cauzei
Estimp, aflăm că afacerile denunţătorului erau lichidate/în curs de lichidare la momentul presupusei oferte/plăţi a banilor, că toate conturile bancare erau blocate, că nu existau şi nu au existat sume atât de mari în conturile societăţii, că miza judiciară nu poate explica suma de un milion de euro (dincolo de determinarea variantei agravate a incriminării), că dosarele civile ce ar fi făcut obiectul intervenţiilor erau deja soluţionate definitiv şi irevocabil, că revizuirea acestora era inadmisibilă de plano. Mai mult, denunţătorul ar fi o persoană de proastă reputaţie, inculpat şi condamnat pentru infracţiuni cu caracter economic, folosit de procuratura anticorupţie ca denunţător de serviciu în aproximativ 15 alte dosare care se află deja în instanţă, în afara celor rămase la dospit în grefa procuraturii.
Adăugăm suplimentar că plastografiile olografe sunt cele mai la îndemână şi mai uzuale falsuri documentare, costând în general o fracţie infimă din suma nominal menţionată ca fiind primită de inculpat, cu condiţia ca plastografului să îi fie pus la dispoziţie specimen original de studiu.
Celelalte probe?
Denunţul face vorbire despre vocaţia de martor a trei persoane ce ar putea confirma plata parţială către inculpat dar şi sursa pretinselor sume plătite: soţia denunţătorului, un partener de afaceri şi contabila societăţii. Audiaţi în instanţă, partenerul de afaceri respinge ferm atât ideea efectuării plăţii către inculpat cât şi faptul că denunţătorul ar fi avut la dispoziţie astfel de sume de bani. Identic, contabila societăţii audiată recent declară că în anul 2009 afacerile erau falimentare, conturile poprite, caseria goală, procesele pierdute definitiv. Valoarea bunurilor pretins vândute pentru a obţine banii daţi inculpatului nu pot reprezenta decât o fracţie din suma pretins că a fost efectiv plătită. Situaţia personală a denunţătorului din acel moment ridică mari semne de întrebare privitor la capacitatea acestuia de a obţine un beneficiu clar şi viabil de pe urma mijlocirilor pretins plătite lui Iurie Roşca.
Cât contează buna reputaţie în procedura penală?
Deşi cetăţenii sunt egali în faţa legilor, cuvântul acestora nu cântăreşte egal în faţa judecătorilor. Acest truism este unul esenţial în activitatea de judecată şi este necesar să fie aşa. Buna reputaţie reprezintă un concept central al dreptului, în funcţie de care se apreciază credibilitatea unor susţineri, greutatea unor mărturii. Sub aspectul procedurii penale, procurorul nu poate da, pur şi simplu, crezare oricui denunţă pe oricine ci, întrucât trebuie să prezume nevinovăţia, este obligat procedural să verifice existenţa faptei (cercetare in rem) înainte de a cerceta vinovăţia bănuitului (cercetare in personam), moment în care trebuie să administreze probe atât în acuzarea cât şi în apărarea inculpatului (mă rog, ar trebui să facă asta).
Atunci când există lacune mari în proba faptului ilicit şi când procurorul se îndreaptă cu prioritate asupra persoanei bănuite, fără a face certă sub aspect criminalistic existenţa faptei, se naşte o prezumţie de părtinire sau de rea-credinţă în instrumentarea cauzei. Această atitudine este mai uzuală decât ne-ar plăcea să credem, fiind incriminată separat de codurile penale ca infracţiunea de represiune nedreaptă (procurorul pune nelegal în mişcare acţiunea penală sau trimite nelegal în judecată, ori dispune măsuri preventive fără respectarea legii penale).
Este procurorul Mihail Ivanov de rea-credinţă?
O astfel de bănuială rezonabilă se naşte şi în cazul dosarului lui Iurie Roşca din pricina faptului că martorii propuşi de denunţător nu au fost audiaţi cu prioritate pentru a verifica şi certifica susţinerile denunţătorului, ci procurorul a trecut la cercetarea suspectului/bănuitului prin punerea sa de îndată sub filaj şi supraveghere tehnică, efectuarea unei percheziţii şi pregătirea unui moment operativ (denunţătorul echipat cu aparatură de înregistrare audio-video a încercat o provocare a inculpatului).
Neverificarea faptică a susţinerilor denunţătorului reprezintă principalul motiv pentru care în timpul emisiunii am afirmat că suspectez că procurorul a urmărit să folosească denunţul doar pentru a obţine dreptul de a-l supraveghea pe Iurie Roşca şi pe apropiaţii săi. Denunţul este formulat într-un mod extrem de riscant pentru denunţător (afirmând ca certă existenţa unor împrejurări uşor verificabile, propunând martori care să confirme susţinerile sale, producând un înscris olograf) deoarece un procuror corect nu înaintează cu procedura de urmărire penală până nu verifică credibilitatea şi viabilitatea susţinerilor denunţătorului.
De ce audierea martorilor nu trebuia amânată pentru faza de cercetare judecătorească?
Dacă procurorul de caz ar fi audiat martorii propuşi de denunţător, ar fi constatat chiar din acel moment procesual faptul că denunţătorul a minţit în privinţa unor împrejurări determinante şi i-ar fi deschis dosar penal denunţătorului pentru comiterea infracţiunii de denunţare mincinoasă (inducerea în eroare a organelor judiciare).
Faptul că denunţul este formulat într-o modalitate atât de riscantă, fiind lipsit de baza factuală şi dovedit neadevărat de la prima sa pipăire, sugerează o conivenţă între denunţător şi procurorul de caz. Un denunţător care are experienţă judiciară, care a avut calitatea de inculpat şi de condamnat în alte dosare penale, cum este cazul denunţătorului nostru, nu ar fi riscat niciodată să facă un astfel de denunţ în faţa unui procuror corect.
Care este scopul denunţului mincinos?
Probele necesare pentru îndeplinirea succesivă a actelor de urmărire penală diferă în calitate şi viabilitate faţă de probele necesare pentru condamnare. Pentru a se pronunţa condamnareainculpatului probele trebuie să dovedească existenţa faptei şi vinovăţia inculpatului „dincolo de orice bănuială” întrucât bănuiala în procesul penal se interpretează obligatoriu în favoarea inculpatului (ex: dacă nu e certitudine absolută că inculpatul a mers la piaţă în ziua x, legea îl obligă pe judecător să constate cu certitudine că inculpatul nu a mers la piaţă, chiar dacă din dosar ar reieşi bănuiala rezonabilă contrară). Pentru condamnare este necesară certitudinea absolută, în vreme ce pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, luarea măsurilor preventive, măsurilor asigurătorii, este necesară doar o bănuială rezonabilă.
Aşadar, pentru obţinerea mandatului de supraveghere tehnică, procurorul trebuie să facă dovada unei bănuieli rezonabile că fapta există şi că ar fi putut să fie săvârşită de inculpat, precum şi că există motive temeinice că prin supraveghere pot fi obţinute probe utile pentru aflarea adevărului.
Probe şi argumente cât pentru o bănuială
Din acest unghi de vedere, modalitatea de formulare a denunţului pare anume aleasă să furnizeze judecătorului de instrucţie toate acele argumente tranzitorii care l-ar obliga la avizarea supravegherii tehnice, căci iată, denunţătorul, sub riscul unui dosar penal pentru denunţ calomnios, nu doar că produce probe – corp delict, ci şi propune trei martori care, audiaţi ulterior, vor confirma susţinerile iniţiale. În mod obiectiv, judecătorul de instrucţie nu poate respinge o astfel de solicitare.
Dacă în urma filajului şi supravegherii tehnice ar fi rezultat alte infracţiuni, chiar flagrante, procurorul de caz s-ar fi sesizat cu privire la acestea actuale şi ar fi clasat cauza iniţială pe motiv că nu au putut fi adunate suficiente probe care să dovedească vinovăţia „dincolo de orice bănuială”. Denunţătorul nu ar mai fi fost cercetat pentru denunţ mincinos întrucât susţinerile sale au determinat o bănuială dar nu şi certitudinea necesară trimiterii în judecată, iar urmărirea penală ar fi încetat din motive neimputabile atât denunţătorului cât şi procurorului de caz.
Care este rostul filajului apropiaţilor lui Iurie Roşca?
În România, scandalul anchetării fostului preşedinte al Consiliului Judeţean Prahova a făcut multă vreme obiectul senzaţionalului mediatic. În cadrul unor anchete penale conduse de golani ajunşi magistraţi, care au fost înregistraţi audio de unul dintre inculpaţii forţaţi să fie şi denunţători (inclusiv sub identitate falsă), urmărirea penală s-a extins şi asupra familiei acestora. Speţa nu este singulară ci relevă o metodă de lucru acuzată în multiple dosare. Soţii, fiice, mame, au fost chemate să dea mărturie ca martori şi, atunci când s-au prevalat de dreptul de a nu depune mărturie împotriva rudei apropiate, au fost presate cu acuzaţii de favorizare a infractorului sau de complicitate la săvârşirea infracţiunii. Presiunile au fost arareori principiale sau încadrabile în marja de severitate a anchetelor penale, scopul secundar fiind crearea unei presiuni psihice şi morale zdrobitoare asupra soţului, tatălui, fratelui, cumnatului, care îşi vede întreaga familie trasă în jocuri judiciare imprevizibile.
Ataşarea la dosarul cauzei a pieselor operative cu fiica domnului Iurie Roşca filată în anul 2018 pentru acuzaţii care îl vizau pe tatăl său pentru fapte presupus săvârşite în anul 2009 trădează intenţia procuraturii de a o cita ca martor, instrument cheie de presiune întâlnit în practica anticorupţiei din România.
Pericolul mortal al momentului operativ
Procurorul este suveran în construirea acuzaţiei penale şi în anchetarea împrejurărilor premisă, aşa încât odată citat martorul poate fi interogat despre aproape orice chestiune, inclusiv (mai ales) despre cele de natură personală, din trecut sau din prezent.
Însă martorul/martora poate fi audiată şi strict cu privire la un moment operativ pe care procurorul îl pregăteşte din timp, de regulă cu scopul de a obţine o confirmare a ipotezei criminalistice vizând împrejurări din trecut. Mai clar, chiar dacă nu există probe pentru o presupusă săvârşire a infracţiunii în anul 2009, procurorul poate determina în 2018, printr-un joc operativ, o recunoaştere post-factum.
Un astfel de tertip criminalistic este extrem de periculos pentru inculpaţi întrucât sunt foarte puţini cei care înţeleg cât de mare este controlul conversaţiei pregătite în prealabil. În SUA, astfel de momente operative sunt prezumate a fi provocări (entrapment) din partea organelor judiciare şi sunt acceptate cu foarte mare circumspecţie. În România şi în Republica Moldova, în principiu, interceptările astfel obţinute nu pot conduce singure la condamnarea inculpaţilor. În practică însă, un moment de confuzie anume calculat şi pregătit este adeseori interpretat ca o recunoaştere implicită a ipotezei criminalistice ( ex: inculpatul nu a negat, deci se poate prezuma că a primit banii).
Cum poate fi creată din nimic o falsă recunoaştere?
În dosarul de urmărire penală există un amănunt peste care Iurie Roşca a trecut fără să recunoască/înţeleagă semnificaţia sa majoră. Mă refer la momentul operativ când denunţătorul, mufat la tehnica de interceptare, a fost trimis să discute cu Iurie Roşca, aflat sub filaj împreună cu colaboratorii săi. Cine crede că pregătirea este exclusiv tehnică (montarea camerelor/microfoanelor) şi că denunţătorul este trimis să se bâlbâie şi să îndruge orice îi vine la gură, înseamnă că este copil la minte şi nu pricepe miza pentru care se organizează un astfel de moment operativ.
Momentul ales pentru acest demers nu este întâmplător! Iurie Roşca putea fi abordat când era singur, când filma un clip pe stradă, când era la restaurant, la hotel, la treabă sau oricând altcândva procurorul ar fi considerat că sunt şansele cele mai mari pentru a determina un răspuns care să poată fi interpretat drept recunoaştere. A fost hotărâtă abordarea lui Iurie Roşca când era împreună cu colaboratorii săi din pricina faptului că este mult mai facilă menţinerea controlului asupra conversaţiei când sunt implicate mai multe persoane. Un dialog în doi depinde prea mult de disponibilitatea persoanei ţintă de a rămâne în dialog, în vreme ce în cazul unui grup, provocatorul poate sonda disponibilitatea dialogului cu un alt interlocutor pentru a (re)aduce discuţia pe făgaşul dorit.
Pregătirea scriptului de conversaţie şi a momentului operativ
În România, pregătirea conversaţiei din timpul momentului operativ a fost asigurată de către ofiţerii SRI delegaţi în cadrul echipelor mixte de anchetă. Deşi la dosarul cauzei se pot regăsi specificaţii de natură tehnică privind interceptările, mai niciodată nu sunt prezentate detalii despre scenariul conversaţional pregătit de organele de anchetă împreună cu provocatorul. Motivul este evident: dovedeşte intenţia de provocare să afli că denunțătorul a fost pregătit de securiști timp de 2 luni, câte 4-5 ore pe zi, pentru a purta 2 minute de conversație. Pentru unii infractori versaţi sau pentru investigatori sub acoperire pot fi suficiente 2 zile, dar asta nu schimbă datele problemei. Sună a provocare să afli că denunțătorul a fost pregătit cu sute de baterii de întrebări și răspunsuri pentru multiple variante comportamentale ale persoanei țintă. Înţelegi provocarea atunci când provocatorul studiază timp de 2 săptămâni doar limbajul corporal şi comunicarea non-verbală de folosit în timpul momentului operativ.
Cei care au experiență în domeniul vânzărilor cunosc cât de eficiente sunt scripturile conversaționale de tipul: Clientul spune x, tu răspunzi y şi întrebi z. În anchetele penale care apelează la jocuri operative, mai periculoase sunt tertipurile conversaţionale de tipul:
„Domnule Vlad, am vorbit cu Mihai… [pauză de o clipă] despre [rostit încet] bani/pachet/cadou şi colegul dvs [îndreaptă privirea şi orientarea corpului către a doua persoană, vorbind tare] a fost de acord.”
Dacă domnul Vlad întreabă ca orice om normal mai întâi „care Mihai?” în loc să spună „Nu te cunosc şi nu ştiu despre ce bani, cadou, pachet vorbeşti” se naşte interpretarea credibilă că a existat un pachet, că Vlad are cunoştinţă despre el, că are loc o discuţie cifrată despre un pachet/cadou (care ar fi de fapt mită) şamd. La fel interepretăm dacă Vlad aşteaptă să răspundă colegul în locul său, etc.
Strict cu rol instructiv, să ne imaginăm că transcrierea din dosarul penal ar putea arăta în felul următor, deşi scriptul conversaţional utilizează indicaţii de tipul celor cuprinse mai sus [între parantezele pătrate]. Acelaşi corp de text comunică în mod evident alte semnificaţii:
Denunţătorul: Domnule Vlad, am vorbit cu Mihai despre bani şi colegul dvs a fost de acord. / Vlad: Care Mihai? / Denunţătorul: Mihai de la centru, coleg de birou cu soţia prietenului dvs. / Prietenul: Faci o confuzie, eu nu sunt căsătorit. / Denunţătorul: A da?! Am dus cadoul ieri în maşina neagră de acolo. Nu erai în dreapta? / Prietenul: Ba da, dar nu eram atent la spate; Cred că ai vorbit cu Sergei. / Vlad: Care bani? Stai puţin. Nu înţeleg.. / Denunţătorul: păi exact aşa cum ne-am înţeles, când am vorbit la masă, la botez. / Vlad: Păi la botez am discutat despre alegeri, nu despre bani. Ce e asta? Mă înregistrezi? / Denunţătorul: Prietene, dacă te prefaci că nu ştii de banii mei şi acum zici că nu mă cunoşti te bag în spital, să moară copii mei! Fraiere, nu te juca cu mine, atât îţi spun! Nu m-au făcut pe mine 5000 de euro, dar te belesc că mă iei de gâscă! Băi.. te ard, să moară../ Vlad: Băi, ce ai, eşti drogat, erai beat când am vorbit? Stai să ne înţelegem. / Prietenul: Băi, tu cauţi bătaie, ce e cu tupeul ăsta?!…
Pe baza acestui transcript (despre care denunţătorul poate afirma că l-a înregistrat singur, cu mijloace proprii, fără implicarea organelor de cercetare penală) procurorul poate audia pe toţi cei prezenţi, poate întreba despre botez, despre pachet, poate sugera complicităţi, tăinuiri, favorizări ale inculpatului. O poate cita şi pe fiica persoanei ţintă pentru a afla despre ce a discutat cu tatăl ei imediat după incident, să afle dacă tatăl era nervos, tulburat, dacă a zis ceva de bani, despre 5000 de euro etc.
Apoi, întâmplător, înregistrarea video nu surprinde feţele (ci doar partea inferioară a corpului şi vestimentaţia confirmată de cadrele foto de filaj), astfel că cea mai importantă componentă a comunicării non-verbale este lăsată la libera interpretare a procurorului, reorientarea corpului către interlocutor şi filmarea celuilalt ascunde faptul că persoana ţintă nu mai era atentă, că se uita în telefon, că indiferenţa/pasivitatea/tăcerea nu reprezintă o admisiune implicită etc. Aceste speculaţii nu ajung în faţa judecătorului, ci vor fi „lămurite” de procuror pe calea audierilor separate când, sub presiune, este posibil ca prietenul lui Vlad „să îşi amintească ceva” şi să fie „destul de sigur că asta chiar s-a întâmplat atunci”.
Ca şi în cazul denunţului mincinos care este folosit doar pentru obţinerea mandatului de supraveghere tehnică, şi momentul operativ este folosit pentru a deschide multiple piste criminalistice pe care, puţini dintre cei neiniţiaţi le pot înţelege. În faţa judecătorului vor ajunge doar declaraţii de martor scrise sub îndrumarea procurorului/de către procuror. Prima întrebare a judecătorului va fi: Vă menţineţi declaraţiile din cursul urmăririi penale? iar un eventual răspuns: „Nu, nu, m-am mai gândit, nu e aşa, domnul procuror m-a presat etc” determină răspunsul procurorului de şedinţă: „Parchetul înţelege să se sesizeze din oficiu pentru cercetarea infracţiunii de mărturie mincinoasă săvârşită de martor”. Până la ultimul cuvânt al inculpatului este probabil că martorul va reveni asupra declaraţiei şi va arăta că „îşi menţine declaraţiile din cursul urmăririi penale aşa cum au fost consemnate şi semnate personal”.
Înhăţarea colaboratorilor lui Iurie Roşca
Faptul că unul din colaboratorii lui Iurie Roşca este desemnat de echipa de filaj de la momentul operativ drept „persoană necunoscută” trădează intenţia procuraturii de a-i audia pe cei prezenţi în legătură cu conversaţia la care aceştia urmau să ia parte. Este extrem de puţin probabil ca la finalul unei perioade de câteva luni de supraveghere filajul să nu cunoască identitatea unuia dintre colaboratorii apropiaţi ai lui Iurie Roşca, cu atât mai mult cu cât harta relaţională a persoanei supravegheate se realizează de îndată ce se dispune supravegherea tehnică. În practică, un astfel de tertip se foloseşte pentru a verifica în urma audierii un cerc mai larg de „necunoscuţi” cu privire la care cei audiaţi ca martori sunt obligaţi să răspundă, sub sancţiunea anchetării pentru infracţiunea de mărturie mincinoasă.
Cum se ratează momentul operativ
Dată fiind firea vulcanică a lui Iurie Roşca şi faptul că e mereu ocupat/preocupat de un subiect sau altul, momentul operativ a fost ratat când Iurie Roşca a refuzat, mai mult din neatenţie, să vorbească cu provocatorul şi şi-a continuat drumul. Îndrăznesc să cred că l-a păzit Dumnezeu pentru că în caz contrar scenariul conversaţional pregătit de procuror mai mult ca sigur că i-ar fi determinat o replică vulnerabilă, poate chiar o părută recunoaştere indirectă.
Întrucât momentul operativ a fost ratat iar din supravegherea tehnică întinsă pe mai multe luni nu s-a putut compila o altă acuzaţie penală, procurorul a fost nevoit să trimită dosarul iniţial în instanţă mizând fie pe „parteneriatul de nădejde” a procuraturii cu instanţele, fie pe temerea judecătorului privitor la evoluţia carierei sale în cazul unei soluţii neagreate.
Din nou, modelul românesc de reformă a justiţiei este grăitor:
Este un dosar politic?
Faptul că urmărirea penală a lui Iurie Roşca nu a urmat paşii obişnuiţi ai instrucţiei, că nu s-au verificat mai întâi susţinerile denunţătorului şi împrejurările ipoteză ale cauzei, ci s-a trecut imediat la filajul şi la supravegherea tehnică a lui Iurie Roşca, căruia finalmente i s-a pregătit şi un moment operativ din care a scăpat, fără să fie conştient de asta, ca prin urechile acului, denotă, în mod rezonabil, faptul că procurorul nu a fost interesat de aflarea adevărului ci de umflarea lui Iurie Roşca şi a apropiaţilor săi.
Este un dosar politic în primul rând prin modul în care acesta apare că a fost constituit, mai degrabă decât prin prisma intenţiilor care se păstrează îndărătul inculpării. Caracterul politic decurge din procedura penală urmată, din faptul că Iurie Roşca a fost prezumat vinovat cu mult înainte ca mersul anchetei să determine o astfel de concluzie. Împrejurarea că audierea contabilei a survenit abia la ultimul termen al cercetării judecătoreşti, când trebuia să se producă obligatoriu la momentul verificării veridicităţii denunţului, faptul că proba a fost propusă de apărare iar nu de acuzare, reprezintă detalii de tehnică judiciară care sunt deplin grăitoare pentru orice profesionist al dreptului.
Jertfă pe altarul justiţiei europene
Concluzia anterioară nu diminuează importanţa mizei politice a condamnării lui Iurie Roşca, menţinut cu insistenţă la peretele duşmanilor ordinii soclialist-europene. În perspectiva noului ciclu electoral, Iurie Roşca este cerut să fie pedepsit de către „justiţia europeană” din Republica Moldova, în acelaşi mod în care justiţia română a zdrobit „corupţia” până în clipa în care justiţia însăşi a ajuns să fie complet compromisă în ochii românilor. Fostul Ministru al Justiţiei în România, fost magistrat şi avocat Robert Cazanciuc constata săptămâna trecută că ceea ce caracterizează sistemul de justiţie român este deznădejdea. Magistratura a eşuat într-o mentalitate de castă completamente ruptă de comunitatea pe care este chemată să o deservească. Procuratura a eşuat într-o golăneală pe care cei de la vârf nu mai ştiu cum să o acopere.
Acesta este traseul imaginat şi pentru justiţia din Republica Moldova care se repede la beregata lui Iurie Roşca prin făcături produse aidoma celor deja dezvăluite în România. Tipul acesta de auto-amăgire nu se mărgineşte doar la câmpul justiţiei, ci compromite pe termen lung însăşi corecta aşezare a societăţii şi resursele sale de forţă morală. O societate care se autodevorează şi care reneagă instituţional conceptul de bună-reputaţie, aruncându-se însetată de statistica „dosarelor grele” asupra oricărei bănuieli, chiar şi atunci când este vădit neadevărată, va eşua sacrificându-şi pacea.
Justiţia europeană a abandonat scopul slujirii comunităţii şi s-a consolidat exclusiv în menirea sa sociologică (de control social) de instrument de redistribuire a capitalului politic şi a celui economic. Această cruntă denaturare se ascunde în spatele unui camuflaj tehnocratic şi birocratic care nu poate convinge pe nimeni pe termen lung. În mod cinic însă, nici nu are nevoie.
Roadele modelului românesc al justiţiei europene
În România, la alegerile locale recente calitatea de inculpat în dosare penale a rămas cu totul fără semnificaţie publică. Nu mă refer la faptul că nu i s-a acordat greutatea necesară în evaluarea încrederii electorale, ci nici măcar nu a mai fost considerat criteriu de apreciere. La Iaşi, atât primarul cât şi preşedintele Consiliului Judeţean, cercetaţi şi judecaţi în numeroase dosare penale, au fost reconfirmaţi în funcţii en fanfare.
A devenit un loc comun ca mai marii justiţiei să explice faptul că neîncrederea este un factor natural întrucât partea care pierde procesul acuză gălăgios lipsa de echitate şi denunţă parţialitatea judecătorului, iar partea care câştigă procesul se bucură în tăcere. Însă, în calitate de practician şi de persoană cu contact nemijlocit cu justiţiabilii, rămân la fel de şocat de faptul că sunt ani buni de când chiar cei care au câştigat procesul, şi care teoretic s-ar bucura în tăcere, se declară la fel de gălăgios şi de categoric scârbiţi de experienţa trăită în instanţele şi parchetele româneşti, precum o fac şi cei care pierd. Acesta este un adevăr pe care tutorii justiţiei române nu vor şi nu pot să îl privească în faţă. Sunt preocupaţi însă să exporte „bune practici” peste Prut.
Adevăratul model românesc al justiţiei penale: dreptatea cu inimă de mamă
O eventuală, iluzorie, achitare a lui Iurie Roşca nu şterge ruşinea târârii sale pe banca acuzaţilor în scopul proptirii unei imagini deformate a justiţiei basarabene. Când un ticălos îţi recunoaşte dreptatea, dreptatea însăşi îşi pierde din valoare.
Trecând peste patetism şi privind cât se poate de pragmatic, justiţia nu poate fi deservită altfel decât o face o mamă grijulie faţă de copilul ei iubit. Dincolo de sfaturi, de recomandări, de cutume, inima de mamă este atât de dedată şi dedicată binelui autentic al fătului încât simte, intuieşte, nu primeşte nimic din ce consideră că ar putea fi vătămător. Justiţia din România şi din Basarabia are nevoie de oameni într-atât de dedicaţi dreptăţii încât să simtă vătămarea chiar când este ambalată în cele mai generoase formalităţi tehnocratice.
Continuând alegoria: aşa cum inima de mamă se odihneşte sub autoritatea tatălui, similar justiţia trebuie să se producă şi să revină sub autoritatea politicului. Ficţiunea separării puterilor este una complet perimată şi nu generează decât o făţărnicie, o subordonare otrăvită, ascunsă, faţă de servicii secrete şi faţă de francmasonerie. De pildă, cursul profesional al judecătorilor de cel mai înalt nivel este jalonat de securişti şi securitate. În România anilor trecuţi, preşedintele CSM, garantul independenţei justiţiei române se declara mândru frate într-o obedienţă masonică oarecare. La fel, mândru mason, conducătorul Inspecţiei Judiciare. Altfel spus, cel obedient francmasoneriei garanta independenţa justiţiei. Modelul este replicat oriunde.
Dar nu este independenţa justiţiei garanţia dreptăţii?
Ar fi fost bine să fie, dar nu este. Independenţa justiţiei reprezintă un concept iluzoriu la umbra căruia se produce o capturare instituţională de manual şi o paralizare totală a răspunderii solidare pentru binele comunităţii. Asemenea atâtor altor concepte mincinoase examinate de Iurie Roşca în activitatea sa, idei otrăvite camuflate moral în munţi de documentaţie tehnică, justiţia trebuie readusă sub ascultarea autorităţii politice, păstrându-şi proverbialul simţ al sacrificiului specific inimii de mamă.
Justiţia va fi independentă doar în măsura în care magistratul este dispus să lase roba pe pupitru în prima clipă a încălcării dreptăţii. Independenţa justiţiei rezidă în spiritul de sacrificiu al lucrătorilor din sistem, nu în garanţiile legislative vizând stabilitatea postului şi cuantumul pensiei. Justiţia va fi mereu luptată spre capturare sau deturnare politică, iar garanţiile legislative sunt ab initio incapabile să asigure independenţa justiţiei după cum legea singură nu este capabilă să asigure corecta ei aplicare. Însăşi necesitatea profesiei de magistrat atestă că prevederea legii singură nu este suficientă pentru îndeplinirea prescripţiei sale.
Pilda profesională a lui Matei B.Cantacuzino
În 1878, opt judecători din cadrul Tribunalului Iaşi şi-au dat demisia din solidaritate întrucât partida regelui Carol I făcuse presiuni în scopul pronunţării unei condamnări severe a trei tineri acuzaţi de ofensă adusă regelui. Tinerii erau acuzaţi că au huiduit la venirea regelui la Iaşi şi că făceau parte din mişcarea intelectuală separatistă a ieşenilor nemulţumiţi de politica mincioasă a puterii de la Bucureşti. Între aceşti judecători, din simplă solidaritate, a renunţat la robă Matei B. Cantacuzino, care a devenit ulterior unul dintre cei mai mari şi cunoscuţi civilişti români. Cei trei tineri separatişti nu au putut fi condamnaţi. Matei B. Cantacuzino nu va reveni în funcţia de magistrat decât peste opt ani, răstimp în care a fost marginalizat şi persecutat pentru atitudinea sa intransigentă, de neînţeles de către cei apropiaţi, dat fiind că magistraţii jurau credinţă regelui şi înfăptuiau justiţia în numele acestuia şi sub autoritatea sa directă. Finalmente, regele însuşi s-a simţit nevoit să-şi recunoască greşeala şi să ceară reinstituirea sa în funcţie.
Acest episod istoric reprezintă singurul exemplu cunoscut de justiţie românească cu adevărat independentă, nu doar prin gestul unui magistrat demisionar, cât prin solidarizarea celorlalţi şapte pe baza argumentului de onoare şi loialitate faţă de comunitate, cu respectarea primatului de autoritate regală. Indiferent de formalităţi, garanţii legislative şi standarde europene, simţul de sacrificiu autentic a garantat independenţa actului de justiţie chiar în faţa unui rege a cărui domnie consider că a reprezentat, de facto, o monarhie absolută.
Destinul lui Iurie Roşca
Deşi sentinţa de condmnare nu a fost pronunţată încă, este cert că ea a fost deja fixată şi că nu sunt puţini cei care cunosc astăzi atât anii de pedeapsă cât şi momentul începerii executării. Detaliul finalizării redactării sentinţei şi publicării contează prea puţin.
Important este ca nedreptatea ce i se face să ne fie prilej de luminare, după cum întreaga sa activitate civică, politică şi intelectual-culturală s-a străduit să fie. Activitatea şi modelul intelectual al lui Iurie Roşca formează caractere precum cel al magistratului demisionar Matei B. Cantacuzino, iar nu standardele tehnocratice şi tertipurile mediatice aferente marketingului sociologic al „justiţiei europene”.
Cât priveşte solidarizarea cu Iurie Roşca într-un astfel de moment, ea este de mai mare folos celui care o afirmă decât celui care o primeşte, întrucât reprezintă unul dintre puţinele acte de credinţă pe care le mai putem profesa în afara spaţiului religios. Consider că doar pe fundamentul acestui tip de act de credinţă se poate edifica cetatea a cărei proverbială viaţă morală trebuie să preocupe pe credinciosul mirean.
Aparent, în 2024 alegerile sunt simple întrucât opţiunile sunt reduse. Plandemia, progresisimul climatico-sexualist(sic), politica imigraţionistă şi belicozitatea manifestă ar exclude PSD, PNL, USR, FR şi UDMR din opţiunile ortodocşilor care intenţionează să voteze.
Dar dificultatea apare în momentul în care cumpănim asupra votului însuşi şi a modului în care îl putem folosi în afara scopului său direct astfel încât să ieşim din capcana complicităţii cu un sistem politic anticreştin.
Ce (mai) este votul?
Acum 4 ani am îndemnat în mai multe articole spre #boicotvot, mai mult din cauza lipsei opţiunilor viabile pentru credincioşii ortodocşi decât ca îndemn antisistem. Rezultatele la alegerile parlamentare de atunci s-au înscris în trendul de absenteism/boicotare, când puţin peste 30% dintre români au participat la vot. Acel 30% a fost considerat un minim electoral istoric despre care se spunea că ar văduvi sistemul parlamentar de un standard util de legitimitate.
Astăzi însă e clar faptul că partidele sus-menţionate nu s-ar da în lături să guverneze nici dacă ar primi 1% din votul românilor. Ideea că legitimitatea politică este de absolută necesitate pentru a guverna a fost infirmată violent în timpul plandemiei, moment care a evacuat reperele democratice din societatea românească şi din conversaţiile ortodocşilor.
În acest context, natura însăşi a votului s-a preschimbat: din act primar de participare politică la treburile cetăţii s-a denaturat în act de amnistiere, acceptare şi afirmare a transformărilor societal-politice aduse de guvernatorii plandemiei.
Cu alte cuvinte, votul de astăzi va acorda legitimitate sistemului politic în ansamblul său, atât pentru acţiunile din trecut cât şi pentru planurile de viitor, de influenţă anticreştină.
Votăm, absentăm sau boicotăm votul?
Boicotarea votului este o atitudine complet diferită de absentarea de la vot! Boicotarea presupune un obiectiv politic ulterior, făcut viabil de o minimă infrastructură politică, de un capital politic angajat să producă un efect anunţat. Din punctul meu de vedere, mişcarea #boicotvot nu a reuşit nici în 2020 se fructifice prezenţa scăzută la urne şi nu şi-a propus nici în 2024 să pună început unei veritabile mişcări politice. Mişcarea #boicotvot a fost un simplu curent de opinie, fără vreo formă de organizare sau iniţiativă şi reprezintă în acest moment o formă de autoamăgire individuală, o formă de ascundere sub preş a laşităţii sau a indiferenţei faţă de impactul politicii asupra noastră.
În acest moment, nu putem #boicota votul ci putem doar absenta sau participa la alegeri.
Insist: în lipsa unui plan politic şi a unui efort ulterior de a operaţionaliza atitudinea de boicot, avem de-a face cu o formă simplă de absenteism, de abandonare a votului în favoarea celor pe care inerţia sistemului electoral îi privilegiază. În cazul nostru, absenteismul favorizează partidul comasaţilor de sistem (PSDPNLUDMRUSR) şi legitimează activitatea lor din trecut şi învesteşte cu capital politic persoanele port-fanion.
Programe sau persoane?
Distincţia este importantă întrucât jocul electoral s-a depreciat în asemenea măsură încât votul nu se mai acordă deloc în funcţie de programe şi intenţii politice explicit formulate, ci în funcţie de simpatii şi loialităţi de consum al divertismentului politic. Astăzi votul învesteşte cu putere politică candidatul care obţine simpatia publicului prin jocul actoricesc specific.
Votăm persoana în temeiul unui discurs politic lipsit de angajamente clare şi de asumări de răspundere. Nu de puţine ori, persoana este la fel de butaforică după cum este şi programul pe care ea îl propune.
Când ar merita un candidat să fie votat?
Atunci când binele public pe care îl descrie programul lor electoral angajează relele şi minciunile cele mai imediate. Accentul trebuie pus pe verbul angajează care, spre deosebire de sugerează sau tratează, presupune asumarea unei răspunderi în sensul proclamat prin program. În acest moment, pentru alegerile europarlamentare, angajamentele exprimate sunt simple instrumente retorice care nu angajează răul produs românilor de Uniunea Europeană şi nici minciunile de sprijin (propaganda pro-europeană).
Unii credincioşi consideră însă că este mai important discursul indirect, evaziv, care pune la adăpost atitudinea naţională până la momentul politic oportun, când vor putea acţiona decisiv. Opinia mea este că astfel ne minţim singuri şi că merită să fie votat cel care, politic vorbind, a dovedit că poate purta crucea cea mai grea.
Pe cine să voteze credincioşii ortodocşi?
Singurul dintre candidaţii la europarlamentare care poate dovedi o loialitate constantă faţă de Biserica Ortodoxă Română, o îndelungată atitudine proviaţă, o tendinţă anti-pederastă şi o sensibilitate faţă de tematica Sfinţilor Închisorilor este senatorul Claudiu Târziu. Sunt încă multe chestiuni care îl îndepărtează de modelul politicianului angajat să apere şi să reprezinte ortodoxia pe tărâm politic, dar este la ani lumină de restul candidaţilor.
În afara domniei sale, candidaţii la alegerile europarlamentare care se apropie de mizele politice substanţiale sunt clericul uniat Cristian Terheş şi avocatul Gheorghe Piperea, ambii candidaţi pe lista partidului AUR, cu atitudini favorabile ortodocşilor, care s-au evidenţiat exemplar în timpul plandemiei.
Din nefericire, poziţia AUR este una de facto proeuropeană, dogmatic închisă şi nesupusă revizuirii sau dezbaterilor, deşi regăsim tuşele specifice discursului suveranist. Cu privire la acesta, opinia mea este că suveranismul reprezintă un artificiu politic prin care se poate obţine capturarea şi deturnarea curentului eurocritic sau anti-UE. Este mai mult decât nimic şi poartă valoarea unor orientări spre o direcţie bună, chiar dacă încă îndepărtată (tare!).
Pe cine recomandă Biserica Ortodoxă Română?
Deşi formal Sfântul Sinod a emis o serie de recomandări generaliste, în sprijinul candidaţilor cu un profil moral şi politic apropiat arhetipului creştin, în practică am fost martorii unor iniţiative de sprijinire a puternicilor locali, inclusiv a unora dintre cei mai funeşti.
La nivel naţional, PSD şi chiar PNL sunt partidele privilegiate de BOR, în vreme ce partidul AUR, cu obiective deschis în favoarea credinţei, s-a menţinut sub barajul necruţător al purtătorului de cuvânt al patriarhiei şi a intelectualilor liberali de tipul Trinitas.
Consider că alegerile locale sunt de fapt primul tur al alegerilor naţionale iar rezultatul de la locale pregăteşte cadrul politic în care se vor desfăşura alegerile din toamnă. Prin urmare, dacă vom participa, sugestia mea este să risipim vraja electorală a localelor şi să folosim votul pentru a muta fereastra Overton a actorilor politici în sprijinul acelor partide cele mai apropiate de nucleul dur al convingerilor noastre. Cu accent pe nucleul dur!
Alegerile locale nu trebuie luate în serios cât timp procesul este profund viciat de pragul de înscriere a candidaţilor şi de lipsa turului doi. În esenţă, şi la locale se urmăreşte smulgerea unei legitimităţi ce va fi instrumentată în sensul validării la nivel naţional a partidelor sistemic comasate. Comasarea şi calendarul electoral în sine au fost stabilite astfel încât să fie împiedicată sancţionarea politică a abuzurilor plandemiei, a risipei şi îndatorării, a politicii imigraţioniste, alinierii la minciuna climatistă ş.a.m.d.
AUR, ultima opţiune?
De aceea, în puţinele locuri unde există candidaţi ai partidelor marginalizate precum PPR (al deputatului Mihai Lasca şi doctorului Răzvan Constantinescu), PUSL al domnului deputat Dumitru Coarnă şi juristului Pavel Pântea, POT al deputatei Ana-Maria Gavrilă, Mişcarea Naţională al doctorului Mihai Târnoveanu, Blocul Suveranist al avocatului Dan Chitic, Partidul Patria al activistului Mihai Cristian sau chiar SOS al doamnei deputat Diana Şoşoacă (pentru cine are stomacul politic aferent), alegerea acestora ar trebui să prevaleze faţă de votarea candidatului propus de partidul AUR. În tot restul localităţilor unde nu putem muta fereastra Overton către partidele mici, mult mai directe şi mai precise în critica lor antisistem, opţiunea AUR îmi pare a fi cea implicită.
Subliniez că, sub nicio formă, pe nicio listă, nu trebuie votat partidul sistemic comasat (PSD, PNL, USR, PMP, FD etc) indiferent de numele candidatului şi de imaginea, alianţele, programul, intenţiile sale! Asta chiar dacă, fundamental şi înainte de toate, alegerile din anul 2024 sunt o farsă de stat şi de sistem în care nu trebuie să credem.
Deşi acţiunea de a vota a ajuns (a fost făcută?) să conteze puţin spre deloc, intenţiile şi motivaţiile cu care participăm sau pentru care absentăm fac diferenţa pentru poziţiile viitoare.
Rezultate:
Eu unul notez o înfrângere care, deşi nu apare a fi zdrobitoare, este una care blochează orice dezvoltare ulterioară a naţionalismului indiferent de eticheta electorală sub care s-a prezentat publicului.
Votul politic al partidului AUR la alegerile locale a fost de 12%, iar la europarlamentare 14%. Vor exista modificări în urma redistribuirii, dar concludent este tabloul brut. Rezultatul pică atât de bine mainstreamului politic că pare că a fost aşezat cu mâna. Eu nu cred că a fost aşezat cu mâna, adică rezultatul unor fraude substanţiale, ci că votul ilustrează opţiunea reală a electoratului român.
Este fără dubiu că rezultatul corespunde traseului politic construit de preşedintele partidului AUR, deja criticat pe bună dreptate de mai mulţi comentatori din sfera civică. Câteva motive sunt sintetizate de avocatul Elena Radu pe facebook. În esenţă, susţine că a mimat opoziţia pe subiectele tari, lucru lesne de observat de români, apoi că a refuzat să finanţeze dezvoltarea profesionistă a resursei umane, a produs dezbinare în partid şi în afara lui, a acceptat comasarea mizând pe ideea de unică alternativă la partidul stat. Acestea pot fi completate cu uşurinţă.
Esenţial este că AUR nu a dorit să evolueze şi să se dezvolte ca un partid viabil ci s-a urmărit menţinerea controlului imediat pe persoană fizică, chestiune denunţată atât din interior cât şi din exteriorul partidului.
Valul naţionalist (sau suveranist, dacă doriţi) nu s-a concretizat de la sine, iar partidul a fost pus în situaţia de a-şi arde rădăcinile înainte de vreme. Din păcate, votul politic la locale nu aduce în consiliile locale persoane care să pară apte să emită pretenţii la funcţia de primar peste patru ani.
Partidul pare că a fost abandonat sau cedat în viu clientelei politice de moment şi nu a fost construit să emită pretenţiile salvatoriste despre care conducerea partidului vorbeşte.
Mai grav este că aceeaşi greşeală se prefigurează şi pentru alegerile parlamentare, care vor fi ulterioare celor prezidenţiale. Partidul nu pare că va propune pentru parlament persoane care să se afirme ca oameni de stat, ci vor activa în continuare ca simpli funcţionari politici de nuanţă naţionalistă.
Fuga de adevăr şi de cruce, dar mai ales autoamăgirea, nu au cum produce schimbări în peisajul politic român. Mai ales, lipsa asumării răspunderii şi insistenţa pe “realităţi alternative” în care AUR ar fi repurtat un mare succes sunt adevărate pietre de moară agăţate de gâtul speranţelor noastre politice.
În acest moment, pare că experimentul suveranist român a fost un succes (pentru adversari), electoratul suveranist fiind încastrat într-un perimetru de 15-20%, ideal pentru a asigura legitimitatea, fără a fi un factor de ameninţare. Cei care au memorie, îşi amintesc că speranţe naţionalist-suveraniste s-au manifestat în fiecare ciclu electoral, fără a produce rod. Reţeta eşecului pare neschimbată (întrucât funcţionează).
Soluţia problemelor noastre nu poate veni decât dintr-o abordare meta-politică, una care să se străduiască să aducă în spaţiul public informaţiile şi cunoştinţele acţionabile (cu accent pe acţiune) pe baza cărora să se poată pune un alt fel de început. Cheia de boltă rămâne angajamentul personal şi participarea individuală. Însă critica pe care o observ pare că e construită esenţialmente împotriva ideii de angajament metapolitic. Românii par mulţumiţi cu oferta votului sleit şi cu înjurătura-n barbă.
A trecut multă vreme de când lupta politică mainstream ar fi putut aduce schimbarea, asta dacă ea a fost vreodată posibilă pe această cale. Politica naţionalistă în România şi aiurea se va putea face exclusiv de pe poziţii de minoritate radicalizată în convingere dar luminată în argument.
Pare o luptă surdă, dar nu mai puţin decât cea în care ne îmbătăm cu apa rece a iluziilor prefabricate.
Concluzii: Suveranismul românesc de sistem a primit şah-mat!
Farsa de stat şi de sistem s-a consumat întocmai cum s-a anticipat, dar răspunsul pe care suveraniştii de sistem îl dau este: mai vrem o dată şi încă o dată!
Dezvoltarea firească a rezultatului electoral din 09 iunie 2024 ar fi presupus câţiva paşi absolut necesari: de diagnosticare publică şi de asumarea unor răspunderi politice pentru eşec, astfel încât acesta să nu se reproducă la alegerile prezidenţiale sau la cele parlamentare. Nimic din toate acestea, dimpotrivă. Rezultatul a fost salutat ca o victorie iar George Simion „s-a fost desemnat” candidatul AUR la alegerile prezidenţiale.
Prin această mişcare, camuflată de anunţarea unei competiţii interne care nu s-a mai produs, partidul AUR îşi cimentează profilul de partid minor şi de partid de lider, nu de grup. AUR va evolua exclusiv în linia liderului său (cu virtuţile, dar mai ales cu slăbiciunile sale), încălcând promisiunea explicită că se va constitui un adevărat front de dislocare a vechilor politicieni şi a vechiului fel de a face politică. Avem un PRM adus la zi, cu exact aceeaşi menire în tactica poziţionărilor electorale.
Lansarea lui George Simion spre prezidenţiale rezolvă dintr-un foc dilema lui Marcel Ciolacu şi a lui Nicolae Ciucă_care, deodată, capătă un aer de minimă onorabilitate şi de competenţă. Dar chestiunea candidaturii AUR la prezidenţiale depăşeşte contingentul comasaţilor şi planurile acestora, provocând un colaps naţional pe termen lung (cel puţin un deceniu).
Nu neagă nimeni că există un interes direct ca George Simion să intre în turul doi, după cum acelaşi rost l-a împlinit anterior doamna Viorica Dăncilă sau Vadim Tudor. Nu neagă nimeni că în partidul AUR şi în tabăra suveranistă sunt şi se vor regăsi destui susţinători ai lui George Simion care să urmărească securizarea unui post eligibil pentru parlamentare. Pe de altă parte, în spatele acestor intenţii şi sacrificii, suveranismul rămâne nestructurat politic, nedefinit, neorientat spre miză, obiectul unor jocuri politice fără viabilitate.
AUR continuă politica superficialităţii pe toate planurile, inclusiv în acele chestiuni de importanţă capitală pentru viitorul poporului român. Nu este clar dacă doar atât poate sau doar atât a primit ordin să poată.
Alternative la George Simion?
Nu prea există. În politică organizarea înseamnă putere. Răzvan Constantinescu, Cozmin Guşă sau Diana Iovanovici Şoşoacă nu au putere deoarece nu au resursele politice minimale să se angajeze în competiţia pentru prezidenţiale, altfel decât întărind acelaşi rol ce i-a fost atribuit lui George Simion. Mai e timp de construit, mai e încă loc de promisiuni şi chiar de sacrificii, dar date fiind condiţiile, oare mai au rost?
Soluţii?
Soluţia Iurie Roşca este în afara politicii de partid 8şi în afara societăţii româneşti, din păcate) şi rămâne singura promiţătoare pe termen mediu şi lung. Soluţia sa se află în afara logicii politice care ne domină/care ne-a colonizat intelectual şi presupune mai întâi construirea unei înţelegeri împărtăşite privind formele, scopurile şi limitările sistemului politic actual. A rămas singura cale ce atacă adevăruri despre care politicienii de sistem nici nu îndrăznesc să amintească (cu excepţia Dianei Şoşoacă, care o face tangenţial însă prejudiciind în mare măsură miza).
Planul Roşca presupune în primul rând înţelegerea împărtăşită, colectivă, a realităţilor politice primare însoţită de un angajament individual de loialitate faţă de adevăr şi de acţiune unificată. Nicio acţiune politică nu se poate întreprinde în afara ariei de expertiză comună a membrilor săi, iar abandonarea conştiinţei naţionale în mâinile propagandei de sistem şi a politicienilor care speră să se integreze acestuia reprezintă cea mai mai gravă formă de risipă a energiilor colective.
La ce fel de expertiză mă refer?
Expertiza comună presupune atât experienţă politică la nivel înalt cât şi competenţă politică acumulată prin slujirea netulburată a adevărului. Expertiza comună înseamnă o acumulare de răspunsuri date întrebărilor pe care puţini mai au curajul să le formuleze. Răspunsuri care nu se regăsesc în interiorul sistemului mainstream de mimare a participării politice ci în acele câmpuri stigmatizate, minate, vânate, marginalizate, enclavizate de puterea duşmană.
Spre ne-norocul nostru, calea spre adevărurile primare de trebuinţă trece prin acele mlaştini conspiraţioniste, sârme ghimpate antisemite(antisemitiste), prin colţii şi ghearele opoziţiei controlate, prin otrava onorabilităţii fals anti-sistem, prin ceaţa paranoiei speculaţiilor nefundamentate, prin dejecţiile neputinţelor moraliste şi prin spaima puterilor oculte care se produc la vedere. Calea spre adevărurile primare străbate un tărâm de o complexitate ce trebuie recunoscută şi respectată, iar nu ignorată. Nu oricine o poate pricepe şi nimeni nu se poate aventura de unul singur. Nimic nu e uşor iar prin puterile proprii totul este cu neputinţă de împlinit.
De unde să începem?
Planul Roşca pleacă de la curajul de a adresa întrebări şi de la exerciţiul de recunoştinţă faţă de cel care are curajul de a oferi răspunsul complet. E nevoie de acel curaj de a întreba nu de dragul de a slei interlocutorul şi de a se afirma pe sine, ci pentru a hotărnici graniţele expertizei comune la nivel individual, de grup, de neam. E nevoie de exprimarea recunoştinţei celui ce primeşte faţă de cel ce se jertfeşte şi slujeşte. Mai întâi prin atenţie şi interes, apoi prin cuvânt şi prin faptă.
Trebuie să facem asta cât timp ni se mai lasă vreme, cât nu ni se ia şi puţina lumină lăsată. Cu întrebarea să călătorim:
Ce să aflu? Ce să fac? Ce să citesc? La ce să mă pricep? La ce să renunţ? Ce să dăruiesc? Unde să vin? Ce să aduc? Cui să mă alătur? Cum ieşim din capcană?
Profesor univ.dr. Radu Baltasiu publică pe blogul propriu şi pe platforma R3Media un Articol Eveniment, pe care îl preluăm în cele ce urmează.
Justific caracterul cardinal al articolului prin aceea că aşează esenţa realităţilor politice în subsidiarul realităţilor necesare mântuirii, fără însă a le anula sau diminua în vreun fel. Totodată, îmbogăţeşte instrumentarul politic cu noţiuni unificatoare care sunt de esenţa gândirii şi trăirii româneşti, prin care se înaintează pe calea înţelegerii/limpezirii fără a se abuza de discursul religios.
Cultura noastră politică (atâta câtă e) comite deseori greşeala de a anula cu totul planul politic întrucât ar fi prea lumesc şi ar distrage de la nevoinţele vieţii duhovniceşti. Insist în continuare că această perspectivă este păguboasă atât în plan lumesc dar şi în plan duhovnicesc, atât cât îmi pot da seama despre aceste chestiuni.
Pe platforma R3Media, cunoscutul avocat Mihai Rapcea lansează în secţiunea de comentarii o critică pe care o cred cam abruptă (pe care o postez mai jos, la comentarii), constând în aceea că, deşi vorbeşte despre război cultural şi anularea culturii româneşti care îi vizează pe Sfinţii Închisorilor, prof. Baltasiu nu indică pe vrăjmaşi, pe adversari. Cu alte cuvinte, în termenii mei, domnul avocat acuză că articolul este incomplet câtă vreme nu pomeneşte nimic despre vrăjmăşia neadormită pe care evreii o manifestă faţă de români şi de războiul sângeros al cărui victime sunt chiar (şi) sfinţii noştri.
Este drept că aceasta este absenţa evidentă, dar o consider pe deplin justificată. Dacă articolul ar fi adus vorba şi despre chestiunea evreiască (sau distincţii completatoare despre identitatea prigonitorilor sovietici, vezi seria I.Roşca), greutatea atenţiei s-ar fi mutat de peperspectiva românească (vederea ochiului mistic, în termenii autorului) asupra noţiunilor de sfinți ai închisorilor, război cultural, cultura anulării, holocaust al culturii, „comunism românesc”, spre vechea polemică anti-jidovească, care trebuie, cu absolută necesitate, redefinită în condiţiile zilei. Subiect care nu îşi are locul aici (deşi e necesar acum).
Cardinal este următorul pasaj, în care sunt propuse ideile pe care (cred că) trebuie să ni le însuşim sub aspect politic. Aşa ar trebui să gândim şi în acest sens ar trebui să acţionăm:
Există o geopolitică cerească, pentru că există o ierarhie cerească cu rosturi în distribuția puterilor în geografia omenească. Vectorii acestei geopolitici sunt făcătorii de bine, în vremuri normale, martirii – în vremuri de restriște, pe de o parte, căldiceii în vremuri normale, încornorații și agenții apostaziei în ceasurile grele, apocaliptice.
Bătălia se dă pentru ca pământul să mai aibă ordine, să fie în ordine cu Dumnezeu, și pentru ca omul să nu uite că trebuie să se mântuiască pentru a rămâne om.
Sfinții închisorilor și războiul cultural împotriva națiunii române
Geopolitica cerească românească
Conferință susținută la Suceava, în cadrul Institutului Conservator Mihai Eminescu, „Conferințele conservatoare. Sfinții închisorilor. Rezistență armată și salvare spirituală”, 6 apr. 2024
Cinstirea sfinților închisorilor e necesară pentru subzidirea omului – prăbușit și năucit de epoca prăbușită a consumerismului din care tocmai iese, în plină sărăcie „verde”, dar și a mișcării de renaștere națională, prea repede amenințată de patimile personale. Cinstirea sfinților, mai ales a martirilor din pușcăriile comuniste, este un gest elementar de întărire sufletească, de igienă morală.
Vom discuta aici despre Sfinții Închisorilor, urmași a Stratilaților, ai Sfinților Militari care și astăzi păzesc altarele. Apoi vom arăta cu geopolitica aerului, practicată de marile puteri, are deasupra o geopolitică a Cerurilor, pe care doar ochiul mistic – cea mai mare putere, o poate vedea. Geopolitica aerului fără Cer este doar factor de dezordine, pentru că Binele înseamnă reflectarea ordinii din Cer pe pământ. Ei sunt sursa demnității noastre, și fără demnitate sărăcim prin ignoranță morală.
Momentul este mai necesar ca niciodată, România intrând în cel mai mare proces de reeducare de după fenomenul Pitești, odată cu agenda „României educate” care, efectiv, dezechipează cognitiv, spiritual și sufletește tinerii.
Vom clarifica termenii: sfinți ai închisorilor, război cultural, cultura anulării, holocaust al culturii, „comunism românesc”.
Marile puteri au de câțiva ani comandamente speciale pentru controlul atmosferei și al ciberspațiului. Nu este de mirare apărarea informațională este trecută în subordonarea geopoliticii aerului. Iată, deci marile puteri au ajuns la concluzia că: nu poți controla pământul dacă nu poți controla aerul, și nu poți controla aerul dacă nu stăpânești mediul informațional. Aceasta este abordarea raționalistă a realității. Mai este una, metafizică și mistică. Pentru că spațiul nu poate fi guvernat doar rațional. Spațiul poate fi dominat, distrus, înregimentat, dar pentru a fi în armonie cu rosturile lumii, spațiul trebuie integrat într-o ordine în care vorbim despre altă categorie de luptători și altă categorie de războaie. Sunt războaiele culturale, purtate pe seama popoarelor, pentru îngenuncherea popoarelor și, odată cu acestea a însăși omului, iar apărătorii constituie „minoritatea conștientă”, cu conștiință de sine, undeva între 10 și 20% dintr-o populație. De altfel, o populație se manifestă ca națiune dacă poate fi mobilizată spre un scop de împreună-lucrare, iar cei care sunt responsabili de această unificare dinamică sunt tocmai aceste elite. Dintre acestea, o parte au devenit martiri și sfinți, prin aceea că s-au sacrificat pentru ca poporul român să rămână în Biserica lui Hristos, adică societatea să rămână în cadrele ei firești: o comunitate de iubire, o comunitate de destin întemeiată pe muncă și merit, organică.
Există o geopolitică cerească, pentru că există o ierarhie cerească cu rosturi în distribuția puterilor în geografia omenească. Vectorii acestei geopolitici sunt făcătorii de bine, în vremuri normale, martirii – în vremuri de restriște, pe de o parte, căldiceii în vremuri normale, încornorații și agenții apostaziei în ceasurile grele, apocaliptice.
Bătălia se dă pentru ca pământul să mai aibă ordine, să fie în ordine cu Dumnezeu, și pentru ca omul să nu uite că trebuie să se mântuiască pentru a rămâne om. Răul nu crede în mântuire și caută să șteargă memoria, să oblige la resetarea acesteia, prin violență fizică și simbolică.
Sfinții închisorilor ne-au asigurat viitorul prin aceea că reprezintă dimensiunea cerească concretă a apărării spațiului românesc. Adevărat, mai trebuie să nu uităm. Pentru că vom ieși nu doar din timp (vom cădea din timp) dar vom ieși de sub protecția lor.
A existat un război cultural împotriva culturii române? Da, și există în continuare. Războiul împotriva națiunii române este parte a unui mai larg, antihristic, contra omului. La noi a început odată cu arderea cărților considerate indezirabile de către imperiul răului, de către Uniunea Sovietică, în 1948. Și odată cu valul de arestări masive, începute tot în acel an.
Clarificarea termenilor: războiul cultural, cultura anulării, holocaust cultural, sfinții închisorilor
Ce este un război cultural? Războiul cultural este un act de agresiune prin care o putere încearcă să ia în stăpânire resursele de orice natură ale altei societăți prin lichidarea, distorsionarea, re-vectorizarea civilizației – ordinii materiale, culturii – ordinii sufletești a unui popor. Războiul cultural are ca finalitate impunerea unei culturi a anulării poporului ocupat, și transformarea lui într-un teritoriu ușor de controlat din punct de vedere militar și economic. Acesta se petrece la toate etajele, dar cei mai sensibili sunt cei fără modele, cei fără o cultură solidă: tinerii și maturii care nu au avut experiențe culturale solide și care nu au apucat să-și ancoreze solid „bunul simț”.
Războiul cultural este mortal pe termen scurt, înjositor economic și moral pe termen mediu, mortal din toate punctele de vedere pe termen lung. De regulă, cultura anulării are în vedere nu numai anularea libertății cuvântului, cât însăși posibilitatea naturală și normală de expresie, prin ideologizare și moartea civilă. Ideologizarea este corelată cu întemnițarea și lichidarea fizică prin bătăi, înfometare, împușcare. Moartea civilă presupune izolarea vârfurilor de restul societății și decuplarea acesteia de demografia competenței morale și profesionale. Vârful acesteia a devenit, în pușcăriile comuniste, sfinții și martirii închisorilor.
Cultura anulării este instrumentul principal al războiului cultural și a însemnat: execuția rituală a cărților și autorilor, intoxicarea publicului, moartea civilă și moartea în pușcării, o serie întreagă de epurări, utilizarea forței în relația socială – sub protecția trupelor sovietice, condamnări post-mortem a pilonilor culturii române – Eminescu, Maiorescu, Iorga, Goga, inocentarea vinovaților, transformarea marxismului în religie, ocuparea instituțiilor, ideologizarea spațiului social, sufocarea tradiției organice de creștere a culturii române, pe scurt: reprimare și dezaxare – scoaterea poporului român din reperele sale axiale – reducerea sa la o masă utilă imperiului. Vectorul a fost Sistemul politic satanizat de tip sovietic – acad. Sorin Dumitrescu, Internaționala kominternistă și Imperiul Sovietic – acad. Ilie Bădescu.
Pe scurt, cultura anulării ca instrument al războiului cultural contra neamului românesc a însemnat „holocaustul culturii române”.
„Holocaust înseamnă exterminare integrală, de obicei prin ardere, un sacrificiu în urma căruia rămâne doar cenuşa. În sens direct, şi în sens figurat, cultura română a suportat, după cel de-al doilea război mondial, tratamentul unui holocaust. Ea a fost aruncată în cuptoarele şi închisorile unei ideologii politice intolerante, pentru a lăsa liber terenul unei «noi» culturi. După 1944, graţie acestei ideologii de import, toată viaţa românească se împărţea în două: în «trecut» şi în viaţa «nouă», care se edifica prin demolarea, prin distrugerea, prin holocaustul acestui trecut. “Trecutul” era negru şi trebuia distrus, “viitorul” era luminos şi trebuia construit. Toate valorile româneşti ale trecutului au fost aruncate, cu inexistente sau neînsemnate excepţii, la «groapa comună» a holocaustului programat împotriva culturii române. Ele însemnau «trecutul» şi o furie aproape religioasă pedepsea pe cine încerca să salveze sau să menţină valorile năpăstuitului «trecut», sporind proporţiile sacrificiului.”
Din acest holocaust au apărut însă, sfinții. În acest cumplit foc, s-au forjat cele mai puternice spirite pe care le-a dat neamul românesc după martirii de pe linia Dunării din vremea împăraților romani.
Sfinții închisorilor – demografia cea mai competentă profesional, dar mai ales moral, lichidată de sovietici în România în intervalul 1944-1964, și care se ridică la circa 2 milioane de persoane. Aici intră primul lor, cei aproximativ 15000 de studenți asumați, jertfitori pentru cauza neamului și a lui Hristos din pușcăriile comuniste, în cele mai inumane circumstanțe, care, până în ultimul moment, au mărturisit aderența la cele două repere. Au urmat alte sute de mii de preoți, țărani, militari, profesori, tineri – cei care aveau etica muncii, înțelegeau cel mai bine vremurile dând direcție societății. Aceștia s-au jertfit suprem, și-au dat viața pentru Bine – pentru comunitatea de iubire, care este neamul și Biserica, deși, mulți dintre ei, ar fi putut pleca în străinătate.
Sfinții închisorilor sunt urmașii sfinților militari întemeietori ai credinței, ai numiților „Stratilați” (demnitari militari deveniți sfinți), constituind, practic, o reîntemeiere a Bisericii prin jertfa lor supremă. Și unii și alții au înfrânt sistemul „prefăcându-se în priveliște” de jertfă – model deschis de mântuire prin suferință: „să fii făcut priveliște, însemna a căuta cu orice preț să faci o vedere / o arătare / o icoană din propriul trup în stare de jertfă, ca o reeditare a răstignirii lui Hristos pe Cruce.” Ei sunt reacția mistică la rău, au dat bătălia în Cer pentru noi, dar și pe pământ, având crucea la piept, mulți dintre ei luptând cu arma în mână împotriva răului întruchipat de comunism.
Jertfa-priveliște arată acad. Sorin Dumitrescu, este ceea ce a îngenunchiat Imperiul Roman, prototipul sistemului, pătruns de același „satanism gelos al puterilor întunericului”
Funcția lor mântuitoare pentru neam constă în recunoașterea lor, să ne amintim de vederea decapitării lor, altfel puterea lor asupra noastră va fi înjumătățită, va fi doar prin veghea lor, nu și prin a noastră. Numai prin extinderea acestei vederi și trăiri de jertfă putem avea parte de „victoria nevăzută” în acest „război crâncen împotriva demonilor văzduhului”
Maniera de „operare” a Sfinților închisorilor a fost următoarea: avertizare, iertare, interdicție . Avertismentul: omul nu poate birui singur – îndemnul la credință, victoria nu poate fi decât Hristos. Iertarea – nu pentru că securiștii, milițienii și agentura sovietică nu ar merita, ci pentru că răzbunarea înseamnă intrarea în logica răului, a legii talionului, pe care Hristos a învins-o! Interdicția călăului de a se mântui, însemnarea lui cu semnul lui Cain, este adevărata armă prin care răul idiotizării prin ideologie poate fi înfrânt, așa încât aceștia să trăiască, dacă trăit se numește să fii „zbuciumat și fugar pe pământ”
Context și istoric
Cultura anulării începe în România imediat după 23 august 1944, un prim moment culminant fiind Decretul-Lege 364 din 4 mai 1945 semnat de Rege prin care tot ceea ce însemna comunicare „vor fi efectuate în acord cu înaltul Comandament Aliat (Sovietic)“ – articolul 16 al Convenției de Armistițiu, deși războiul era pe terminate iar în Țară nu mai era război. Din 4 mai încep a fi scoase de la chioșcuri, librării, biblioteci, și interzise spre a fi publicate orice lucrare care contravenea intereselor Uniunii Sovietice. Mai mult, această lege considera că intervalul de timp avut în vedere începea la 1917! Orice înscris cu privire la Unirea cu Basarabia, importanța Marii Uniri, situația dezamăgitoare din URSS, demnitatea națională a românilor etc., urmau să fie lichidat. Cei care se opuneau urmau să facă închisoare, și au făcut! Deci, întreaga cultură română interbelică era pusă sub semnul anulării, pentru că nu avea cum să fie pe plac intereselor sovietice (fiind calificată drept „burgheză”, „fascistă”, „reacționară”, „legionară” etc.). URSS reușește o triplă lovitură: scade prestigiul regelui, care e obligat să semneze Decretul Lege, arată anglo-americanilor că românii au luat decizia, lichidează elitele românești și cultura organică a Țării. Până în 1946, existau deja 2000 de titluri și autori interziși .
Războiul cultural începe în România prin arestările din 1946, când unii dintre cei mai capabili specialiști guvernamentali au fost arestați.
Este urmat de 1948 – actul masiv de interzicere a libertății cuvântului scris, deodată cu primul val masiv de arestări – când cei mai capabili dintre studenți au fost arestați într-o singură noapte (circa 15000) . Pe parcursul anilor de tiranie bolșevică, arestările au cuprins 2 milioane de persoane– unu din nouă români fiind arestați, dintre care 15% au fost lichidați prin împușcare, tortură și diverse tehnici de exterminare de către agentura sovietică din România sub numele de Securitate (înființată în 1948) .
Cultura anulării ia avânt deosebit în iunie 1948, odată cu apariția „Publicații interzise până la 1 mai 1948”, în care erau enumerate 8000 de titluri, la care, ulterior, s-au adăugat alte 2000 . Trebuie precizat că titlurile interzise priveau și persoana autorilor, care urmau să fie arestați și lichidați, în cel mai bun caz condamnați la moarte civică, dacă mai erau în viață la 1948, în caz contrar, doar puse sub lacăt operele. 10 mii de personalități/opere interzise constituie, într-adevăr, coloana vertebrală a unui popor. În bună parte, aceasta s-a mutat în Cer, odată cu martirizarea autorilor vii până la 1948. Trebuie precizat că, așa cum autorii în viață au fost aruncați în pușcării, așa au fost arse mare parte din operele lor, nu numai interzise. „Exterminarea istoricilor a fost, după toate semnele, o preocupare specială a regimului politic întemeiat la București în 1944 cu ajutorul tancurilor de ocupație.” Era suficient să te fi ocupat de istoria românilor ca să faci pușcărie. Gh. Brătianu, C.C. Giurescu, V. Papacostea, Sauciuc-Săveanu au fost arestați și, unii dintre ei, precum Gh. Brătianu lichidați (1953).
Colectivizarea din 1949-1962. A avut ca rezultat nu doar comasarea forțată a pământurilor, ci distrugerea etosului țărănesc, lichidarea cele mai sănătoase pături sociale, cea mai antibolșevică structură socială. A fost cea mai amplă operațiune de inginerie socială din România de după 1944 (până la „România educată” de astăzi), derulată prin intimidare, adesea prin mijloace criminale, care a afectat direct 12 milioane de țărani .
Închiderea bisericilor și mânăstirilor. Până în 1960, 63 din 162 mânăstiri au fost închise și transformate în CAP-uri sau demolate , 20% din corpul preoțesc ortodox fiind încarcerat între 1944 și 1964 .
Caracterul etnic străin de neamul românesc al PMR/PCdR, al conducerii guvernului și Securității din perioada lichidării elitelor și a celor mai harnici dintre români îndreptățesc termenul de „război împotriva națiunii române” aplicat ocupației sovietice de după 1944. – în 1944, România avea cel mai mic număr de comuniști raportat la populație din Europa – 0,006%, față de Franța, cu 0,73% sau Ungaria, cu 0,3%. Acest lucru certifică faptul că poporul român nu a avut niciun fel de aderență la comunism și clarifică noțiunea de „comunism românesc” ca fiind irelevantă și manipulatoare.
Concluzii
Modelul cărților și autorilor puși la index a durat până în 1989, fiind reluat de noul regim după 2013.
Astăzi, trăim în frică. Frica de p(l)andemie, de război, de sărăcie. Îndepărtați unii de alții. Pentru că am uitat iubirea. Opusul fricii este jertfa. Iar cel mai apropiat model al jertfei sunt sfinții închisorilor. Cu ajutorul lor vom putea reface Țara-comunitate-de-iubire și deci, o națiune cu destin, nu în voia vânturilor.
Problema, astăzi, este că această priveliște-jertfă ca mărturie colectivă, conștiința martiriului Sfinților Închisorilor tinde să fie obliterată de către reeducarea la scară fără precedent a întregului tineret, un proces mult mai amplu decât Fenomenul Pitești. Și-atunci, va rămâne doar veghea generațiilor care îi mai au în minte și veghea sfinților, din Cer.
Sfinții închisorilor trebuie să constituie model la trezvie – la unitatea dintre gând, faptă prin rugăciune permanentă, războiul minții pentru pacea inimii.
Din dezastrul României educate – cel mai mare proces de spălare a creierului și de inversare a valorilor, de dezumanizare prin care a trecut România vreodată, nu se poate ieși decât urmând întocmai învățătura hristică: „acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post.” (Matei 17, 21). Câți dintre noi mai postim?
Referințe:
Ilie Bădescu, Mihai Ungheanu, „Encilopedia valorilor reprimate. Războiul împotriva culturii române (1944-1999), vol. I și II, ed. Pro Humanitate, București, 2000.
Radu Baltasiu, Mihai Ungheanu, „Fractured modernities. Elites, Romania and «Europe», Bucharest University Press, 2014
Mihai Ungheanu, „Holocaustul culturii române”, Ed. DBH, București, 1999
Ministerul Sănătăţii a emis un comunicat de presă în care statuează în termeni categorici că „vaccinarea nu este şi nu va deveni obligatorie”. Ministerul Sănătăţii nu vorbeşte însă despre adoptarea iminentă a unor măsuri birocratice prin care cetăţenii români vor fi în mod obligatoriu „încurajaţi” să se lase vaccinaţi. „Încurajările” urmează să fie într-atât de convingătoare încât să poată produce un prag minim de 95% şeptel înţepat.
Cum arată „încurajările” statului?
Planul de acţiuni propus spre adoptare conţine o sumă de demersuri administrative obligatorii, cu costuri de timp şi energie variabile, funcţie de îndărătnicia subiecţilor: participarea la activităţi de informare, explicare şi intervievare individuală cu privire la subiectul vaccinării.
Poate urma sancţionarea neparticipării fie prin amendă contravenţională, fie prin extinderea obligaţiilor de informare pentru părintele care „este neglijent” în privinţa exercitării de către minori a dreptului la protejarea sănătăţii prin vaccinare. Devine logic că acest tip de neglijenţă poate fi înlăturat prin parcurgerea unor demersuri suplimentare de informare (cursuri de educaţie parentală) privitor la drepturile copiilor şi, mai ales, cu privire la prevenirea riscului de separare a familiei.
În măsura în care părinţii nu sunt receptivi la demersurile autorităţilor, instanţa poate desemna temporar un curator care să exercite în locul părinţilor dreptul minorului de a „beneficia” de protejarea sănătăţii prin vaccinare. Dacă atitudinea părinţilor denotă un risc apreciabil cu privire la dezvoltarea fizică şi psihică ulterioară a minorului ori un risc faţă de eficienta sa integrare socială şi participare la viaţa economică sau culturală, instanţa poate dispune luarea unor măsuri suplimentare de protecţie a minorilor aflaţi în grija şi creşterea părinţilor necooperanţi.
Totodată, declararea birocratică a riscului de epidemie locală sau naţională conduce la activarea unui set de măsuri punctuale şi diferenţiate în funcţie de statutul vaccinal în scopul „protejării sănătăţii” minorilor. Astfel de măsuri pot include împiedicarea participării la cursuri şcolare, la activităţi sportive sau culturale, la activităţi extracuriculare sau de socializare.
Totodată, pot fi adoptate măsuri de limitare a serviciilor publice sau ale celor economice de care pot beneficia cetăţenii nevaccinaţi sau poate fi restrânsă aria interacţiunilor sociale în funcţie de pericolul pe care statul îl prezumă a exista pentru sănătatea minorilor sau adulţilor nevaccinaţi.
Ce sunt costurile de abraziune socială?
Conceptele de „Friction costs” şi de „nudging” se referă la introducerea concretă sau la sugerarea unui risc de suportare a unor costuri materiale sau emoţionale, precum şi costuri de timp şi de energie, pentru a favoriza o conduită socială în raport de o alta pe care statul o consideră legală dar indezirabilă. Cu alte cuvinte, statul este interesat să crească procentul celor care adoptă o decizie, în opoziţie cu alta alternativă, prin ataşarea în rândul consecinţelor directe sau indirecte a unor costuri care să cântărească suficient de mult încât procentul să tindă spre unanimitate (~95%).
Termenul de costuri este unul înşelător deoarece de cele mai multe ori intervenţia statului vizează mai mult crearea de angoase bazate pe aversiunea faţă de pierdere (eng.FOMO). De pildă, numeroase studii sociologice au demonstrat că producerea de pierderi materiale directe ancorează şi fidelizează populaţia faţă de opţiunea deja exprimată. De pildă, plata unei amenzi contravenţionale (o singură dată) pentru neparticiparea la „informarea obligatorie despre beneficiile vaccinării” poate reprezenta pentru o categorie largă de cetăţeni un cost acceptabil şi asumat, care devine definitoriu pentru conduita socială viitoare. Din acest motiv, regula este că se evită impunerea unor obligaţii directe şi explicite care să atragă sancţiuni directe, se evită producerea de martiri politici şi de legitimarea conduitei contrariene prin persecutare nejustificată.
Opţiunea de bază este reglementarea unui statut de inferioritate sau de discriminare de facto, speculând limitele capacităţii administrative sau limitele de asigurare a serviciului public. Spre exemplificare, toţi cei care am refuzat primirea cardului electronic de sănătate am fost nevoiţi să ne deplasăm la fiecare trei luni în municipiul centru de judeţ pentru a sta la coadă la CJAS în vederea depunerii cererilor pentru eliberarea adeverinţei de asigurat, în vreme ce pentru cei care au acceptat cardul de sănătate nu au existat costuri corespondente. De asemenea, în timpul pandemiei cei vaccinaţi au avut dreptul de a merge la restaurant, la spectacole sau competiţii sportive, spre deosebire de persoanele nevaccinate care au avut dreptul de a intra doar în magazinele alimentare.
Prin edificarea unui statut de inferioritate, aparent justificat de penuria/deficitul de resurse şi de politica de prioritizare a resurselor publice existente, se pot obţine procentaje de conformare mult mai ridicate decât prin impunerea unor obligaţii directe.
Dreptul de a spune nu
Când este legitim refuzul de a mă lăsa vaccinat? Statul poate reglementa o recunoaştere calificată a dreptului de a refuza vaccinarea, recunoaştere calificată ce operează doar la momentul îndeplinirii unor condiţii.
De pildă, statul spune că vaccinarea nu va deveni obligatorie şi că recunoaşte dreptul de a refuza suportarea unei proceduri medicale. Însă refuzarea procedurii medicale este legală şi valabilă doar după îndeplinirea condiţiilor prealabile: participare la procedura birocratică „de încurajare” care implică suportarea statutului de inferioritate, acceptarea costurilor emoţionale (frustrări, umilinţe, temeri, nesiguranţă), acceptarea costurilor materiale, costurilor de timp şi de energie. Până la îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege, statul consideră că refuzul este neconform şi că nu produce efect.
De altfel, principalul obiectiv al statului este să înlăture situaţiile în care cetăţenii pot să spună „NU”. Activitatea de reglementare vizează cu prioritate identificarea situaţiilor în care cetăţenii pot opune cu costuri reduse răspunsul NU faţă de iniţiativele şi intenţiile statului. Statul nu este interesat să excludă cu totul posibilitatea opoziţiei, ci să îi ataşeze acesteia costuri de exercitare şi asumare care sunt nesustenabile.
În esenţă, Strategia Naţională de Vaccinare urmăreşte restrângerea substanţială (~95%) a dreptului de a spune nu, fără a-l elimina cu totul. Că este o problemă de restrângere a libertăţii de expresie o dovedeşte şi cenzura vădită a disidenţilor, pe toate platformele de socializare (inclusiv TikTok).
Costul acceptării
Costul acceptării necondiţionate a politicilor statului român a devenit nejustificat de mare. Pandemia a adus cu sine o optică anti-umană a statului, una care nu mai recunoaşte drepturile naturale ale omului, una care relativizează toate drepturile fundamentale şi inalienabile ale individului şi colectivităţilor. Practica politică şi a instanţelor de judecată s-a reorientat în sensul interpretării şi justificării situaţiilor excepţionale de restrângere a drepturilor şi în sensul înstăpânirii statului asupra cetăţenilor.
Costul acceptării Strategiei Naţionale de Vaccinare se prefigurează a fi unul excesiv de mare. Un indiciu relevant este minciuna cinică vehiculată de autorităţi care nu exclud reglementarea unor constrângeri deosebit de oneroase şi de degradante (vezi Plx.nr.399/2017) atunci când asigură publicul că vaccinarea nu va fi obligatorie. Nu direct, dar va fi inevitabilă, indispensabilă şi morţiş „benefică” şi „responsabilă”.
Cei care refuză acest cost, o pot face mâine, 17.08.2023, participând la protestul din faţa Ministerului Sănătăţii, de la ora 11:00.
Prin capturarea şi continua distragere a atenţiei sale, prin inhibarea instinctului de conservare, prin contrafacerea conversaţiei publice şi prin dezarmare morală, prin deposedare de ideal şi prin falsificarea ideii de bine colectiv, poporul român a revenit la un nivel de aservire şi de înrobire specific antichităţii sau evului mediu.
Aceasta nu(!) este o stare naturală de slăbiciune sau o degenerescenţă care a intervenit în mod firesc de pe urma relei noastre vieţuiri lumeşti şi duhovniceşti, ci reprezintă rezultatul unui tip de agresiune pe care nu vrem sau nu reuşim să-l înţelegem.
Sunt de vină păcatele noastre?
Nu, nu sunt! În mediul naţionalist şi religios se consideră că din pricina scăderilor noastre individuale se produce un efect cumulativ care determină o viaţă colectivă înrobitoare. Se crede că din pricina păcatului individual suferă întreaga colectivitate şi, pe cale de consecinţă, soluţia vine dintr-o preschimbare a propriei vieţi care să scaleze apoi pe orizontală, printr-o contagiune sfinţitoare ce ar determina şi un nou discernământ colectiv şi noi soluţii politice.
Consider că acest mod de a privi lucrurile este o foarte mare înşelare. Admit că suma păcatelor noastre individuale poartă o oarecare greutate, dar am convingerea vie că toate păcatele noastre însumate nu sunt nici pe departe determinante pentru înrobirea în care am fost aduşi. Admit că fără despătimire nimic nu are rost, dar de una singură despătimirea individuală nu ajută.
Cred că soluţia politică în care a fost înţărcuit poporul român, instituţiile şi funcţionarea acestora sub autoritatea statului, sunt intenţionat vătămătoare şi destabilizatoare, fiind proiectate anume pentru ca poporul să se manifeste exclusiv ca o populaţie, ca o masă de indivizi fără năzuinţe, legături şi afinităţi specifice.
Cine e de vină pentru spitalul nefuncţional?
Dacă am accepta teza dominantă am pune carul în faţa boilor. Sunt oare de vină cei bolnavi pentru faptul că instituţia spitalicească este destinată să menţină şi să acutizeze boala, să producă dependenţă de produse farmacologice, de tratamente vătămătoare, de etiologii falsificate şi mincinoase? Sunt cei bolnavi vinovaţi ca spitalul descrie boala ca stare de sănătate?
Este oare înţelept să aşteptăm ca mai întâi să ne venim în sine şi să nu mai existe bolnavi pentru ca mai apoi să construim un spital funcţional, eficace? De ce atunci propunem desăvârşirea personală ca soluţie pentru deficienţe sistemice care alterează mecanismul social al funcţionării colectivităţilor noastre? Oare nu cumva pentru că ne-am obişnuit să opunem viclean despătimirea oricărui început de împreună-lucrare? Oare nu auzim prea des: mai întâi să ne sfinţim fiecare în parte, mai întâi să ne vindecăm de păcat şi abia apoi să căutăm soluţii politice?
Cum arată boala?
Poporul român nu se manifestă ca civilizaţie distinctă, ca popor liber, ci este în mod continuu readus în poziţii de subordonare politică, economică şi cultural-ideologică faţă de structuri de putere străine, faţă de popoare dominante. Acestă stare de fapt ne mutilează şi ne menţine într-o continuă confuzie şi într-un neîntrerupt dezechilibru istoric. Singurul proiect politic la care se lucrează neobosit este neîmplinirea continuă în tot şi în toate, traiul în neadevăr, în proiecţii din viitor şi în realităţi artificiale.
Ni se interzice metrica succesului cu care alte popoare îşi măsoară evoluţia şi ni se incumbă un mod strâmb de a ne înţelege starea noastră de bine. Staţi liniştiţi la locurile voastre şi primiţi ca locurile voastre să fie cele pe care vi le stabilim şi descriem noi, prin vocea mai marilor voştri.
Ce ne spun mai marii noştri?
Că pentru poporul român nu există alternativă la civilizaţia occidentală, că despuirea economică reprezintă traseu de dezvoltare, că impunerea concepţiilor sataniste despre sexualitate şi identitate reprezintă evoluţie socială, că susţinerea războiul este calea spre pace, că ascunderea sub masa unui stăpân este mai sigură decât negocierea demnă cu adversarii, că discuţiile oportune sunt doar cele îngăduite de cadrajul ideologic dominant iar orice altă opinie este fakenews.
Mai ales ne spun că România nu are duşmani (alţii decât Rusia, desigur). Duşmanul nu are voie a fi numit iar ca să nu îl vădim deschis, atunci nici despre interesele noastre legitime nu are rost să vorbim. Iar dacă de interese naţionale nu e loc, apoi nici angajarea autentică a unui ideal colectiv nu mai e binevenită.
Ştim că „duşman este doar mai binele” şi sub jugul acestei lozici ni se cuvine să vieţuim de-a pururi.
Cum suntem subjugaţi?
a) Prin falsificare şi prin înfricoşare. b) Prin consolidarea puterii stăpânilor.
Prin înfricoşare faţă de liberare, înfricoşare faţă de rostirea adevărului, înfricoşare faţă de suferinţă fizică sau morală, înfricoşare faţă de schimbare şi de pierdere, înfricoşare faţă de ridiculizare şi marginalizare, înfricoşare faţă de împreună-lucrare, înfricoşare faţă de nereuşită şi înfrângere.
Prin consolidarea mediatică a naraţiunii dominante, prin consolidarea explicaţiilor totalizante, prin consolidarea practicii de penalizare a disidenţei, prin consolidarea autorităţii formale şi informale, prin consolidarea controlului instituţional asupra mediului economic şi social, prin consolidarea ascendentului moral, prin consolidarea capacităţilor tehnologice de supraveghere şi control, prin consolidarea şi diversificarea instrumentarului coercitiv.
Care sunt falsele soluţii?
Sunt soluţii politice care îşi revendică şi fac neobrăzat paradă de filiaţia securistă, masonică, europenistă, pro-evreiască. Cele care fac critica din interiorul sistemului, prin instrumentarul argumentativ pus la dispoziţie de stăpâni, reformiştii cuminţi, tehnocraţii harnici, experţii validaţi şi confirmaţi profesional de către autorităţi compromise.
Sunt soluţiile care propun construcţii noi, de la zero, cu oameni curaţi, cu idei înnoitoare, cu rupturi faţă de ce s-a făcut până acum. Soluţii radicale plecând de la adevăruri parţiale, pe baza unor explicaţii invalide, uitând lecţiile nereuşitelor trecute.
Sunt cei care propun soluţii fără a indica în mod just şi convingător duşmanul. Sunt dintre cei care nici nu vor să recunoască faptul că noi ca popor avem duşmani sau că avem alt duşman decât cel spre care ne este împinsă atenţia şi energia.
Care sunt soluţiile autentice?
Soluţiile sunt convertirea şi organizarea. Convertirea la convingerile şi adevărurile primare şi organizarea politică funcţie de resursele existente şi de obiectivul propus.
Procesul de convertire este de departe cel mai dificil întrucât presupune o rupere voluntară de rutina familială şi de cea socială, precum şi de zona intelectuală de confort împotriva inerţiei care ne este indusă. Cât timp concluzia principală este că individual ne este mai bine decât dacă ne-am angaja într-un efort de slujire sau jertfire pentru aproapele şi pentru popor vom rămâne cimentaţi în neputinţă.
Convertirea este ceva mai mult decât achiesarea la o idee, admiterea punctuală a unor realităţi verificabile factual sau recunoaşterea unor cauzalităţi incorecte politic. Convertirea presupune un angajament intim şi suficient sieşi de a acţiona în sensul îndreptării sau îndepărtării vătămărilor pe care ni le produce duşmanul.
Cum ne organizăm?
Căutându-ne şi anunţându-ne intenţiile. Dând semn, ieşind în faţă. Angajându-ne şi sărind în ajutor. Sfătuindu-ne şi răbdându-ne. Pregătindu-ne şi înţelegându-ne.
Nu e uşor lucru, dar e frumos şi este necesar. Nicio emancipare şi nicio liberare nu sunt de conceput altminteri.
Partidul A.U.R. primeşte o lovitură năucitoare din partea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie (P.Î.C.C.J.), care anunţă începerea urmăririi penale cu privire la fapta (in rem) emiterii comunicatului din 03 ianuarie 2022, cu următorul titlu şi conţinut:
Experimentele ideologice asupra copiilor din România trebuie să înceteze!
Alianța pentru Unirea Românilor (AUR) solicită ministrului Educației, Sorin Cîmpeanu, includerea Limbii Române, a Istoriei și a Limbii Engleze în lista disciplinelor pentru care se vor organiza concursuri naționale (Olimpiade) în anul școlar 2021 – 2022 și în toți anii care vor urma.
„Aș vrea să cred că eliminarea Limbii române și a Istoriei din cadrul olimpiadelor școlare este doar o scăpare, o regretabilă eroare, și nu rezultatul unei acțiuni conștiente la nivelul Ministerului Educației. Eliminarea acestor materii din sistemul competițiilor școlare naționale se datorează ori incompetenței, ori unei intenții malefice de eliminare pas cu pas a identității naționale ca pilon de formare a viitorilor cetățeni ai României. Indiferent de explicație, cineva trebuie să plătească pentru acest pas greșit”, a declarat deputatul George Simion, co-președinte AUR.
„Dacă Ministerul Educației din România nu se mai ocupă de formarea tinerelor generații pe reperele fundamentale ale culturii și spiritualității românești, atunci mai bine îi schimbăm denumirea în Ministerul Reeducării Populației pentru Piața Globală, ca să știm exact cum stăm. E o glumă amară și sper ca acest lucru să nu se întâmple niciodată. Solicit ministrului Sorin Cîmpeanu și tuturor funcționarilor din Ministerul Educației din România să-și facă datoria față de poporul român. Misiunea acestui minister este să se asigure că sistemul de învățământ din România formează viitori cetățeni ai țării, conștienți de identitatea, cultura și spiritualitatea noastră națională”, a subliniat senatorul Claudiu Târziu, co-președinte AUR.
Alianța pentru Unirea Românilor atrage atenția asupra faptului că, în ultimii ani, se constată o acțiune sistematică de subminare a calității învățământului din România prin ridicarea la rangul de „materii” a unor teme minore sau care pot face obiectul unor simple lecții în cadrul materiilor existente (ex. educație sexuală, istoria Holocaustului, etc.), în paralel cu reducerea importanței acordate materiilor fundamentale pentru formarea noilor generații: științele exacte, Limba și literatura română, Istoria națională.
Experimentele ideologice asupra copiilor din România trebuie să înceteze! Adevărata educație este educația clasică, cea care formează cetățeni conștienți de drepturile și responsabilitățile lor, de cultura, istoria și originile lor.
Din corpul acestui text ce vizează subiectul experimentelor ideologice asupra elevilor şi a concursurilor/olimpiadelor şcolare naţionale, presa mainstream a ales să extragă doar penultimul paragraf, încadrându-l ca fiind „un demers de minimalizare a Holocaustului” , faptă pedepsită de art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 31/2002 privind interzicerea organizațiilor, simbolurilor și faptelor cu caracter fascist, legionar, rasist sau xenofob și a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârșirea unor infracțiuni de genocid contra umanității și de crime de război.
Scoaterea din context este indiscutabilă, căci nu Holocaustul ca fenomen istoric a fost minimalizat ci a fost exprimată opinia potrivit căreia studierea obligatorie a materiei Istoria Holocaustului de către elevii români reprezintă o subminare a calităţii învăţământului din România, prin aceea că reprezintă o temă de importanţă minoră faţă de alte domenii curiculare. În paranteză fiind spus, eu consider că această temă a încetat să fie minoră în clipa în care legea a fost adoptată, devenind o agresiune făţişă şi, pe cale de consecinţă, nu minoră. Este însă fără îndoială faptul că reforma educaţiei, calitatea învăţământului, mersul acestui serviciu public, sunt chestiuni legitime ale discursului politic pluralist în raport de care partidul AUR este îndreptăţit să-şi expună opinia, doctrina, obiectivele.
Pe acest cadraj mediatic strâmb s-au pronunţat apoi, cu vehemenţă, o sumedenie de „directori de opinie” scandalizaţi de abordarea neconformă a comunicatului AUR. Nu doar neconformă ci, potrivit unei reacţii a ambasadorului statului Israel, una care „se încadrează în definiția negării Holocaustului emisă de Alianța Internațională pentru Memoria Holocaustului (IHRA), aceeași instituție care a adoptat definiția antisemitismului în timpul președinției române” . Anterior, Institutul Elie Wiesel semnala într-un comunicat faptul că „antisemitismul partidului AUR recidivează” şi nota faptul că „a nega Holocaustul este o expresie clară de a nega democrația” .
Cu excepţia unei reacţii de solidarizare din partea partidului PNŢCD, care a denunţat pe facebook prin vocea preşedintelui Aurelian Pavelescu maniera furtivă prin care se încearcă expulzarea partidului AUR de pe scena politică, reacţie care a fost apoi retrasă de pe profilul public şi înlocuită cu una „corectă” , nu au existat voci publice care să denunţe maniera frauduloasă în care partidul şi membrii AUR sunt calomniaţi şi delegitimaţi politic.
Contextul în care survine comunicatul PÎCCJ, prin care este validată şi oficializată mediatic naraţiunea sus-descrisă, în momentul cel mai nefavorabil, marchează un punct fără întoarcere în evoluţia publică a partidului AUR.
Chiar dacă lucrurile sunt discutabile sub aspect juridic şi procesual penal, politic vorbind comunicatul de astăzi îngroapă orice perspectivă de validare internaţională de pe poziţii de egalitate şi orice aşteptare rezonabilă că partidul AUR va fi, vreodată, cooptat la guvernare.
Tot politic vorbind, înlătură şansa partidului AUR de a se poziţiona în fruntea unei alianţe suveraniste care să încerce să obţină 51% din mandate, obiectiv care oricum este nerezonabil de optimist. Traiectoria tristă şi previzibilă, din acest moment, este cea a unei opoziţii de coloratură, de 5-8% electorat, aşa-zis „extremist” .
Va creşte, fără îndoială, presiunea pe capacitatea partidului de a recruta resursă umană de bună calitate, în perspectiva necesităţii profesionalizării politice şi a identificării persoanelor capabile să ocupe funcţii de responsabilitate administrativă şi executivă. Un astfel de stigmat, oficializat astăzi de PÎCCJ, va reprezenta pe de o parte o barieră semnificativă pentru adeziunea la partidul AUR şi, pe de altă parte, o chemare inoportună pentru elementele de electorat care chiar revendică un set de convingeri compromise politic.
Din acest moment politic aş crede că se deschid trei linii de acţiune, părere pe care mi-o exprim „pe persoană fizică” , de simplu membru de partid:
1. Reconfigurarea campaniei de suspendare a preşedintelui Klaus Iohannis ca fiind motivată, înainte de orice altceva, de intenţia străvezie a întregului sistem politic de izolare/interzicere/desfiinţare a partidului A.U.R., preşedintele Klaus Iohannis fiind debitorul culpabil al datoriei de garantare a ordinii constituţionale.
Consider că este crucial ca reacţia partidului faţă de comunicatul P.Î.C.C.J., conducători şi bază, să nu se gripeze în polemica antisemită, contribuind la validarea suplimentară, internă, a acuzaţiilor frauduloase ci să îşi revendice pentru forurile interne şi pentru cele externe care i-au rămas favorabile semnificaţia sa autentică: aceea de atac politic fraudulos realizat pentru a delegitima iniţiativa de suspendare a preşedintelui Klaus Iohannis. Trebuie repetat oricând/oricât următoarele: comunicatul partidului A.U.R. din 03 ianuarie 2022 nu a vizat minimalizarea Holocaustului, iar interpretarea contrară, falsă, care a condus la sesizarea parchetului, reprezintă un pretext străveziu şi necinstit prin care se doreşte lichidarea politică a acestui partid.
2. Reafirmarea Libertăţii ca pilon doctrinar esenţial al Partidului A.U.R., principiu care vizează înainte de toate libertatea cuvântului şi a convingerilor, potrivit art. 10 din Constituţie. În acest context, este limpede că dispoziţiile OUG nr. 31/2002 sunt deficitare constituţional, sunt lipsite de previzibilitate şi pot fi instrumentate, în mod nepermis, pentru a restrânge şi denatura câmpul legitim de acţiune politică, sens în care se impune abrogarea acestor dispoziţii normative.
Orice act procesual penal îndeplinit cu privire la prezenta sesizare din oficiu a P.Î.C.C.J. trebuie atacat în semnificaţia sa ilegitimă, respectiv în aceea că este ocazionat de aplicarea unor dispoziţii neconstituţionale. Prin deschiderea cercetărilor in rem faţă de un partid politic ce acţionează legitim, chiar dacă antipatic puterii oficiale, se reactualizează tema legislaţiei „anti-legionare”, contextul politic al adoptării acesteia, scopul vizat de respectiva Ordonanţă şi denaturarea scopurilor urmărite. Acestă piesă legislativă, adoptată pe sub masă la iniţiativa interesată a lui Crin Antonescu, nu doar că, printre altele, împiedică cinstirea Sfinţilor Închisorilor şi a eroilor noştri, dar se dovedeşte mijloc nepermis de sabotare a activităţii politice pluraliste.
Rămâne deschis aprecierii de oportunitate politică dacă această chestiune poate fi supusă unui referendum, ori măcar pretinsă ca atare, eventual unuia organizat simultan cu cel care vizează demiterea preşedintelui Klaus Iohannis.
3. Formalizarea participării la acţiuni civice şi conlucrarea cu societatea civilă aliată. Izolarea politică a partidului A.U.R. provocată de comunicatul P.Î.Î.C.J. este de o cu totul altă factură decât cea manifestată până acum, oricât de împovărătoare şi nedreaptă ar fi părut celor din prima linie. Consfinţirea politică a caracterului antisemit, prin „minimalizarea Holocaustului”, reprezintă un stigmat zdrobitor, irecuperabil în termenii momentului.
Partidul A.U.R. este obligat din clipa aceasta să îşi procure legitimitatea politică exclusiv de la poporul român şi are deschise în acest scop două căi: cea a populismului şi cea a specializării civice. Fiind limpede oricui ce presupune populismul şi ce pericole aduce, nu voi insista în această privinţă. Soluţia ce vizează specializarea civică a partidului presupune să se facă efectiv vehiculul parlamentar al tuturor iniţiativelor civice formalizate minimal şi care corespund doctrinar pilonilor ideologici ai partidului.
Dacă în politica mainstream partidele legitimează şi validează o sumă de O.N.G.-uri cliente, de sus în jos, de la înălţimea autorităţii şi demnităţii funcţiei şi a resurselor publice, partidul A.U.R. va fi obligat să lucreze politic ca slujitor nemijlocit al iniţiativelor cetăţeneşti formalizate minimal. Dacă s-ar menţine discursul politic mainstream, similar celui al U.S.R. din acest moment, partidul A.U.R. ar eşua în poziţionări principial corecte, dar cu efect de compromitere a propriilor poziţii. Pericolul este cel al populismului demagogic, fără acoperire.
Conlucrarea cu societatea civilă aliată presupune deschiderea şi manifestarea proactivă a intenţiei de participare, ca partener public, la oricare activitate civică, fie că vorbim de conferinţe şi dezbateri online, de spectacole în mediu alternativ, de proteste de stradă, colocvii, campanii de informare/conştientizare, şedinţe ale asociaţiilor de părinţi, de pacienţi, de şomeri, ale diferitelor asociaţii profesionale ş.a.m.d.
Dacă activitatea curentă a partidelor politice mainstream presupune filtrarea voluptorie a solicitărilor venite din societatea civilă, cred că izolarea politică cu care partidul AUR se va confrunta de aici înainte obligă la demersuri de sens invers, de transformare a partidului într-o… mişcare populară. Autentic populară, cu perspectivă de dezvoltare la firul ierbii pentru următoarele două mandate, chiar dincolo de 2032, iar nu populistă.
Rămâne de văzut dacă acest mod de a privi lucrurile este consonant cu hotărârile luate la vârf, de conducerea partidului şi de forţele de care aceasta ascultă, şi dacă partidul A.U.R. are resursele umane şi materiale pentru un asemenea efort. În caz contrar, riscă să se menţină pe scena publică sub forma unui simplu honey pot naţionalist, recipient politic neputincios pentru interesele unei categorii sociale marginalizată în propria ţară, ipoteză care este de netolerat.
Un eveniment grav s-a petrecut astăzi la vama Albiţa cu Republica Moldova, acolo unde Iurie Roşca, jurnalist, fost politician şi cunoscut intelectual public, a aflat că a primit o interdicţie de intrare pe teritoriul ţării noastre.
Cine este Iurie Roşca?
A îndeplinit, vreme de mai mulți ani, funcția de președinte al Partidului Popular Creștin Democrat din Republica Moldova. A fost vicepreședinte al Parlamentul Republicii Moldova între 1998-2001 și 2005-2009; și viceprim-ministru al Republicii Moldova (iunie – septembrie 2009).
Cei care urmăresc scena politică de mai mulţi ani îl cunosc pe Iurie Roşca în calitatea sa de fost politician unionist, dar care astăzi este considerat „trădător” întrucât în anul 2005, împreună cu 10 deputaţi din gruparea sa politică, a votat pentru venirea la putere a lui Vladimir Voronin. A părăsit politica în anul 2009, rămânând activ în calitate de intelectual public.
De ce nu (ne?) place Iurie Roşca?
În anul 2017 a lansat la Bucureşti cărţile scrise de Alexandr Dughin, pe care le-a tradus şi publicat în Republica Moldova şi difuzat în România. Situl G4media îl numeşte „şeful de facto” al sputnik.md, iar situl podul.ro aparent aparţinând SRI, îi realizează un rechizitoriu necruţător şi, prin urmare, necredibil.
Printre rânduri, eu înţeleg că Iurie Roşca nu e atât „trădător” pentru că a asigurat un vot politic la un anumit moment al anului 2005 (sunt trădări mult mai grave în istoria politicii basarabene), cât pare că a trădat încrederea Serviciului Român de Informaţii, dezertând la ruşi; asta, dacă nu a fost la ruşi de la bun început, lucru pe care eu unul nu îl găsesc credibil, dar nici nu-l pot exclude.
De ce crede Iurie Roşca că a fost interzis?
Cert este că, dată fiind situaţia politică de pe ambele maluri ale Prutului, în care „afilierile” sunt subiect de paradă, este greu de crezut că un moment de „trădare” din anul 2005 a condus la declararea sa ca persona non-grata, acum. Nici faptul că l-a publicat pe Alexandr Dughin, un intelectual rus complet lipsit de flerul necesar pentru a se impune în atenţia publicului interesat, nu ar putea reprezenta un motiv suficient.
Nici argumentul lui Iurie Roşca însuşi, referitor la ultimul său volum „Interesul Naţional ca Modus Vivendi” apărut în anul 2020, volum ce reuneşte editoriale publicate în presa scrisă, nu pare a avea greutatea necesară să atragă acest tip de sancţiune. Dacă ar fi aşa, pentru identitate de raţiune, am interzice intrarea în România a jumătate de Ungarie.
Ce zice presa noastră?
Mai adăugăm faptul că presa românăminte cu privire la motivul interdicţiei, susţinându-se la unison (aspect relevant în sine) faptul că Iurie Roşca „nu deţine documentaţia necesară pentru a justifica scopul şi condiţiile de şedere”, prevăzut la lit.E). Însă, din documentele publicate reiese clar că Refuzul a fost emis pentru motivul de la punctul H) Este o persoană care a fost dată în consemn în scopul refuzului intrării. O astfel de (lipsă de) motivare este ofensatoare în sine şi este ea însăşi o sancţiune.
Ce zic politicienii?
Până la momentul redactării acestui text, singurii care s-au pronunţat pe acest subiect au fost reprezentanţii partidului AUR, prin vocea vicepreşedinţilor Dorin Lulea şi a lui Valeriu Munteanu, ambii jubilând şi cerând ca interdicţia să fie pronunţată „pe vecie”. Însă această poziţie nu este una de noutate. Dacă unui român cu ale cărui convingeri nu sunt de acord sunt dispuşi să-i interzică dreptul de a intra în propria ţară, greu de preconizat ce măsuri va lua partidul AUR pentru integrarea deplină în noul stat român a moldovenilor de etnie rusă, ucraineană, găgăuză.
Este evident că politica românească nu are nici cea mai mică disponibilitate de a asigura un climat demn şi propice ideii de reunificare, mizând iarăşi pe conjunctura istorică şi pe caracterul convingător al argumentelor comunicate de forţele de ordine.
Totuşi, ce interzicem?
Cert este că Iurie Roşca are propriile sale convingeri despre neamul românesc, din care face parte! şi pe care îl serveşte după propria conştiinţă, convingeri care par că irită serviciile noastre de informaţii suficient de mult încât să accepte să procedeze precum comuniştii lui Ceauşescu, interzicând intrarea în ţară a unui intelectual care, deşi formal nu are cetăţenie românească, este unul dintre cei mai de seamă români.
Începând cu debutul pandemiei, Iurie Roşca s-a distins ca fiind singurul politician de limbă română care a negat temeiurile de fapt şi de drept ale politicilor sanitare, publicând constant şi consistent pe pagina sa de Facebook (suspendată zilele trecute) vloguri în care tratează chestiunea zilei fără a se feri să vorbească chiar şi despre cele mai cenzurate teze „conspiraţioniste”.
De ce interesează subiectul pe credincioşii ortodocşi?
Poziţia sa este una de factură ortodoxă, surprinzător de tradiţionalistă, mult dincolo de ceea ce găsim în blogosfera ortodoxă mainstream, ecumenistă. Nu se dă în lături a vorbi despre profeţiile părintelui Elpidie, despre cipuri, despre 5G, despre convingerile autentic satanice ale elitelor mondiale ş.a.m.d.
Sunt unele susţineri ale sale la care eu nu ader şi pe care le consider extrem de discutabile şi greu de susţinut, însă asta nu schimbă cu nimic împrejurarea că acestea sunt rostite şi asumate ca atare de către o personalitate din categoria lui Iurie Roşca, al cărui public a devenit din ce în ce mai consistent şi fidel, având vizualizări de ordinul sutelor de mii, pe mai multe platforme online pe care este prezent.
Este sancţionat influencer-ul sau opiniile sale?
De aceea, pare că interdicţia pusă asupra sa vine drept consecinţă nu doar a convingerilor sale politice, care au rămas în plan secund în ultima perioadă şi care ar fi presupus ca astfel de sancţiuni să apară în alte conjuncturi, ci pare că este sancţionat de către statul român un delict de opinie profesat de o personalitate retrasă din prim-planul politic, dar totuşi de prim rang. Iurie Roşca este la acest moment, probabil, cel mai cunoscut influencer creştin ortodox cu un profil unic: intelectual de calibru, politician de calibru, cu notorietate, cu discurs „conspiraţionist” asumat, cu un public consistent.
Ne solidarizăm cu omul sau cu opiniile sale?
Am susţinut cu sume simbolice canalul domnului Iurie Roşca, confesiunile unui optimist creştin. Este evident că sunt solidar cu domnul Iurie Roşca, nu doar împotriva sancţiunii pe care a primit-o ci, în primul rând, pentru activitatea sa de intelectual public. Totodată, pentru că am convingerea că politicienii nu trebuie schimbaţi, ci trebuie convertiţi. Iar primul pas spre ideea de convertire la ideile naţionale şi la ortodoxie, este libertatea convingerilor şi opiniilor proprii.
Or, pare că a fost dispusă o sancţiune pentru un delict de opinie, de convingere profesată public, structurat pe două paliere; paliere pe care ne regăsim întru totul. Primul este cel care contestă fundamentele politicilor cu pretext sanitar care au transformat violent societatea şi condiţia noastră de oameni liberi, iar al doilea este cel care vizează neamul românesc ca entitate distinctă de statul român. De altfel, înregistrarea video de mai sus, în care Iurie Roşca explică ce s-a întâmplat, poartă exact acest titlu: „Statul Român ca dușman al Neamului Românesc”.
Care este obiectul solidarizării?
Evenimentul pe care îl aducem în atenţie este relevant pentru noi întrucât este primul exemplu cunoscut, după anul 1989, când statul român interzice unui (etnic) român să intre pe teritoriul ţării sale. Lipsa cetăţeniei româneşti este complet irelevantă pentru subiectul nostru, dat fiind că acesta se revendică de la calitatea de etnic român şi că întreaga sa activitate şi-a desfăşurat-o în această calitate.
Că această revendicare este considerată inoportună sau dăunătoare de către puterea executivă de facto a statului român, de către serviciile secrete româneşti, aceasta este o chestiune separată. Ar fi şi mai grav dacă această interdicţie ar fi avut girul preşedintelui statului ori a prim-ministrului de la data emiterii interdicţiei, ambele persoane nefiind etnici români.
Prin urmare, obiectul solidarizării noastre constă în recunoaşterea calităţii sale de român şi a caracterului injust al sancţiunii primite.
De ce apare ca fiind injustă interdicţia?
Deşi lista drepturilor fundamentale şi principiilor ignorate/încălcate de stat a crescut exponenţial pe parcursul ultimului an, se pare că acest incident impune, suplimentar, să reafirmăm un (alt!) element fundamental pentru libertatea noastră: Acest teritoriu este doar administrat de statul român, nu îi aparţine.
Proprietatea publică, spaţiul public, nu sunt proprietatea statului român! Statul nu este ţara, statul nu este poporul! Statul român este doar o ficţiune organizatorică a cărei existenţă şi legitimitate este din ce în ce mai greu de justificat din punct de vedere juridic şi politic. Statul nu este curatorul convingerilor şi opiniilor naţionale şi nu are dreptul de a le cenzura sau combate, indiferent de conţinutul acestora. Ideile (dacă!) proaste sunt combătute cu idei bune, nu cu interdicţia de a veni acasă. Este mare păcat că prin această suită de acţiuni statul român se înscrie în tradiţia statului comunist care considera dizidenţa intelectuală o ameninţare la siguranţa naţională.
Un nou motiv de protest?
Invităm pe cei preocupaţi de acest subiect să reflecteze dacă este oportun să fie iniţiate acţiuni de protest, întrucât gravitatea situaţiei transcende persoana domnului Iurie Roşca şi ideile pe care acesta le vehiculează, indiferent de registrul intelectual de care aparţin. Rămâne de văzut ce ordin de prioritate primeşte protestul împotriva acestui nou tip de transgresiune şi cât va cântări acest eveniment în istoria eforturilor noastre pentru reîntregirea ţării.
Întrucât domnul Iurie Roşca este cenzurat, acesta poate fi urmărit pe platforma anti-cenzură Telegram: https://t.me/iurierosca
Stagiul militar va fi pe bază de voluntariat iar MApN urmează să elaboreze în viitorul apropiat condiţiile concrete de aducere la îndeplinire a noii strategii, în scopul lărgirii bazei de recrutare a rezerviştilor. Strategia cuprinde mai multe noutăţi care ţin de modalitatea de (re)organizare şi înzestrare a forţelor noastre militare, însă de interes prioritar pentru cetăţenii de rând este doar reintroducerea stagiului militar activ, probabil pentru o perioadă de un an, în completarea dispoziţiilor legii rezervistului voluntar ce a fost introdusă fără succes în anul 2015.
Ştirea este una îmbucurătoare prin prisma efectelor sociologice pe care o astfel de măsură le-ar putea produce în rândul unui contingent minuscul de tineri, ce s-ar putea arăta interesaţi de o astfel de experienţă după absolvirea studiilor liceale. Numărul celor interesaţi va fi cu siguranţă unul mic, având în vedere faptul că stagiul presupune încadrarea în corpul soldaţilor, nu în cel al ofiţerilor, retribuţia bănească fiind una (probabil) insuficientă pentru a putea compensa lipsa de libertate şi cultura cazonă specifice stagiului militar, incompatibil cu mediul civil în care se dezvoltă tinerii de astăzi.
De altfel, acesta este şi unul din motivele pentru care au fost ratate anterior atât ţintele de recrutare pentru rezerviştii voluntari cât şi cele pentru corpul forţelor pentru operaţiuni speciale, veniturile băneşti fiind nejustificat de mici în raport cu sacrificiile aferente calităţii de militar activ sau celei de rezervist. Faptul că în urma reformelor militare din ultimele două decenii balanţa beneficiilor materiale ale funcţiei militare este complet dezechilibrată în favoarea corpului ofiţeresc şi în defavoarea corpului soldăţesc şi al subofiţerilor/maiştrilor militari, a condus la subţierea periculoasă a bazei de personal în majoritatea unităţilor militare.
Apoi, cultura individualistă dominantă în societatea românească este una dificil de împăcat cu spiritul de corp şi cu gregarizarea soldăţească. Chiar şi în rândul tinerilor mai puţin instruiţi şi de o condiţie socială modestă, care sunt ţinta evidentă a recrutării, individualismul şi spiritul competitiv vizează cu totul alte interese şi obiective sociale/personale decât supunerea necondiţionată faţă de ierarhia militară.
Pentru a da roade, reintroducerea stagiului militar trebuie să fie însoţită de o schimbare minimală a valorilor şi principiilor promovate în societate, de cei aflaţi în funcţii de autoritate formală şi informală, în sensul legitimării autentice a patriotismului şi simţului naţional, nu doar a elementelor sale de recuzită discursivă la momente festive.
Pentru creştinii ortodocşi, mai ales a celor care locuiesc în Moldova, noutatea reintroducerii stagiului militar trebuie să fie avută în vedere pentru a fi promovată, dat fiind că, prin atitudinea anti-sistem generată de un stat pe alocuri anti-românesc şi anti-creştin, manifestarea civică a ortodoxiei s-a decuplat periculos de mult de simţul naţional şi de dragostea de neam şi de ţară. Din nefericire, abundă în rândul nostru argumentele care justifică o atitudine vehement anti-statală, atitudine care se reflectă însă şi cu privire la loialitatea faţă de naţiunea din care facem parte şi faţă de comunităţile noastre.
În special ideea moldovenismului românesc, ca temelie a reconsolidării identităţii regionale şi condiţie a reunificării, are mare nevoie de asumarea voluntară a sacrificiilor aferente stagiului militar, stagiu despre care nădăjduim că-şi va abandona, cât va fi posibil, gravele neajunsuri istorice din sfera abuzului de autoritate, printre multe altele.
Societatea românească are mare nevoie de o (fracţiune de) generaţie de bărbaţi care să păstreze un contact minimal cu ideea de sacrificiu benevol şi disciplinat pentru principii înalte, naţionale, fără să fi fost câştigată (coruptă?) prin privilegiile materiale ori de prestigiu ale funcţiei militare, astfel cum a fost izolată aceasta de societate în ultimii ani. Doar în condiţiile acestea putem spera la o reformare fundamnetală a organizării statale româneşti, înainte ca statul român să se compromită definitiv şi să se auto-distrugă prin abuz de putere şi aservire arbitrară a poporului, în beneficiul neprietenilor.
