Prin capturarea şi continua distragere a atenţiei sale, prin inhibarea instinctului de conservare, prin contrafacerea conversaţiei publice şi prin dezarmare morală, prin deposedare de ideal şi prin falsificarea ideii de bine colectiv, poporul român a revenit la un nivel de aservire şi de înrobire specific antichităţii sau evului mediu.
Aceasta nu(!) este o stare naturală de slăbiciune sau o degenerescenţă care a intervenit în mod firesc de pe urma relei noastre vieţuiri lumeşti şi duhovniceşti, ci reprezintă rezultatul unui tip de agresiune pe care nu vrem sau nu reuşim să-l înţelegem.
Sunt de vină păcatele noastre?
Nu, nu sunt! În mediul naţionalist şi religios se consideră că din pricina scăderilor noastre individuale se produce un efect cumulativ care determină o viaţă colectivă înrobitoare. Se crede că din pricina păcatului individual suferă întreaga colectivitate şi, pe cale de consecinţă, soluţia vine dintr-o preschimbare a propriei vieţi care să scaleze apoi pe orizontală, printr-o contagiune sfinţitoare ce ar determina şi un nou discernământ colectiv şi noi soluţii politice.
Consider că acest mod de a privi lucrurile este o foarte mare înşelare. Admit că suma păcatelor noastre individuale poartă o oarecare greutate, dar am convingerea vie că toate păcatele noastre însumate nu sunt nici pe departe determinante pentru înrobirea în care am fost aduşi. Admit că fără despătimire nimic nu are rost, dar de una singură despătimirea individuală nu ajută.
Cred că soluţia politică în care a fost înţărcuit poporul român, instituţiile şi funcţionarea acestora sub autoritatea statului, sunt intenţionat vătămătoare şi destabilizatoare, fiind proiectate anume pentru ca poporul să se manifeste exclusiv ca o populaţie, ca o masă de indivizi fără năzuinţe, legături şi afinităţi specifice.
Cine e de vină pentru spitalul nefuncţional?
Dacă am accepta teza dominantă am pune carul în faţa boilor. Sunt oare de vină cei bolnavi pentru faptul că instituţia spitalicească este destinată să menţină şi să acutizeze boala, să producă dependenţă de produse farmacologice, de tratamente vătămătoare, de etiologii falsificate şi mincinoase? Sunt cei bolnavi vinovaţi ca spitalul descrie boala ca stare de sănătate?
Este oare înţelept să aşteptăm ca mai întâi să ne venim în sine şi să nu mai existe bolnavi pentru ca mai apoi să construim un spital funcţional, eficace? De ce atunci propunem desăvârşirea personală ca soluţie pentru deficienţe sistemice care alterează mecanismul social al funcţionării colectivităţilor noastre? Oare nu cumva pentru că ne-am obişnuit să opunem viclean despătimirea oricărui început de împreună-lucrare? Oare nu auzim prea des: mai întâi să ne sfinţim fiecare în parte, mai întâi să ne vindecăm de păcat şi abia apoi să căutăm soluţii politice?
Cum arată boala?
Poporul român nu se manifestă ca civilizaţie distinctă, ca popor liber, ci este în mod continuu readus în poziţii de subordonare politică, economică şi cultural-ideologică faţă de structuri de putere străine, faţă de popoare dominante. Acestă stare de fapt ne mutilează şi ne menţine într-o continuă confuzie şi într-un neîntrerupt dezechilibru istoric. Singurul proiect politic la care se lucrează neobosit este neîmplinirea continuă în tot şi în toate, traiul în neadevăr, în proiecţii din viitor şi în realităţi artificiale.
Ni se interzice metrica succesului cu care alte popoare îşi măsoară evoluţia şi ni se incumbă un mod strâmb de a ne înţelege starea noastră de bine. Staţi liniştiţi la locurile voastre şi primiţi ca locurile voastre să fie cele pe care vi le stabilim şi descriem noi, prin vocea mai marilor voştri.
Ce ne spun mai marii noştri?
Că pentru poporul român nu există alternativă la civilizaţia occidentală, că despuirea economică reprezintă traseu de dezvoltare, că impunerea concepţiilor sataniste despre sexualitate şi identitate reprezintă evoluţie socială, că susţinerea războiul este calea spre pace, că ascunderea sub masa unui stăpân este mai sigură decât negocierea demnă cu adversarii, că discuţiile oportune sunt doar cele îngăduite de cadrajul ideologic dominant iar orice altă opinie este fakenews.
Mai ales ne spun că România nu are duşmani (alţii decât Rusia, desigur). Duşmanul nu are voie a fi numit iar ca să nu îl vădim deschis, atunci nici despre interesele noastre legitime nu are rost să vorbim. Iar dacă de interese naţionale nu e loc, apoi nici angajarea autentică a unui ideal colectiv nu mai e binevenită.
Ştim că „duşman este doar mai binele” şi sub jugul acestei lozici ni se cuvine să vieţuim de-a pururi.
Cum suntem subjugaţi?
a) Prin falsificare şi prin înfricoşare. b) Prin consolidarea puterii stăpânilor.
Prin înfricoşare faţă de liberare, înfricoşare faţă de rostirea adevărului, înfricoşare faţă de suferinţă fizică sau morală, înfricoşare faţă de schimbare şi de pierdere, înfricoşare faţă de ridiculizare şi marginalizare, înfricoşare faţă de împreună-lucrare, înfricoşare faţă de nereuşită şi înfrângere.
Prin consolidarea mediatică a naraţiunii dominante, prin consolidarea explicaţiilor totalizante, prin consolidarea practicii de penalizare a disidenţei, prin consolidarea autorităţii formale şi informale, prin consolidarea controlului instituţional asupra mediului economic şi social, prin consolidarea ascendentului moral, prin consolidarea capacităţilor tehnologice de supraveghere şi control, prin consolidarea şi diversificarea instrumentarului coercitiv.
Care sunt falsele soluţii?
Sunt soluţii politice care îşi revendică şi fac neobrăzat paradă de filiaţia securistă, masonică, europenistă, pro-evreiască. Cele care fac critica din interiorul sistemului, prin instrumentarul argumentativ pus la dispoziţie de stăpâni, reformiştii cuminţi, tehnocraţii harnici, experţii validaţi şi confirmaţi profesional de către autorităţi compromise.
Sunt soluţiile care propun construcţii noi, de la zero, cu oameni curaţi, cu idei înnoitoare, cu rupturi faţă de ce s-a făcut până acum. Soluţii radicale plecând de la adevăruri parţiale, pe baza unor explicaţii invalide, uitând lecţiile nereuşitelor trecute.
Sunt cei care propun soluţii fără a indica în mod just şi convingător duşmanul. Sunt dintre cei care nici nu vor să recunoască faptul că noi ca popor avem duşmani sau că avem alt duşman decât cel spre care ne este împinsă atenţia şi energia.
Care sunt soluţiile autentice?
Soluţiile sunt convertirea şi organizarea. Convertirea la convingerile şi adevărurile primare şi organizarea politică funcţie de resursele existente şi de obiectivul propus.
Procesul de convertire este de departe cel mai dificil întrucât presupune o rupere voluntară de rutina familială şi de cea socială, precum şi de zona intelectuală de confort împotriva inerţiei care ne este indusă. Cât timp concluzia principală este că individual ne este mai bine decât dacă ne-am angaja într-un efort de slujire sau jertfire pentru aproapele şi pentru popor vom rămâne cimentaţi în neputinţă.
Convertirea este ceva mai mult decât achiesarea la o idee, admiterea punctuală a unor realităţi verificabile factual sau recunoaşterea unor cauzalităţi incorecte politic. Convertirea presupune un angajament intim şi suficient sieşi de a acţiona în sensul îndreptării sau îndepărtării vătămărilor pe care ni le produce duşmanul.
Cum ne organizăm?
Căutându-ne şi anunţându-ne intenţiile. Dând semn, ieşind în faţă. Angajându-ne şi sărind în ajutor. Sfătuindu-ne şi răbdându-ne. Pregătindu-ne şi înţelegându-ne.
Nu e uşor lucru, dar e frumos şi este necesar. Nicio emancipare şi nicio liberare nu sunt de conceput altminteri.
Partidul A.U.R. primeşte o lovitură năucitoare din partea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie (P.Î.C.C.J.), care anunţă începerea urmăririi penale cu privire la fapta (in rem) emiterii comunicatului din 03 ianuarie 2022, cu următorul titlu şi conţinut:
Experimentele ideologice asupra copiilor din România trebuie să înceteze!
Alianța pentru Unirea Românilor (AUR) solicită ministrului Educației, Sorin Cîmpeanu, includerea Limbii Române, a Istoriei și a Limbii Engleze în lista disciplinelor pentru care se vor organiza concursuri naționale (Olimpiade) în anul școlar 2021 – 2022 și în toți anii care vor urma.
„Aș vrea să cred că eliminarea Limbii române și a Istoriei din cadrul olimpiadelor școlare este doar o scăpare, o regretabilă eroare, și nu rezultatul unei acțiuni conștiente la nivelul Ministerului Educației. Eliminarea acestor materii din sistemul competițiilor școlare naționale se datorează ori incompetenței, ori unei intenții malefice de eliminare pas cu pas a identității naționale ca pilon de formare a viitorilor cetățeni ai României. Indiferent de explicație, cineva trebuie să plătească pentru acest pas greșit”, a declarat deputatul George Simion, co-președinte AUR.
„Dacă Ministerul Educației din România nu se mai ocupă de formarea tinerelor generații pe reperele fundamentale ale culturii și spiritualității românești, atunci mai bine îi schimbăm denumirea în Ministerul Reeducării Populației pentru Piața Globală, ca să știm exact cum stăm. E o glumă amară și sper ca acest lucru să nu se întâmple niciodată. Solicit ministrului Sorin Cîmpeanu și tuturor funcționarilor din Ministerul Educației din România să-și facă datoria față de poporul român. Misiunea acestui minister este să se asigure că sistemul de învățământ din România formează viitori cetățeni ai țării, conștienți de identitatea, cultura și spiritualitatea noastră națională”, a subliniat senatorul Claudiu Târziu, co-președinte AUR.
Alianța pentru Unirea Românilor atrage atenția asupra faptului că, în ultimii ani, se constată o acțiune sistematică de subminare a calității învățământului din România prin ridicarea la rangul de „materii” a unor teme minore sau care pot face obiectul unor simple lecții în cadrul materiilor existente (ex. educație sexuală, istoria Holocaustului, etc.), în paralel cu reducerea importanței acordate materiilor fundamentale pentru formarea noilor generații: științele exacte, Limba și literatura română, Istoria națională.
Experimentele ideologice asupra copiilor din România trebuie să înceteze! Adevărata educație este educația clasică, cea care formează cetățeni conștienți de drepturile și responsabilitățile lor, de cultura, istoria și originile lor.
Din corpul acestui text ce vizează subiectul experimentelor ideologice asupra elevilor şi a concursurilor/olimpiadelor şcolare naţionale, presa mainstream a ales să extragă doar penultimul paragraf, încadrându-l ca fiind „un demers de minimalizare a Holocaustului” , faptă pedepsită de art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 31/2002 privind interzicerea organizațiilor, simbolurilor și faptelor cu caracter fascist, legionar, rasist sau xenofob și a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârșirea unor infracțiuni de genocid contra umanității și de crime de război.
Scoaterea din context este indiscutabilă, căci nu Holocaustul ca fenomen istoric a fost minimalizat ci a fost exprimată opinia potrivit căreia studierea obligatorie a materiei Istoria Holocaustului de către elevii români reprezintă o subminare a calităţii învăţământului din România, prin aceea că reprezintă o temă de importanţă minoră faţă de alte domenii curiculare. În paranteză fiind spus, eu consider că această temă a încetat să fie minoră în clipa în care legea a fost adoptată, devenind o agresiune făţişă şi, pe cale de consecinţă, nu minoră. Este însă fără îndoială faptul că reforma educaţiei, calitatea învăţământului, mersul acestui serviciu public, sunt chestiuni legitime ale discursului politic pluralist în raport de care partidul AUR este îndreptăţit să-şi expună opinia, doctrina, obiectivele.
Pe acest cadraj mediatic strâmb s-au pronunţat apoi, cu vehemenţă, o sumedenie de „directori de opinie” scandalizaţi de abordarea neconformă a comunicatului AUR. Nu doar neconformă ci, potrivit unei reacţii a ambasadorului statului Israel, una care „se încadrează în definiția negării Holocaustului emisă de Alianța Internațională pentru Memoria Holocaustului (IHRA), aceeași instituție care a adoptat definiția antisemitismului în timpul președinției române” . Anterior, Institutul Elie Wiesel semnala într-un comunicat faptul că „antisemitismul partidului AUR recidivează” şi nota faptul că „a nega Holocaustul este o expresie clară de a nega democrația” .
Cu excepţia unei reacţii de solidarizare din partea partidului PNŢCD, care a denunţat pe facebook prin vocea preşedintelui Aurelian Pavelescu maniera furtivă prin care se încearcă expulzarea partidului AUR de pe scena politică, reacţie care a fost apoi retrasă de pe profilul public şi înlocuită cu una „corectă” , nu au existat voci publice care să denunţe maniera frauduloasă în care partidul şi membrii AUR sunt calomniaţi şi delegitimaţi politic.
Contextul în care survine comunicatul PÎCCJ, prin care este validată şi oficializată mediatic naraţiunea sus-descrisă, în momentul cel mai nefavorabil, marchează un punct fără întoarcere în evoluţia publică a partidului AUR.
Chiar dacă lucrurile sunt discutabile sub aspect juridic şi procesual penal, politic vorbind comunicatul de astăzi îngroapă orice perspectivă de validare internaţională de pe poziţii de egalitate şi orice aşteptare rezonabilă că partidul AUR va fi, vreodată, cooptat la guvernare.
Tot politic vorbind, înlătură şansa partidului AUR de a se poziţiona în fruntea unei alianţe suveraniste care să încerce să obţină 51% din mandate, obiectiv care oricum este nerezonabil de optimist. Traiectoria tristă şi previzibilă, din acest moment, este cea a unei opoziţii de coloratură, de 5-8% electorat, aşa-zis „extremist” .
Va creşte, fără îndoială, presiunea pe capacitatea partidului de a recruta resursă umană de bună calitate, în perspectiva necesităţii profesionalizării politice şi a identificării persoanelor capabile să ocupe funcţii de responsabilitate administrativă şi executivă. Un astfel de stigmat, oficializat astăzi de PÎCCJ, va reprezenta pe de o parte o barieră semnificativă pentru adeziunea la partidul AUR şi, pe de altă parte, o chemare inoportună pentru elementele de electorat care chiar revendică un set de convingeri compromise politic.
Din acest moment politic aş crede că se deschid trei linii de acţiune, părere pe care mi-o exprim „pe persoană fizică” , de simplu membru de partid:
1. Reconfigurarea campaniei de suspendare a preşedintelui Klaus Iohannis ca fiind motivată, înainte de orice altceva, de intenţia străvezie a întregului sistem politic de izolare/interzicere/desfiinţare a partidului A.U.R., preşedintele Klaus Iohannis fiind debitorul culpabil al datoriei de garantare a ordinii constituţionale.
Consider că este crucial ca reacţia partidului faţă de comunicatul P.Î.C.C.J., conducători şi bază, să nu se gripeze în polemica antisemită, contribuind la validarea suplimentară, internă, a acuzaţiilor frauduloase ci să îşi revendice pentru forurile interne şi pentru cele externe care i-au rămas favorabile semnificaţia sa autentică: aceea de atac politic fraudulos realizat pentru a delegitima iniţiativa de suspendare a preşedintelui Klaus Iohannis. Trebuie repetat oricând/oricât următoarele: comunicatul partidului A.U.R. din 03 ianuarie 2022 nu a vizat minimalizarea Holocaustului, iar interpretarea contrară, falsă, care a condus la sesizarea parchetului, reprezintă un pretext străveziu şi necinstit prin care se doreşte lichidarea politică a acestui partid.
2. Reafirmarea Libertăţii ca pilon doctrinar esenţial al Partidului A.U.R., principiu care vizează înainte de toate libertatea cuvântului şi a convingerilor, potrivit art. 10 din Constituţie. În acest context, este limpede că dispoziţiile OUG nr. 31/2002 sunt deficitare constituţional, sunt lipsite de previzibilitate şi pot fi instrumentate, în mod nepermis, pentru a restrânge şi denatura câmpul legitim de acţiune politică, sens în care se impune abrogarea acestor dispoziţii normative.
Orice act procesual penal îndeplinit cu privire la prezenta sesizare din oficiu a P.Î.C.C.J. trebuie atacat în semnificaţia sa ilegitimă, respectiv în aceea că este ocazionat de aplicarea unor dispoziţii neconstituţionale. Prin deschiderea cercetărilor in rem faţă de un partid politic ce acţionează legitim, chiar dacă antipatic puterii oficiale, se reactualizează tema legislaţiei „anti-legionare”, contextul politic al adoptării acesteia, scopul vizat de respectiva Ordonanţă şi denaturarea scopurilor urmărite. Acestă piesă legislativă, adoptată pe sub masă la iniţiativa interesată a lui Crin Antonescu, nu doar că, printre altele, împiedică cinstirea Sfinţilor Închisorilor şi a eroilor noştri, dar se dovedeşte mijloc nepermis de sabotare a activităţii politice pluraliste.
Rămâne deschis aprecierii de oportunitate politică dacă această chestiune poate fi supusă unui referendum, ori măcar pretinsă ca atare, eventual unuia organizat simultan cu cel care vizează demiterea preşedintelui Klaus Iohannis.
3. Formalizarea participării la acţiuni civice şi conlucrarea cu societatea civilă aliată. Izolarea politică a partidului A.U.R. provocată de comunicatul P.Î.Î.C.J. este de o cu totul altă factură decât cea manifestată până acum, oricât de împovărătoare şi nedreaptă ar fi părut celor din prima linie. Consfinţirea politică a caracterului antisemit, prin „minimalizarea Holocaustului”, reprezintă un stigmat zdrobitor, irecuperabil în termenii momentului.
Partidul A.U.R. este obligat din clipa aceasta să îşi procure legitimitatea politică exclusiv de la poporul român şi are deschise în acest scop două căi: cea a populismului şi cea a specializării civice. Fiind limpede oricui ce presupune populismul şi ce pericole aduce, nu voi insista în această privinţă. Soluţia ce vizează specializarea civică a partidului presupune să se facă efectiv vehiculul parlamentar al tuturor iniţiativelor civice formalizate minimal şi care corespund doctrinar pilonilor ideologici ai partidului.
Dacă în politica mainstream partidele legitimează şi validează o sumă de O.N.G.-uri cliente, de sus în jos, de la înălţimea autorităţii şi demnităţii funcţiei şi a resurselor publice, partidul A.U.R. va fi obligat să lucreze politic ca slujitor nemijlocit al iniţiativelor cetăţeneşti formalizate minimal. Dacă s-ar menţine discursul politic mainstream, similar celui al U.S.R. din acest moment, partidul A.U.R. ar eşua în poziţionări principial corecte, dar cu efect de compromitere a propriilor poziţii. Pericolul este cel al populismului demagogic, fără acoperire.
Conlucrarea cu societatea civilă aliată presupune deschiderea şi manifestarea proactivă a intenţiei de participare, ca partener public, la oricare activitate civică, fie că vorbim de conferinţe şi dezbateri online, de spectacole în mediu alternativ, de proteste de stradă, colocvii, campanii de informare/conştientizare, şedinţe ale asociaţiilor de părinţi, de pacienţi, de şomeri, ale diferitelor asociaţii profesionale ş.a.m.d.
Dacă activitatea curentă a partidelor politice mainstream presupune filtrarea voluptorie a solicitărilor venite din societatea civilă, cred că izolarea politică cu care partidul AUR se va confrunta de aici înainte obligă la demersuri de sens invers, de transformare a partidului într-o… mişcare populară. Autentic populară, cu perspectivă de dezvoltare la firul ierbii pentru următoarele două mandate, chiar dincolo de 2032, iar nu populistă.
Rămâne de văzut dacă acest mod de a privi lucrurile este consonant cu hotărârile luate la vârf, de conducerea partidului şi de forţele de care aceasta ascultă, şi dacă partidul A.U.R. are resursele umane şi materiale pentru un asemenea efort. În caz contrar, riscă să se menţină pe scena publică sub forma unui simplu honey pot naţionalist, recipient politic neputincios pentru interesele unei categorii sociale marginalizată în propria ţară, ipoteză care este de netolerat.
Un eveniment grav s-a petrecut astăzi la vama Albiţa cu Republica Moldova, acolo unde Iurie Roşca, jurnalist, fost politician şi cunoscut intelectual public, a aflat că a primit o interdicţie de intrare pe teritoriul ţării noastre.
Cine este Iurie Roşca?
A îndeplinit, vreme de mai mulți ani, funcția de președinte al Partidului Popular Creștin Democrat din Republica Moldova. A fost vicepreședinte al Parlamentul Republicii Moldova între 1998-2001 și 2005-2009; și viceprim-ministru al Republicii Moldova (iunie – septembrie 2009).
Cei care urmăresc scena politică de mai mulţi ani îl cunosc pe Iurie Roşca în calitatea sa de fost politician unionist, dar care astăzi este considerat „trădător” întrucât în anul 2005, împreună cu 10 deputaţi din gruparea sa politică, a votat pentru venirea la putere a lui Vladimir Voronin. A părăsit politica în anul 2009, rămânând activ în calitate de intelectual public.
De ce nu (ne?) place Iurie Roşca?
În anul 2017 a lansat la Bucureşti cărţile scrise de Alexandr Dughin, pe care le-a tradus şi publicat în Republica Moldova şi difuzat în România. Situl G4media îl numeşte „şeful de facto” al sputnik.md, iar situl podul.ro aparent aparţinând SRI, îi realizează un rechizitoriu necruţător şi, prin urmare, necredibil.
Printre rânduri, eu înţeleg că Iurie Roşca nu e atât „trădător” pentru că a asigurat un vot politic la un anumit moment al anului 2005 (sunt trădări mult mai grave în istoria politicii basarabene), cât pare că a trădat încrederea Serviciului Român de Informaţii, dezertând la ruşi; asta, dacă nu a fost la ruşi de la bun început, lucru pe care eu unul nu îl găsesc credibil, dar nici nu-l pot exclude.
De ce crede Iurie Roşca că a fost interzis?
Cert este că, dată fiind situaţia politică de pe ambele maluri ale Prutului, în care „afilierile” sunt subiect de paradă, este greu de crezut că un moment de „trădare” din anul 2005 a condus la declararea sa ca persona non-grata, acum. Nici faptul că l-a publicat pe Alexandr Dughin, un intelectual rus complet lipsit de flerul necesar pentru a se impune în atenţia publicului interesat, nu ar putea reprezenta un motiv suficient.
Nici argumentul lui Iurie Roşca însuşi, referitor la ultimul său volum „Interesul Naţional ca Modus Vivendi” apărut în anul 2020, volum ce reuneşte editoriale publicate în presa scrisă, nu pare a avea greutatea necesară să atragă acest tip de sancţiune. Dacă ar fi aşa, pentru identitate de raţiune, am interzice intrarea în România a jumătate de Ungarie.
Ce zice presa noastră?
Mai adăugăm faptul că presa românăminte cu privire la motivul interdicţiei, susţinându-se la unison (aspect relevant în sine) faptul că Iurie Roşca „nu deţine documentaţia necesară pentru a justifica scopul şi condiţiile de şedere”, prevăzut la lit.E). Însă, din documentele publicate reiese clar că Refuzul a fost emis pentru motivul de la punctul H) Este o persoană care a fost dată în consemn în scopul refuzului intrării. O astfel de (lipsă de) motivare este ofensatoare în sine şi este ea însăşi o sancţiune.
Ce zic politicienii?
Până la momentul redactării acestui text, singurii care s-au pronunţat pe acest subiect au fost reprezentanţii partidului AUR, prin vocea vicepreşedinţilor Dorin Lulea şi a lui Valeriu Munteanu, ambii jubilând şi cerând ca interdicţia să fie pronunţată „pe vecie”. Însă această poziţie nu este una de noutate. Dacă unui român cu ale cărui convingeri nu sunt de acord sunt dispuşi să-i interzică dreptul de a intra în propria ţară, greu de preconizat ce măsuri va lua partidul AUR pentru integrarea deplină în noul stat român a moldovenilor de etnie rusă, ucraineană, găgăuză.
Este evident că politica românească nu are nici cea mai mică disponibilitate de a asigura un climat demn şi propice ideii de reunificare, mizând iarăşi pe conjunctura istorică şi pe caracterul convingător al argumentelor comunicate de forţele de ordine.
Totuşi, ce interzicem?
Cert este că Iurie Roşca are propriile sale convingeri despre neamul românesc, din care face parte! şi pe care îl serveşte după propria conştiinţă, convingeri care par că irită serviciile noastre de informaţii suficient de mult încât să accepte să procedeze precum comuniştii lui Ceauşescu, interzicând intrarea în ţară a unui intelectual care, deşi formal nu are cetăţenie românească, este unul dintre cei mai de seamă români.
Începând cu debutul pandemiei, Iurie Roşca s-a distins ca fiind singurul politician de limbă română care a negat temeiurile de fapt şi de drept ale politicilor sanitare, publicând constant şi consistent pe pagina sa de Facebook (suspendată zilele trecute) vloguri în care tratează chestiunea zilei fără a se feri să vorbească chiar şi despre cele mai cenzurate teze „conspiraţioniste”.
De ce interesează subiectul pe credincioşii ortodocşi?
Poziţia sa este una de factură ortodoxă, surprinzător de tradiţionalistă, mult dincolo de ceea ce găsim în blogosfera ortodoxă mainstream, ecumenistă. Nu se dă în lături a vorbi despre profeţiile părintelui Elpidie, despre cipuri, despre 5G, despre convingerile autentic satanice ale elitelor mondiale ş.a.m.d.
Sunt unele susţineri ale sale la care eu nu ader şi pe care le consider extrem de discutabile şi greu de susţinut, însă asta nu schimbă cu nimic împrejurarea că acestea sunt rostite şi asumate ca atare de către o personalitate din categoria lui Iurie Roşca, al cărui public a devenit din ce în ce mai consistent şi fidel, având vizualizări de ordinul sutelor de mii, pe mai multe platforme online pe care este prezent.
Este sancţionat influencer-ul sau opiniile sale?
De aceea, pare că interdicţia pusă asupra sa vine drept consecinţă nu doar a convingerilor sale politice, care au rămas în plan secund în ultima perioadă şi care ar fi presupus ca astfel de sancţiuni să apară în alte conjuncturi, ci pare că este sancţionat de către statul român un delict de opinie profesat de o personalitate retrasă din prim-planul politic, dar totuşi de prim rang. Iurie Roşca este la acest moment, probabil, cel mai cunoscut influencer creştin ortodox cu un profil unic: intelectual de calibru, politician de calibru, cu notorietate, cu discurs „conspiraţionist” asumat, cu un public consistent.
Ne solidarizăm cu omul sau cu opiniile sale?
Am susţinut cu sume simbolice canalul domnului Iurie Roşca, confesiunile unui optimist creştin. Este evident că sunt solidar cu domnul Iurie Roşca, nu doar împotriva sancţiunii pe care a primit-o ci, în primul rând, pentru activitatea sa de intelectual public. Totodată, pentru că am convingerea că politicienii nu trebuie schimbaţi, ci trebuie convertiţi. Iar primul pas spre ideea de convertire la ideile naţionale şi la ortodoxie, este libertatea convingerilor şi opiniilor proprii.
Or, pare că a fost dispusă o sancţiune pentru un delict de opinie, de convingere profesată public, structurat pe două paliere; paliere pe care ne regăsim întru totul. Primul este cel care contestă fundamentele politicilor cu pretext sanitar care au transformat violent societatea şi condiţia noastră de oameni liberi, iar al doilea este cel care vizează neamul românesc ca entitate distinctă de statul român. De altfel, înregistrarea video de mai sus, în care Iurie Roşca explică ce s-a întâmplat, poartă exact acest titlu: „Statul Român ca dușman al Neamului Românesc”.
Care este obiectul solidarizării?
Evenimentul pe care îl aducem în atenţie este relevant pentru noi întrucât este primul exemplu cunoscut, după anul 1989, când statul român interzice unui (etnic) român să intre pe teritoriul ţării sale. Lipsa cetăţeniei româneşti este complet irelevantă pentru subiectul nostru, dat fiind că acesta se revendică de la calitatea de etnic român şi că întreaga sa activitate şi-a desfăşurat-o în această calitate.
Că această revendicare este considerată inoportună sau dăunătoare de către puterea executivă de facto a statului român, de către serviciile secrete româneşti, aceasta este o chestiune separată. Ar fi şi mai grav dacă această interdicţie ar fi avut girul preşedintelui statului ori a prim-ministrului de la data emiterii interdicţiei, ambele persoane nefiind etnici români.
Prin urmare, obiectul solidarizării noastre constă în recunoaşterea calităţii sale de român şi a caracterului injust al sancţiunii primite.
De ce apare ca fiind injustă interdicţia?
Deşi lista drepturilor fundamentale şi principiilor ignorate/încălcate de stat a crescut exponenţial pe parcursul ultimului an, se pare că acest incident impune, suplimentar, să reafirmăm un (alt!) element fundamental pentru libertatea noastră: Acest teritoriu este doar administrat de statul român, nu îi aparţine.
Proprietatea publică, spaţiul public, nu sunt proprietatea statului român! Statul nu este ţara, statul nu este poporul! Statul român este doar o ficţiune organizatorică a cărei existenţă şi legitimitate este din ce în ce mai greu de justificat din punct de vedere juridic şi politic. Statul nu este curatorul convingerilor şi opiniilor naţionale şi nu are dreptul de a le cenzura sau combate, indiferent de conţinutul acestora. Ideile (dacă!) proaste sunt combătute cu idei bune, nu cu interdicţia de a veni acasă. Este mare păcat că prin această suită de acţiuni statul român se înscrie în tradiţia statului comunist care considera dizidenţa intelectuală o ameninţare la siguranţa naţională.
Un nou motiv de protest?
Invităm pe cei preocupaţi de acest subiect să reflecteze dacă este oportun să fie iniţiate acţiuni de protest, întrucât gravitatea situaţiei transcende persoana domnului Iurie Roşca şi ideile pe care acesta le vehiculează, indiferent de registrul intelectual de care aparţin. Rămâne de văzut ce ordin de prioritate primeşte protestul împotriva acestui nou tip de transgresiune şi cât va cântări acest eveniment în istoria eforturilor noastre pentru reîntregirea ţării.
Întrucât domnul Iurie Roşca este cenzurat, acesta poate fi urmărit pe platforma anti-cenzură Telegram: https://t.me/iurierosca
Stagiul militar va fi pe bază de voluntariat iar MApN urmează să elaboreze în viitorul apropiat condiţiile concrete de aducere la îndeplinire a noii strategii, în scopul lărgirii bazei de recrutare a rezerviştilor. Strategia cuprinde mai multe noutăţi care ţin de modalitatea de (re)organizare şi înzestrare a forţelor noastre militare, însă de interes prioritar pentru cetăţenii de rând este doar reintroducerea stagiului militar activ, probabil pentru o perioadă de un an, în completarea dispoziţiilor legii rezervistului voluntar ce a fost introdusă fără succes în anul 2015.
Ştirea este una îmbucurătoare prin prisma efectelor sociologice pe care o astfel de măsură le-ar putea produce în rândul unui contingent minuscul de tineri, ce s-ar putea arăta interesaţi de o astfel de experienţă după absolvirea studiilor liceale. Numărul celor interesaţi va fi cu siguranţă unul mic, având în vedere faptul că stagiul presupune încadrarea în corpul soldaţilor, nu în cel al ofiţerilor, retribuţia bănească fiind una (probabil) insuficientă pentru a putea compensa lipsa de libertate şi cultura cazonă specifice stagiului militar, incompatibil cu mediul civil în care se dezvoltă tinerii de astăzi.
De altfel, acesta este şi unul din motivele pentru care au fost ratate anterior atât ţintele de recrutare pentru rezerviştii voluntari cât şi cele pentru corpul forţelor pentru operaţiuni speciale, veniturile băneşti fiind nejustificat de mici în raport cu sacrificiile aferente calităţii de militar activ sau celei de rezervist. Faptul că în urma reformelor militare din ultimele două decenii balanţa beneficiilor materiale ale funcţiei militare este complet dezechilibrată în favoarea corpului ofiţeresc şi în defavoarea corpului soldăţesc şi al subofiţerilor/maiştrilor militari, a condus la subţierea periculoasă a bazei de personal în majoritatea unităţilor militare.
Apoi, cultura individualistă dominantă în societatea românească este una dificil de împăcat cu spiritul de corp şi cu gregarizarea soldăţească. Chiar şi în rândul tinerilor mai puţin instruiţi şi de o condiţie socială modestă, care sunt ţinta evidentă a recrutării, individualismul şi spiritul competitiv vizează cu totul alte interese şi obiective sociale/personale decât supunerea necondiţionată faţă de ierarhia militară.
Pentru a da roade, reintroducerea stagiului militar trebuie să fie însoţită de o schimbare minimală a valorilor şi principiilor promovate în societate, de cei aflaţi în funcţii de autoritate formală şi informală, în sensul legitimării autentice a patriotismului şi simţului naţional, nu doar a elementelor sale de recuzită discursivă la momente festive.
Pentru creştinii ortodocşi, mai ales a celor care locuiesc în Moldova, noutatea reintroducerii stagiului militar trebuie să fie avută în vedere pentru a fi promovată, dat fiind că, prin atitudinea anti-sistem generată de un stat pe alocuri anti-românesc şi anti-creştin, manifestarea civică a ortodoxiei s-a decuplat periculos de mult de simţul naţional şi de dragostea de neam şi de ţară. Din nefericire, abundă în rândul nostru argumentele care justifică o atitudine vehement anti-statală, atitudine care se reflectă însă şi cu privire la loialitatea faţă de naţiunea din care facem parte şi faţă de comunităţile noastre.
În special ideea moldovenismului românesc, ca temelie a reconsolidării identităţii regionale şi condiţie a reunificării, are mare nevoie de asumarea voluntară a sacrificiilor aferente stagiului militar, stagiu despre care nădăjduim că-şi va abandona, cât va fi posibil, gravele neajunsuri istorice din sfera abuzului de autoritate, printre multe altele.
Societatea românească are mare nevoie de o (fracţiune de) generaţie de bărbaţi care să păstreze un contact minimal cu ideea de sacrificiu benevol şi disciplinat pentru principii înalte, naţionale, fără să fi fost câştigată (coruptă?) prin privilegiile materiale ori de prestigiu ale funcţiei militare, astfel cum a fost izolată aceasta de societate în ultimii ani. Doar în condiţiile acestea putem spera la o reformare fundamnetală a organizării statale româneşti, înainte ca statul român să se compromită definitiv şi să se auto-distrugă prin abuz de putere şi aservire arbitrară a poporului, în beneficiul neprietenilor.
Demiterea Renatei Weber din funcţia de Avocatul Poporului şi respingerea de către Curtea Constituţională a excepţiilor de neconstituţionalitate vizând starea de alertă vin să consfinţească deriva autoritară (probabil) ireversibilă pe care a alunecat statul român, incapabil să mai producă voci credibile, apte să lanseze chemări la ordine şi să producă reveniri întru sine.
Această funcţie socială necesară şi care a fost exercitată totuşi minimal(!) de doamna Weber în calitate de Avocatul Poporului, în raport de necesităţile obiective ale stării de urgenţă/alertă, s-a dovedit a fi îndeajuns de iritantă pentru ca reprezentanţii puterii să dea curs demersurilor de înlocuire a sa cu un actor aliniat. Curtea Constituţională încă nu a motivat soluţia dată, dar s-a pus la adăpostul viforului demolator cu care cei aflaţi în funcţii de autoritate spulberă temeliile ordinii (nu doar a statului!) de drept.
Cauza?
Partizanatul amoral a dat naştere unei specii de minciună publică opresivă, acceptată cinic ca fiind un dat al timpurilor noastre, minciună generală care spulberă orice temei util al vieţii politice şi mutilează necontenit organismul societăţii româneşti.
Pe de altă parte, statul român şi agenda publică sunt abandonate în favoarea mincinoşilor, probabil la fel de ireversibil, de cei chemaţi să le slujească şi să le capitalizeze cu bună-credinţă şi legitimitate. Împotrivirile pe care le văd exprimate astăzi sunt emise de pe poziţii similare celor dominante, aparent din calcule conjuncturale, mai puţin din îndatorirea de a sluji Adevărul ca principiu director în viaţa privată şi cea colectivă.
Ce urmează?
În plan imediat, demiterea doamnei Weber lasă Guvernului calea deschisă, pe perioada vacanţei parlamentare, pentru adoptarea ordonanţelor de urgenţă fără riscul ca acestea să fie supuse controlului de constituţionalitate şi fără a fi contestate sub unghi moral, de pe poziţii care obligă la răspuns. Înlăturarea şi a ultimei metereze de (vocaţie de) rezistenţă va reorienta avântul autodistructiv spre înăuntrul centrului puterii, urmând probabil divorţul zgomotos şi vulgar între PNL şi USRPLUS.
În plan general, concentrarea de putere din societate este nemaiîntâlnită din vremurile regimului comunist, nu doar prin cumularea pârghiilor formale sau recunoscute cât, mai ales, prin absenţa unor mişcări colective de disidenţă coerentă faţă de un referenţial moral (minimal). De altfel, climatul social este unul care face cvasi-inutilă iniţiativa individuală, întemeiată pe îndatorire morală, chiar şi din partea persoanelor care se bucură de autoritatea publică recunoscută. Instinctul de autoconservare ne obligă pe toţi să ne retragem în propriile cercuri sociale/morale şi să raţionalizăm cumva consumul forţat de socializare toxică.
Ce speranţe sunt?
Rezervele civismului naţional de agregare într-o masă critică par epuizate şi, în orice caz, par a fi ratat o fereastră esenţială de manifestare. În special civismul ortodox este confuz, incoerent şi, per ansamblu, neasumat ca atare. Nu pare că ştim ce vrem, de ce să vrem şi nici ce ne nemulţumeşte. Ne lipseşte capacitatea de analiză şi de diagnostic necesare pentru luminarea spaţiului de acţiune imediată. Biserica se dovedeşte a fi parte din lume. Atât la nivel personal cât şi la nivel colectiv înaintăm prin pâcla neadevărurilor pe care, eu unul, le resimt ca fiind complet dezumanizante.
Trăim cu speranţa impactului norocos cu zidul, cu speranţa şansei unei coliziuni interesate cu sinistrul iminent, coliziune care să ne confere o altă traiectorie şi un răgaz în care să ne recăpătăm iluzia controlului. Pare că ne hrănim cu speranţe naive.
Ce face statul român?
Statul român se auto-devorează şi auto-mutilează într-o cadenţă stupefiantă deşi, probabil, mai greu de sesizat în detaliu pentru acei români care nu pricep mecanismele politice şi juridice care produc energia şi substanţa autorităţii de stat.
Un comentator descria statul român, fără să exagereze, ca fiind asemeni boxerului făcut groggy şi care rămâne în picioare datorită pumnilor primiţi de la adversar. Imaginea este sugestivă dar se cere completată cu elemente suplimentare: atitudinea auto-distructivă a boxerului care mimează calitatea sa de sportiv, care minte despre categoria din care face parte, despre cunoaşterea regulilor de angajare în luptă şi aşa mai departe. Întreaga sa energie este epuizată pentru mimarea străvezie acestor aparenţe.
Ce este inedit?
Chestiuni de căpătâi în ordinea de stat, precum suveranitatea formală, autonomia personală şi respectarea principiilor generale ale dreptului şiadministraţiei publice, sunt efectiv anihilate în viaţa cetăţii fără niciun fel de reacţie. Statul român funcţionează ca şi când ar fi fost devastat şi cucerit militar, iar acum se află sub cea mai directă şi arbitrară formă de ocupaţie. Reacţia societăţii este de acomodare cu ocupaţia străină şi doar coerciţia, corolară minciunii, se mai exercită cu vitalitate în spaţiul public. În rest, totul se mimează.
Ceea ce este inedit este destructurarea ostentativă a reperelor colective fără însă a coborî prigoana, în mod direct şi brutal, încă, la nivel individual. Cu toţii vedem că nimic nu opreşte răul să se manifeste plenar, dar spectacolul este încă la nivelul transformărilor/eviscerărilor instituţiilor colective. Ni se arată practic, fiecăruia în parte, că vom rămâne singuri împotriva răului, dacă nu ne supunem, dacă nu urlăm şi noi ca lupii.
Care sunt consecinţele?
Societatea românească se cimentează într-o situaţie de atomizare neputincioasă şi, după cum am spus, statul român este abandonat în privinţa necesarului său de loialitate; ne regăsim încă într-o relaţie forţată în care statul este tratat cu dezgust, pe bună-dreptate, şi cu o temere crescândă.
Cei cu vocaţie de lideri/elite se rezumă la minimul necesar conservării a)locului câştigat şi b)culoarului (prezumat) de oportunitate. Capacitatea de jertfă voluntară este practic inexistentă întrucât este de la bun început considerată ineficientă. Foamea noastră pentru o schimbare de fond ne întunecă discernământul şi visăm cu ochii deschişi la soluţii care par otrăvitoare sufleteşte.
În toate se constată şi aruncarea copilului din copaie, fără remuşcare, fără a privi în urmă, cu acceptarea oricăror costuri colaterale. Faţă de cât s-a pierdut, orice nouă pierdere pare în logica (costurilor) prăbuşirii.
Ce e de făcut?
Lucruri mici, dar vizând planul colectiv, atât cât poate fiecare. Dar „cât poate fiecare” trebuie să ne fie lucru limpede, cert şi determinat: cât timp pot aloca, câţi bani, câtă atenţie, cât interes, câtă reputaţie, câtă supunere, câtă răspundere, câtă slujire, toate acestea apreciate concret (în marjele deznădejdii sau ale entuziasmului lumesc). Cât pot astăzi, cât pot mâine şi de ce nu am putut ieri; aceste lucruri trebuie să le ştim şi dacă am fi treziţi din somn.
Noi, cei mai mici, trebuie să începem a vorbi despre ce preţuim şi despre cât suntem dispuşi să jertfim, pentru ca, din suma de „bănuţi ai văduvelor” cei pe care îi va ridica Domnul să fie încurajaţi să formuleze/plămădească cele necesare începutului reconstrucţiei colective.
Fiecare să-şi răspundă: ce preţuiesc şi ce/cum/când vreau să jertfesc?
Elitele trebuie să înceteze a visa să stăpânească ori să domine şi să înveţe să ceară deschis ajutorul, să ceară mai întâi bani, apoi timp, apoi slujire, apoi răspundere, apoi sfătuire, apoi criticare şi îngăduinţă; acestea în schimbul unor obiective concrete, fie că vorbim de obligaţii de mijloace sau de obligaţii de rezultat. Trebuie să nu facă risipă şi să înveţe din greşeli, în văzul lumii. Cine nu ştie, dintre elite, a cere ajutorul sau o face astăzi inadecvat, în termeni patetici ori prea entuziaşti, are tot timpul rămas în lume să înveţe, pentru că bine de la sine nu cred ne vom mai face.
Cine dintre elite nu cere ajutorul, din mândrie sau comoditate, să se pocăiască! Iertaţi-mă!
O clară devoalare a caracterului controlat a partidului AUR are loc astăzi, cu ocazia îndemnului lui George Simion la proteste în faţa prefecturilor/primăriilor, chemate să aibă loc la ora 17:00. Această chemare survine în urma protestelor substanţiale, cu autentic caracter spontan, iniţiate de locuitorii oraşului Brăila, care s-au extins mai apoi în Galaţi, Constanţa, Timişoara, dar care au avut loc pe timpul nopţii negând, prin ora aleasă pentru desfăşurare, legitimitatea interdicţiilor de circulaţie.
Chemarea partidului AUR la proteste ce ar trebui să se desfăşoare la ora 17:00, după două zile de proteste de noapte, care au numărat câteva mii de participanţi, reprezintă, în opinia noastră, prima încercare transparentă a statului român de readucere sub ordine a populaţiei, conducându-i spre zona „sigură” a protestelor „avizate”, cu „voie de la miliţie”.
Nici George Simion şi nici altcineva de la partidul AUR nu au încercat să lămurească motivul pentru care este aleasă această oră de după-amiază, într-o zi de luni şi de ce să nu se continue protestul de noapte, care are o cu totul altă semnificaţie civică, fiind în răspăr cu dispoziţiile administrative ilegale emise de autorităţile statului român.
Această trecere sub tăcere a unui aspect deloc nesemnificativ dă vorbire, de la sine, despre importanţa pe care statul român o acordă simulării jocului politic autentic şi trasează, pentru cei dispuşi să vadă, limitele de demarcaţie pentru încrederea şi sprijinul ce pot fi acordate acestui partid politic, pasămite „anti-sistem”, „radical”, „naţionalist”.
Protestele reprezintă instrumentul esenţial de împotrivire colectivă faţă de nedreptatea dictaturii (sanitare) în care funcţionăm de mai bine de un an. Nu există alt mijloc de acţiune directă, colectivă, apt să determine (1)o acumulare de putere (politică) survenită pe (2)un reviriment cultural şi care să producă (3)instituţii legitime de reprezentare a voinţei populare care (4)să restabilească starea de libertate şi să (5)obţină validarea exterioară a rezultatelor obţinute.
Şi tocmai pentru că protestul civic reprezintă instrumentul esenţial de germinaţie, în absenţa căruia nu se pot organiza o rezistenţă şi o luptă pentru libertate, acesta este atent controlat de stăpânitori astfel încât să fie defulată presiunea socială într-un mod previzibil şi neameninţător pentru actuala structură de putere. Protestul este doar punctul de plecare care pune în mişcare mecanismul social/societal care produce, succesiv, cele cinci elemente/etape de parcurs în drumul spre emanciparea de sub orice sistem dictatorial.
În acelaşi timp protestul civic este şi condiţia sine qua non a schimbării, este elementul inconturnabil, cu neputinţă de a fi substituit, suplinit sau simulat, a luptei pentru libertate.
Din păcate, societatea românească este lipsită de elementele de sprijin necesare pentru ca astfel de instrumente să aibă impact real, fiind angrenată într-o minciună generalizată care surpă orice vocaţie de schimbare reală. Există un mare deficit de conştiinţe libere, care să fie animate de un spirit jertfitor faţă de binele celor mulţi, de aceea, din păcate, lupta pentru libertate trebuie pornită mult mai în amonte, prin reconstruirea unor elemente primare de sprijin logistic şi ideologic.
Vocile care s-au făcut cunoscute/auzite până în acest moment par a fi motivate, în primul rând, de dorinţa de afirmare (individualistă) ca vectori de opinie/reprezentare, motiv pentru care se observă şi o anumită miopie strategică, nefiind formulate obiective clare, foi de parcurs formulate în termeni de viabilitate minimală. Dincolo de îndemnul de „a ieşi din casă”, deci de creştere a gradului de participare la proteste, nu sunt formulate de organizatori obiective, aşteptări, deziderate, pe baza cărora să existe un reviriment cultural (în lipsa căruia nu poate fi produsă schimbarea).
Decăderea în dictatură survine în urma unei degradări culturale în societatea care nu (mai) este vigilentă în a-şi apăra valorile fundamentale. Fără un reviriment cultural cu sens invers, revenirea la libertate este imposibilă. Cine controlează bornele culturale ale mişcării de protest controlează puterea politică acumulată de elita protestatară, indiferent de gradul de participare. De aceea, liderii organizatori ai protestelor trebuie să vegheze cu mare atenţie la modul în care ei legitimează calificarea culturală (de către alţii) a propriilor demersuri. Toate aceste elemente suportă discuţii separate, care nu-şi au locul aici, fiind cu totul şi cu totul premature.
Acest articol îşi propune să puncteze un moment de devoalare a instrumentelor politice de controlare a societăţii, în acest caz fiind vorba despre partidul AUR, privit cu multă speranţă de un mare număr de credincioşi ortodocşi. Menţinem concluziile celorlalte două articole privind AUR, despre procesul electoral şi despre nevoia de a înţelege cu limpezime limitele în care putem sprijini AUR, ca partid „anti-sistem” inventat de sistem.
Iar aceste împrejurări trebuie coroborate cu situaţia presei care este cu desăvârşire compromisă, cu extrem, extrem de puţine excepţii, precum R3media şi câteva publicaţii locale, cu impact nesemnificativ pentru imaginea de ansamblu a presei române. Protestele trebuie încurajate, de asemenea şi participarea la proteste, la orice oră, însă aceste activităţi trebuie însoţite de un acut spirit de observaţie, la rece, astfel încât să ne auto-educăm în privinţa limitelor de acţiune şi de obiective, ca nu cumva să consolidăm prin naivitate şi împreună-lucrare tocmai regimul faţă de care credem că ne manifestăm împotrivirea.
La împlinirea unui secol de la naşterea Sfântului Valeriu Gafencu şi în apropierea sărbătoririi plecării sale la Domnul, senatorul Sorin Lavric (A.U.R.) a oferit următoarea declaraţie politică în plenul Senatului României, moment care, pentru cei care avem adâncă evlavie faţă de Sfântul Închisorilor, reprezintă o deosebită însemnătate simbolică şi rar astfel de prilej de bucurie:
Faţă de această declaraţie a domnului senator Sorin Lavric, Institutul Elie Wiesel a emis un comunicat de presă, pe care îl reluăm integral, după care voi adăuga câteva consideraţii cu privire la reacţia INSHR-EW, pe care o găsesc a fi (1) deplasată şi (2) jignitoare.
Până să ajung la chestiunea de fond, voi sublinia două carenţe grave:
– reprezintă un comunicat oficial al unei instituţii publice, aflată în subordinea prim-ministrului, care combate, politic, declaraţia unui parlamentar român, poruncind că „asemenea opinii trebuie să înceteze”;
– comnicatul se justifică prin colportarea voită de minciuni: Valeriu Gafencu „a incitat cu pistolul în mână, elevi din liceele ieșene să se alăture tentativei de lovitură de stat”.
Deplasată?
Atribuţiile institutului şi obiectul său de activitate sunt prevăzute expres de dispoziţiile HG nr. 902/2005 şi niciuna dintre aceste prevederi nu permite „Serviciului Administrativ Comunicare” să pretindă încetarea declaraţiilor publice, cu atât mai mult a celor emise de parlamentari de la pupitrul plenului.
Facem precizarea că opiniile politice exprimate de parlamentarii români sunt, potrivit normei constituţionale, protejate inclusiv juridic şi nu pot face obiectul unor presiuni vizând conţinutul acestora, ce ţine de aprecierea celui învestit în funcţia de demnitate publică. Respectarea Constituţiei este datorată atât în spirit cât şi în literă, mai ales de funcţionarii publici.
Opiniile exprimate de parlamentari pot fi contrazise, combătute cu argumente, de cetăţeni sau de către alţi actori politici, dar nu pot fi cenzurate, nu se poate solicita încetarea acestora, întrucât sunt emise de un reprezentant al poporului, al puterii legislative. Oricare angajat al institutului poate, în nume propriu şi în limitele codului etic al instituţiei să o facă, dar nu instituţia însăşi.
Cu siguranţă un institut, parte componentă a puterii executive, înfiinţat în baza legislaţiei care reglementează înfiinţarea de instituţii culturale, nu are căderea să formuleze, în aceşti termeni, astfel de solicitări. Sub acest aspect, comunicatul are un caracter deplasat, este emis în afara atribuţiilor legale şi reprezintă o uzurpare a funcţiunii publice a institutului de către persoanele acolo angajate, fiind folosit pentru avansarea unor interese personale sau de grup, care nu privesc obiectul de activitate al institutului.
Jignitoare?
A doua problemă este aceea că acest comunicat, emis de o instituţie publică, este o minciună intenţionată, de unde derivă caracterul jignitor al comunicatului, pe care îl reclam în acest articol.
Prima minciună se referă la chiar titlul comunicatului: „Mișcarea Legionară omagiată în Senatul României!”. După cum se poate lesne observa, omagiul adus de domnul senator Sorin Lavric nu vizează sub nicio formă Mişcarea Legionară, ci se referă la Sfântul Valeriu Gafencu. Chiar dacă Valeriu Gafencu ar fi fost Căpitanul Mişcării Legionare, rigoarea exprimării publice, mai ales atunci când se pretinde cenzurarea unui parlamentar, impunea o contextualizare corectă şi precisă, exprimată cu grija şi cu scrupulozitatea unui for aşa zis „ştiinţific”.
A doua minciună flagrantă se referă la următoarea frază: „a incitat cu pistolul în mână, elevi din liceele ieșene să se alăture tentativei de lovitură de stat”. „Pistolul în mână” reprezintă un element de ficţiune literară care nu are ce căuta într-un comunicat care cere cenzurarea unui senator român. Apoi, dincolo de absurdul total al tezei despre elevi, din municipiul Iaşi, instigaţi a participa la o lovitură de stat prezumat dată în Bucureşti, partea cu „lovitura de stat” este reprezentativă şi grăitoare pentru modalitatea cu adevărat „creativă” în care acest institut pretinde că studiază istoria românilor.
Adevărul?
În fapt, asemeni altor mii de români studentul Valeriu Gafencu a reacţionat civic faţă de înlăturarea de la putere a legionarilor de către generalul Antonescu, acţiune politică pe care a perceput-o ca pe o nedreptate. Veleriu nu era nici căpitan, nici comandant nici nu avea altă funcţie relevantă în ierarhia legionară, calitate care să-i fi adus măcar oprobiul public pe care ar trebui să-l arătăm secretarilor de partid de la nivel judeţean din perioada comunistă. În fine, în apărarea Sfântului Valeriu Gafencu rămâne actual articolul scris de părintele Marcel Răduţ Selişte pentru adevărul.ro.
Lăsând deoparte aspectele de ordin istoric, ceea ce e important astăzi pentru noi este dimensiunea religioasă a chestiunii în care intervine acest institut. Linia de comunicare publică a institutului a produs rumoare şi revoltă de fiecare dată când acesta s-a pronunţat cu privire la subiectul Sfinţilor Închisorilor şi speculez că acest efect este urmărit cu intenţie. Ar fi necesar să se aibă în vedere cât anume din această antipatie pe care noi o considerăm îndreptăţită este calificată mai apoi ca fiind antisemitism sau ură faţă de evrei şi dacă nu cumva această confuzie este speculată pe tărâm politic. Acestea sunt însă chestiuni secundare.
Ce este important?
Principal este că libertatea credinţei este garantată de lege iar canonizarea şi evlavia populară fac parte din exercitarea libertăţii religioase. Sub acest aspect se impune a se observa că cinstirea de care Sfântul Valeriu Gafencu are parte în rândul credincioşilor ortodocşi nu are legătură cu faptul că acesta ar fi activat, în scurtul răstimp cât s-a bucurat de liberate, în Mişcarea Legionară. Ceea ce este semnificativ pentru creştinii ortodocşi nu este activitatea sa de legionar, despre care există puţine elemente cunoscute, iar cele care se cunosc despre Valeriu legionarul au fost aduse în discuţie tot de tabăra celor afiliaţi institutului.
Valeriu Gafencu este cinstit ca sfânt pentru faptele sale, pentru conduita sa în timpul întemniţării şi martirizării sale, care a reprezentat model şi îndemn spre sfinţenie pentru o întreagă generaţie de martiri. Cinstirea sa a traversat patru decenii de regim comunist, iar cei care au dat mărturie despre statura sa duhovnicească au făcut-o şi înainte şi după căderea regimului comunist. Evlavia faţă de Valeriu Gafencu a reprezentat mereu (şi astăzi!) un risc personal şi nu are nicio componentă de recuperare a memoriei legionare ca atare, ci este strâns legată de învăţătura creştin ortodoxă, de ortopraxie în cel mai curat grad.
Cinstirea Sfântului Valeriu Gafencu nu este legată de simbolismul legionar, omagierea sa nu vizează date cu semnificaţie politică, nu se referă la data adeziunii sale la mişcare, data arestării sale, data reluării demersurilor militante, data mărturisirii crezului legionar, data când a refuzat abjurarea de la doctrina legionară ş.a.m.d. Omagierea sa are loc în cadrul cultului ortodox recunoscut, prin formele ritualice protejate de lege, pentru cinstirea memoriei oricărui suflet adormit şi pentru accederea sa în rândul sfinţilor cinstiţi de Biserică.
S-a dezis de Mişcarea Legionară?
Spre deosebire de personalităţi culturale de prim-plan, Valeriu Gafencu nu a scris, nu a fost ideolog legionar şi, de la înălţimea sa duhovnicească,nu s-a dezis de Mişcarea Legionară. Faptul că nu s-a dezis de Mişcarea Legionară (deşi apropiaţilor le-a vorbit despre greşelile comise de oamenii din mişcare şi de Mişcare ca atare), corespunde atitudinii pe care au avut-o şi alţi părinţi sau credincioşi cu o statură duhovnicească deosebită (de Mişcarea Legionară nu s-au dezis, unii nici sub torturi, dar nici la decenii mai apoi, în liberate, nici părintele Justin Pîrvu, nici părintele Arsenie Papacioc, nici părintele Gheorghe Calciu, nici mulţi, (cu adevărat!) mulţi alţi părinţi şi credincioşi despre care nu putem vorbi decât cu evalvie şi reverenţă).
Ceea ce cinsitim la aceştia nu reprezintă un profil uman-moral superior, în înţelesul secularizat al termenului, nici consecvenţa ideologică, ci faptul că aceştia sunt modele veritabile de îndumnezeire pe care noi le recunoaştem ca atare, potrivit învăţăturii patristice, şi despre care înţelegem să dăm mărturie.
Niciunul dintre aceştia nu au avut interese sau obiective politice, nu s-au manifestat civic sau politic, nu au propus reluarea iniţiativelor legionare şi nici nu s-au alăturat acelor iniţiative marginale (honeypot) constituite după căderea regimului comunist. Cu toţii „au militat” pentru sporirea duhovnicească, pentru trăirea credinţei în adevăr, pentru sfinţire şi mărturisire, dar nu pentru mişcări civice/politice de factură legionară şi, mai ales, antisemită. Iar acest lucru poartă în sine o mare însemnătate şi este concludentă pentru oricine ţine dreptarul credinţei.
Evlavie ortodoxă supraamplificată?
Opinia domnului Alexandru Florian că în cazul Valeriu Gafencu este vorba despre „cucernicie şi evlavie ortodoxă supraamplificată”, probabil cu înţelesul de artificială, falsă, interesată, nu se susţine prin prisma staturii duhovniceşti a celor care dau mărturie despre sfinţenia autentică, adevărată, mântuitoare, a lui Valeriu Gafencu.
Insistenţa domnului Florian de a-şi impune viziunea personală cu privire la Sfinţii Închisorilor se traduce, în termeni lumeşti, într-o siluire şi vexare a sensibilităţilor noastre religioase, faţă de care, în calitate de funcţionar public aflat într-o funcţie de conducere de nivel superior, este dator să manifeste o precauţie deosebită. Faptul că se foloseşte, fără scrupule, de minciuni şi distorsionări istorice străvezii, îl descalifică moralmente şi aduce atingere credibilităţii unei instituţii de stat.
Domnul Florian nu este chemat să pedepsească astăzi pe cei aflaţi în delict de opinie şi delict de cinstire, cu atât mai puţin când o face abuzând de obiectivele şi atribuţiile legale ale institutului pe care îl conduce. Cei pe care ţine să-i corijeze prin comunicatele de presă emise nu sunt infractori, nu sunt în culpă morală şi, mai ales, nu sunt datori nimănui cu explicaţii privitor la cinstirea modelelor creştine, prin urmare, le este datorată o adresare cu caracter prevenitor, respectuos.
Dacă, personal, consideră de prioritară importanţă corectarea cadrului de manifestare publică atunci este dator să câştige bunăvionţa celor pe care doreşte să-i corijeze.
Ce-ar trebui să se întâmple acum?
Comunicatul de presă emis de Institutul Elie Wiesel reprezintă un abuz şi o eroare care trebuie sancţionate. Cel care este răspunzător de activitatea institutului este conducătorul său. Institutul are un colegiu ştiinţific care poate fi chemat să corijeze comunicatul de presă sub aspectul falsităţii sale istorice. Sub aspectul inoportunităţii şi încălcării normei legale, domnul Florian este dator cu scuze publice cuprinzătoare, în care să recunoască şi să declare respectarea ordinii constituţionale şi a ierarhiilor funcţiilor de demnitate publică.
Ne este dator cu scuze publice şi nouă, credincioşilor creştin-ortodocşi ce avem evlavie la Sfântul Valeriu Gafencu, precum şi cu explicaţii privind modalitatea în care astfel de transgresiuni vor fi evitate în viitor de institutul pe care îl conduce.
Este chemat să arate că a înţeles că atribuirea unei denotaţii negative, care decurge ex officio din activitatea politică desfăşurată cu acuş un secol în urmă, pe care o consideră precumpănitoare sfinţeniei mărturisite de duhovnici ai zilelor noastre, şi o exprimă prin platforma oferită de o instituţie publică, reprezintă o ingerinţă nepermisă în exercitarea libertăţilor politice dar şi, de facto, o atingere adusă cultului creştin ortodox.
Pentru toate acestea, am puţine speranţe.
Ce facem cu INSHR-EW?
Întrucât reprezintă o instituţie aflată în subordinea prim-ministrului, în lipsa unor dovezi de corijare şi de renunţare explicită la implicarea în jocul politic, trebui solicitată demiterea conducătorului institutului.
Se impune o auditare temeinică a activităţii institutului, atât sub aspectul gestiunii materiale şi a managementului defectuos care a produs îndemnul de cenzurare a opiniilor politice exprimate în Senatul României, dar, mai cu seamă, sub aspectul obiectivelor ştiinţifice, de studiu şi de documentare, pentru care acesta a fost înfiinţat şi pentru care se consideră că prezintă utilitate şi relevanţă publică.
Spre deosebire de Institutul Studierii Revoluţiei Române, proaspăt desfiinţat, institutul Elie Wiesel trebuie să funcţioneze în continuare întrucât reprezintă, virtual, un instrument valid de apropiere a comunităţii etniei evreieşti de cea românească. Eventuale modificări/schimbări/completări de personal ar trebui să aibă în vedere erorile comise deja în cazul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, cu privire la care domnul senator Sorin Lavric a emis anterior o altă declaraţie politică.
Creştinii ortodocşi sunt datori să se coaguleze în forme de participare publică prin care să supravegheze activitatea acestui institut, astfel încât aceste transgresiuni să nu se repete, iar datinile şi procedurile de canonizare care au fost anunţate a debuta să nu fie influenţate pe criterii politice.
Părerea mea este că AUR reprezintă o creație a serviciilor secrete românești și că cel puţin George Simion, Dorin Lulea şi Claudiu Târziu sunt colaboratori ai acestor servicii, de nu chiar mai mult.
Aceasta este opinia pe care mi-o asum în temeiul experienţei mele de viaţă şi a celor pe care le cunosc despre politica românească, servicii secrete şi despre modul în care acestea controlează spaţiul public. Consider că nu există o diferenţă semnificativă de scop şi metodă între serviciile secrete de astăzi şi Securitatea comunistă, de aceea nu simt că greşesc când le denumesc generic Noua Securitate. Ca şi Securitatea comunistă, cred că Noua Securitate este profund vătămătoare pentru democraţie şi pentru climatul general al drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti şi militez pentru desfiinţarea serviciilor secrete şi înfiinţarea unor agenţii civile de informare şi documentare care să nu paraziteze puterea executivă şi care să nu se substituie factorilor de putere legitimi în societate. Consider că Noua Securitate este rea şi trădătoare, în ansamblul său, deşi cei mai mulţi dintre cei care lucrează acolo sunt, probabil, de bună credinţă şi iubitori de ţară.
Sub acest aspect, situaţia AUR nu este una deosebită de cea a restului partidelor aflate pe scena politică, toate părându-mi controlate strâns de ofiţeri şi colaboratori la vedere ai serviciilor secrete. De aceea consider că nici nu ne este de folos a discuta doar despre AUR ca fiind „securişti” câtă vreme nu se ia în discuţie cadrul mai precis al subiectului implicării serviciilor secrete în politică, presă, justiţie. Consider că, în România, doar Noua Securitate reprezintă o veritabilă plagă, singura şi autentică ciumă roşie +galben +albastră +verde +minorităţi.
Întrucât, în lipsa unor certitudini, nu ne este de folos să rămânem la stadiul de „AUR, creaţia securiştilor”, consider că discuţia ar trebui să se mute spre obiectivele pentru care AUR ar fi fost creată, aceste obiective reprezentând miza reală a intereselor noastre faţă de acest subiect.
Ca de obicei, arăt că acestea sunt simple speculaţii personale şi nu am probe care să întemeieze astfel de susţineri. Dar nici nu consider că avem nevoie de certitudini imposibil de obţinut ci cred că ne putem folosi de judecata omului de rând şi de presupuneri rezonabile.
De ce, deci, ar vrea Securitatea să existe AUR?
Păi, gândindu-mă, am găsit cam trei motive majore pentru care speculez că AUR este dorită pe scana publică.
1. Ca să aşeze scena politică din România pe un scenariu ideologic previzibil.
Scena politică occidentală este caracterizată de conflictul ideologic între conservatori şi progresişti, între trumpişti şi sorosişti, iar faptul că la noi, pe scena politică, nu exista o astfel de confruntare lăsa loc unor evoluţii în afara scenariului permis. Prin faptul că AUR accede în parlament, eșichierul politic românesc s-a normalizat, adică a intrat în tiparele ideologice firești. Pentru cei care gestionează evoluţia societăţii româneşti faptul că greutatea politică de moment culisează spre dreapta (cum e în Polonia) ori spre stânga (Franţa) contează mai puţin, câtă vreme jocul politic parcurge aceeaşi linie ordonatoare.
În mod surprinzător, accederea AUR în parlament ajută globalismului prin aceea că este confirmată evoluţia scenei politice româneşti în sincron cu cele occidentale. Cu cele 10 procente, AUR reprezintă mai degrabă un avantaj pentru tabăra progresistă decât o ameninţare. Este ceea ce legitimează paradigma politică existentă, dat fiind că penser contre c’est penser pour. Aceasta este o butadă care ne spune că atunci când te împotriveşti unui lucru, îl validezi, îl confirmi, îi acorzi demnitate. Trebuie reţinut că principiul real de înfruntare şi căile eficiente prin care se înfruntă un adversar politic sunt tăcerea/ ignorarea sau construirea unei alternative reale la ceea ce combaţi.
Acest principiu este esenţial pentru a înţelege lumea de astăzi în care există mult prea multe conflicte mimate al căror scop primordial este reprezentat de obţinerea legitimităţii, atenţiei publice, confirmării publicului. Este exact cazul vedetelor mondene care se ceartă în public, care scandalizează nu pentru a învinge preopinentul ci pentru a se păstra în atenţia publicului.
2. Ca să trezească fervoarea eurofilă.
În România curentul eurofil (pro-UE) risca să rămână doar o carcasă goală, cu multe procente la încredere dar fără mare grad de angajament. În limbajul nostru, sentimentul pro-UE era unul căldicel, dominant, dar fără inimă, un reflex al celor care declară preferinţa pentru UE în sondajele la care participă, dar care simt totuşi o lehamite corozivă de tipul „mai lasă-mă şi cu ăştia”. Prin apariţia AUR, sentimentul pro-UE se cere apărat, promovat, cultivat. În lipsa AUR, sentimentul pro-UE se compromite singur. AUR se declară pro-UE, dar acest lucru nu contează. Ei sunt trecuţi de presă la anti şi cu asta-basta.
3. Ca să ocupe un spaţiu neocupat pe scena politică.
Spaţiul politic neocupat este cel al naţionalismului/patriotismului suveranist şi al intereselor creştine şi acest spaţiu se cere confiscat. Confiscarea înseamnă obţinerea celui mai mare grad de legitimitate în a vorbi despre aceste teme, celei mai mari încrederi a electoratului interesat de aceste teme, fără a le face, totuşi, predominante pe scena publică. Confiscarea unor teme politice are mai puţin de a face cu vizibilitatea şi notorietatea unui actor angajat într-un dialog, cât are cu legitimitatea (neroditoare, inofensivă) pe care publicul o recunoaşte unui actor de a se exprima cu privire la o anumită temă. Legitimitatea se obţine atât prin faptul că cineva militează, se luptă pentru o anumită poziţie, cât mai ales pentru faptul că este atacat pentru aceasta.
Din acest motiv trebuie înţeles că asaltul mediatic pe care îl cunoaşte AUR astăzi este doar pe jumătate nociv, în aceea că îi încadrează într-un spaţiu izolat, nefrecventabil. Însă atacând, demonizând AUR, presa îi legitimează ca fiind reprezentanţi legitimi ai ideilor pentru care aceştia sunt atacaţi. Faptul că presa operează şi o distorionare a ideilor, idealurilor şi obiectivelor AUR pe scena publică ţine de interesul puterii politice de a le marginaliza şi de a le compromite.
Aici nu discutăm doar despre imagine, ci de un atac ce vizează evoluţia publică a acestui partid. De pildă, prin simplul fapt că AUR este etichetat ca fiind un partid extremist sau de extremă-dreapta, dezvoltarea structurii de partid este periclitată prin aceea că persoanele care vor dori să se înscrie în partid fac parte din rândul acelora pentru care o astfel de acuzaţie a presei nu comportă mare greutate.
Cu alte cuvinte, în loc să primească în rândurile sale 15000 de noi adeziuni din partea unor persoane care ar fi dorit să participe la un proiect conservator centrist, bazat pe ceea ce în mod legitim şi necontroversat este acceptat ca fiind nucleul convingerilor conservatoare, AUR va primi în rândurile sale 15000 de noi adeziuni din partea unui alt contingent electoral, al celor dispuşi să le fie asociată o astfel de etichetă, de radical/extremist/trumpist etc. Aici nu contează că presa este compromisă în mare măsură şi că este partizană şi nelegitimă în pretenţiile sale de obiectivitate, ci contează că AUR permite unui actor extern să o catalogheze ca atare.
Se creează un efect de profeţie care se împlineşte prin ea însăşi, prin aceea că descriind cu rea-credinţă un partid ca fiind extremist, în acel partid se vor înscrie persoane care vor valida această imagine. Cu cât etichetarea va fi mai flagrant mincinoasă şi abuzivă, cu atât mai uşor le va fi centriştilor să se îmbrace în „cămaşa extremistă”, dat fiind că „presa oricum minte şi denaturează”. Dar aceasta este o greşeală capitală! Orice descriere incorectă trebuie negată şi refuzată de la bun început!
Se ignoră faptul că presa este chemată în mod legitim să pună etichete, să ordoneze discursul public, iar faptul că emite aprecieri false, mincinoase sau cu rea-credinţă, nu o lipseşte de legitimitatea de a ordona spaţiul public prin astfel de etichetări. Discuţia despre cum presa face presă este cu totul diferită de cea despre temeinicia unei etichetări, categorisiri, descrieri.
Cu alte cuvinte, oricât de perfidă ar fi mass-media, împotriva unor etichetări precum cele asociate AUR trebuie luptat cu cea mai mare intensitate pentru că, în comunicare, reputaţia este totul! Acceptând dialogul cu un interlocutor care insistă să te califice incorect, acceptăm perspectiva aceluia asupra noastră.
De pildă, Sorin Lavric este portretizat ca fiind misogin şi rasist. Se apără arătând că unele fraze, care îi aparţin, au fost scoase din context. Dar mai departe greşeşte validând acea scoatere din context prin aceea că pune în discuţie acele idei în afară cărţii respective, în afara acelui interviu specific când respectivele idei au fost emise. Este de la sine înţeles că nu poţi explica (defensiv) o carte într-un interviu radio-TV şi că tot ceea ce poţi obţine prin această zbatere este o strangulare şi mai strânsă, şi mai sufocantă.
Câtă vreme Sorin Lavric acuză o scoatere din context, trebuie refuzat dialogul în condiţiile dictate de interlocutor şi trebuie combătute efectele acestor distorsiuni, pe toate căile: Misogin eşti dumneata! Citeşte cartea, domnule/doamnă x!
Sorin Lavric trebuie să-şi asume statutul său de politician şi faptul că este o ţintă pentru adversari şi să combată în mod creativ minciunile despre el. De pildă, mie mi s-ar fi părut oportun ca Sorin Lavric să anunţe, imediat, două lansări online de carte ebook: o nouă ediţie a cărţii Decoct de femeie, cu un prolog explicativ redactat în acelaşi registru stilistic şi, eventual, cu o notă a editorului. Ar fi fost necesară o a doua carte ebook (10 eseuri?) care să mute discuţia pe poziţii viitoare şi care să-i reconfirme lui Sorin Lavric legitimitatea sa de autor.
Explicaţiile pe care Sorin Lavric le-ar fi acordat ar fi fost contextualizate în mod real, ar fi legat subiectul cărţii şi ideile sale de spaţiul filosofic comun celor care au mai scris despre femei. Toţi cei din AUR ar fi avut un front comun de comunicare, nu l-ar fi lăsat singur pe Sorin Lavric să se expună linşajului mediatic. Ar fi fost util de preluat postări precum cea a Anatol Basarab, care face o scurtă antologie a autorilor care s-au exprimat similar, fără a fi de condamnat.
În fine, despre o reacţie PR adecvată sunt persoane mult mai potrivite decât mine să răspundă sau să dea sfaturi. Situaţia lui Sorin Lavric nu este pe atât de dificilă decât dacă este lăsată se se stingă în condiţiile actuale.
Dar ceea ce e important de reţinut este că acceptând această victimizare, aceste etichetări nedrepte, compromiterea AUR atinge şi ideile de la care se revendică, inclusiv pe cea vizând credinţa. Iar abia aici intrăm în partea dureroasă şi, orarecum, contra-intuitivă pentru credincioşii ortodocşi.
Dar nu aceasta este calea, nu disocierea şi nici respingerea legitimităţii câştigată de AUR prin vot ca urmare a programului electoral deschis asumat.
Nici conlucrarea fără discernământ cu AUR nu poate fi o soluţie întrucât legitimează un actor despre care nu putem fi siguri că este de bună-credinţă. Nici ignorarea AUR şi abandonarea acestora pe scena publică, linşajului mediatic, nu reprezintă o cale de urmat întrucât efectul linşajului acestora se va produce şi asupra noastră.
Consider că soluţia este purtarea sarcinilor şi neputinţelor acestora, conlucrând cu AUR spre obiectivele pe care aceştia şi le asumă cu bună credinţă. Din clipa în care au intrat în parlament, AUR au devenit „ai noştri”, fie că ne place sau nu lucrul acesta. Trebuie să învăţăm nu doar să convieţuim cu o asemenea prezenţă, cât mai ales să îi ajutăm în cele ce şi le propun cu folos.
Nicio altă cale nu este spre ajutorarea Bisericii, nici denunţarea lor ca securişti, nici ca trădători ai cauzei naţionale, nici ca parveniţi, nici oricare altă etichetă pe care le-am adăuga-o noi la vraful deja primit. Niciuna nu ne absolvă de la datoria de a ajuta cu sinceritate şi cu folos pe cel ce a devenit, în ierarhia reprezentării publice, mai marele nostru.
Am scris acest text pentru a lămuri ambiguitatea ce mi-a fost imputată anterior. Nu am interese în plan politic, consider că opţiunea #boicot este mult mai apropiată de interesele mele directe, este legitimă inclusiv în componenta sa politică dar, câtă vreme AUR este în prim-planul atenţiei publice, orice altă opţiune în afară de sprijin ne este vătămătoare. Ceea ce AUR va face cu acest sprijin al nostru îi va legitima pe ei şi obiectivele pe care şi le propun.
Lipsirea AUR de sprijin, disocierea de aceştia trebuie să fie rezonabil de bine motivată, nu doar o reacţie de orgoliu. Încă nu am întâlnit o astfel de poziţionare care să fie convingătoare.
Am decis să nu votez, dar dacă aş fi făcut-o, atunci aş fi ales AUR.
Înţeleg foarte bine impulsul #boicotVot, am citit cam tot ce a apărut în blogosfera conservator-creştină în ultimele zile, dar nu pot spune că boicotul este motivul pentru care nu voi participa la votare.
Am întâlnit pe parcursul informării din ultimele zile, în calitate de creştin ortodox, cinci îndemnuri cu privire la votul de mâine, în egală măsură întemeiate, pe care le redau într-o ordine întâmplătoare:
A. Votaţi AUR
AUR este primul partid creştin credibil, care îşi asumă ca principiu doctrinar de funcţionare ideea credinţei creştine. Este, pentru ortodocşi, cu adevărat prima opţiune politică coerentă care aduce laolaltă nu doar ideea de credinţă, cât şi cea de neam şi de libertate. Co-Preşedintele Claudiu Târziu este o persoană cunoscută în mediul nostru, are nu doar notorietate, cât şi continuitate în convingerile sale de esenţă creştină, în timp ce cu cele politice ale sale nu am fost mai niciodată de acord. Este însă o persoană care a activat lângă foştii deţinuţi politici, lângă părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa şi Marcel Petrişor, printre mulţi alţii, este deci, de departe, cel mai apropiat politician(?) de nucleul dur de valori şi elemente simbolice la care ortodoxia ar putea năzui în plan politic.
AUR este o construcţie politică modernă ca formă, având poate că supărător de multe lucruri în comun, până la identitate, cu tehnologiile politice folosite la proiecte precum Noua Republică, USR, Pact, Demos, toate acestea cu o filiaţie clară în laboratoarele politice ale serviciilor secrete. Dar aceasta este politica la noi în ţară, total inflitrată de noii securişti, o realitate pe care ar trebui să o luăm ca atare şi în funcţie de care să ne calibrăm acţiunile: HUMINT şi control direct al scenei politice pe care nimeni nu se mai oboseşte să le fardeze.
Revenind. AUR este primul şi singurul partid politic care a aderat (în totalitate) la cele 10 criterii orientative pe care ÎPS Calinic le sugera creştinilor ortodocşi pentru a fi avute în vedere atunci când îşi vor alege opţiunea de vor. Celelalte partide politice nu au fost interesate să valorifice electoratul creştin ortodox şi au ignorat orice ocazie de a se asocia acestui mesaj.
AUR numără în rândurile sale şi alte persoane care s-au manifestat convingător în calitatea lor de intelectuali creştini ortodocşi precum Ovidiu Hurduzeu sau Sorin Lavric.
La Iaşi candidează şi doamna avocat Diana Şoşoacă, al cărui fan nu am cum să fiu, dar care beneficiază de o notorietate masivă câştigată prin acţiuni juridice(?) foarte discutabile, fără rod, dar prin care a reuşit să-şi asocieze imaginea de cea a părintelui Calistrat Chifan sau a ÎPS Teodosie.
AUR a convins şi beneficiază de o susţinere largă în blogosfera ortodoxă: R3Media şi Mihai Şomănescu, Părintele Cristian Onea, Părintele Mihai Aldea, profesorul Radu Baltasiu, Frăţia ortodoxă „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” şi Dan Ciprian Grăjdeanu, întreaga tabără Rost ş.a.
2. #BoicotVot
Cred că cel care a adus pentru prima oară în discuţie ideea boicotului electoral creştin a fost Mihai Gheorghiu, liderul Platformei Împreună, despre care cunoaştem că, formal, reprezintă cea mai mare formă asociativă civică din societatea românească.
Cu toate acestea, apelul lui Mihai Gheorghiu lansat înainte de alegerile locale nu a avut ecou, fiind practic ignorat de propria sa bază civică, pe care Platforma Împreună ar trebui să o reprezinte. Despre subiectul formelor asociative creştine care nu sunt altceva decât carcase goale de conţinut ar trebui scris mai pe îndelete cu altă ocazie, pentru că neputinţa compromite mult mai mult şi mai profund decât am crede. În orice caz, în mesajul pe care domnul Mihai Gheorghiu l-a lansat este formulat un paragraf final care surprinde cu precizie argumentul central pentru opţiunea #boicotVot:
Votul ar trebui să fie instrumentul libertății mele, când el devine doar instrumentul capturării mele ca cetățean liber, doar falsificarea propriei mele libertăți, atunci gestul unic al libertății mele trebuie să fie refuzul legitimării propriei mele lipsiri de libertate, al falsificării primitive a unei democrații, oricum disfuncționale.
Acest mesaj a fost preluat şi amplificat de alte două tabere, apropiate ca poziţionare pe scena publică: prima este cea a lui Pompiliu Diplan/Neam Unit şi Calea Neamului şi cea de-a doua este a lui Iulian Capsali/Dan Chitic. Mai e şi Victor Roncea, despre care nu-mi face nicio plăcere să scriu.
Din păcate însă, opţiunea #boicotVot este în realitate o opţiune explicit #antiAUR, mascată în argumente cu temei moral/civic care, totuşi, nu se susţin.
La o cercetare sumară, pare că:
1) Pompiliu Diplan nu „i-a iertat” lui George Simion manevra de la protestul din Piaţa Universităţii, din septembrie, când Simion a dublat şi apoi diluat energia protestatară prin acţiuni civice concurente protestului organizat de Starea de Libertate. Sunt de acord că aici vorbim despre acţiuni clare de sabotaj civic din partea AUR, acţiuni care nu pot fi justificate nicicum.
3) Iulian Capsali pare că nu „i-a iertat” lui Claudiu Târziu trădarea din anul 2014 când a participat la europarlamentare în calitate de candidat reprezentant al familiei creştine şi când Claudiu Târziu a lăsat să se înţeleagă că Iulian Capsali ar fi un infiltrat securist, plătit de Patapievici prin Institutul Cultural Român sume care nu se pot justifica. Cel puţin cam asta îmi amintesc acum, probabil că fără mare precizie. În orice caz, cei doi au avut mai multe contre de-a lungul timpului, cauzate în general de susţinerea total lipsită de discernământ pe care Claudiu Târziu/tabăra Rost a arătat-o acelui băsescu.
5) Mai este şi Victor Roncea, noul redactor şef al Activenews, care este de asemenea pornit împotriva AUR, pentru motive care nici nu mai contează, date fiind circumstanţele personale ale acestui jurnalist.
Problema opţiunii #boicotVot pare că se reduce la plata unor poliţe şi la conflicte de orgolii, mai mult sau mai puţin îndreptăţite. Acuzaţiile de securism sunt ridicole câtă vreme „nici ei nu mai ştiu exact câţi sunt…” Prin urmare boicotul nu este despre o opţiune politică viabilă, care să urmărească un obiectiv politic legitim ci pare mai degrabă o acţiune de delimitare motivată de criterii subiective. BoicotVot ignoră faptul că AUR reprezintă explicit opţiunea politică pro-creştină într-o încleştare politică cu o miză superioară neînţelegerilor dintre persoane.
În modul în care este configurat mesajul public, BoicotVot nu reprezintă o opţiune civică autentică de luptă pentru libertate, ci pare o izbucnire de orgolii care nu serveşte intereselor noastre. Nici acţiunea civică nu este gândită ca atare, nu avem un set de obiective civice asumate de tabăra creştină, fiind vorba mai mult de acţiuni care urmăresc notorietatea/vizibilitatea, care dau coloratură scenei publice, dar care nu corespund unei viziuni de acţiune/schimbare/transformare în societate.
Cel mai probabil că, dacă AUR va intra în Parlament, va trebui să găsească o cale de împăcare cu cei de mai sus, dacă va dori să-şi dezvolte prezenţa în societate şi pe scena publică, căci altfel AUR va rămâne izolat moral şi curtat doar de traseişti şi de cei care vânează funcţii politice.
Or, promisiunea AUR este una diferită şi, dacă nu reprezintă doar o altă manevră de capturare şi risipire a electoratului creştin naţionalist (cum a fost PRU), ajungerea la un compromis cu ceilalţi reprezentanţi ai taberei creştin-conservatoare este obligatorie şi necesară.
Dacă AUR nu intră în Parlament, cum cred că se va întâmpla, totul va fi fost doar un foc de paie.
C. Votaţi PMP
PMP păstrează câteva persoane pe listele sale care nu pot fi cu totul abandonate sau ignorate de tabăra ortodoxă, dar pe care consider că nu le putem vota câtă vreme provin din gruparea acelui băsescu. De pildă Corneliu Berari îl susţine pe Mihail Neamţu la Timişoara, părintele Eugen Tănăsescu pe Florian Bichir. Mai este şi senatorul Vasile Cristian Lungu de la Cluj, un politician care merită mai mult decât îi oferă PMP.
Dar, în acelaşi timp, pe listele PMP se regăsesc şi Cristian Diaconescu, Robert Turcescu, Eba… mda..
Este cam aceeaşi situaţie cu cei 2-3 politicieni de la PNL, toleraţi strict pentru ca PNL să nu ajungă, în percepţia publicului, în aceeaşi tabără electorală de extremă stânga cu USR.
D. Votaţi PSD
Este opţiunea sugerată de domnul avocat Gheorghe Piperea sau de Dan Diaconu. Argumentul este că boicotul în împrejurările de faţă este un act pueril şi sinucigaş şi că imperativul stopării dictaturii medicale a lui Iohannis şi PNL obligă la realism şi maturitate. Singurul partid care se poate opune polului de putere actual ar fi PSD, chiar şi în varianta sa condusă de Marcel Ciolacu, Sorin Grindeanu, Mihai Tudose şi Vasile Dâncu. Avocatul Gheorghe Piperea mai arată că pe listele PSD este şi senatorul Daniel Cătălin Zamfir, autorul unor legi anti-cămătărie foarte importante.
Totuşi, PSD în varianta Ciolacu a fost principalul complice şi facilitator al dictaturii medicale, a sprijinit adoptarea unei legislaţii neconstituţionale, suspendarea aplicării CEDO în România şi, în general, a secondat toate iniţiativele de restrângere a drepturilor cetăţeneşti care au trecut prin mintea celor ce conduc astăzi ţara. PSD şi-a refuzat total rolul de opoziţie, alterând nepermis de mult climatul democratic de la noi din ţară.
Mai mult, Noul PSD s-a lansat într-o operaţiune de epurare care a fost lipsită de loialitate, trădând pe deputatul Liviu Pleşoianu în cel mai josnic mod, înainte de definitivarea listelor electorale, motivat de împrejurarea că acesta nu s-a dovedit atât de amabil cu ambasadorii străini, mai ales cu cel american, precum se arată ceilalţi politicieni de pe lista PSD. Vorbim deci despre o acţiune de pedepsire a lui Liviu Pleşoianu pentru delict de opinie, pe teme extrem de dureroase pentru noi, într-un moment care garantează practic neaccederea sa în Parlament.
E. Votaţi PER
Un partid mic, fără resurse, fără sprijin, care a colectat mai multe persoaneje cu notorietate într-o alianţă politică fără nicio coerenţă. Puţin probabil să obţină un număr suficient de voturi astfel încât să treacă pragul electoral deşi persoane precum Liviu Pleşoianu şi Aurelian Pavelescu ar fi fost, probabil, reprezentanţi ai intereselor naţionale în Parlamentul României. Din păcate pentru aceştia şi pentru pesediştii care au încercat o abordare naţionalistă a politicii în perioada lui Dragnea, aceştia nu au avut puterea să îşi asume o poziţionare pro-creştină explicită, poate cu excepţia lui Aurelian Pavelescu de la PNŢ.
Concluzie
Absenţa mea de la votarea de mâine nu se suprapune complet peste niciuna dintre cele cinci opţiuni sintetizate ad hoc mai sus.
Nu cred în boicot ca fiind o opţiune politică viabilă, nici pe termen scurt şi nici pe termen mai lung, ci acesta trebuie să reprezinte doar un pas iniţial, un transfer de legitimitate către o foaie de parcurs clară şi cu elemente minime de viabilitate. În termenii actuali, boicotul este o simplă abdicare şi, după cum spune şi Mihai Silviu Chirilă, un act sinucigaş. Nu este suficient să dovedim că ceilalţi sunt mai răi decât noi, ci trebuie să existe şi demersuri pozitive care să aducă roade.
Nu voi vota întrucât democraţia românească este compromisă iremediabil, procedurile politice sunt viciate la modul absolut, aflându-ne în plin arbitrariu juridic şi politic. Cred că în următoarele câteva puţine săptămâni vor surveni primele arestări preventive ocazionate de nerespectarea unor măsuri luate împotriva pandemiei, pentru fapte comise în strânsă legătură cu libertatea religioasă. Mai cred că abuzul şi arbitrariul se vor manifesta punctual şi local, cu o duritate foarte mare, mizând pe şoc şi dezechilibru emoţional în publicul ţintă, dar manifestând deschidere spre dialog şi solicitudine în chestiuni conexe.
Într-un climat de asemenea ruină morală şi juridică, în care nu se face aplicarea celor mai de bază principii ale dreptului şi ale ştiinţelor politice, în care tot ce contează este manifestarea puterii brute şi refuzul participării legitime la propria vieţuire socială, nu pot, cu conştiinţa împăcată, să particip la o butaforie.
Din acest motiv, sugerez cititorilor să dea ascultare propriei conştiinţe şi să aleagă în consecinţă, dincolo de orice fel de partizanate sau antipatii; să sperăm că prin votul pe care îl vom da nu înfăptuim o fugă de realitate şi nu ne punem greşit nădejdea în persoane despre care vedem bine că putem avea rezerve rezonabile.
La fel de adevărat este că cei care au putere să pună gândul bun înainte, să spere la un reviriment politic minimal pentru participarea ortodocşilor la mersul cetăţii, niciodată nu au avut parte de un număr atât de mare de opţiuni de vot pozitiv, dovadă că polarizarea crescută din societate împinge politica mainstream şi spre enclavele şi marginalul în care se regăseşte la acest moment suflarea ortodoxă. Este probabil că opţiunile pozitive apar ca fiind multe întrucât sunt irelevante.
Așadar, în afara acestor multe speculații personale pe care le fac în acest text, aș fi votat AUR ca răsplată pentru efortul și disponibilitatea de a se așeza, credibil, sub steagul ortodoxiei, dacă am fi avut parte de vremuri de ușoară abatere de la normalitate. Dar nu trăim astfel de vremuri, suntem la înserare și inferez că urmează un crunt întuneric. În alte timpuri asumarea discursului credinței de către persoane cu credibilitatea domnilor Târziu, Hurduzeu și Lavric ar fi fost o mare bucurie. Astăzi însă, simt că AUR ne este furnizat nu ca ultimă speranță ci, ca analgezic minor.
Cade în sarcina tuturor celor care nu vor participa la vot să găsească forme active de participare civică și politică prin care boicotul să devină un prim pas spre un obiectiv clar, nu doar o abdicare și o resemnare.
Propunem o lectură de întindere medie care e precedată de câteva observaţii proprii vizând necesitatea înţelegerii corecte a conceptului de putere politică de către creştinii ortodocşi. Preluăm un extras din cartea Cum percepem puterea politică? de Daniel Sidor, material pe care îl vom folosi drept reper şi bază pentru discuţii viitoare.
***
Măsurile luate de autorităţile statului român faţă de credincioşii ortodocşi în perioada infectărilor cu Covid19 şi modalitatea în care Biserica a răspuns acestora au pus în evidenţă modalitatea complet deficitară în care majoritatea ortodocşilor înţelegem concepte elementare ce ţin de viaţa cetăţii. Neînţelegerea conceptelor precum (participare la) guvernare, politici publice (evidence-based) sau noţiunea de putere politică împiedică formularea unor reacţii de apărare civică în faţa agresiunilor la care suntem supuşi, cimentează o atitudine de conformism şi de pasivitate în faţa nedreptăţii, impune indiferenţă în raport de ofensele aduse credinţei ortodoxe şi simbolurilor sale publice.
Deşi starea de urgenţă şi apoi starea de alertă reprezintă simple instrumente executive specializate, pentru uzul autorităţilor în împrejurări excepţionale, conchidem că acestea au fost transformate într-un regim politic de putere cu caracter permanent, care nu respectă constrângerile constituţionale, degradând nepermis substanţa drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, caricaturizând relaţii sociale legitime şi protejate. În panoplia acestora, libertatea religioasă este, de departe, cea mai batjocorită şi deposedată de componentele sale de autonomie, fiind supusă unui regim nedemn, discriminatoriu şi marginalizator.
Atât starea de urgenţă cât şi starea de alertă, neconsacrată constituţional, au menirea de a funcţiona, în mod excepţional, tocmai pentru a demonstra superioritatea democraţiei şi a statului de drept în apărarea drepturilor omului şi gestiunea situaţiilor de criză. Acestea reprezintă o oportunitate de a reafirma supleţea şi flexibilitatea regimului democratic, iar nu o paranteză istorică ce permite exercitarea neîngrădită a unor prerogative absolutiste.
Faptul că puterea politică a găsit în criza de sănătate politică pretextul perfect pentru a suspenda democraţia şi a impune un regim despotic, fără corespondent în logica politică şi în ştiinţa dreptului, trădează mentalitatea nedemocratică şi autoritaristă a acestora, neîncredere funciară în principiile democratice şi indiferenţă faţă de drepturile omului.
Credem că această transformare a regimului politic nu este temporară ci că este definitivă şi că aşteptarea revenirii la normalitate, despre care face vorbire comunicatul Patriarhiei prin care salută „cu bucurie” permisiunea oficierii slujbelor religioase în interiorul bisericilor, este o naivitate de neprimit. Iluzia de parteneriat social pe care reprezentanţii Patriarhli se străduiesc să o impună credincioşilor este mai batjocoritoare decât chiar acţiunile factorului politic. Avem de-a face cu o reacţie tipică a victimei care îndreptăţeşte atitudinea agresoare, reacţie care, din păcate, nu prevesteşte nimic bun şi care invită abuzuri şi mai jignitoare, care sunt uşor de anticipat.
În spaţiul online ortodox, prin forţa împrejurărilor, s-a făcut vorbire în această perioadă despre noţiuni precum legalitate, constituţionalitate, legitimitate, autoritate, credibilitate, comunicare strategică, conformare (respectarea măsurilor), fără însă ca acestea să fie puse într-o perspectivă mai largă, fără a se cunoaşte raportul firesc între stat şi societate, între stat şi Biserică, în aşa fel încât să obţinem o înţelegere comună şi lămuritoare a vremurilor pe care le parcurgem.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât statul ne impune insidios o naraţiune falsă, în care eliminarea sau restrângerea drepturilor civile este prezentantă mincinos ca fiind o exagerare scuzabilă, cauzată de temerea faţă de un pericol grav, iar nu ca o politică deliberată de aservire, de deposedare de drepturi sub pretextul unei crize de sănătate publică. Însă statul nu poate invoca în apărare propria turpitudine, propriul abuz şi propria nelegalitate. După cum vom vedea în cele ce urmează, controlul opiniilor, cenzura libertăţii de expresie şi restrângerea drepturilor nu sunt deloc întâmplătoare, persecutarea marginalilor fiind recunoscută pentru caracterul său disuasiv şi util pentru stăpânirea despotică a comunităţilor politice.
Repunerea în discuţie a principiului proporţionalităţii măsurilor sau cel al restrângerii drepturilor astfel încât să nu fie afectată substanţa acestora, invocarea principiul legalităţii actului de guvernare sau de legiferare, toate aceste chestiuni sunt urgente şi pretind atenţia credincioşilor ortodocşi. Scrisoarea PS Petru adresată autorităţilor basarabene, în care se avertizează cu privire la rolul statului în protejarea libertăţii religioase, reprezintă un pas important în această direcţie şi aşteptăm ca acest document să fie preluat/discutat şi de blogurile religioase româneşti, mai cu seamă de Mărturisirea Ortodoxă, dat fiind că se invocă o acţiune civică de petiţionare a instituţiilor publice iniţiată chiar de Mihai Silviu Chirilă.
Pe de altă parte, cred că este mare nevoie de un corp comun de cunoştinţe politice care să faciliteze exprimarea civică a credincioşilor şi înţelegerea mecanismelor de guvernare. Întrucât nu am găsit un material mulţumitor în blogosfera ortodoxă care să descrie într-o manieră structurată chestiunile esenţiale ale acestei teme, propunem o lectură destul de densă, dar neîndoielnic utilă şi necesară, o referinţă la care credem că va fi necesar să facem trimitere în mod repetat în perioada următoare.
Evenimentele petrecute în secolul al XX–lea, şi anume cele care ţin de zona politicului, au în centru conceptul de putere politică. Spunem acest lucru deoarece alternanţa regimurilor politice diferite, modul şi rapiditatea cu care se produc anumite schimbări, dar şi dezvoltarea unor noi discipline de studiu (teoria politică, teoria democraţiei sau psihologia socială), aduc o nouă perspectivă asupra relaţiilor umane, şi anume perspectiva puterii. Cu alte cuvinte, în acest secol se dezvoltă o întreagă nouă civilizaţie care se bazează pe cultura puterii. Zona economicului este dependentă de putere (sub forma influenţei), zona politică excelează prin abuzul de putere, în domeniul social puterea dă dreptul unei restructurări valorice a condiţiei umane etc.
Secolul
XX nu descoperă puterea, dar experimentează în a o folosi. Vom încerca să
observăm modul în care funcţionează puterea în diferitele tipuri de regim
politic. Pentru a face acest lucru, este necesară o privire de ansamblu asupra
fenomenului puterii, privire care să includă concepte corelative ale puterii
cum ar fi: stat, suveranitate, autonomie, legitimitate, libertăţi politice,
consens, toleranţă etc.
Aproape
fără niciun fel de obiecţii, teoreticienii au împărţit dihotomic solul în care
poate rodi puterea în democraţie şi alte tipuri de regim. Le vom numi în acest
text nedemocraţii, specificând, la momentul necesar, deosebirile conceptuale
care există între ele (unii autori folosesc termenul de totalitarism, alţii de
despotism occidental1, regimuri monopoliste2 etc.). Vom urmări puterea în aceste două
tipuri esenţiale de regim, însă nu dintr-o perspectivă instituţională,
cantitativă, ci mai mult din una teoretică, conceptuală, înţelegând cum este
teoretizată puterea în aceste regimuri.
În final, vom încerca să identificăm un sens
minimal al puterii, comun diferitelor accepţiuni, indiferent de nuanţele
prezente în fiecare teorie. Acest acord minim va trebui să poată face diferenţa
între un regim democratic şi unul nedemocratic, indiferent de cum pretinde regimul
respectiv că ar fi.
Putere şi putere politică
Deseori, pentru a face trimitere la relaţii petrecute între diferite
instituţii de guvernământ, între indivizi sau între indivizi şi instituţii,
termenii de putere şi cel de putere politică sunt folosiţi pentru a exprima
acelaşi lucru. Între aceşti doi termeni există însă diferenţe importante de
semnificaţie, care ar putea fi clarificate făcând trei precizări.
Prima
precizare este de natură logică şi justifică identificarea „puterii” şi a
„puterii politice” ca doi termeni diferiţi. Dacă aruncăm o simplă privire, dar
în manieră logicistă, aspra termenilor „putere” şi „putere politică”, vom
sesiza diferenţa semantică printr-o diferenţă de proprietăţi. Termenul
„putere”, din punctul de vedere logic, este unul absolut, adică poate căpăta o
semnificaţie independent de alţi termeni (alte concepte). Putem, prin urmare,
să introducem într-un univers de discurs termenul „putere” fără ca acesta să
sufere deprecieri ale semnificaţiei sale în urma despărţirii de, sau asocierii
cu, alţi termeni. „Putere politică” este un termen relativ. Semnificaţia lui
este aşadar tributară termenului de care este legat, în cazul nostru,
„politică”, respectiv politicul. Intensiunea mai mare a puterii politice va
implica o restrângere a semnificaţiei conceptului. Semnificaţia puterii
politice va fi, prin urmare, datorită intensiunii lărgite prin legarea de
politic, mult mai restrânsă decât semnificaţia puterii. Am observat, aşadar, o
primă diferenţă dintre conceptul de putere şi cel de putere politică. Am putea
spune că între cei doi termeni există un raport de ordonare, adică „puterea”
include „puterea politică”. Am ţinut să facem o distincţie între cei doi
termeni pentru a evita să confundăm, în vreun univers de discurs, aceste două
noţiuni.
Modul
în care ar trebui să fie definită puterea nu a atins încă consensul
specialiştilor. Că este considerată proprietate a unui individ, că este
considerată exterioară individului, individ care reprezintă doar o formă de
manifestare a ei, despre putere se admite în sens minimal că poate fi
recunoscută acolo unde un agent (individ) poate să influenţeze atitudinile sau
acţiunile unui alt agent3. Aici pot să
intervină o multitudine de nuanţe, dar, în principal, putem spune că un agent X
are putere asupra unui agent Y, dacă X poate să-l determine pe Y să acţioneze
într-o manieră în care Y nu ar fi acţionat fără intervenţia lui X.
Robert
Dahl4 conceptualizează această relaţie
de putere şi ajunge la concluzia că acolo unde există modificări susţinute în
comportamentul lui B în urma influenţei lui A putem observa exercitarea puterii
de către A. Raportul de putere poate fi total sau nul, în funcţie de rezultatul
operaţiei p1-p2, unde p1 este probabilitatea ca B să întreprindă acţiunea x ca
urmare a intervenţiei lui A, iar probabilitatea ca B să întreprindă aceeaşi
acţiune fără intervenţia lui A este p2. p1-p2= 1 este cazul puterii totale, iar
p1-p2= 0 este cazul puterii nule. Teoria este adaptată ulterior prin
introducerea conceptelor de control, influenţă şi autonomie. Controlul este
văzut ca o relaţie între mai mulţi actori, în urma căreia intenţiile unora
provoacă celorlalţi reacţii de conformare sau predispoziţii către astfel de
acţiuni. Autonomia este complementul controlului. Influenţa are un sens mai
vast, dar în general se manifestă acolo unde puterea unui actor faţă de
celălalt este vizibilă, însă nu este instaurat controlul.
Prin
a doua precizare vom încerca să arătăm relaţia dintre putere
şi politic, respectiv rezultatul asocierii
acestor doi termeni. Evident, descrierea de mai sus a puterii e mai mult decât
săracă. Vom încerca totuşi să asociem descrierea rudimentară dată mai sus
puterii, cu politicul. După cum bine ştim, politica este ştiinţa şi arta de a
guverna un stat.
Dintr-un
punct sociologic de vedere, prin politică ne referim la procesul prin care un
grup uman, cu opinii şi interese iniţial diferite, ajunge la decizii şi opţiuni
colective care se impun întregului grup şi simbolizează opţiunea acestuia în
ansamblu. La nivel social global, statul este exponentul unei politici comune a
întregii comunităţi pe care o reprezintă.
Politica
presupune diversitatea opiniilor, chiar dacă acestea diferă doar în ce priveşte
mijloacele şi nu obiectivele vizate. Când oamenii sunt spontan de acord privind
modalităţile unei acţiuni sau, şi mai mult, ajung la unanimitate în procesul
decizional, fără însă a fi constrânşi, atunci nu mai au nevoie de politică5.
Principala
arenă de manifestare a politicului (în lumea modernă) este statul. Acesta din
urmă, fiind cea mai mare (întinsă) autoritate existentă, este şi cea mai
influenţată de politic, lucru care i-a făcut pe unii analişti să lege prin
definiţie politicul de stat, „fiind desemnat drept politic tot ce are de-a face
cu treburile de stat6“. Politica, în
concluzie, apare şi se manifestă acolo unde, dintr-o diversitate de idei, se
selectează o opţiune, se găseşte o procedură de adoptare a deciziilor, se
acceptă şi se impune această decizie ca linie de acţiune comună7.
Puterea
politică, într-un sens minimal, se va referi la posibilitatea unui agent de a
influenţa atitudinile şi acţiunile altui agent, într-un cadru organizat,
instituţionalizat, adică într-un stat (bineînţeles că, existând entităţi
organizate superioare ca întindere unui stat, afirmaţia de mai sus poate fi aplicată
şi relaţiei dintre state, adică există manifestări ale puterii politice şi în
relaţiile dintre state, nu numai în interiorul unui stat; la nivel macro,
statele se transformă în indivizi).
Este
foarte important să înţelegem că nu orice formă de putere
care se manifestă în interiorul unui stat este putere
politică. Aceasta din urmă se diferenţiază de celelalte forme de putere care pot apărea, prin faptul că se încearcă
rezolvarea conflictelor prin apel la un set de norme şi de instituţii care
aparţin statului. Dacă o persoană X reuşeşte, în urma unui oarecare efort să
schimbe atitudinea altei persoane Y, sau să o determine să acţioneze într-un
anumit fel, de exemplu să adopte o atitudine de conservare a mediului
înconjurător, putem vorbi de o oarecare putere
avută de X asupra lui Y. Dacă însă Y este convins (sau constrâns) să adopte o
asemenea atitudine de o organizaţie sau instituţie, în urma unei norme care să
prevadă acest lucru sau în vederea susţinerii adoptării unei norme, putem vorbi
de o putere politică exercitată asupra lui Y.
Făcând
cea de-a treia precizare, vrem să arătăm că folosirea termenului de putere
politică naşte inevitabil o serie de întrebări. Care este sursa puterii
politice? Care este reprezentarea ideală a puterii politice? Cine ar trebui
învestit cu puterea politică? Prin ce metode? Care sunt limitele puterii
politice? Se poate contesta acest gen de putere? Există limite în contestarea
puterii?
De
obicei, fiecare întrebare legată de conceptul de putere politică este urmată de
un demers explicativ care are ca rezultat un nou concept, strâns legat de
conceptul de putere. Contractul social este un astfel de concept, menit să
explice care este sursa puterii politice şi să justifice tipul de guvernământ
existent, de exemplu pentru Hobbes – monarhia absolută. Democraţia, ca formă de
guvernare, este un sistem în care puterea politică
vine de la popor şi, conform lui Popper, ar trebui să împiedice venirea la
putere a regimurilor nedemocratice. Alţii consideră că esenţa democraţiei
constă în modul în care este împărţită puterea politică, conform principiului
separaţiei.
Ceea ce vrem să arătăm aici este că puterea
politică nu poate fi definită şi înţeleasă raportându-ne doar la ea însăşi. Din
ce am arătat mai sus, o înţelegere a contractului social, a separaţiei
puterilor în stat, a democraţiei ca principiu şi ca sistem, evident dintr-o
perspectivă a puterii, ajută în mod evident la conturarea înţelesului puterii
politice. Tocmai de aceea demersul nostru de conceptualizare a puterii politice
nu va putea omite explicarea termenilor complementari ei.
De la putere la putere politică
O
altă diferenţă care se poate face între putere şi putere politică vizează
aspectul cronologic. Un raport de putere între indivizi (manifestat prin forţă
fizică, adică violenţă) a existat înainte de a exista puterea politică. Putem
vorbi, însă, de putere politică numai după instituţionalizarea societăţii,
adică după trecerea de la preistorie la istorie, după trecerea de la starea
naturală la o formă de organizare socială. Nu susţinem că această trecere a
existat în mod istoric, nici că nu a existat. Doar contabilizăm diferitele
accepţiuni. Spunem acest lucru deoarece, de exemplu, pentru Hobbes starea
naturală este doar un mit justificativ („Este vorba de un mit explicativ,
folosit pentru a lămuri de ce oamenii consimt, şi trebuie să consimtă, la
limitările libertăţii personale pe care le presupune supunerea faţă de o
autoritate”8), pe când pentru Locke
starea naturală este un dat istoric („dacă nu există însemnări despre copilăria
soldaţilor din armatele lui Xerses, nu înseamnă ca aceştia nu au fost niciodată
copii” – este argumentul de care se foloseşte Locke pentru a dovedi existenţa
stării de natură).
Trei
perspective, cu diverse nuanţări, domină ontologia puterii: una ecleziastică,
una laică şi una psihologică.
Perspectiva ecleziastică asupra puterii
Societatea
religioasă (care crede în împărăţia lui Dumnezeu) şi cea laică (care crede în
împărăţia cezarului) coexistă. Totuşi societatea laică este cea în care puterea
politică este instituţionalizată. În împărăţia lui Dumnezeu este de prisos să
discutăm despre putere. Cine deţine însă puterea în împărăţia cezarului, şi mai
important, cum este justificată o asemenea putere? Printr-o contopire a celor
două feluri de putere. „Cezarul este sacralizat de către Biserică”9. Puterea cezarului capătă consfinţire
bisericească. Observăm aşadar că sursa puterii politice se află în religie.
Despărţite la început, cele două împărăţii se unesc, cel puţin la nivelul
puterii. Odată ce reprezentantul împărăţiei cezarului a căpătat o destulă
putere, cel mai adesea prin poziţia pe care o ocupă în diferite ritualuri, se
separă de împărăţia lui Dumnezeu şi revendică întreaga ascultare a oamenilor.
De
vreme ce este acaparată, puterea politică trebuie păstrată. Acest proces al
consolidării puterii este unul lung şi se realizează prin intermediul unor
mituri: mitul monarhiei, al suveranităţii monarhului; mitul democraţiei, al
suveranităţii poporului; mitul comunismului, al suveranităţii proletariatului.
Elementul comun al acestor mituri este caracterul lor mistic. Nevoia acestui
caracter mistic este strâns legată, după cum explică Berdiaev, de pasiunea
indivizilor. Pasiunea este cea care generează permanent miturile de care are
nevoie puterea pentru cârmuirea maselor. Deşi motivată raţional, sursa puterii
este iraţionalitatea, mai precis pasiunile maselor. Iar aceste pasiuni nasc
drepturi individuale inalienabile care delimitează puterea societăţii. Ele nu
sunt determinate de natură ci de spirit10.
Caracterul
iraţional pe care se fundamentează puterea se regăseşte în toate tipurile de
regim. În cazul monarhiei, puterea s-a sprijinit pe credinţele religioase, în
cazul democraţiei puterea se sprijină pe propaganda şi pe retorica liderilor.
În ambele cazuri, rolul important este jucat de subconştientul colectiv, „o
conştiinţă care surprinde prin iraţionalitatea sa11“.
Într-o democraţie „misterul supunerii oamenilor faţă de autorităţi nu este
îndeajuns descifrat până acum. De ce mase uriaşe de oameni a căror forţă fizică
este precumpănitoare consimt să se supună unui singur om sau unui grup
minoritar în cazul în care acesta deţine puterea? Chiar şi un simplu poliţist
ne provoacă alt sentiment decât un simplu muritor în haine civile”12. Berdiaev găseşte două explicaţii pentru
acest lucru. În primul rând, cei conduşi cred încă într-o putere consacrată
ritualic, credinţă născută în antichitate şi nedepăşită încă de democraţii. Pe
de altă parte această supuşenie se datorează „darului” pe care oamenii aflaţi
la putere îl au în a sugestiona. Un alt autor important, Sartori, identifică
aceleaşi două surse ale puterii. Una este Dumnezeu, omnis
potentas a Deo, cealaltă este poporul, omnis
potentas a populo.
Perspectiva contractuală
Deşi
a apărut înaintea secolului XX şi, prin urmare, iese din limitele temporale ale
contemporaneităţii, este imposibil să nu amintim o sursă a puterii cu
importante influenţe ulterioare: contractul. Ne vom referi la teoriile lui
Thomas Hobbes şi John Locke. Pentru ambii autori puterea politică se naşte în
urma unui contract pe care indivizii, aflaţi într-o stare de libertate şi
egalitate (starea naturală), dar ameninţaţi permanent de o stare de război
(care pentru Hobbes este normală, iar pentru Locke opusul normalităţii, adică a
stării de pace), îl semnează, renunţă la o parte din drepturile pe care le au,
şi le transferă unei persoane sau unui grup.
Trei
atribute ale omului influenţează climatul existent în starea naturală.
Concurenţa, neîncrederea şi reputaţia, specifice fiecărei persoane, fac ca
starea naturală să fie una de conflict permanent. Cuvântul folosit de Hobbes
pentru acest conflict este războiul: starea naturală „ este o stare de război
între fiecare om şi fiecare altul”.
Oamenii
sunt egali şi liberi în starea naturală. Prin libertate se înţelege, conform
sensului propriu al cuvântului, absenţa piedicilor externe, care adesea îl
lipsesc pe om de o parte a puterii sale de a face ceea ce ar voi, dar care nu-l
pot stânjeni să-şi folosească puterea rămasă, aşa cum îi dictează judecata şi
raţiunea13. Libertatea pe care o posedă
şi atributele specifice fiecărei persoane fac posibilă existenţa dorinţei de
autoconservare, adică păstrarea (conservarea) libertăţii şi a bunurilor, dar în
acelaşi timp şi sporirea acestora. Sporirea este de cele mai multe ori posibilă
numai prin împuţinarea libertăţii şi bunurilor altora. În acest sens, pentru
Hobbes există un război permanent al omului împotriva omului. Pentru a ne fi
mai uşor în argumentare, vom numi libertatea şi bunurile unei persoane, proprietate.
Vom înţelege deci prin proprietate că omul este stăpânul propriei sale
persoane, a acţiunilor sale şi a rezultatului muncii sale.
Având
însă deplina libertate, starea de conflict existentă nu se va încheia
niciodată, deoarece siguranţa personală, proprietatea şi mijloacele de a le
conserva nu vor exista niciodată (întotdeauna va exista un individ mai puternic
care să priveze de proprietatea sa pe unul mai slab). Se tinde astfel spre o
depăşire a stării de natură şi o îndreptare a individului către o formă socială
organizată. Această trecere se face prin renunţarea la anumite drepturi.
Care
sunt motivele pentru care un individ ar renunţa la o parte din drepturile sale?
Primul motiv, pentru Hobbes, este obţinerea unui beneficiu în urma renunţării
la acel drept: „ori de câte ori un om îşi transferă un drept sau renunţă la el,
o face fie cu gândul la un transfer reciproc al unui drept, fie în vederea
vreunui alt bun pe care speră să-l obţină astfel. În ultimul rând, motivul şi
scopul pentru care un om recurge la renunţarea la drepturi şi la transferul lor
sunt siguranţa propriei persoane în ceea ce-i priveşte viaţa şi mijloacele de a
o conserva, pentru care niciodată nu poate stărui îndestul”14.
În
două feluri poate un individ să renunţe la drepturile sale. „Prin simplă
renunţare, atunci când celui ce renunţă nu-i pasă asupra cui se va răsfrânge
beneficiul. Şi prin transfer, atunci când intenţionează ca beneficiul cedării
să-i revină unei (sau unor) anumite persoane. Iar atunci când un om şi-a
abandonat sau şi-a cedat un drept, se spune că este obligat sau legat să nu-i
împiedice pe cei cărora le-a fost abandonat sau acordat dreptul să beneficieze
de pe urma lui15“.
„Transferul
reciproc de drepturi este ceea ce oamenii numesc CONTRACT”, spune Hobbes. Prin
aceste contracte indivizii îşi aleg persoana (sau grupul de persoane) care să
îi cârmuiască, să îi apere de ei înşişi şi să menţină o stare de pace.
Contractele se realizează pe plan orizontal, adică între indivizi şi nu între
indivizi şi suveran. Din acest motiv suveranul nu poate să încalce niciun
contract: „deoarece dreptul de a fi purtătorul persoanei tuturor este acordat
celui căruia i se atribuie suveranitatea, nu printr-o convenţie a acestuia cu
fiecare din ei, ci doar prin convenţii reciproce între supuşi, nu poate exista
nici un fel de încălcare a convenţiei din partea suveranului”16.
Care
sunt drepturile la care renunţă indivizii în urma semnării contractelor? În
primul rând, lucru pe care-l vom întâlni şi la Locke, trebuie acceptată voinţa
majorităţii. Voinţa celui mai puternic, hotărâtoare de altfel în starea
naturală, se transpune în voinţa majorităţii, voinţă care este necesară
constituirii unei comunităţi şi apoi legitimării suveranului acesteia: „Se
spune că o comunitate civilă este instituită, atunci când o mulţime
de oameni cad de acord şi convin fiecare cu fiecare altul,
ca oricărui om sau oricărei adunări de oameni i-ar fi conferit, de către
majoritate, dreptul de a reprezenta
persoana tuturor, adică de a fi reprezentantul lor, cu toţii, atât cei care au votat în favoarea lui, cât şi cei care au votat împotrivă-i, să-i autorizeze
toate acţiunile şi judecăţile în acelaşi fel, ca şi când ar fi fost ale lor
înşişi, cu scopul ca ei să convieţuiască paşnic şi să fie protejaţi în faţa
altor oameni … deoarece majoritatea a declarat prin consimţământ un suveran,
cel care a votat împotrivă trebuie acum să cadă de acord cu ceilalţi”17.
Un
alt element fundamental al proprietăţii pe care individul îl pierde este
libertatea opiniilor. Odată ieşit din starea naturală şi intrat în comunitatea
imaginată de Hobbes, individul care semnează un contract renunţă la dreptul de
exprimare a opiniilor. Cel care primeşte dreptul de a controla aceste opinii
este suveranul. El poate astfel „să decidă care doctrine şi opinii sunt
duşmănoase şi care sunt favorabile păcii; căci acţiunile oamenilor se nasc din
opiniile lor; iar buna cârmuire a acţiunilor, pentru pace şi bună înţelegere,
constă în buna cârmuire a opiniilor”18.
De
asemenea, semnatarul contractului dă suveranului dreptul de control asupra
bunurilor lui şi ale semenilor: „este atribuită suveranităţii întreaga putere
de a prescrie regulile prin care fiecare om să ştie care sunt bunurile de care
se poate bucura şi ce acţiuni poate înfăptui fără a fi stingherit de nici un
alt supus”19.
Şi
Locke îşi imaginează omul înaintea oricărei stări de organizare socială într-o
stare naturală, una de perfectă libertate şi egalitate. Starea naturală este
pentru Locke una dominată de pace, condusă după o lege naturală care garantează
pacea şi conservarea întregii omeniri. Executarea legii naturale îi aparţine
fiecărui om, fiecare are dreptul de a pedepsi încălcarea legii, astfel încât să
împiedice nerespectarea ei pe viitor20.
Fiecare are obligaţia de a se conserva el însuşi, iar atunci când propria sa
conservare nu este ameninţată, să conserve restul umanităţii, neputând să
afecteze viaţa, libertatea, sănătatea sau bunurile altcuiva decât pentru a face
dreptate faţă de un criminal21. Singura
libertate absentă este cea de distrugere pe sine sau orice altă vietate aflată
în posesie.
Starea
de natură dominată, de pace, se poate transforma însă într-o stare de război.
Atunci când puterea individului de a pedepsi pe cel care încalcă legea naturală
este folosită în mod absolut şi arbitrar, se poate ajunge într-o stare de
conflict similară celei imaginate de Hobbes. În acest sens este de dorit o
autoritate superioară individului, care să menţină starea de pace. Vom înţelege
şi aici prin proprietate că omul este stăpânul propriei sale persoane, a
acţiunilor sale şi a rezultatului muncii sale.
De
ce este necesară o trecere dinspre starea naturală spre o organizare politică?
Locke identifică trei lipsuri care justifică această trecere: „în starea de
natura lipsesc: o lege stabilă, cunoscută drept etalon, un judecător cunoscut
şi imparţial şi puterea de a susţine, sprijini şi executa sentinţa”22.
Şi
aici, ca şi la Hobbes, trecerea spre societatea politică se face printr-un
contract semnat voluntar şi conştient de către indivizii care doresc să facă
parte din această comunitate. Semnarea contractului presupune bineînţeles
renunţarea la anumite drepturi. Contractul reprezintă consimţământul23 individului de a face parte din comunitatea
politică respectivă: „prin urmare trebuie să se înţeleagă că oricine intră din
starea naturală într-o colectivitate renunţă în favoarea majorităţii
comunităţii la întreaga putere necesară scopurilor pentru care se intră în
societate. Iar aceasta se face pur şi simplu prin înţelegerea privind unirea
într-o societate politică, acesta fiind întregul contract ce poate exista sau
trebuie să existe între indivizii care intră într-o societate”24.
La
ce drepturi renunţă indivizii în momentul semnării contractului? Locke susţine
că omul, în starea naturală are două puteri. Tocmai acestea sunt drepturile la
care renunţă (le delegă): „Căci în starea naturală omul are două puteri. Prima
dintre acestea este aceea de a face tot ce găseşte potrivit pentru conservarea
lui însuşi şi a celorlalţi în limitele permise de legea naturală. Cealaltă
putere a omului în starea naturală este aceea de a pedepsi crimele. El renunţă
la ambele puteri atunci când se alătură societăţii politice”25.
Am afirmat mai sus că individul, în momentul semnării contractului îşi delegă anumite drepturi. Ţinta delegării lui este puterea politică. Spre deosebire de Hobbes, la Locke această delegare se face prin convenţii semnate între cârmuire pe de o parte şi individ pe de altă parte. Cârmuirea îşi are puterea de la individ şi cârmuieşte pentru individ. Prin această convenţie, omul nu se dezarmează, nu rămâne neputincios în faţa puterii: „Aşadar, eu înţeleg puterea politică ca pe un drept de a face legi însoţite de pedeapsa cu moartea – şi, prin urmare, de toate pedepsele mai mici – , în vederea reglementării şi conservării proprietăţii, şi de a folosi forţa colectivităţii atât în executarea unor asemenea legi, cât şi în apărarea comunităţii de vătămări aduse din afara ţării, toate acestea numai în vederea binelui public”26… „Pe când, dacă presupunem că s-au încredinţat pe ei înşişi puterii arbitrare absolute şi voinţei unui legislator, asta înseamnă că ei înşişi s-au dezarmat şi l-au înarmat pe el pentru ca să poată face din ei o pradă oricând doreşte. Puterea supremă nu-i poate lua unui om vreo parte a proprietăţii sale fără consimţământul său”27.
Ceea
ce am vrut să arătăm mai sus este un tipar folosit şi de Hobbes şi de Locke.
Rezultatele aplicării ideilor pe acelaşi tipar sunt însă diferite. Ambii autori
plasează individul într-o stare naturală, stare în care indivizii sunt egali
între ei şi liberi. Cu toate acestea, în mod voluntar, renunţă la starea
naturală prin semnarea unui contract şi trec într-o comunitate politică,
comunitate care are ca principal scop protejarea membrilor ei (în principal
prin protejarea proprietăţii acestora). Ajunşi în comunitatea politică,
indivizii nu mai sunt egali, în sensul că, prin contractul semnat renunţă la
anumite drepturi, drepturi care se îndreaptă spre cârmuitorul acelei
comunităţi.
Diferenţele
care apar între cei doi autori, şi care ne interesează aici, vizează condiţia
individului după semnarea contractului. Indivizii pornesc din starea naturală
egali şi liberi şi ajung în comunitatea politică inegali (cei care au renunţat
la drepturi şi cei care au primit drepturile la care ceilalţi au renunţat) şi
mai puţin liberi.
Cei
care au semnat contractul întocmit de Hobbes au ales un suveran către care au
transferat toate drepturile referitoare la proprietatea lor, atât cea
materială, cât şi cea spirituală. Se supun dorinţei suveranului ales de
majoritate, nu pot să aibă opinii care ar putea distruge starea de pace şi
bunurile lor devin dispoziţia hotărârii suveranului. Toate acestea în schimbul
protecţiei probabile oferită de suveran. Singurul drept rămas este cel al
autoapărării, drept care exista şi în starea naturală. Mai mult, suveranul nu
poate fi tras la răspundere pentru faptele sale, deoarece nu există niciun
contract între el şi supuşii lui. Prin trecerea de la starea naturală la
comunitatea politică, individul a pierdut dreptul asupra bunurilor sale şi
asupra opiniilor proprii.
Cei
care au semnat contractul întocmit de Locke se supun de asemenea voinţei
majorităţii. Puterea însă este răspunzătoare deoarece există un contract între
ea şi indivizi. Proprietatea le rămâne intactă, transferând puterii dreptul de
a folosi forţa în vederea pedepsirii criminalilor. Opiniile le rămân libere,
atâta vreme cât nu încalcă legile. Prin trecerea de la starea naturală spre
comunitatea politică, indivizii au câştigat o autoritate care deţine puterea de
a pedepsi crimele, iar această putere nu este exercitată absolut şi arbitrar,
ci criterial.
Să
presupunem că indivizii, care au renunţat prin consens la starea de natură
pentru a obţine beneficii prin apartenenţa la o comunitate politică, realizează
că există o altă formă de organizare, care le poate aduce şi mai multe
beneficii. Hotărăsc, prin urmare, să renunţe la comunitatea politică şi să
treacă la comunitatea ideală. Pentru semnatarii contractului întocmit de Locke
nimic mai simplu. Renunţă la protecţia comunităţii din care fac parte, sunt
capabili să supravieţuiască folosindu-se de bunurile şi roadele muncii lor, şi
pot să se asocieze cu cei apropiaţi în opinii. Sunt liberi să experimenteze
orice fel de stări de organizare ar dori (inclusiv întoarcerea la starea
naturală).
Cei
care au semnat contractul întocmit de Hobbes, dacă şi-ar manifesta opinia de a
renunţa la suveranul existent, ar putea rămâne, în cel mai fericit caz, fără
proprietate, şi ar putea ajunge în imposibilitatea de a supravieţui, sau ar
putea fi pedepsiţi pentru opiniile contrare păcii, pe care le-au exprimat (şi
eventual ucişi).
În
concluzie, comunitatea politică imaginată de Locke este superioară celei
hobbesiene, dacă aplicăm în comparaţie criteriul proprietăţii (al libertăţii
asupra bunurilor şi al libertăţii asupra opiniilor). Această superioritate este
însă consecventul contractului semnat de indivizi. Pentru Hobbes, prin
contract, individul renunţă la o serie de drepturi, tocmai acelea care i-au
oferit posibilitatea să depăşească starea naturală. Locke nu doreşte renunţarea
la drepturi, ci delegarea lor. Puterea imaginată de Hobbes devine una absolută,
pe când cea imaginată de Locke devine una contractuală. Pentru Hobbes, prin
contract individul se supune, pentru Locke individul participă.
Am
amintit aceste teorii justificatoare ale puterii, deoarece stau la baza unor
reacţii ulterioare destul de importante pentru problematica puterii (una dintre
cele mai importante este liberalismul).
Revenind
la contemporaneitate, Michel Foucault nu agreează teoria contractualistă, ceea
ce nu înseamnă că o şi neagă. Se acceptă, în general, fundamentarea pe un
contract social a oricărei societăţi care are la bază indivizi. „Este posibil”,
zice Foucault. Individul însă este fabricat de puterea politică. Este atomul
„fictiv” al societăţii, dar este în acelaşi timp şi un produs al puterii. În
sens deplin contractual, individul – produs al puterii – nu mai este
îndreptăţit să semneze un contract. Fiind produs de puterea politică este
constant aservit şi util ei (atât fizic, cât şi spiritual). Contractul nu are
cum să existe, deoarece individul nu are libertatea de a-l semna, în cazul în
care nu posedă libertăţi pe care să le delege sau la care să renunţe28.
Disciplina
creează între indivizi o legătură privată care este un raport de constrângere
cu totul diferit de obligaţia contractuală. Acceptarea vreunei forme de
disciplină se poate face printr-un contract. Atunci însă când o astfel de
disciplină duce la o supunere a unora faţă de ceilalţi, iar pulsul de putere e
mereu în aceeaşi parte, asistăm la o falsificare a contractului de către
disciplină29.
Puterea
este rezultatul plasării individului, a corpului său, într-un sistem în care,
bine folosit, corpul devine util (economic). Utilitatea corpului este dată de
cunoaşterea asupra corpului, deci între putere şi cunoaştere trebuie să existe
o relaţie.
De
aceea Foucault preferă contractului lupta continuă, într-o reţea mereu activă
şi tensionată. Teoria contractului ar avea sens atunci când puterea ar fi ceva
ce poate fi deţinut, asemeni unui privilegiu. Puterea însă mai mult se exercită
decât se posedă. Ea nu este un „privilegiu al clasei
dominante, ci ansamblul poziţiilor strategice pe care aceasta le ocupă”
(s.n.)30. Puterea emană din corp.
„Corpul uman este implicat într-un câmp politic; raporturile de putere îl
învestesc, îl marchează, îl formează, îi impun cazne, îl silesc să muncească,
îl obligă la ceremonii, îi cer semne … relaţie legată de utilizarea lui
economică. Corpul este învestit cu raporturi de putere şi dominaţie tocmai în
calitatea lui de forţă de producţie … corpul nu devine o forţă utilă numai
dacă este în acelaşi timp corp productiv şi corp aservit31.
Aservirea
corpului nu se face numai prin violenţă şi ideologie. Este necesară o cunoaştere
a corpului uman (şi nu este vorba de medicină), cunoaştere prin care acesta
este dominat. Această cunoaştere nu poate fi focalizată într-un anumit tip de
regim politic sau stat. Prin acestea doar dominaţia poate fi pusă în practică.
Este ceea ce Foucault numeşte o tehnologie politică a
corpului.
Disciplina,
ca metodă, sporeşte aservirea corpului şi în acelaşi timp asociază ascultarea
cu utilitatea. Cu cât un corp este mai util, cu atât el trebuie să devină mai
aservit şi invers. Se fabrică, în acest sens, printr-o mecanică a puterii, un
nou corp capabil să atingă eficienţa dorită. Este ceea ce Foucault numeşte corpuri docile. Disciplina sporeşte puterea
corpului, în termeni de utilitate economică, dar în acelaşi timp o separă de
corp în termeni de aservire politică32.
În
acest sens, puterea nu mai este o proprietate, ea devine o tehnică, o strategie33. Tehnologia puterii este dependentă de
cunoaştere în sensul în care puterea însăşi este dependentă de cunoaştere. În
fapt, Foucault vede între putere şi cunoaştere o relaţie de implicare
reciprocă. Cunoaşterea nu există independent de relaţiile de putere iar
puterea, odată exercitată, aduce cunoaştere. Această cunoaştere de care vorbim
trebuie să existe înainte şi să sporească odată cu exercitarea puterii.
Întreaga tehnologie politică, întreg sistemul prin care puterea domină corpul,
nu ar exista independent de cunoaştere.
Şi
pentru Tofler, care ierarhizează manifestarea puterii, cunoaşterea este un
factor important. Astfel, puterea brută, forţa fizică, nu poate fi folosită
decât pentru a pedepsi. Bogăţia este un instrument mult mai bun al puterii.
Bogăţia poate fi folosită şi pentru a recompensa. Poate fi folosită atât
pozitiv, cât şi negativ. Este o putere de calitate medie. Puterea de cea mai
înaltă calitate provine din aplicarea cunoaşterii. Această formă de putere
implică eficienţa, adică folosirea a cât mai puţine resurse pentru obţinerea
maximului de efect34. Efectele produse
de aplicarea, diferită calitativ a puterii, sunt şi ele diferite. Un stăpân de
sclavi sau un feudal ar fi surprinşi când un muncitor bătut mai puţin produce
mai mult. Acest lucru se întâmplă datorită aplicării puterii de calitate
superioară, trecerii de la puterea bazată pe violenţă la puterea bazată pe
avuţie, sau, de ce nu, la cea bazată pe cunoaştere. Sartori se încadrează în
aceeaşi direcţie de definire a puterii: „Puterea este în cele din urmă
exerciţiu: a exercita puterea35“.
Perspectiva psihologiei sociale
Perspectiva
psihologiei sociale asupra puterii merită privită separat deşi, am putea spune
că actul de canibalism care consfinţeşte acordul fiilor poate fi considerat un
fel de contract. Însă diferenţele care apar nu pot fi deloc neglijate.
Psihologia
socială36, în ceea ce priveşte conceptul
puterii, se bazează pe memorie şi pe „opiniile morţilor care se amestecă în
afacerile celor vii într-un mod oneros pentru aceştia”37,
adică impresiile acumulate de generaţii se păstrează în viaţa mentală a maselor
şi uneori pot fi restituite sau înviate.
Totul
începe cu un patricid preistoric. Tatăl reprezenta, în perioada de dinaintea
istoriei, figura atotputernică a grupului (hoardei) în care trăiau oamenii.
Înconjurat de soţiile sale şi de fiii lor, el exercita o teroare constantă şi
nu tolera niciun fel de manifestare a autonomiei individuale. Dar era, în
acelaşi timp şi măsură, iubit de copiii săi, deoarece reprezenta idealul a tot
ce exista mai puternic. Datorită violenţei şi a bunului plac cu care conducea,
împotriva lui s-au acumulat sentimente de ură. Urmarea este logică, într-o
oarecare măsură. Unul dintre fraţi, sprijinit de ceilalţi, dar şi de mamele38 lor, şi-a ucis tatăl.
Crima
a fost urmată de un act de canibalism, prin care fiii şi-au pecetluit unirea
prin sânge, „căci nimic nu-i leagă pe oameni mai mult decât o crimă comisă în
comun”. În acest fel ia naştere prima asociere compusă din indivizi liberi şi
egali şi anume fraternitatea. „Raporturile
instinctuale şi violente sunt înlocuite cu raporturi de valoare şi drept …
Legea pune capăt arbitrariului şi bunului plac care erau atotputernice pe
vremea dominaţiei tatălui. Ea atribuie fiecăruia o parte de suveranitate”39.
În
această nouă comunitate se face apel la consimţământ şi la adeziune voluntară.
Dominaţia se transformă în disciplină. Este interesant de observat faptul că,
spre deosebire de teoriile contractualiste, în care indivizii sunt liberi şi
egali înainte de semnarea tratatului, în această perspectivă se ajunge la
libertate şi egalitate abia după prima asociere pecetluită.
Puterea
este preluată de unul dintre fiii care au participat la asasinarea tatălui, şi
care, sub o aură de erou, devine locţiitor al acestuia. Deşi păstrează imaginea
vechiului tată, afişează şi imaginea celui care a învins în lupta cu acesta.
Este iubit din perspectiva tatălui dar şi temut datorită violenţei prin care a
învins. Capătă carisma necesară pentru a fi recunoscut de mase, lăsând impresia
că este, în acelaşi timp, şi deasupra celorlalţi şi asemeni celorlalţi. Vechiul
tată este înlocuit cu unul nou, care, încă de la început, transformă legea pe
care se bazează societatea tocmai formată. Transformă egalitatea în inegalitate
prin distribuirea părtinitoare a recompenselor şi a pedepselor. Puterea pe care
a primit-o prin lege transformă legea într-un instrument al puterii40.
Deşi
nu numeşte explicit care sunt sursele puterii, sau modalităţile prin care se
naşte puterea politică, prin clasificările pe care le face asupra puterii,
Russell sugerează o categorie de răspunsuri. Astfel puterea îşi are originea în
sentimentul de frică, deoarece impulsul către supunere îşi are originea în
frică41. Din cele două forme de putere
pe care le identifică Russell, una manifestată asupra persoanelor şi alta
manifestată asupra materiei şi asupra formelor de viaţă non-umane, ne
interesează doar prima. Asupra oamenilor puterea se poate manifesta în trei
feluri: asupra corpului persoanei (încarcerarea sau uciderea), prin folosirea
pedepselor şi a recompenselor drept stimulente şi prin influenţarea opiniilor42.
După sursele din care provine, două sunt
tipurile de putere identificate, una tradiţională, bazată pe tradiţie sau pe
asentiment şi una „brută” care este de obicei militară şi ia fie forma tiraniei
interne, fie pe cea a cuceririlor externe. Astfel, controlul asupra fricii se
poate manifesta în două moduri. Rezultatul acestui control se vede în tipurile
de societăţi diferite care există, diferite prin modalitatea în care s-a
dobândit puterea: monarhia ereditară, conducerea religioasă, democraţia,
războiul etc.
De la putere politică la exercitarea puterii
Am
văzut mai sus că, în principal, puterea politică înseamnă exerciţiu,
exercitare. Deşi se presupune că la început, în starea naturală sau în
preistorie, oamenii erau egali în drepturi, s-a ajuns, după cum spune Foucault,
la o dihotomizare a indivizilor. Există în acest sens un plus de putere şi
respectiv un individ sau un grup de indivizi care se bucură de acest plus de
putere şi un minus de putere şi respectiv indivizi care „se bucură” de lipsa
puterii (de supunere). Prin exercitarea puterii vom înţelege relaţia dintre
plus putere şi minus putere.
Evident
că, de-a lungul istoriei, exercitarea puterii nu s-a produs într-un singur mod,
ci într-o diversitate. Teoreticienii au împărţit sistemele, în funcţie de
modalitatea în care s-a manifestat puterea, în democraţii şi nedemocraţii.
Criteriile după care au fost făcute aceste clasificări sunt numeroase şi
variate. Vom încerca în continuare doar să contabilizăm principalele forme de
manifestare a puterii, cu trăsăturile distinctive ale fiecăreia. Vom începe cu
nedemocraţia care, conform lui Russel, a jucat rolul cel mai important în
istorie, din cauza numărului mai mare de regimuri în care s-a concretizat.
Sartori
inventariază conceptele care se constituie ca opuse democraţiei: tiranie,
despotism, autocraţie, absolutism, dictatură, autoritarism şi totalitarism43.
Termenii
de despotism şi tiranie sunt printre cei mai vechi care caracterizează puterea
şi se referă în general la o guvernare cu puteri nelimitate. Datorită rolului
justificativ, aceste două concepte înregistrează, de-a lungul timpului,
modificări ale înţelesului, însă rareori se abat de la sensul peiorativ, sens
căpătat încă de la începuturi. Pentru Aristotel, diferenţa dintre despotism şi
tiranie este dată de cei asupra cărora se exercită puterea. Despotismul este
caracteristic sclavilor, indivizilor care acceptă tacit o putere
„atotputernică” şi ereditară. Tocmai datorită acestui consimţământ despotismul
este stabil. Aristotel leagă despotismul de Imperiul Persan.
Tirania
în schimb este văzută ca o formă instabilă de putere. Ea se manifestă prin
uzurparea puterii dintr-un polis prin violenţă şi forţă. Tiranul care
guvernează pentru propriul interes stârneşte nemulţumirea cetăţenilor, prin
cârmuirea coercitivă, cetăţeni care erau obişnuiţi să se guverneze singuri.
Acest înţeles al tiraniei s-a păstrat şi în Evul Mediu. Mai târziu, Locke
deosebea puterea tiranică de cea despotică, aceasta din urmă fiind puterea
asupra unor oameni care şi-au pierdut orice drepturi. O influenţă aparte asupra
acestui concept a avut-o Montesquieu. Şi pentru el, despotul, prin cârmuitorii
săi, exercită o putere completă asupra supuşilor şi proprietăţii acestora.
Pentru ca despotismul să funcţioneze, supuşii trebuie să fie cuprinşi de teamă
şi să manifeste o obedienţă totală şi pasivă44.
Tirania se exercită asupra unui demos capabil de libertate, despotismul asupra
unui demos incapabil de a fi liber.
O
formă de despotism45 este identificată
şi de către Moscovici, în cel oriental. Avea la bază principiul inegalităţii
dintre indivizi şi era necesar pentru a fi posibilă funcţionarea unui anumit
mod de producţie şi a dezvoltării oraşelor. Despotul cerea supunere, puterea sa
era absolută, întărită de proprietatea acestuia asupra totalităţii resurselor
şi exercitată şi coordonată prin reţeaua de ofiţeri. Practica recurge la despot
tocmai pentru a evita dezordinea46.
Existenţa despotismului oriental satisfăcea raţiuni economice, în principal
stăpânirea forţei de muncă.
De
obicei, o societate devine instabilă atunci când libertatea şi egalitatea sunt
prost distribuite. Rezolvarea acestei situaţii stă într-o redistribuire a
puterii. Aceasta se poate face în două moduri: plasarea puterii în mâinile unui
singur individ sau în mâinile nimănui. „Despotul este singura salvare împotriva
represiunii pe care tot el o exercită, în aşa fel în care autoritatea nu are
limită în afara propriei lui voinţe”47.
Un
despot, o autoritate carismatică, are nevoie de evenimente deosebite pentru a
se naşte. Aceste evenimente coincid cu o criză socială, atunci când masele simt
că în jurul lor „totul se prăbuşeşte”. Este momentul în care masele caută un
individ care să remedieze situaţia, sau măcar să ofere impresia că deţine
posibilitatea de a face acest lucru. Va ajunge deci să obţină puterea individul
care, prin carismă, poate demonstra că este capabil să transforme situaţia din
interior48.
„Carisma
oferă celui care o posedă semnul unei valori extraordinare, dar şi marca unui
exces, a unei violenţe intolerabile … această particularitate este în mod
simultan şi atrăgătoare şi ameninţătoare. Protejează dar şi sperie … provoacă
o intensificare a efectelor, smulgând mulţimile din amorţeală, pentru a le
galvaniza şi mobiliza”49.
Dictatura,
la romani, era o formă de magistratură extraordinară, cu durata de şase luni,
destinată să răspundă unor scopuri militare. Abia după fascism dictatura devine
o formă de stat în sine şi poate însemna recurgere la forţă în exercitarea
puterii. Dictatura este o formă neconstituţională de conducere. Dictatorul este
eliberat de constrângerile legii. Autocraţia poate fi definită ca opus al
democraţiei50 (Sartori face diferenţa
între regimuri aflate în raport logic de contrarietate şi contradicţie;
democraţia este în contradicţie doar cu autocraţia, cu celelalte aflându-se în
raport de contrarietate).
Absolutismul este un concept fără o sferă încă
bine clarificată. Totuşi, el trimite către acele guvernări în care puterea se
exercită fără instituţii reprezentative sau îngrădiri constituţionale. Pentru
Jean Bodin concentrarea puterii este necesară. Stabilitatea politică şi socială
impune o autoritate cu jurisdicţie nelimitată şi cu un exerciţiu perpetuu al
puterii. Această putere nu se extinde însă asupra persoanei şi proprietăţii
supuşilor, însă legal, faţă de suveran nu există vreo posibilitate de împotrivire.
Hobbes atribuie suveranului, fie el persoană sau adunare, o putere exclusivă,
nelimitată şi fără de împotrivire. Absolutismul poate fi înţeles în legătură cu
termenul potestas amplissima, putere
discreţionară, absolută51.
Puterea manifestată în nedemocraţie
„Masele
nu tind în mod spontan spre democraţie ci spre despotism”52.
Am
afirmat mai devreme că deşi nu secolul al XX-lea descoperă puterea, deocamdată,
el excelează în a o folosi, a o exercita. Având caracteristici din regimurile
amintite mai sus, regimurile nedemocratice apărute în secolul XX îşi depăşesc
modelele anterioare cronologic. Apare, astfel, în filosofia politică
contemporană, un nou termen prin care se încearcă caracterizarea acestor forme
de putere: totalitarismul. „Totalitarismul este o convingere conform căreia un
grup organizat sau o instituţie, fie ea biserică, guvern sau partid, are acces
în mod privilegiat la adevăr”53. În
regimurile monopoliste, conform lui Aron Raymond, interesele statului se
confundă cu interesele regimului de partid. Statul lasă de o parte
neutralitatea şi devine mijlocul prin care se poate realiza politica de partid.
Este nevoit deci să limiteze libertatea discuţiilor politice. În acest sens el
deţine un monopol asupra adevărului. „Nu putem avea dreptate decât cu şi prin
Partid, căci Istoria nu a oferit nici un alt mod de a avea dreptate”54. Despotismul
occidental55 satisface nevoi
politice. Dacă primul (despotismul oriental) se impune prin controlul
necesităţilor al doilea se impune prin controlul ideilor, prin fabricarea unor
credinţe în partid, ideal sau om56.
Adevărul
se impune prin ideologiile create de partid. Hannah Arendt57
consideră că ideologiile se consideră a fi o filosofie ştiinţifică şi o
practică ştiinţifică. Ideologiile, promovate de sistemele totalitare, se
constituie într-un unui ghid de acţiune de care conducerea totalitară are
nevoie pentru a trasa principiile de comportament ce dau indivizilor o dublă
calitate: fiecare devine victimă şi călău58.
Putem
înţelege prin ideologie „logica unei idei”. Având ca subiect de studiu istoria,
ideologia, pe lângă un sistem explicativ, propune cu prioritate un sistem de
acţiune, legitimat de expunerea logică a ideii. Ideologia este interesată de
realitatea ca atare (dezvoltare, criză, armonie, conflict). Încercând să
depăşească orice preocupare care să aibă în vedere misterele existenţei,
ideologia explică întreaga mişcare istorică drept un proces unitar, astfel
încât „istoria nu apare în lumina unei idei… ci drept ceva ce poate fi calculat
prin ea. Ceea ce face ca o idee să se conformeze acestui nou rol este propria
sa logică, adică o mişcare ce este consecinţa ideii însăşi şi care nu are
nevoie de niciun factor exterior pentru a o pune în mişcare”59. Ideologiile încearcă să explice întreaga
complexitate a realităţii, până la cel mai mic eveniment. „Ideologiile admit
totdeauna postulatul că o singură idee e suficientă pentru a explica totul …
a logicii cu care omul se poate constrânge aproape tot aşa de violent pe cât
este de constrâns de vreo putere exterioară”60.
Există
trei elemente care caracterizează orice gândire ideologică: se pretinde o
cunoaştere totalizatoare a trecutului prezentului şi a viitorului. Ideologiile
par „să nu ţină seama de ceea ce este, de ceea ce se naşte şi moare”, fiind
„preocupate exclusiv de elementul mişcării”. În al doilea rând, ideologiile se
rup de existenţa imediată, considerând că există o realitate mai importantă.
Acest lucru se realizează prin intermediul educaţiei (speciale), a
îndoctrinării. Propaganda are în vedere „să injecteze un înţeles secret în
orice eveniment public şi concret şi să suspecteze o intenţie ascunsă în
spatele oricărei acţiuni politice publice”. Fiind capabile să transforme
realitatea, ideologiile afişează, în al treilea rând, o imagine inconsistentă a
realităţii, ordonând faptele într-o structură absolut logică. Surprinderea
mişcării istorice se realizează ca urmare a unui proces de imitaţie logică sau
dialectică în care mişcarea gândului se autogenerează, iar orice experienţă
viitoare lasă intact procesul anterior al argumentării logico-deductive61.
Tirania
logicii duce în cele din urmă la ruperea tuturor relaţiilor interpersonale şi,
în planul ideologiilor, la ruperea de orice contact cu realitatea62. „Supusul ideal al dominaţiei totalitare”
nu este adeptul convins al ideologiei, ci omul pentru care nu mai există o
deosebire între fapt şi invenţie, între adevăr şi fals63.
Pentru
Aron Raymond regimurile totalitare au cinci trăsături distinctive. Din punctul
de vedere al puterii, prima dintre ele este cea mai importantă, restul venind
în completarea ei, ca mijloace prin care se poate realiza. Astfel, un partid
politic deţine monopolul activităţii politice. Acesta este înarmat cu o
ideologie care devine singurul mijloc de raportare la adevăr. Pentru a putea
impune această ideologie, statul, respectiv partidul unic, deţine şi monopolul
de a populariza această ideologie: mijloacele de comunicaţie, constrângere şi
persuasiune. Statul controlează întreaga activitate economică. În cele din
urmă, greşelile devin ideologice şi sunt atribuite indivizilor, care, drept
rezultat, se plasează sub o teroare poliţienească şi ideologică.
Chantal
Millon-Delsol identifică cinci curente care se manifestă în planul realităţii
în secolul al XX-lea: marxism-leninismul, nazismul, fascismul corporatist,
socialismul, şi statul de drept64.
Aceste curente pot să depăşească sfera teoretică şi să fie puse în practică în
acest secol, în principal, din două motive. Filosofia modernă satisface primul
motiv. Ştergerea adevărurilor universale, subiectivismul, filosofiile despre
moartea lui Dumnezeu, permit omului să se recreeze pe sine însuşi. Tehnica
satisface cel de-al doilea motiv, tehnică ce devine slujbaşa regimurilor
opresive. Despotismul a existat întotdeauna, dar nu a avut mijloacele tehnice
(maşinile spion care distrug spaţiul de intimitate şi libertate al individului)
necesare pentru a atinge totalitarismul65.
Ne vor interesa în continuare marxism-leninismul, nazismul şi fascismul.
Teoria
marxistă este fundamentată pe lupta de clasă. Statul este văzut ca o instanţă
prin care o clasă poate să o domine pe cealaltă. Clasele se schimbă, iar
puterea trece de la o clasă la altă, începând cu sclavagismul până la munca
salariată. Marx se orientează înspre o formă de guvernământ în care puterea
statului este omniprezentă şi care ţine în frâu toată societatea. Mai mult,
diferenţele dintre clase par să se estompeze. Este vorba de despotismul asiatic
în care bogaţii şi săracii, deţinători sau nu de bunuri, toţi rămân supuşi
voinţei arbitrare a suveranului. Teoria care circula în acea perioadă implică,
prin dispariţia claselor sociale, dispariţia statului66.
Acest lucru constituie un impediment în corpul unei teorii raţionale şi
unitare. Teoria dispariţiei statului se transformă. Statul va ajunge să
reprezinte guvernarea despotică a maselor. Individul va trebui aservit pentru a
putea oferi libertate maselor67.
Lenin
aduce în discuţie problema spontaneităţii populare şi a acţiunii partidului.
Conform ideilor sale, „oricărei doctrine îi este necesară o instanţă decretată,
deţinătoare a adevărului şi garantă a doctrinei. Partidul va fi prezentat ca
purtător şi garant al adevărului: ideologia se încarnează în el. Legitimitatea
sa de constrângere este deci totală, deoarece el reprezintă interesele – chiar
inconştiente – ale poporului. Totalitarismul în formare se sprijină pe
certitudinea că, indiferent de sinuozităţi sau aparenţe, partidul vorbeşte şi
acţionează spre binele proletariatului”68.
Unicul punct de referinţă al adevărului trebuie să fie partidul şi ideologia sa69. Berdiaev avertizează asupra pericolului pe
care îl naşte învestirea societăţii cu mai multă importanţă decât individul.
Societatea nu este o fiinţă aparte şi nici un organism. Este o realitate, dar
nu una care primează în faţa individului. Nu se poate recunoaşte primatul
societăţii aspra personalităţii umane. Societatea există doar în urma
existenţei omului şi a relaţiilor umane. O mentalitate colectivistă, care ar
pune societatea înaintea individului ar duce la un stat în care puterea ar avea
justificări de a se manifesta despotic70.
Concepţia
marxist-leninistă despre stat71 este
însumarea a două alte concepte. Statul deţine monopolul legitim al violenţei
(Max Weber), dar această violenţă trebuie folosită de o clasă împotriva
celeilalte (Marx)72.
Lenin
va transforma dictatura proletariatului într-o dictatură de partid, asupra
poporului şi mai ales asupra ţărănimii. Înăbuşirea primelor revolte atestă
instaurarea despotismului şi diferenţa dintre aşteptările poporului şi binele
poporului. Libertatea presei este eliminată, se stabileşte controlul asupra
învăţământului şi a economiei. Odată cu această societate reprimarea
poliţienească, manifestată la început asupra burgheziei se întinde la întreaga
clasă. Puterea trece la eliminarea sau reeducarea duşmanilor poporului. În
primii patru ani sunt executate 140.000 de persoane şi s-au deschis 132 de
lagăre. Adevărul ideologic se concentrează exclusiv în mâinile clasei
conducătoare73. Totalitarismul va genera
perfecţiunea socială. Teroarea impusă are menirea de a transforma omul.
„Naţional-socialismul
este o gândire a spaimei. El vânează inamici potenţiali, bănuiţi că ar dori
moartea civilizaţiei. În acest sens se poate spune că este vorba de o gândire
cu adevărat paranoică, în sensul ştiinţific şi nu figurat al cuvântului”74. Este ideologia conform căreia o
civilizaţie exemplară este supusă unui complot care îi ameninţă existenţa.
Civilizaţia este cu atât mai persecutată, cu cât este mai exemplară, excelentă.
Nazismul crede în repunerea la locul ei a unei civilizaţii fără pată. Spre
deosebire de marxism – leninism, această civilizaţie nu mai este produsul unei
lupte de clasă, ci al unei lupte de rasă. Teroarea logică a guvernării presupune
găsirea unui ţap ispăşitor. Prin lupta cu acest rău, şi învingerea lui, rasa
pură (care înlocuieşte clasa imaculată) poate realiza un paradis terestru75. Această luptă a puterii cu elementele
răului este semnalată şi de Berdiaev care identifică funcţia puterii, şi anume
lupta cu fenomenele răului76.
Necesitatea acestei funcţii este una constantă, deoarece şi existenţa răului
este constantă. Asta nu deoarece există un rău permanent. Puterea care înlătură
un rău, reprezentat de obicei de puterea anterioară, după îndeplinirea
funcţiei, devine noul rău. Este necesară deci existenţa permanentă a unei forme
de putere politică. „Din acest cerc vicios nu se poate ieşi”77.
Ideile
prezentate de nazism nu sunt inedite. Europenii sunt obişnuiţi cu lecturi
despre lichidarea bolnavilor incurabili, a handicapaţilor, a alcoolicilor, a
evreilor sau a slavilor. Hitler oferă posibilitatea de a pune aceste lucruri în
practică. Această ideologie se poate manifesta prin naţional – socialism ca
instrument al puterii. Ideologia este una simplă. Un maniheism care naşte
într-o parte ura, în cealaltă parte grandoarea, şi ideile germanofile,
sistematizate şi concretizate într-o eugenie78.
Grandoarea
germanică se bazează pe aportul ei civilizator, germanii formând toate elitele
Europei79. „Pretutindeni ei sunt nobili
dar nu din întâmplare. Nobleţea este natura lor”. Germanul comanda prin
cultură, dar şi prin forţa de caracter, eroismul şi devotamentul fiind uneori
mai importante decât inteligenţa80.
Chiar şi în educaţia tinerilor îşi face prezenţa ideea conform căreia o voinţă
puternică este de preferat unei acumulări de cunoştinţe. Educaţia trebuie să
stimuleze dorinţa individului de a se sacrifica pentru societate, să favorizeze
idealismul, să motiveze spre dreptate şi adevăr, adică să creeze un om nou.
Grandoarea civilizaţiei germane este un mit. De-a lungul secolelor, ea cunoaşte
aceleaşi eşecuri ca şi celelalte popoare: războaie pierdute, perioade de
descurajare şi slăbiciune. Ideologia nazistă vine şi explică aceste eşecuri.
Înfrângerile civilizaţiei germane sunt lovituri date de un adversar care vrea
să distrugă sufletul german81.
Sentimentului
de superioritate îi mai trebuie o justificare. Se face apel la ştiinţă.
Arheologia începe să admită existenţa unor grupuri de persoane numite indo –
iranieni, care se autointitulau arieni şi care au trăit în regiunea Caucazului
cu 2000 de ani înainte de Cristos. Era un popor alb, cu părul blond, originar
din matricea pământului, înzestrat cu calităţi umane simple, dar puternice şi
care a servit drept model pentru toate popoarele, pe măsură ce le-a cucerit.
Arianul, care din punct de vedere ştiinţific îi defineşte pe cei mai vechi indo
– europeni, „servea drept material concret pentru a justifica în fine toate
premoniţiile germanismului: limba pură şi autocreatoare a germanilor,
colonizarea făcută prin intermediul elitelor, superioritatea Europei asupra
celorlalte continente. Acest concept va deschide uşa fanatismului politic82.
Cum
se explică succesul lui Hitler în una din cele mai dezvoltate civilizaţii ale
timpului? Răspunsul îl dă identificarea psihologică. Psihologia tânărului
Hitler corespunde mentalităţii germane din acea perioadă. Un sir de eşecuri şi
un sentiment de măreţie. Sentimentele care apar sunt de amărăciune şi revoltă.
Aceste sentimente se găsesc şi la poporul care îl acceptă. Printr-un talent
oratoric Hitler reuşeşte să se impună. Prin pasiunea şi sentimentul cu care
vorbea, dar şi prin simplitatea gândirii se pune în armonie cu sufletul
mulţimii. Starea de dictatură care urmează pare a fi firească. Convinsă pe căi
ideologice de corupţia democraţiei, opinia publică acceptă dictatura. Din cauza
neajunsurilor din trecut este acceptată militarizarea. Opinia publică accepta
şi deschiderea primelor lagăre de concentrare convinsă de realitatea intrigilor
evreieşti. Poporul a văzut în Hitler propria voinţă de renaştere. Se formează
astfel un fel de complicitate între opinia publică şi un guvern totalitar.
Evident că nu putem trece cu vederea nici puternicul mecanism al terorii pe
care îl instalează83.
Înainte
să arătăm trăsăturile fascismului trebuie să precizăm că pentru Aron Raymond
fascismul tinde mai mult spre un regim autoritar decât spre unul totalitar.
Monopolul partidului nu este însoţit de un monopol ideologic în sensul în care
între spaţiul public şi cel privat se menţine o anumită diferenţă. Violenţa
exercitată este mai redusă.
Fascismul
nu dorea transformarea radicală a societăţii, ci doar necesitatea afirmării
italienilor ca o naţiune puternică.
Fascismul
şi nazismul au mai multe trăsături comune. Apar pe terenul mediocrităţilor
liberale şi democratice, amândouă realizează o superdezvoltare a statului, sunt
pericole pentru democraţie, iar istoric, între Mussolini şi Hitler există
complicitate şi alianţă. Regimul lui Mussolini nu se naşte şi se dezvoltă
singur, ci în mijlocul altor regimuri asemănătoare cu al său. Fondul general
social este unul de nemulţumire economică, socială – datorată muncii, politică
– datorată inadaptării la regimurile democratice sau datorită corupţiei acestora,
intelectuală – datorată slăbirii valorilor religioase şi morale pe continentul
european. Pe acest fond se revendică o putere autoritară, ea însăşi purtătoare
de valori, care să poată lupta cu democraţia şi cu liberalismul şi să poată
oferi ca ideal o guvernare bazată pe principiile moralei84.
Ţările
în care s-au manifestat ideile fasciste sunt numeroase. Comune au fost
următoarele idei: perceperea modernităţii ca decadenţă, critica liberalismului
economic şi politic, dictatura salvării publice, un stat etocratic a cărui
morală se reclamă din valori creştine sau păgâne (dar ancorate în natură), un
stat autoritar şi independent85.
Conform
fascismului, liberalismul economic şi cel politic se hrănesc cu aceleaşi erori.
Libertatea şi egalitatea sunt concepte abstracte şi îndepărtează de la
adevărata natură a omului. Economia capitalistă este sortită eşecului, deoarece
nu se bazează pe nici o lege a istoriei. Corporatismul, în schimb, va fi „o
întoarcere la locul de pornire, o expresie a înţelepciunii naţiunilor pentru a
uita o rătăcire”. Libertatea politică este de asemenea criticată. Libertatea de
participare nu e altceva decât guvernarea ţării pe seama înşelăciunilor
generate de libertatea de conştiinţă. Libertatea de opinie oferă aceeaşi
posibilitate de dezvoltare a adevărului şi a erorii. De aceea nu există
toleranţă, ci relativism86.
Într-o
lume aflată în descompunere nu există altă salvare decât politica fascistă,
singura capabilă să înlăture catastrofa. Dictatorii devin salvatori. Şi
fascismul trece prin etapa de făurire a omului nou, un individ care se poate
sustrage materialismului real şi îndreptat către un idealism absolut. În Italia
lui Mussolini totul este extraordinar, conducătorul este protejat de Dumnezeu,
poporul este inatacabil, patria este prestigioasă. Noul om trebuie să
dispreţuiască confortul şi să îşi fixeze ca sarcină imposibilul. Din om se
transformă în erou. Îşi respinge umanitatea prezentă şi devine supraom.
Observăm şi la fascism tema măreţiei unui popor şi a unei culturi87, însoţită de o revoluţie izvorâtă din
dorinţă populară88.
Dictatura
fascistă este comparată cu dictatura romană. Numai că situaţia de criză care
legitimează magistratura dictatorială este înlocuită de o criză structurală,
profundă şi durabilă. Se trece de la magistratura dictatorială la regimul
dictatorial. Din simplu mijloc, dictatura devine singura politică aptă să facă
să supravieţuiască o societate pe termen lung89.
Puterea
este a întregului popor, care acţionează prin directive de stat. Numai că
aceste directive fac ca puterea să fie independentă şi să nu răspundă în faţa
nimănui. Şeful statului primeşte puteri depline. Suprimă parlamente, restrânge
libertatea presei şi libertatea de opinie. Şeful statului are totuşi limite. El
se supune moralei şi a dreptului natural. Puterea de natură morală este
diferită de puterea politică şi superioară ei. Politica este dependentă de
eventuala bunătate a guvernului. Singura limitare a dictatorului este deci
arbitrariul ei. Scopul guvernării este acela de a aduce şi menţine pacea
socială. Lupta de clasă este considerată falsă. Natura tinde spre colaborare şi
nu spre conflict. Pacea socială nu poate fi instaurată decât prin dictatură,
care pune capăt conflictelor economice prin sistemul corporatist90.
Este
important să subliniem importanţa terorii şi a ideologiei în regimurile
totalitariste. Ideologiile reprezintă „constelaţii de credinţe şi expresii cu
încărcătură simbolică, prin care lumea este prezentată, interpretată şi
evaluată într-un fel menit să modeleze, să mobilizeze, să orienteze, să
organizeze şi să justifice anumite modalităţi sau direcţii de acţiune şi să
anatemizeze altele”91. Ideologia este
formulată în aşa fel încât o argumentare raţională nu mai este nici necesară,
nici posibilă. Ideologia reprezintă un tip aparte de formă culturală, ce
exprimă interpretări ale lumii formulate expresiv şi substituie tradiţia în
sensul valorizării şi orientării.
Pe
lângă mijlocul prin care se poate concretiza o anumită ideologie teroarea
trebuie să producă continuu o creştere a imaginii pe care o are puterea. Pentru
Foucault, acest lucru se face prin pedeapsă. Pedeapsa este o funcţie socială
complexă. Metodele punitive pot fi privite drept tactici politice. Tehnologia
puterii stă la baza umanizării tehnicilor punitive şi la cunoaşterea omului.
Corpul însuşi este învestit cu raporturi de putere92.
Există
o legătură între diferitele tipuri de regimuri politice, respectiv tipuri de
producţie şi evoluţia modalităţilor legitime de a pedepsi. În sclavie, rolul
mecanismelor punitive este de a procura mână de lucru, în feudalism se
intensifică pedepsele corporale, corpul fiind singurul bun accesibil, munca
silnică apare în economia de piaţă, iar în contemporaneitate pedeapsa va ţine
cont de corp şi de forţele lui, de randamentul, utilitatea şi aservirea lor93.
Pedeapsa
îşi găseşte expresie, mai ales în epoca monarhiilor, şi în afara sistemului
punitiv. Manifestarea pedepsei echivala cu manifestarea puterii. O pedeapsă
executată în public avea menirea de a consolida puterea, respectiv poziţia
regelui. Cel care a greşit, pe lângă nedreptatea pe care a comis-o, a atentat
şi la cel care a dat legea. Legea echivalează cu voinţa monarhului, forţa legii
cu forţa monarhului. Dreptul de a pedepsi este o manifestare particulară a
prerogativei suveranului de a purta război cu duşmanii. Condamnatul echivalează
cu inamicul94. „Răzbunarea poporului era
chemată să participe la răzbunarea suveranului. Ceea ce nu înseamnă că se găsea
şi la originea acesteia şi că regele ar fi fost chemat să traducă în felul lui
propriu răzbunarea poporului”95.
Criminalul a devenit, pentru sistemul punitiv,
un obiect de cunoaştere. Pedeapsa nu mai are rolul de a reaminti existenţa unei
anumite puteri ci de a preveni, a evita abaterea şi a controla. Corpul a
încetat să mai fie pedepsit, fiind înlocuit de spirit. Asupra spiritului se
putea lucra cu un alt set de unelte, cu ideile. S-a ajuns la o supunere a
corpurilor prin controlul asupra ideilor. „Când veţi fi format astfel lanţul
ideilor în mintea cetăţenilor voştri, vă veţi putea lăuda că îi conduceţi şi că
le sunteţi cu adevărat stăpâni. Un despot imbecil îi poate convinge pe sclavi
cu lanţuri; însă un veritabil om politic îi leagă mult mai trainic cu lanţul
propriilor lor idei; disperarea şi timpul rod lanţurile de fier şi de oţel, dar
nu au nicio putere asupra conexiunilor de idei obişnuite, nu reuşeşte decât să
le strângă şi mai tare;
iar pe fibrele cele moi ale creierului stau temeliile de nezdruncinat ale celor
mai solide imperii”96.
Puterea manifestată în democraţie
„Democraţia
este guvernarea poporului, de către popor, pentru popor”97.
Am
văzut că, regimurile nedemocratice cer o multitudine de concepte care exprimă,
cu diferenţele de rigoare, felul în care se manifestă puterea, adică tipurile
de regim. Regimurile democratice folosesc un singur termen: democraţia. Acest
termen provoacă însă mult mai multe nuanţe decât toţi ceilalţi termeni prin
care este exprimată nedemocraţia. Mai mult decât atât, apar şi o serie de
termeni corelativi, obligatorii însă pentru înţelegerea conceptului de
democraţie.
Fără
a intra încă în detalii, următoarea descriere a democraţiei este prezentă în
cea mai mare parte a dicţionarelor. Democraţia face trimitere la cârmuirea
populară, la guvernământul reprezentativ, la guvernământul conform legii. Încă
de la începutul ei, democraţia se baza pe idealul unui model în care
cârmuitorii se subordonează virtuţii sau legii, sau se subordonează unii altora
printr-un sistem de limitări reciproce. În perioada modernă, democraţia a
constituit o alternativă şi o ameninţare la adresa dictaturii tradiţionale şi a
dreptului divin al regilor. Se punea în discuţie legitimitatea tipului de
guvernământ în condiţiile în care statul era tot mai mult înţeles ca un produs
artificial al omului. Contractul social, care a văzut sursa ultimă a
legitimităţii în indivizi, a pus bazele guvernământului democratic şi a
declarat nelegitimă ideea cârmuirii pe baze divine sau ereditare. Dezbaterile
iscate de conceptul democratic în modernitate au ridicat o serie de probleme,
dintre care cele mai evidente sunt următoarele: cine este îndreptăţit să
conducă?; în cadrul căror limite şi competenţe?; în numele căror scopuri?; cu
ce mijloace?; în ce condiţii şi sub ce constrângeri98?
Concept
controversat, democraţia şi-a găsit numeroase critici. Cele mai importante
dintre ele se referă la o posibilă tiranie a majorităţii, la o diferenţă tot
mai mare dintre cei care guvernează şi cei guvernaţi, apărută şi accentuată
datorită principiului reprezentării, diferenţă care poate submina democraţia în
însăşi substanţa ei şi la o incompatibilitate între democraţie şi societatea de
masă, motivul fiind exerciţiul direct al participării, care devine imposibil.
În perioada contemporană, conceptul democraţiei încearcă o dezlipire ontologică
şi justificativă şi se îndreaptă către o înţelegere operaţională, funcţională.
Democraţia este privită ca produsul unor condiţii de consens şi toleranţă99.
Revenind
la particular, Sartori înţelege prin democraţie trei lucruri. O domnie a
majorităţii limitate, proceduri electorale, transmiterea reprezentaţională a
puterii100. Democraţia este văzută ca
refuz al puterii personalizate. Puterea trebuie să aparţină cuiva, nu să fie
proprietatea cuiva. În democraţie nimeni nu se poate proclama conducător,
nimeni
nu poate deţine puterea în nume personal şi în mod irevocabil. Puterea omului
asupra oamenilor poate fi dată doar de ceilalţi. Cei care dau puterea pot să o
şi revoce („nimeni nu se poate alege pe sine nici nu se poate învesti singur cu
puterea de a conduce şi, prin urmare, nimeni nu îşi poate aroga de unul singur
puterea necondiţionată şi nelimitată”)101.
Statul
de drept apare ca un garant al unor valori în spatele cărora dispare, dar le
slujeşte şi le asigură existenţa şi nu le revendică pentru sine. După
răspândirea regimurilor dictatoriale, conceptul statului de drept este
reînvestit cu importanţă. Democraţiile corupte, aşa cum au apărut ele
conceptualizate până la jumătatea secolului XX, nu au dispărut. Deşi
nedesăvârşite, se pare că, în comparaţie cu alte tipuri de regimuri, generează
cel mai puţin rău102.
Definiţia
statului de drept nu are ca scop alegerea unui regim politic, ci vizează rolul
pe care îl are puterea. Legarea statului de drept de democraţie nu se face din
perspectiva valorii pe care o are democraţia în sine. Nu democraţia legitimează
statul de drept, ci drepturile omului. Democraţia este doar instrumentul prin
care puterea poate fi forţată să respecte şi să garanteze drepturile omului.
Statul de drept trebuie astfel să înfrâneze puterea fără a o nega. Puterea este
necesară oricărei societăţi. Fără putere, o societate ar putea ajunge în
anarhie, haos şi violenţă. Puterea însă manifestă o tendinţă spre exces, spre
oprimare103.
Scopul
democraţiei este de a controla puterea şi de a o limita. Cel mai sigur mod prin
care se poate face acest lucru este fragmentarea puterii, construirea a cât mai
multor contraputeri. La aceasta se adaugă ceea ce Sartori numeşte îmblânzirea
puterii, adică încetinirea procesului decizional104.
Contraputerile, în democraţie, se conformează principiului madisonean „checks
and balances”. Doctrina separaţiei puterilor implică: puterea executivă,
legislativă şi judecătorească sunt conferite prin constituţie unor persoane sau
organisme diferite. Nici una dintre aceste puteri nu este subordonată în faţa
vreuneia din celelalte, iar nici o ramură a guvernământului nu poate să
exercite puterile atribuite prin constituţie celorlalte ramuri105. Numărul de instituţii se pare că
fragmentează şi puterea tradiţională. Familia şi-a pierdut din puterea socială
pe măsură ce numeroase dintre funcţiile sale se transferau altor instituţii –
educaţia, către şcoală, de exemplu106.
Trebuie să reţinem totuşi un drept pe care îl acaparează puterea democratică în
totalitate: dreptul de a folosi violenţa. „Puterea ordonă. Statul impune
comenzi prin folosirea monopolului legal al forţei”107.
Primul lucru pe care îl face un guvern după ce este constituit este să
monopolizeze violenţa, soldaţii şi poliţiştii săi fiind singurii care au
dreptul să o folosească. Dincolo de orice lege, bună sau rea, „găsim ţeava unei
puşti. Legea trebuie să aibă forţa de partea sa, legea este violenţă sublimată”108.
Aceeaşi
perspectivă este enunţată şi de către Russell. Limitarea puterii trebuie
privită dintr-o perspectivă care implică patru elemente: condiţiile politice,
democraţia fiind o parte importantă, însă nu soluţia finală a acestei
perspective, condiţiile economice, factorii propagandistici şi factorii
psihologici şi educaţionali109.
Statul
de drept apare ca o tentativă de a risca răul cel mai mic pentru a evita un rău
mai mare. Am putea spune că democraţia şi filosofia creştină au elemente în
comun, amândouă fiind realiste. Deşi democraţia promovează toleranţa, generează
laicitate, este împotriva oricărei intruziuni a sacrului în politică, acceptă,
la fel ca şi filosofia creştină realitatea umană în legătură cu păcatul
originar110.
Democraţia
nu îşi revendică nicio misiune superioară. Scopul ei e să protejeze societatea
existentă, aşa cum este în prezent, fără a încerca să-i schimbe cursul.
Observăm aici un efect al contractului, aşa cum vedea Locke. Individul este
creat înaintea societăţii politice, fiind liber şi autonom. Puterea politică
este invocată numai ca o măsură de protecţie. În momentul în care puterea îşi
depăşeşte aceste atribuţii devine nelegitimă111.
Grecii
spuneau că puterea este prea grea pentru un muritor, dar necesară. De aceea ea
trebuie împărţită, distribuită, echilibrată prin contraputeri. Singura cale de
a scăpa de oprimarea puterii este să o slăbeşti, aşa cum dezbini pentru a
stăpâni. Se ajunge astfel la o idee general acceptată, cum că puterea executivă
trebuie supusă unei legi fundamentale. Se creează o distanţă între ea şi
puterea legislativă, putere care îi rămâne exterioară. Apoi independenţa
justiţiei garantează judecăţi imparţiale, care ar trebui să se sustragă măcar
parţialităţii guvernanţilor112.
Dar
cui aparţine puterea într-o democraţie? Răspunsul este evident: demosului.
Faptul că puterea aparţine poporului stabileşte un principiu referitor la
sursele şi legitimitatea puterii. Puterea este legitimă numai dacă vine în mod
real de jos (de la popor), şi în urma unui consens113.
Această ultimă frază introduce două concepte corelative ale democraţiei care
trebuiesc explicate: legitimitatea şi consensul.
Întrebarea
cu care se confruntă membrii unei societăţi este dacă şi de ce datorează
loialitate ordinii existente. Problema legitimităţii apare abia atunci când
lumea încetează a mai fi percepută ca o ordine cosmică, în care fiinţelor
omeneşti le erau predestinate anumite poziţii şi roluri sociale. Dacă lumea
iese de sub această ordine cosmică atunci orice direcţii care ni se impun nu
sunt decât încălcări ale libertăţii. Aceste limite pot însă să devină legitime
dacă sunt conforme voinţelor indivizilor. În viziunea modernă, legitimitatea
este importantă deoarece ajută la înţelegerea raportului dintre individ şi
stat. Pentru H. Arendt legitimitatea se referă la acele convenţii privind
guvernământul care au consimţământul raţional al cetăţenilor. În aceeaşi viziune
se încadrează şi G. Kateb, pentru care chestiunea legitimităţii trebuie redusă
la consimţământul dat de cetăţean principiilor constituţionale de bază care
guvernează statul114.
Pentru
Raymond Aron, principiul legitimităţii apare atunci când justificarea divină a
puterii este înlocuită cu o justificare populară. Transformarea supuşilor în
cetăţeni duce la politizarea maselor care au un rol din ce în ce mai important
în procesul politic. În acest sens partidele politice preiau povara
legitimităţii pentru că în interiorul acestora se dau bătăliile politice şi
luptele pentru putere.
Ce
anume legitimează o democraţie? Rolul esenţial al democraţiei este acela de a
da oamenilor putere să se conducă singuri. Această „împuternicire” nu este însă
asigurată de o democraţie nominală, în sensul în care existenţa dreptului de a
vota şi alegerile libere nu garantează această împuternicire. Pentru ca oamenii
să se poată autoguverna Welzel şi Inghehart identifică o reuniune de trei
aspecte fundamentale: controlul şi acţiunea asupra resurselor, libertatea de
expresie şi libertăţile democratice. Controlul asupra resurselor permite
indivizilor să-şi controleze şi propriile vieţi. Controlul asupra resurselor
legitimează economia. Libertatea de expresie motivează indivizii să vrea să-şi
conducă propriile vieţi, prin dreptul de a acţiona conform propriilor interese
şi credinţe, atâta vreme cât nu primejduiesc libertatea altora. Libertatea de
expresie legitimează cultura. Libertăţile democratice le conferă indivizilor
dreptul de a se guverna. Acestea legitimează regimul115.
Ajungem
la un alt concept corelativ şi anume la consimţământ. Deosebirea dintre
guvernările democratice şi cele nedemocratice constă în faptul că, în primele,
cei care conduc au acordul celor conduşi. Consimţământul este important în
teoria politică, deoarece persoanele nu trebuie obligate, politic şi moral, să
trăiască în cadrul unor aranjamente pe care nu le doresc. Putem înţelege prin
consimţământ un procedeu prin care autorizăm o persoană pentru a acţiona sau a se
abţine de la o acţiune. O persoană transferă altei persoane un drept116.
Democraţia
este deci guvernarea poporului prin consimţământ. Când întâlnim poporul care
guvernează? Cu ocazia alegerilor. Între alegeri, puterea poporului rămâne în
mare parte pasivă. „Se pare că poporul trebuie să fie suveran. Însă un suveran
care nu are nici un cuvânt de spus, fără opinii, este un simplu ratificant, un
suveran al nimicului”117. Prin
suveranitate (un alt concept corelativ) înţelegem puterea sau autoritatea care
întruneşte atributele de agent arbitral ultim având facultatea de a adopta
decizii şi de a soluţiona dispute în cadrul unei ierarhii politice118. Dacă ar fi să rezumăm, prim suveranitate
am înţelege prerogativa deciziei ultime.
Puterea
înseamnă exercitare iar puterea este a poporului. Cine însă exercită puterea,
cine este îndreptăţit să o facă? Teoretic tot poporul. Democraţia devine astfel
„guvernarea poporului de către popor”, prin reprezentanţi. Jeffrey C. Isaac
vede democraţia, ca un sistem funcţional cu patru trăsături. În primul rând
principiul democraţiei este valabil numai în domeniul politicului, în domeniul
guvernamental, şi se reflectă în relaţiile dintre instituţiile unui stat. Apoi
democraţia se bazează pe reprezentativitate, puterea de a lua decizii fiind
atribuită unor reprezentanţi ai societăţii. Poporul conduce în sens simbolic
prin reprezentanţi aleşi în mod corect. A treia caracteristică este dată de
votul universal. Toţi cetăţenii adulţi trebuind să poată să-şi exprime
preferinţele. Diferenţe de rasă, clasă socială, sex, religie, etc. nu pot
constitui surse de excludere. În al patrulea rând sistemul de selecţie trebuie
să fie unul concurenţial, candidaţii putând să se bucure de libertăţi politice119. Democraţia va avea deci o clasă
conducătoare.
„Superabundentele”
denumiri ale minorităţii conducătoare sunt: clasă politică, clasă conducătoare,
elită, elita puterii, elită conducătoare, minoritate conducătoare, conducere şi
altele. Ca reprezentant, aceste denumiri au în vedere acele minorităţi însumate
care formează un grup de control cu influenţă în structura verticală a
politicii. Din cine sunt formate aceste grupuri care deţin puterea? O prima
variată de răspuns este: cei care sunt localizaţi în vârful structurii
verticale a societăţii. Puterea te duce în vârful acelei structuri. Cel care
deţine puterea, o deţine tocmai pentru faptul că este situat într-o poziţie de
vârf. Dacă adăugăm la cele spuse mai sus şi criteriul competenţei, putem afirma
că, cel care exercită puterea este în vârf pentru că merită, adică este printre
cei mai capabili în domeniul din care face parte, face parte din elită120.
În
înţelegerea clasei conducătoare trebuie explicat încă un concept cu care
democraţia învesteşte puterea, într-un sens diferit decât în regimurile nedemocratice.
Autoritatea este considerată un sistem de putere sau de control social
considerat legitim de către cei implicaţi în el. Max Weber introduce o
tipologie a sistemelor de autoritate şi le împarte în carismatice, tradiţionale
şi juridicraţionale. H. Arendt consideră că autoritatea este diferită atât de
constrângerea bazată pe forţă, cât şi de persuasiunea realizată prin
argumentare. Autoritatea este tratată ca şi concept relaţional, în înţelegerea
lui fiind prinse: autorul, rostirea, auditoriul, reacţia. Autoritatea
intelectuală devine prototipul autorităţii politice, cel puţin în recunoaşterea
încrederii în competenţa intelectuală a persoanelor care trebuie să ia decizii.
Gadamer afirmă că în cele din urmă autoritatea unei persoane vine odată cu recunoaşterea
superiorităţii de judecată şi de pătrundere a persoanei respective. Acea
persoană are autoritate, adică judecata acelei persoane are întâietate121.
Autoritatea
poate însemna şi „a face apel”. Urmărind acest fir logic, autoritatea este
eficientă dacă este ascultată şi recunoscută. Ea se bazează pe prestigiu şi
respect. Autoritatea nu constrânge, nu lipseşte de posibilitatea a urma o altă
cale. Din acest punct de vedere, ea merge mână în mână cu autonomia122 şi presupune legitimitate. Autoritatea este
importantă într-o democraţie, deoarece însoţeşte puterea, o susţine. In extremis putem spune că uneori autoritatea
înlocuieşte puterea. Vizibil, această înlocuire solicită în loc să comande.
Putem considera autonomia şi un reper în diferenţierea statelor democratice de
cele nedemocratice. Autoritatea presupune libertatea. Cu cât un regim devine
mai autoritar, cu atât mai puţin se bazează pe autoritate123.
În concluzie, democraţia trebuie înţeleasă ca un
postulat al stării de minim şi se opune nedemocraţiei care pretinde o stare de
maxim. Democraţia încearcă găsirea celui mai mic rău, binele venind ca un
adaos, dictatura promite cel mai mare bine în viaţa de toate zilele, răul
venind ca o lipsă124. Regimul democratic
poate fi înţeles ca un drum de la demo – putere (democraţia ca punct de
pornire) spre un demo – beneficiu (democraţia ca rezultat)125.
Rezultatul, beneficiul pe care îl produce democraţia este o protecţie a
individul şi a drepturilor sale. „Drepturile şi interesele tuturor, şi ale
fiecăruia în parte sunt ferite de pericolul de a nu fi luate în considerare
numai atunci când persoana în cauză are posibilitatea, şi preocuparea, de a şi
le susţine … Fiinţele umane se află în siguranţă în faţa răului ce le poate
fi provocat de ceilalţi în măsura în care au puterea de a se proteja singuri şi
chiar fac acest lucru”126. „Acolo unde
masele domnesc, dar nu guvernează, se recunoaşte marca despotismului
occidental. Acolo unde un rege domneşte, dar nu guvernează se salută o cucerire
a democraţiei”127.
Consens şi toleranţă
Consensul a fost identificat mai sus ca un concept corelativ al democraţiei. Nu a fost explicitat, deoarece merită mai multă atenţie, împreună cu un alt concept, şi anume toleranţa. În argumentul care precede acest text, se propune încercarea de a găsi un minim conceptual în ceea ce priveşte puterea politică în democraţie şi nedemocraţie. Acest minim conceptual este oferit tocmai de aceste două noţiuni, consens şi toleranţă. Democraţia funcţionează pe baza consensului şi a toleranţei. Şi în regimurile nedemocratice există consens (care devine conformism) şi toleranţă, la nivel normativ, numai că în realitate „lipsesc cu desăvârşire”.
Pentru Sartori, consensul are trei obiecte:
valorile ultime
regulile jocului
guvernele specifice şi procedurile guvernamentale.
De aici se desprind trei niveluri ale consensului:
un consens de bază, consens la nivelul comunităţii,
consensul la nivelul regimului sau consensul
procedural,
consensul la nivelul politicilor.
Când vorbim de consensul de bază înţelegem că, societatea politică în
ansamblul ei, manifestă aceleaşi credinţe, valori şi scopuri. Democraţia poate
exista şi într-o societate în care nu există acest tip de consens. Calitatea
democraţiei însă este dată de consensul pe care îl poate produce. O lipsă a
acestui gen de consens poate şubrezi democraţia, existenţa lui însă o
facilitează şi, mai mult, o legitimează. Consensul manifestat asupra
procedurilor dintr-o democraţie sporeşte puterea politică, putere implicată în
rezolvarea conflictelor. Acest tip de consens este necesar existenţei
democraţiei, deoarece trebuie un minim acord în legătură cu modurile în care
trebuie rezolvat un dezacord (în democraţie vorbim de regula majorităţii).
Inexistenţa unui astfel de consens poate duce la război civil, poate chiar la
anarhie. Se identifică deci, acest consens, drept punctul de plecare al
democraţiei. Sartori respinge teoriile în care conflictul, şi nu consensul ar
reprezenta fundamentul şi esenţa democraţiei128.
Consensul este necesar şi se manifestă acolo unde oamenii doresc să se
asocieze, să acţioneze unitar, să ia decizii. Deşi pare simplă, rezolvabilă
prin numărul sau prin cantitatea argumentelor aduse, această problemă a
consensului ridică numeroase dificultăţi. Datorită cantităţii imense de
informaţii care circulă şi care influenţează opinia, se pune problema acordării
indivizilor faţă de o idee înainte ca aceştia să se fi pus în acord, adică
indivizii mai mult să se conformeze unui consens, unei soluţii gata pregătite,
în loc să formuleze una.
Societatea modernă este una a dezacordurilor. Moscovici vede trei
posibilităţi de rezolvare a lor: tradiţia, ştiinţa şi consensul. Tradiţia şi-a
pierdut din efectul pe care îl avea asupra credinţelor şi a modului de viaţă al
oamenilor. Ştiinţa, cu principiile ei de adevăr şi progres, îşi vede
autoritatea subminată. Consensul este singura modalitate care rămâne să rezolve
disensiunile din societate129.
Consensul are la bază alegerea, alegere care limitează abaterea de la fals,
deoarece „nu va exista un garant al adevărului mai mare decât consimţământul
universal” (Bergson). Apoi, alegerea mai poate fi înţeleasă ca o opţiune a
individului de a face parte (prin asociere) dintr-o categorie specifică a
societăţii, categorie cu care împărtăşeşte aceleaşi valori şi atitudini, dar şi
aceeaşi soartă. În final, alegerea şi asocierea, împreună cu practicarea
raţiunii (există un principiu al inteligenţei în virtutea căruia oamenii se
asociază) fac ca un anumit grup să obţină o formă de putere. Consensul, prin
urmare, este un concept care presupune atingerea unei forme de putere prin apel
la trei idei: alegere, asociere şi raţiune130.
Moscovici atrage atenţia asupra unui efect al consensului care pare ilogic.
Consensul presupune adoptarea unei poziţii care pare rezonabilă, ajungerea la
un compromis. Acest lucru este posibil prin eliminarea extremelor şi ajungerea
la o poziţie de „medie”, în sensul concesiilor care se fac din partea celor
implicaţi, pentru a atinge consensul. Interesant este însă rolul individului şi
rolul grupului din care acesta face parte. Ideea general acceptată era că
individul care are de obicei poziţii extreme, odată ce trebuie să se manifeste
într-un grup, este temperat de acesta şi făcut să îşi încline poziţia de la
extremă spre medie.
Studiile pe care le face Moscovici dovedesc însă contrariul. Grupul nu face
ca opţiunile indivizilor să fie mai moderate, din contră, le accentuează
extremismul. Din cele ce am spus mai sus, se pare că între compromis şi consens
există o incompatibilitate. Această incompatibilitate se rezolvă prin
descoperirea unui nou sens al consensului. Departe de a găsi acele opţiuni
comune şi de a ajunge la un compromis prin diferite concesii din partea
părţilor, consensul are ca principal obiectiv modificarea opiniilor, a normelor
şi a regulilor vieţuirii în comun. Într-o democraţie, diferitele comisii care
trebuie să ia decizii pe baza ideilor diferite ar risca să intre în dileme fără
ieşire. Deciziile se iau însă prin inovarea ideilor, flexibilitatea şi
schimbarea atitudinilor. Acesta este noul rol al consensului, deşi această
soluţie pare neaşteptată şi şocantă131. Perspectiva din care
priveşte totalitarismul politica este una eronată. Politica nu este un act de
creaţie, pornind de la un model reprezentat la nivelul mintal. Politica este o
modalitate de acţiune în lipsa unui model prealabil. De aceea, totalitarismul
considera societatea şi comunitatea identice şi va căuta un consens universal
(natural sau fabricat)132.
Toleranţa este definită ca
„opţiunea deliberată a cuiva care posedă cunoaşterea şi puterea necesare de a
nu interzice, împiedica sau stânjeni conduite pe care le dezaprobă”133.
Să nu confundăm toleranţa cu îngăduirea a ceva rău. Neimplicarea într-o acţiune
nu poate fi considerată toleranţă. Indulgenţa şi indiferenţa sunt concepte
opuse toleranţei. În cazul indiferenţei, o acţiune nu este nici aprobată, nici
dezaprobată. Indiferenţa sugerează simpla pasivitate. Toleranţa este necesară
şi rezultă din respectul pentru persoane ca agenţi autonomi şi raţionali. Este
deci necesară şi toleranţa faţă de acţiunile lor liber alese. Mai mult, pentru
Mill toleranţa este esenţială pentru dezvoltarea morală şi spirituală a
individului134. Până unde se întinde
însă toleranţa? Până acolo unde ea nu mai este utilă (conform utilitarismului),
adică până acolo unde foloasele aduse de ea sunt mai mici decât daunele pe care
le provoacă.
Gray
vede în toleranţă idealul unui consens raţional asupra celui mai bun mod de
viaţă, dar în acelaşi timp ea reprezintă convingerea că oamenii pot atinge
binele în moduri variate. Pentru liberalism, consideră Gray, acest ideal este
însă un eşec. Eşec deoarece ideea de toleranţă printr-un consens raţional s-a
născut în societăţi care caută un mod de viaţă unic şi nu poate arăta cum se
poate convieţui în societăţi care ocrotesc mai multe moduri de viaţă135.
În
trecut, afirmă Foucault, păturile cele mai defavorizate nu dispuneau de
privilegii, dar beneficiau o a anumită libertate de manifestare a nemulţumirii
şi a revoltei, spaţiu numit de Foucault spaţiu de
toleranţă136. Acest spaţiu
era foarte bine apărat de aceste pături sociale, fiind în stare să se revolte
pentru a-l apăra. Tolerarea era necesară acolo unde diferenţele nu pot ajunge
la consens. Foucault exemplifică prin diferitele ilegalisme petrecute între
clasele sociale, ilegalisme rămase nepedepsite tocmai datorită respectării unui
anumit grad de libertate de manifestare, a unei mici abateri, tolerată de lege.
Există
concepţii diferite despre cum ar trebui înţeleasă toleranţa. Ideea de la care
plecăm este că toleranţa, mai degrabă decât perspectivele unor indivizi
excentrici, ar trebui înţeleasă drept recunoaşterea şi respectul drepturilor
unor grupuri care sunt marginalizate datorită perspectivelor politice pe care
le au, sau a poziţiei lor sociale. În acest sens, toleranţa nu trebuie să
privească doar recunoaşterea anumitor principii, ci şi aplicarea lor, deoarece,
la nivel teoretic, un principiu poate fi recunoscut (tolerat), de exemplu
recunoaşterea aceloraşi drepturi pentru toţi cetăţenii, iar la nivelul de aplicare,
acest principiu nu mai este tolerat.
Studiul
toleranţei trimite adeseori la relaţia dintre majoritate şi minoritate,
înţelegând aici prin minoritate diferitele grupuri etnice care, în raport cu
majoritatea, sunt mai puţin numeroase. Această conceptualizare a toleranţei din
perspectiva grupurilor este oarecum logică, deoarece un individ se defineşte,
printre altele, şi prin grupul din care face parte, dar mai ales prin grupul
din care nu face parte. Aşadar, problema care se pune în discuţie când vorbim despre
toleranţa etnică este dacă cei care sunt diferiţi pentru că fac parte dintr-un
anumit grup ar trebui să beneficieze de aceleaşi drepturi ca şi ceilalţi, iar
pe noi aici ne interesează dreptul de a conduce, respectiv dreptul de a candida
şi de a fi ales. Toleranţa, privind lucrurile din punctul de vedere al
regimului, devine o chestiune de responsabilitate publică137.
Regimul poate fi categorizat drept intolerant dacă nu accepta drepturile
minorităţilor. Dar cum este privit dacă acceptă drepturile cetăţeneşti ale
minorităţilor cu condiţia ca acestea să îşi piardă cultura, asimilându-se în
majoritate? Cât ar fi de responsabil regimul dacă le-ar permite toate
drepturile cetăţeneşti, dar şi dreptul de a-şi păstra cultura şi tradiţiile?
Variabilele cele mai utilizate în observarea gradului de toleranţă a
diferitelor regimuri au fost: libertatea de expresie, libertatea de asociere,
libertatea religioasă, egalitatea în faţa legii şi dreptul de a vota şi de a fi
ales.
Toleranţa,
potrivit metodelor convenţionale de analiză, este privită din trei perspective:
una socio – culturală (toleranţa este tributară
normelor culturale în care trăieşte individul şi în special educaţiei, care
este principalul vehicul prin care se transmit normele sociale şi valorile
culturale, inclusiv înclinarea spre toleranţă sau intoleranţă; ipoteza pe care
o lansează această perspectivă este aceea că cei cu educaţie scăzută şi un
venit scăzut, respectiv cei din clasa muncitoare, ar manifesta cel mai probabil
un comportament intolerant), una a propriului interes
(indivizii, sau grupurile din care aceştia fac parte, manifestă atitudini
intolerante faţă de cei cu care sunt în conflict sau competiţie; toleranţa ar
fi, conform acestei perspective, rezultatul unui calcul raţional al posibilelor
câştiguri pe care le-ar putea aduce această atitudine) şi una psihologică
(toleranţa şi prejudecata ar rezulta în urma emoţiilor personale care nu pot fi
controlate)138.
Totalitarismul
combate toleranţa. „Un om sau un stat înarmat cu o
concepţie despre viaţă poate solicita toleranţă, deoarece el îi respectă
pe oameni dincolo de propriile sale idei, sau pentru că respectul pentru om
face parte din propria concepţie despre viaţă. O gândire care a privat omul de
orice statut nu poate discerne în toleranţă decât un relativism al confuziei şi
al neantului139.
Am
inclus în discuţia despre putere şi modalităţile prin care ea se manifestă,
deoarece aici se produce ruptura dintre discuţiile teoretice şi carenţele care
apar în aplicarea ei. Puterea este percepută la nivelul simţului comun şi al
culturii politice nu în mod exclusiv printr-un discurs teoretic acordat sau nu
la concepţia generală, ci prin folosirea puterii sau, mai bine zis, prin
trăirea efectelor provocate de putere. Plasarea faţă de un regim politic a unui
număr de persoane se face, în general, în funcţie de cantitatea de bine pe care
respectivul regim o produce (nu putem însă neglija nici raportarea individului
faţă de ideea de putere politică). Un alt lucru care mai trebuie subliniat este
faptul că aşa numitele concepte complementare (legitimitatea, autoritate,
suveranitate, consimţământ, consens, toleranţă, majoritate, minoritate) ale
democraţiei au apărut după ce democraţia a devenit reală ca sistem politic şi
au menirea de a justifica, modifica şi atenua efectele practicilor democratice.
Politicul nu are sens în transcendenţă, la fel cum discuţia despre putere nu
este productivă fără discuţia despre posibilele ei moduri de manifestare.
Note
1 Serge Moscovici.
2 Aron Raymond.
3 David Miller (coord.), Enciclopedia
Blackwell a gândirii politice, (Bucureşti: Humanitas, 2000), 595.
4 Următoarea clasificare a puterii este făcută de L. D.
Dîrdală în studiul introductiv al lucrării lui Robert A. Dahl, Poliarhiile. Participare şi opoziţie, (Iaşi: Institutul European,
2000).
5 Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu, Dicţionar
de sociologie, 430.
6 Miller, Enciclopedia, 577.
7 Miller, Enciclopedia, 577.
8 Bertrand Russell, Istoria filosofiei
occidentale, vol. II, (Bucureşti: Humanitas, 2005),
65.
9 Nikolai Berdiaev, Împărăţia lui
Dumnezeu şi împărăţia cezarului. Preambul gnoseologic, (Bucureşti:
Humanitas, 1998) 58.
10 Berdiaev, Împărăţia, 46.
11 Berdiaev, Împărăţia, 63.
12 Berdiaev, Împărăţia, 62.
13 Thomas Hobbes, Leviathanul sau
Materia, forma şi puterea unei comunităţi ecleziastice şi civile; în
Ioan N. Roşca (coord.), Sergiu Bălan, Delia Şerbescu, Filosofie
Modernă, sinteze şi texte, (Bucureşti: Fundaţia România de mâine, 2006)
, 98.
14 Hobbes, Leviathanul, 100.
15 Hobbes, Leviathanul, 99.
16 Hobbes, Leviathanul, 109.
17 Hobbes, Leviathanul, 107.
18 Hobbes, Leviathanul, 112 .
19 Hobbes, Leviathanul, 115.
20 John Locke, Al doilea tratat despre
cârmuire. Scrisoare despre toleranţă, (Bucureşti: Nemira, 1999), 54.
21 Locke, Al doilea tratat, 55.
22 Locke, Al doilea tratat, 160.
23 Prin consimţământ Locke are în vedere acordul pe care
fiecare individ trebuie să-l dea atunci când este vorba de drepturile,
libertăţile sau proprietatea sa.
24 Locke, Al doilea tratat, 113.
25 Locke, Al doilea tratat, 131.
26 Locke, Al doilea tratat, 52.
27 Locke, Al doilea tratat, 138.
28 Michel Foucault, A supraveghea şi a
pedepsi. Naşterea închisorii, (Bucureşti: Humanitas,1997), 276.
29 Foucault, A supraveghea, 310.
30 Foucault, A supraveghea, 61.
31 Foucault, A supraveghea, 60.
32 Foucault, A supraveghea, 206.
33 Foucault, A supraveghea, 60.
34 Alvin Tofler, Powershift. Puterea în
mişcare, (Bucureşti: Antet, 1995), 23.
35 Giovanni Sartori, Teoria democraţiei
reinterpretată, (Iaşi: Polirom, 1999), 51.
36 În concepţia lui Moscovici.
37 Serge Moscovici, Psihologia socială
sau maşina de fabricat zei, (Iaşi: Polirom 1997), 107.
38 Mit prin care Freud justifică prohibiţia incestului şi
apariţia matriarhatului.
55 Noţiunea de “despotism occidental” este preferată de
Moscovici celor de sistem totalitar, cult al personalităţii sau regim
autoritar.
56 Moscovici, Psihologia socială,
92-93.
57 Conceptualizare a ideologiilor făcută de Sandu Frunză în
„Primul concept de ideologie elaborat de Marx – între praxis
şi religie”, JSRI • No. 2/Summer 2002.
58 Arendt, Originile, 607.
59 Arendt, Originile, 608.
60 Arendt, Originile, 609.
61 Arendt, Originile, 610-611.
62 Arendt, Originile, 614.
63 Arendt, Originile, 614.
64 Chantal Millon-Delsol, Ideile politice
ale secolului XX, (Iaşi: Polirom, 2002), 10.
65 Chantal Millon-Delsol, Ideile,
11.
66 Engels, în Originea familiei a proprietăţii
private şi a statului afirma că „Statul s-a născut din nevoia de a
înfrâna împotrivirile de clasă… El s-a născut în mijlocul conflictelor dintre
clase… Inevitabil clasele vor cădea la fel cum au apărut odinioară. Inevitabil
statul o să cadă odată cu ele. Societatea care va reorganiza producţia pe baza
unei asociaţii libere şi egalitare a producătorilor va aşeza întregul aparat de
stat acolo unde îi va fi locul: la muzeul antichităţilor alături de roată şi de
sapa de bronz”.
67 Chantal Millon-Delsol, Ideile,
16.
68 Chantal Millon-Delsol, Ideile,
25.
69 Chantal Millon-Delsol, Ideile,
26.
70 Berdiaev, Împărăţia, 45- 46.
71 Lenin în Statul şi revoluţia
afirmă că „Statul este organizarea specială a unei puteri; este organizarea
violenţei menite să reprime o anumită clasă. Care este deci clasa pe care
proletariatul vrea să o reprime? Evident, doar clasa exploatatorilor; or,
singurul care poate conduce această represiune, care poate practic să o
realizeze este proletariatul, fiindcă este singura clasă capabilă să-i unească
pe toţi muncitorii şi să-i folosească în lupta împotriva burgheziei, pentru a o
alunga cu totul de la putere … Prin organizarea pe o perioadă nedeterminată a
dictaturii ca putere a forţei pure, în detrimentul legii, duşmanul de clasă va
fi zdrobit. Ca urmare, nemaiavând nicio raţiune de a exista statul va dispărea
de la sine şi, adată cu el, vor dispărea violenţa şi supunerea”.
72 Chantal Millon-Delsol, Ideile,
27.
73 Chantal Millon-Delsol, Ideile,
28-30.
74 Chantal Millon-Delsol, Ideile,
53.
75 Chantal Millon-Delsol, Ideile,
53.
76 Berdiaev, Împărăţia, 64.
77 Berdiaev, Împărăţia, 64
78 Chantal Millon-Delsol, Ideile,
54 -56.
79 Mein Kampf : „Nu întâmplător
primele civilizaţii s-au născut acolo unde arianul a întâlnit popoare
inferioare, pe care le-a subjugat şi supus voinţei sale. El a fost primul
instrument tehnic în slujba unei civilizaţii pe cale de a se naşte”.
80 Mein Kampf: „… ceea ce face
grandoarea arianului nu este bogăţia facultăţilor sale intelectuale, ci
propensiunea spre dăruire de sine, spre a-şi pune toate aptitudinile în
serviciul comunităţii”.
81 Chantal Millon-Delsol, Ideile,
55-61.
82 Chantal Millon-Delsol, Ideile,
64-65.
83 Chantal Millon-Delsol, Ideile,
85-88.
84 Chantal Millon-Delsol, Ideile,
94.
85 Chantal Millon-Delsol, Ideile,
95.
86 Chantal Millon-Delsol, Ideile,
106.
87 Chantal Millon-Delsol, Ideile,
108-109.
88 Chantal Millon-Delsol, Ideile,
111.
89 Chantal Millon-Delsol, Ideile,
112.
90 Chantal Millon-Delsol, Ideile, 118-119.
91 Miller, Enciclopedia, 366.
92 Foucault, A supraveghea, 57- 58.
93 Foucault, A supraveghea, 59 – 60.
94 Foucault, A supraveghea, 64.
95 Foucault, A supraveghea, 103.
96 J.M. Servan, în Michel Foucault, Naşterea închisorii, 158.
97 Abraham Lincoln
98 Miller, Enciclopedia, 156.
99 Miller, Enciclopedia, 153-160.
100 Sartori, Teoria, 52.
101 Sartori, Teoria, 195.
102 Chantal Millon-Delsol, Ideile, 155.
103 Chantal Millon-Delsol, Ideile, 160-162.
104 Sartori, Teoria, 377.
105 Miller, Enciclopedia, 654
106 Tofler, Powershift, 19.
107 Sartori, Teoria, 181.
108 Tofler, Powershift, 46-47.
109 Russell, Puterea, 322.
110 Chantal Millon-Delsol, Ideile, 163.
111 Chantal Millon-Delsol, Ideile, 165.
112 Chantal Millon-Delsol, Ideile, 170.
113 Sartori, Teoria, 55.
114 Miller, Enciclopedia, 420-421.
115 Welzel, Christian, & Inglehart, Ronald. (2008). Democracy as Human
Empowerment: The Role of Ordinary People in the Emergence and Survival of
Democracy. UC Irvine: Center for the Study of Democracy, disponibil la adresa:
http://escholarship.org/uc/item/3tj7c4bb
116 Miller, Enciclopedia, 134-136.
117 Sartori, Teoria, 99.
118 Miller, Enciclopedia, 705.
119 Jeffrey C. Isaac, Democraţia în vremuri întunecate, (Iaşi: Polirom,
2000), 37-38.
120 Sartori, Teoria, 144-145.
121 Miller, Enciclopedia, 50-54.
122 Sartori, Teoria, 181.
123 Sartori, Teoria, 181.
124 Moscovici, Psihologia socială, 200.
125 Sartori, Teoria, 414.
126 J. S. Mill, în Sartori, Teoria, 412.
127 Moscovici, Psihologia socială, 94.
128 Sartori, Teoria, 102-103.
129 Moscovici, Psihologia socială, 178
130 Moscovici, Psihologia socială, 180-182.
131 Moscovici, Psihologia socială, 183-194.
132 Chantal Millon-Delsol, Ideile, 11.
133 Miller, Enciclopedia, 746.
134 Miller, Enciclopedia, 749.
135 John Gray, Cele două feţe ale liberalismului, 9.
136 Foucault, A supraveghea, 134.
137 Ikeda, Ken’ichi (2002), Social Capital and Social Communication in
Japan: Political Participation and Tolerance. UC Irvine: Center for the Study
of Democracy, disponibil la dresa: http://escholarship.org/uc/item/30x375qq.
138 Weldon, Steven (2003), Images of Nationhood and Tolerance of Ethnic
Minorities: A Comparative Analysis of Western Europe. UC Irvine: Center for the
Study of Democracy. disponibil la dresa: http://escholarship.org/
uc/item/4512h29j.
