Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, întrunit în data de 22 iulie 2020, în special pentru alegerea noului Arhiepiscop de Suceava, a emis o serie de hotărâri și recomandări. Așadar, pe lângă votarea PS Calinic în scaunul de la Suceava de către sinodali, atrage atenția în mod deosebit lipsa unei decizii clare cu privire la modalitatea de împărtășire a credincioșilor.
În primul rând ni s-a transmis că „Sfântul Sinod a luat act de răspunsurile
întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe autocefale adresate Patriarhului
României referitoare la modalitatea de împărtășire a credincioșilor în cadrul
Sfintei Liturghii în contextul pandemiei cu noul coronavirus. Toate Bisericile
Ortodoxe autocefale rămân fidele tradiției liturgice ortodoxe de împărtășire a
credincioșilor dintr-un singur Potir sfințit și cu o singură linguriță
sfințită”. Ce presupune acest lucru? Că este adoptată aceeași poziție și de
arhiereii noștri sau că sunt simpli spectatori la o astfel de hotărâre și rămân
inactivi? Era firesc să fie luată și decizia mult așteptată cu privire la cum
vor proceda preoții de acum înainte cu împărtășirea credincioșilor. Având în
vedere că ultima
comunicare pe acest subiect (14 mai) a fost ambiguă, lăsând de înțeles că
nu ar trebui împărtășiți creștinii din aceeași linguriță, dar fără să precizeze
expres acest lucru și nici cum să se procedeze concret. Trebuia și încă trebuie
clarificat subiectul, după cum s-a anunțat de atunci: „modalitatea de împărtășire comună a credincioşilor în timpul Sfintei
Liturghii, în vreme de pandemie, va fi hotărâtă după data de 1 iunie 2020, în
consens cu celelalte Biserici Ortodoxe”. Așadar astăzi a fost comunicat
consensul, dar mai puțin decizia, care se lasă așteptată.
A fost scoasă în evidență „contribuția Patriarhiei Române
la sprijinirea persoanelor afectate de pandemia cu COVID-19 pe perioada stării
de urgență. Ajutorul cuantificabil
financiar oferit de Biserica Ortodoxă Română a fost de 20.896.872 lei”. Având
în vedere întrebările care se ridică în jurul infecției covid-19, care nu a
fost declarată epidemie, tot acest hei-rup pare mai mult o slugărnicie, o
dorință de a da bine în fața oamenilor și a face pe plac autorităților…
autoritare (tiranice). Aportul principal al Bisericii ar fi trebuit să fie în
primul rând duhovnicesc, nu material, să apere drepturile oamenilor în fața
abuzurilor statului, nu să le valideze servil. Sau măcar să reacționeze și să
condamne oprirea săvârșirii slujbelor mai ales de Paști.
Donarea de tablete, la
solicitarea Ministerului Educației și Cercetării, se înscrie în același
registru, care ar putea fi numit anti-bisericesc sau chiar anti-uman (nu în
sens nazist). Școala și educația are nevoie de multe alte lucruri și mai puțin
de tablete, care probabil sunt destinate școlarilor, nu studenților.
În fine, îndemnul de a merge la
votare este iarăși impropriu Bisericii și contradictoriu, îndeosebi în contextul
foarte delicat al pandemiei și distanțării fizice.
Pragmatismul materialist l-am dori îndreptat mai mult în sfera preocupărilor duhovnicești, care privesc credința și viața bisericească în esența ei. Chiar dacă trăim pe pământ, totuși scopul urmărit trebuie să fie cerul și tot de acolo să vină însuflețirea în toate deciziile luate.
În loc de concluzie: Într-un articol de pe site-ul Basilica, este subliniată din titlu ideea că „toate Bisericile Ortodoxe autocefale rămân fidele tradiției liturgice ortodoxe de împărtășire a credincioșilor”, bineînțeles că „dintr-un singur Potir sfințit și cu o singură linguriță sfințită”. Din păcate nici acum nu este limpede ce înseamnă acest lucru, dar foarte probabil între acele „toate Bisericile” este inclusă și Patriarhia noastră, deși din paragraful emis de Sfântul Sinod reieșea că e vorba de toate cele de la care a fost primit un răspuns unanim de menținere a modului de împărtășire și în vreme de pandemie. Nu cred că are rost să fie dezbătut mai mult acest subiect, ci rămâne destul de limpede concluzia că funcționăm pe avarie, cu ierarhi care au alte preocupări decât credința și dreptarele ortodoxe.
Conform Tipicului Sfântului Sava, Postul Sfinților Apostoli Petru și Pavel prevede dezlegare la mâncare de pește la fel ca cel al Nașterii Domnului:
„Se cuvine să ştim că în Postul Sfinților Apostoli şi în cel al Naşterii Domnului Hristos, marţi şi joi nu mâncăm peşte, ci numai untdelemn şi vin, iar luni, miercuri şi vineri nu mâncăm nici untdelemn şi nici vin, ci postim până la ceasul al nouălea şi mâncăm în acele zile numai mâncare uscată. Sâmbetele şi duminicile mâncăm peşte, iar dacă se întâmplă să cadă marți sau joi un Sfânt care să aibă Doxologie mare, atunci mâncăm peşte. Şi, dacă se va întâmpla luni, de asemeni mâncăm peşte. Iar dacă se va întâmpla miercuri sau vineri, dezlegăm numai la untdelemn şi la vin şi mâncăm o singură dată în zi. Iar dacă s-ar întâmpla miercuri sau vineri să cadă un Sfânt care are Priveghere, dezlegăm la untdelemn, la vin şi la peşte. Şi, dacă se va întâmpla Pomenirea Sfântului al căruia este Hramul Bisericii miercuri sau vineri, de asemeni facem dezlegare la untdelemn, vin şi peşte.”
Așadar anul acesta (2020) se mănâncă pește pe 22 iunie, de Sf. Grigorie Dascălul, pe 24 iunie, de Nașterea Sf. Ioan Botezătorul, și sâmbetele și duminicile (adică pe 20, 21, 27 și 28 iunie). Deoarece pomenirea Sf. Ap. Iuda (19 iunie), care are Doxologie mare, se întâmplă vineri, nu este dezlegare la pește în acea zi.
Durata acestui Post depinde de o dată fixă de încheiere potrivit calendarului iulian (29 iunie, Sfinții Apostoli Petru și Pavel) și una mobilă, lunea de după Duminica Tuturor Sfinților (o săptămână după Cincizecime, care este în funcție de data Paștilor). Din păcate, în situația actuală se poate ajunge la micșorarea sau chiar suprimarea acestui post, pentru că sărbătorile fixe sunt ținute de unele Biserici Locale după calendarul îndreptat și Învierea după pascalia neschimbată. Ar trebui să există o coerență mai mare în acest sens, adică să fie ținute toate sărbătorile după același principiu calendaristic (iulian sau îndreptat): ori să fie toate după calendarul iulian neîndreptat, ori să fie introdusă și pascalia după criteriile calendaristice îndreptate astronomic.
După cum am scris anul trecut, când acest Post a fost mult mai scurt, „Mărturiile patristice sunt vechi cu privire la existența acestui Post. Astfel, Constituțiile Apostolice prevăd o săptămână de dezlegare la toate după Cincizecime, urmată de o altă săptămână de postire: „Deci, după ce prăznuiți Cincizecimea, sărbătoriți o săptămână și, după acea săptămână, postiți una, căci este drept să ne veselim pentru darul de la Dumnezeu și să postim după relaxare”. În jurul anului 357 Sf. Atanasie cel Mare menționează o săptămână de post după Cincizecime: „Căci în săptămâna de după Sfânta Cincizecime poporul a ieșit la cimitir să se roage”.
Probabil pentru că este un post cu vechime apostolică, Biserica a considerat de cuviință să-l prelungească până la pomenirea Sfinților Petru și Pavel.
Cu toate că unii nu țin cont decât de cele două Posturi mari, al Paștelui și al Crăciunului, și nici acelea păzite cum se cuvine, trebuie să se știe că cei care nu respectă miercurea și vinerea și toate posturile rânduite de Biserică sunt în greșeală, fiind opriți de la împărtășire (canonul 69 apostolic).
Dorim tuturor credincioșilor un Post cu folos, cu împăcare sufletească și cu gândul la Dumnezeu!
În situația în care nu sunt suficient argumentate restricțiile sanitare actuale, prin care se urmărește să nu se ajungă la o aglomerare a spitalelor, Biserica Română a cerut relaxarea lor într-o manieră foarte docilă. Prin vocea purtătorului de cuvânt al Patriarhiei, Vasile Bănescu, este subliniată implicarea BOR în „promovarea sănătății publice” printr-o atitudine exemplară și prin „solidaritatea cu cei afectați de pandemie, cu instituțiile medicale și cu autoritățile înseși”. Practic, se cere ca donațiile acordate spitalelor, puternic mediatizate, să fie luate în calcul pentru a primi în schimb unele beneficii. Bineînțeles, un alt factor care ar cântări în balanță ar trebui să fie respectarea strictă a izolării de către membrii Bisericii.
Aceste argumente sunt interesante, însă adevărata menire a Bisericii este una morală, nu socială, sanitară sau de altă natură. În acest sens, ar trebui specificat clar că restricțiile nu au acoperire în realitate și sunt nejustificate și nedrepte pentru că induc un climat de control și limitare a libertăților. Nu doar că spitalele nu au fost aglomerate, dar nici o clipă nu a existat acest pericol, ci chiar au funcționat la mai puțin din jumătate din capacitate pentru bolnavii de coronavirus. În plus, cei afectați de alte boli sunt tratați precar. Iar, pe lângă situația din sistemul medical, sunt afectate o sumedenie de alte activități, printre care și cele religioase. Oricine înțelege și are compasiune pentru cei bolnavi, însă soluția nu este blocarea isterică a societății, ci doar grija pe măsură. Infecțiile sunt de nedorit, dar și de neocolit, iar vinovați nu sunt cei sănătoși, ca să fie obligați la restricții exagerate. Este necesară prevenția, dar rațională, fără panică.
Dacă la nivel oficial Patriarhia nu vorbește despre aceste lucruri sau nu are puterea să le abordeze, ele totuși trebuie exprimate de cineva. Comunicatul purtătorului de cuvânt al Patriarhiei, prezentat neasumat de agenția Basilica (tot a Patriarhiei) sperăm că va avea darul măcar să convingă autoritățile să deschidă bisericile pentru slujbele în interior. Nu este clar care este „contextul discuţiilor referitoare la oficierea slujbelor în interiorul lăcaşurilor de cult cu participarea unui număr mai mare de credincioşi”, dar probabil că e vorba de niște negocieri din culise. Totuși am avea nevoie de o înțelegere mult mai clară asupra subiectului și, eventual, de dezbateri clarificatoare, care să ducă în mod constructiv la o atitudine asumată, limpede și duhovnicească a Patriarhiei în sprijinul credincioșilor. Sau măcar ca cei implicați în trăirea credinței să nu primească docil linia oficială propagandistică, fără o minimă chibzuință. Altfel spus, bolile trebuie tratate și primite ca atare, iar o izolare a oamenilor să intervină numai în cazul unui risc real și dovedit de contaminare, care poate fi contracarat astfel.
Comunicatul integral al… Patriarhiei poate fi rezumat prin această frază: „revenirea grabnică la oficierea slujbelor religioase și în interiorul lăcașurilor de cult (cu respectarea subînțeleasă a regulilor de distanțare fizică și de igienizare a spațiilor liturgice stabilite de autoritățile competente) este deja deplin justificată și adecvată actualei realități sociale românești”.
Pe de altă parte, există Întâistătători din alte țări care nici măcar acest minim nu-l caută, ci merg pe linia fetișizării virusului și aplicării unor măsuri exagerate sanitare (în societate, nu în mediul bisericesc). Totuși este bine că și acolo există alți ierarhi mărturisitori, care contrabalansează în bine situația. Din păcate, există un amestec foarte mare între normal și anormal, între bine și rău, între credință și necredință, care face lucrurile foarte confuze.
În Cipru, Arhiepiscopul Hrisostom pledează pentru severitate din partea guvernului față de fenomenele de nesupunere în jurul măsurilor cu privire la răspândirea coronavirului, comentând evoluțiile care au fost semnalate în ultimele zile atât în centrele nocturne, cât și pentru încălcările autoizolărilor.
Vorbind pentru PIK, Întâistătătorul Bisericii din Cipru a accentuat: „să fim severi, atât cu noi înșine, cât și cu ceilalți. Chemăm și guvernul să fie sever. Dacă nu reușim să fugă virusul din Cipru, nu vom reuși nimic. Trebuie ca Cipru să rămână curat. Trebuie ca poporul să meargă nestingherit la activitatea lui. Numai astfel vom reuși să avem și turism. Chiar și pe cei care vin din exterior trebuie să-i controleze guvernul și, dacă poartă virusul, să-i pună în carantină, să-i trateze și apoi să circule în patria noastră. Trebuie să fim pe cât posibil mai severi ca să putem să depășim toate dificultățile de la coronavirus”.
Nu trebuie să uităm că responsabilitatea
noastră în fața lui Dumnezeu pentru sufletul nostru nu este una socială, de grup,
ci personală, îndividuală. De aceea este necesar să fim lucizi, să urmăm îndemnul
Apostolului Pavel: „Toate să le încercaţi; ţineţi ce este bine” (1Tes. 5:21).
„Credincioșii s-au întors în bisericile ortodoxe grecești din Statele Unite în condiții noi și cu limite restrictive severe. În afară de distanțare și reguli igienice, s-a schimbat și modul oferirii dumnezeieștii Împărtășanii, cu Arhiepiscopul Elpidofor al Americii accentuând faptul că este mai important ca fiecare să primească Trupul și Sângele Domnului decât modul în care se face aceasta.
Astfel, deoarece a fost interzisă prin lege folosirea sfintei lingurițe, preoții utilizează de acum linguri multiple de metal separat pentru fiecare credincios și șervețele separate care sunt colectate într-o cutie și, după Liturghie, sunt arse.
Priviți cum explică preotul din sfânta biserică a Sfintei Sofia din Albani, New York, în duminica Cincizecimii, turmei cum se va face oferirea Sfintei Împărtășanii și în continuare cum îi împărtășește pe credincioși cu noile reguli.”
Preocuparea aceasta nu este o
informație de ultimă oră pentru noi, ci modul în care este pusă problema și cu
cine se asociază episcopii români și în ce scop. Ce se înțelege este că
interesul pentru a găsi o soluție magică pentru darea Sfintelor Taine în
contextul coronavirusului nu este o preocupare răsărită din teritoriu, ci e
dictată tot dinspre cercuri înalte. Altfel spus, nu este vizată sănătatea și
credința ortodoxului de rând, ci slujirea unor interese „superioare”,
fanariote.
Singurele Biserici care pun
această problemă sunt cele de la Constantinopol și București, fiind vizată și
Atena să fie atrasă în acest demers. Bineînțeles că Fanarul este cel care dă
tonul, probabil primit și el din alte cercuri nebisericești, după cum deja ne-am
obișnuit. Însă, de data aceasta, trebuia să vină inițiativa într-un mod mai
mascat, luând ca aliat tocmai BOR-ul nostru.
Care este poziția Patriarhiei
Ecumenice? Aceasta a fost făcută prin
comunicate oficiale, impunând și Sfântului Munte (supus ei jurisdicțional)
să-și închidă porțile vizitatorilor lunile trecute și abia de astăzi să permită
accesul pelerinilor în număr foarte limitat, adică fără grupuri organizate.
Îndrumările fanariote, exprimate încă din marte și prezentate într-un Mesaj
către pliroma Bisericii despre pandemia de coronavirus, s-ar rezuma astfel:
«vă îndemn părintește să răspundeți cu strictețe și răbdare la toate măsurile
dificile, dar indispensabile pe care le iau slujitorii și autoritățile
sanitare». Periculoasă este, însă, insinuarea și justificarea falsă că «nu este
în primejdie credința, ci credincioșii».
Dar deja a apărut și inițiativa
punerii în discuție a modului de împărtășire a credincioșilor, fiind catalogat
pe bună dreptate de către unii drept un
atac la Sfintele Taine. Această tendință nu este nouă, ci ea vine după
ecumenismul validat în Creta în 2016 cu sprijinul primordial al Fanarului și
după schisma ucraineană provocată tot de acesta. După cum spunea Părintele
Romanidis, „de acum înainte, problema vor fi vlădicii noștri. Ce credință au!”.
Pentru a înțelege mai bine
contextul în ce ne privește pe noi, românii, trebuie punctate câteva aspecte.
Patriarhia noastră a venit cu ideea unei consultări pan-ortodoxe atunci când
s-a pus problema deschiderii bisericilor de la 15 mai. A luat hotărârea de a fi
lipsiți credincioșii de Sfintele Taine până se va ajunge la decizia invocată,
deși există deja tradiția împărtășirii tuturor cu aceeași linguriță, practică
ce a trecut deja prin proba a mai multe epidemii de câteva secole. Așadar mai
degrabă arhiereii noștri (Patriarhul) nu este încă pregătit să introducă
schimbări liturgice de frica credincioșilor, dar este dispus să se pună la
dispoziția inițiativelor trădătoare ale Fanarului la presiunile cercurilor
politice. Este vorba aici de un cumul de factori. Președintele Iohannis nu a
luat în calcul deschiderea bisericilor decât atunci când a obținut o concesie
din partea Bisericii de a recunoaște pericolul virusului și a se adapta prin
modificări sistemice. Însă nu guvernanții țării sunt cei care iau aceste
decizii, ci ele vin de mai sus, ei doar le aplică în stil românesc. De altfel,
acest șablon se pare că a fost valabil pentru toate măsurile pandemice, nu doar
pentru cele cu privire la Biserică. Însă schimbarea trebuie să atingă și
Ortodoxia, care e silită să se alinieze sub pretextul pandemiei.
Nu pot ști care sunt toate
încrengăturile, dar, din felul cum apare tabloul general, există o conducere
din umbră, ocultă asupra guvernelor lumii, care au reacționat la unison cu
prilejul acestei amenințări a virusului corona. Vizată este și Ortodoxia, care
este vulnerabilă prin ierarhii ei mai fragili și dispuși la trădarea credinței,
de oriunde ar fi ei, Rusia, Constantinopol, Grecia, România, Antiohia.
Avangarda o constituie, bineînțeles, Fanarul, care este cel mai descoperit,
fără credincioși și la cheremul puterilor politice din SUA sau Occident, după
cum s-a dovedit în problema ucraineană. Însă nici ierarhii români sau ruși nu
sunt prea departe, îndeosebi cei școliți și afiliați tendințelor ecumeniste,
moderniste. Deja nu mai vorbim de teorii ale conspirației, ci de foarte multe
fapte care vădesc gunoiul care dă pe afară.
Cât privește subiectul delicat al
pericolului contaminării prin împărtășire, deja se conturează o dezbatere tot
mai amplă. Din nefericire, unii înclină spre explicații
mult prea raționaliste și mecaniciste, cu înfățișare savantă, dar depărtate
de dogmele sănătoase ortodoxe și de principiile liturgice. Hristos este prezent
în Sfintele Taine cu puterea sa dată de Înviere, cu lucrarea dumnezeiască, nu
ca simplu om, ca o întâlnire miraculoasă în cadrul ritualului, dar o simplă
întâlnire. Nu, ci e vorba de o sălășluire prin har, dându-ne și nouă viața pe
care a dobândit-o prin biruința asupra morții. De aceea se și cere o pregătire
pe măsură și o credință reală. A spune că putem primi viruși prin Împărtășanie
stârnește multă derută și îndoială în duhul de viață oferit prin Sfintele
Taine, mai presus de stricăciunea cotidiană. Căci primim viața care a biruit
tocmai moartea. Lingurița, Pâine și
Vinul euharistice nu mai sunt materii simple, ci transfigurate, îmbrăcate în
har dătător de viață, fapt certificat de experiența Bisericii. Acest lucru îl
argumentează și Ierom.
Hrisostom de la Cutlumuș (Sf. Munte Athos). Ne apropiem de ele tocmai ca să
primim mai mult decât o simplă hrană, dobândim nestricăciune. De aceea, nu
putem permite o apropiere cu frică de boală, ci cu credință arzătoare,
puternică.
Personal cred că prin Sfânta Împărtășanie nu se contaminează nimeni, deși nu ar fi imposibil să fie transmisă vreo boală molipsitoare, nu există o astfel de dogmă și standard al Bisericii. Însă experiența ne spune că nimeni nu s-a îmbolnăvit, ci chiar au existat cazuri uimitoare când nu s-a transmis nimic. De aceea este și bine că este pusă la încercare credința celor care se împărtășesc. Problema ar fi mai ales la cei care nu au credință, ci necredință, temere. Dar, în general, carantinarea rezonabilă este indicată pentru a exclude orice risc de molipsire prin atingere sau orice contact. Hristos a dăruit viață și sănătate chiar când era pe pământ, până la Cruce; de ce ar fi altfel după Înviere? De ce nu ar constitui cu mult mai mult acum viață pentru noi? De ce ar pune sub semnul întrebării acest adevăr ierarhii sub pretextul acestei epidemii?
Important este ca faptele noastre individuale și poziționarea pe aceste probleme spinoase să nu ne apese conștiința atunci când ne rugăm lui Dumnezeu și-I cerem mântuirea noastră.
Completare:Romfea.gr a publicat în exclusivitate, între timp, Epistola trimisă de către Patriarhul Ecumenic celorlalți Întâistătători de Biserici Locale pe 17 mai. Din cuprinsul ei rezultă că, pe subiectul modului de a împărtăși pe credincioși, au ajuns la Constantinopol „lucruri noi locale și dezvoltări felurite prin intermediul unor scrisori sau sub formă de întrebări și problematizări de pretutindeni”. Patriarhul Ecumenic afirmă că el a primit săvârșirea slujbelor fără prezența credincioșilor, prima grijă fiind de a păzi credința Părinților. Deoarece s-au auzit opinii neobișnuite despre modul apropierii de Preacuratele Taine în contextul grijii pentru cei atinși de virusul covid-19, tăcerea nu este potrivită în fața unei astfel de situații. Ascultarea față de îndemnurile responsabililor sanitari a fost urmată până la punctul când este atinsă esența și centrul credinței noastre (Sfintele Taine). Deoarece explicațiile corecte cu privire la recomandările evanghelice și apostolice vin de la tradiția trăită viu în practica bisericească, Patriarhul vede că ea trăiește în lume prin Sfânta Euharistie. Înștiințându-i pe ceilalți Preafericiți Întâistătători că nu dorește să se depărteze de la „cele lăsate moștenire nouă, tuturor, de fericiții noștri Părinți”, dorește să audă de la ei cugetul și opiniile lor pentru „a merge toți împreună în abordarea pastorală a îndoielilor cu privire la modul consfințit de administrare a Sfintei Împărtășanii”. Nu reiese clar care sunt dezvoltările și evoluțiile opiniilor cu privire la modul în care este oferită Sfânta Euharistie, însă este posibil să fi venit chiar și din partea Patriarhiei Române. În principiu, consfătuirea acesta la nivel pan-ortodox nu este un lucru greșit în sine, dar experiențele neplăcute din trecutul nu foarte îndepărtat stârnesc suspiciuni și îngrijorări cu privire la sinceritatea și responsabilitatea ierarhilor și Patriarhilor ortodocși. În mod normal, trebuie acceptat că modalitatea de împărtășire este statornicită de foarte mult timp, probată chiar și pe parcursul unor pandemii, iar ceea ce ar trebui discutat este modul de a înfrunta provocările ridicate de autoritățile de stat. Altfel spus, firesc ar fi să fie urmărită și căutată păstrarea ritualului deja statornicit și verificat, nu punerea lui în discuție.
Restricțiile de pandemie covid-19 impuse slujbelor bisericești și
împărtășirii cu Sfintele Taine reprezintă un subiect fierbinte, o intruziune și
un teren cedat de creștini la nivelul credinței și trăirii bisericești. Trei
puncte fierbinți, de mare importanță, sunt atinse de această declarație a
preoților greci de spitale: libertatea religioasă, rolul spiritualității în
tratarea bolilor și așa-zisa contaminare prin Sfintele Taine.
Cu atât mai mult acum, când suntem conduși spre o[nouă] normalitate, credem că a venit plinirea timpului să luăm poziție cu privire la un subiect extrem de serios și duhovnicesc prin excelență și noi, clericii care semnăm mai jos, care slujim în așezăminte spitalicești din Republica Elenă.
Subiectul participării bolnavilor/credincioșilor la Taina Vieții nu este drept să fie abordat de către cei ce nu sunt inițiați decât superficial; de altfel, nici o minte omenească nu este eliberată, nu privește curat și nu discerne lucrurile cu claritate dacă nu are lumina lui Hristos, oricât de mare și importantă ar fi pregătirea ei, pentru că mintea omului, când se depărtează de Dumnezeu, după cum spune Sfântul Grigorie Palama, «dobitocescul devine demonic», forțează limitele ei firești și se alienează, fiind deviată de iubirea de averi, de slavă și de plăcere.
În epoca în care drepturile omului monopolizează cotidianul nostru este deplorabil să fie încălcat dreptul la libertatea religioasă, care este consfințit și constituțional. Conform cu articolul 3 și articolul 13 ale din Constituția greacă, fiecare om din Republica Elenă are dreptul de a fi religios. Mai ales că libertatea religioasă este consolidată și la nivelul reglementărilor internaționale. Articolul 9 al Convenției Europene garantează libertatea religiei. De asemenea, articolul 10 al Cartei Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene stabilește că fiecare persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conștiință și religie.
Toți bolnavii/credincioși care simt nevoia de întărire duhovnicească și sufletească, se refugiază la comuniunea cu Dumnezeu, nu deoarece i-a forțat cineva, ci din conștiința deplină a acestei alegeri a lor și în duhul cuvântului Apostolului Pavel: „Căci noi am fost chemați la libertate”.
Abordarea de astăzi a înfruntării bolii se concentrează, după cum este cunoscut și general acceptat, pe medicina contemporană și în totalitate pe metodele ei «lumești», care doresc să pună sub administrare viața și moartea.
Cu toate acestea, dată fiind opinia care câștigă tot mai mult teren în știința modernă cu privire la proveniența psihosomatică a bolii – că sănătatea umană este în directă dependență de modul de viață și că, în cele mai multe cazuri de boală, metoda de tratament corectă ar cere pacientului să facă schimbări radicale în viața lui, poate chiar o revizuire a viziunii sale despre lume, și nu doar un tratament medical-farmaceutic – este semnalată o lipsă de cooperare atât din partea medicilor, care se tem că-și pierd caracterul științific dacă vorbesc despre credință, cât și din partea preoților, care se tem de „secularizare” dacă sunt acceptate realizările științei medicale, cei de-al doilea uitând uneori vorba vechi-testamentară: Cinstește pe medic cu prețul lui pentru serviciile lui, pentru că și pe el l-a făcut Domnul. Căci vindecarea este de la cel Preaînalt (Înț. Sir. 38:1-2).
Deci se pune, pe de o parte, chestiunea comercializării înțelesului terapiei și, pe de altă parte, întrebarea despre poziția preotului în această concepție holistă diferită despre înfruntarea bolii.
În orice caz, desigur, această abordare a înțelesului terapiei arată importanța determinantă a prezenței dumnezeiești, cât și rolul oportun al clericului alături de omul suferind.
Prezentăm în această declarație comună a noastră experiența noastră de ani de zile în slujirea noastră în așezămintele spitalicești, în acest domeniu aparte al încercărilor omenești, experiență care ne permite să întărim certitudinea cuvântului: dacă primim că experimentul se bazează pe observație, atunci informăm toți fără înconjur și cu deplina cunoaștere/conștiință a acestei poziții că niciodată nu am văzut cu ochii noștri, ba nici n-am fost informați de vreun personal medical al instituțiilor pe care le slujim că a fost o difuzare a virușilor sau a bacteriilor de la un bolnav la altul prin dumnezeiasca Împărtășanie pe care am dat-o, chiar și în cazuri de bolnavi cu boli grave sau transmisibile, fie a unor bolnavi al căror sistem imunitar se afla în blocaj (καταστολή).
Totuși nici noi înșine niciodată nu ne-am îmbolnăvit din cauza consumării pe care am săvârșit-o mereu după Sfânta Împărtășanie.
Este vremea ca medicina să vadă omul ca o entitate psiho-somatică unitară și trebuie să accepte progresiv că duhovnicia joacă un rol în boală, în îngrijire și în convalescență. Căci mereu oferim acestea cu o gură de dragul unității credinței și a restabilirii adevărului.
Nota noastră: În tradiția ortodoxă nu există indicații precise cu privire la împărtășirea bolnavilor contagioși în afară de unele referințe indirecte, care pot face o ideea asupra subiectului, dar fără să-l lămurească pe deplin. Însă acum ne confruntăm cu ceva diferit, cu o abordare și cu o boală ce acționează în mod cu totul diferit față de orice s-a întâlnit până acum.
Asimptomaticii sunt un concept nou în bolile contagioase. În mod normal, cei ce au o boală molipsitoare gravă pot fi identificați ușor după semnele exterioare, după deteriorarea evidentă a sănătății, și astfel pot fi izolați relativ eficient. În cazul coronavirusului, deja avem un virus care nu mai poate fi depistat ușor, e extrem de transmisibil și chiar mortal (conform prezentării oficiale). Deși nu există informații foarte clare cu privire la mecanismul transmiterii bolii.
Așadar, pe lângă faptul că izolarea nu se aplică doar celor bolnavi cu simptome, ci tuturor, un alt aspect este acela că totuși trebuie să fie permise anumite activități și contacte între oameni inerente, cu măsuri de protecție. Care sunt și cine le stabilește? Faptul că ele fac parte din sfera drepturilor fundamentale face mai dificil procesul. Ce trebuie restrâns și ce trebuie protejat? Toată problematica este pusă la un nivel foarte complicat de niște autorități puțin cunoscute și pe principii neclare, ceea ce face ca puterea să fie concentrată în mâna celor ce iau deciziile, pe când populația rămâne fără drept de replică. Iată anormalitatea instaurată în toată splendoarea ei.
În primul rând, toate teoriile legate de virusul corona sunt foarte șubrede și pun o presiune socială imensă, dar artificială ca nu cumva să se îmbolnăvească sau să moară cineva de el. În condițiile în care rata mortalității este undeva între 0,2-3% și majoritatea victimelor au avut comorbidități grave, acest imperativ este foarte nerezonabil și chiar inutil. Nu poate fi aceasta o prioritate pentru nici un om normal și mai ales la o astfel de cotă, adică să se ajungă la 0 îmbolnăviri. Dacă tot este atât de valoroasă viața, ar trebui să existe răspundere și pentru toate celelalte pagube (chiar și morți din alte cauze) provocate zadarnic de izolare.
În acest nou context de forță majoră, este și mai inexplicabil să fie atacate toate nevoile și drepturile umane, printre care și credința în Dumnezeu.
Bolnavii contagioși pot transmite boala prin Împărtășanie prin diferite moduri, printre care contactul și apropierea de preot, de cei din biserică. De aceea în trecut nu se făceau nici înmormântări, nici slujbe de frica molipsirii prin orice fel de contact cu cei bolnavi. Și existau reacții extreme de izolare din frică. Nu erau săvârșite slujbele dintr-o frică reală. Deci nu era nevoie de alte reguli și canoane care să reglementeze ceva pentru că ținea de credința, dragostea, compătimirea și bărbăția fiecăruia. Însă acum totul este diferit, e o dictatură ciudată și cumva infantilă.
În sfârșit, în aceste împrejurări ciudate, e bine să cerem și să ținem și noi cont de câteva lucruri fundamentale: libertatea (nevoia) noastră religioasă, de faptul că nu există o documentare că Împărtășania ar contamina și că realitatea socială și medicală nu poate fi gândită doar după reguli „științifice”, fizice, ci și duhovnicești. Există o demonizare care ni se impune sub diferite pretexte, pe care Părintele Paisie a surprins-o foarte bine astfel: „Uite cum stau treburile. Știi ce se întâmplă? Răul este următorul: te vor lăsa să faci ceea ce vrei, dar vor forța lucrurile. Adică îți vor zice: ,,Crede în orice vrei! dar te vor arunca la coșul lor de gunoi, te vor duce acolo unde voiesc. Tu doar să intri în coșul lor de gunoi și să crezi în tot ceea ce vrei! Eu te duc acolo unde voiesc, tu poți să crezi în ceea ce dorești! Da!da!…vezi, mai târziu acest sistem satanic va strânge șurubul!…”
Cred că se poate observa cu ochiul liber că, cel puțin până acum, prea puțin a fost lovită societatea de pandemie, de decese, cât mai mult de frică, isterie și măsuri nejustificate. Aceasta este lumea în care trăim, profitoare și zăpăcitoare, în luptă cu Dumnezeu, nu doar perisabilă. Viața nu pare să mai aibă răspuns la moarte, ci doar o fugă nebună de ea.
1. Deși s-a dezbătut foarte mult și chiar au fost adoptate hotărâri sinodale cu privire la desfășurarea vieții bisericești în starea de alertă, care privesc și administrarea Sfintei Împărtășanii cu lingurița, acesta nu este un subiect dogmatic prin el însuși. Problema centrală nu este dacă Sfintele Taine transmit sau nu virusul, ci cât de tare ne este schimbată evlavia față de cele sfinte de o boală. Având în vedere cu ce și cu Cine ne împărtășim și de ce facem asta, ar trebui să fie o preocupare foarte serioasă, care e de viață și moarte chiar și pe vreme de pace și bunăstare. Pur și simplu pentru că în orice moment lumea aceasta este trecătoare și avem nevoie de cea veșnică, viitoare, avem mare trebuință de Hristos, pe Care-L găsim în modul cel mai desăvârșit în Potirul euharistic. Chiar dacă El este spre sănătatea trupului nostru, nu spre împovărarea lui, acest lucru nu are sens de medicament farmaceutic, sanitar, ci duhovnicesc. Da, foarte adeseori Împărtășania aduce și revigorare trupească, dar nu acesta este scopul imediat și nu trebuie să ne apropiem cu acest gând.
Există o pregătire și o vrednicie care se cere pentru împărtășire. Tainele nu pot fi date celor necredincioși sau celor nepregătiți și nici celor care nu s-au curățit suficient de păcatele lor. În acest sens, canoanele sunt clare: cei ce preferă îndulcirile trupești nu poate fi primit la cina aceasta tainică a Mântuitorului, care este Liturghia. Harul curățirii de păcate nu vine printr-o stăruință în împărtășire, ci prin depărtare, prin certarea (epitimia) pentru eventualele păcate, și prin pocăință manifestată prin metanii, post, asceză, căință, tot ce duce la vindecarea sufletului (menționată, spre exemplu, de canoanele 2 și 3 ale Sf. Vasile cel Mare), pe baza căreia ne putem apropia de Sfinte.
În cazul concret al apariției virusului, cu atât mai mult nu putem renunța la aceste exigențe, fapt ce ar însemna anularea credinței autentice în Hristos. Așa cum nici măcar pe patul de moarte ereticii nu sunt primiți fără a le fi verificată sinceritatea întoarcerii lor (canonul 5 al Sf. Vasile), tot astfel pe timp de molimă nu poate fi primit la împărtășire cineva fără a arăta dispoziția potrivită. O condiție esențială este credința că este primit Trupul lui Hristos, nu un simbol. Folosirea unei lingurițe aparte sau orice altă metodă de a evita contaminarea nu cred că este greșită prin sine, cât pentru că defaimă pe Hristos și măreția harului care este primit. Boala poate fi contractată în diferite alte moduri, prin aer, prin atingerea sau apropierea de clerici și de cei din biserică, încât este inutilă o astfel de precauție.
În plus, tradiția împărtășirii cu aceeași linguriță este o predanie înrădăcinată și verificată. După cum a declarat Asociația Medicală din Atena în 1988, este vorba de o practică religioasă liberă și asumată și „totuși medical nu există nici un caz dovedit de simplu credincios în care să-i fi fost transmisă o boală prin dumnezeiasca Împărtășanie. Nici măcar atunci când era în toi tuberculoza, secera (făcea ravagii) sifilisul și când lepra era transmisă foarte larg!”. Medicii aceștia nu fac referire la un studiu amănunțit doveditor, însă lipsa unor astfel de cazuri, care ar fi făcut carieră îi pune pe cei care acuză pe ortodocși de pericol de contaminare să-și demonstreze acuzele. Deocamdată la noi există recentele cazuri de împărtășire la Cluj și la Suceava (a Arhiepiscopului Pimen) în care nu au fost înregistrare infectări.
Orice transmisie trebuie documentată. Bolile nu se transmit în același mod. Spre exemplu, HIV se transmite doar prin sânge, altele și prin aer și atingere. Până acum nu s-a documentat vreo molipsire prin împărtășire, așadar cu atât mai mult nu se justifică o astfel de temere. Deci nu pot fi luați în calcul „cei slabi în credință”, care nici măcar nu ar putea constitui o categorie aparte, ci ar trebui avută în vedere sănătatea tuturor, nu doar individuală.
2. Având în vedere acestea, s-a putut observa că episcopii, clericii și oamenii simpli s-au poziționat pe acest subiect după gradul lor de credință, evlavie și fidelitate față de Hristos. Nu după cât de des se împărtășesc, ci după grija de trup și frica de moarte și după concepția despre Taine. Doar ortodocșii cred în prezența reală a lui Hristos prin har, de aceea țin la acest aspect. Și, dintre ei, doar unii chiar sunt gata să se apropie cu cutremur.
Decizia de ieri a Patriarhului în consultare cu toți sinodalii români este corectă politic, nu conține derapaje vizibile. Unii ar acuza spoveditul la 2m și distanța dintre cei prezenți la slujbă, care dă un caracter caraghios participării liturgice. Dar la fel sunt și măsurile în celelalte domenii ale vieții sociale, care cu siguranță nu vor fi respectate întocmai, ci de principiu. Este imposibil și absurd practic. De aceea au și fost numite „îndrumări”. Strict formal sunt bune, deși aștept și altceva, aspect asupra căruia revin spre finalul articolului.
Trebuie remarcată poziția mărturisitoare și curajoasă a Arhiepiscopului de Tomis Teodosie, care dă tonul în a explica normativele de urmat în cadrul Patriarhiei. Înaltpreasfinția Sa a afirmat că va împărtăși neschimbat pe credincioși cu aceeași linguriță, după tradiția ortodoxă îndătinată. „Eu personal așa voi face, fiind convins că acesta este adevărul Biseriici, care nu trebuie ascuns, ci afirmat, căci dacă nu este mărturisit rămâne ascuns. … Sfânta Împărtășanie este socotită de neatins și cu adevărat Hristos este prezent real, doar în Biserica Ortodoxă. … Episcopul Europei de Nord Macarie mi-a spus că va respecta Sfânta Împărtășanie așa cum este ea în Biserica Ortodoxă”. În emisiunea în care a făcut aceste declarații a precizat că va testa pe cei prezenți la slujbă pentru a fi exclusă contaminarea între credincioși.
O situație deosebită este în Germania, mai precis în landul Bavaria, unde a fost prelungită starea de urgență, cu anumite reguli și relaxări. În consultare cu catolicii și evanghelicii, „factorii responsabili din conducerea Landului liber Bavaria” au ajuns la un acord să fie redeschise bisericile în condiții speciale. Lăsând la o parte regulile cu privire la distanțarea fizică, în privința Împărtășaniei „la primirea împărtăşaniei se va păstra distanţa între cei care vin şi se întorc de la împărtăşire şi cei care rămân în bănci. Ostia se va pune în mâna persoanei primitoare fără ca mâna să fie atinsă. Împărtăşirea din Potir la Sf. Liturghie se rezervă doar preotului. În cazul în care la „Cină” (Abendmahl) s-ar oferi şi vin (e vorba aici de comunităţile evanghelice, fiind folosit limbajul specific), se vor folosi potire separate pentru fiecare persoană”. Vrând-nevrând, ortodocșii s-au trezit puși în aceeași barcă cu evanghelicii, fapt asupra căruia nu avem ce să comentăm într-o țară străină, în care ortodocșii sunt minoritari.
„Un „Episcop ortodox” al Bisericii Sârbe din Germania (duminica trecută) a schimbat tradiția de secole de a da dumnezeiasca Împărtășanie. Priviți și vedeți impietatea păstorilor Bisericii lui Hristos! Priviți cutezanța lor… V-am informat ce fac de la început. V-am spus că scopul este să ne facă să ne asemănăm mai mult cu ereticii-papistași și ca început este modul de a da dumnezeiasca Împărtășanie. Vor să ne ducă spre ostia ereticilor latini. De la astfel de „păstori” sau mai bine lupi-păstori Sfinții noștri Părinți ne spun să nu primim nici rugăciunea de la unii ca aceștia… Vedeți rezultatul ecumenismului??? Acesta este „rodul” ecumenismului… adică schimbarea crezului ortodox. Fostul episcop Grigorie de Herțegovina a fost pus Episcop de Frankfurt și a toată Germania duminică, 16 septembrie 2018.”
Ce a făcut acest Episcop se vede în filmulețul de mai jos, în care se pare că dă credincioșilor doar Trupul (Pâinea) lui Hristos, ca la catolici:
Observații finale: Consider că miezul problemei este formarea unei abordări tot mai inumane a vieții, tot mai înfricoșate și mai tributare capriciilor științei controlate de cercurile de putere în interese oculte. Aceasta devine tot mai mult o religie, o viziune sacră asupra vieții, deși este plină de imperfecțiuni și tiranică, abuzivă în a-și impune punctul de vedere într-un mod neștiințific, ca să nu mai spunem profund nedrept.
Cea mai mare problemă a virusului de astăzi este proporționalitatea și raționalitatea măsurilor, grija pentru toate aspectele vieții, economic, cultural, religios, nu doar medical, dar și acela unilateral centrat pe o boală. Au mai fost molime și abuzuri și în alte vremuri, dar nu înseamnă că acestea trebuie să se repete mereu.
Pierdem, ca societate, dar și individual, umanitatea din noi, compasiunea, curajul, prudența și chibzuința, care sunt viciate de isterie, panică și manipulare. Peste toate, pierdem credința în Dumnezeu, în suflet și viața veșnică, fiind forțați să ne raportăm tot mai mult la realitatea imediată într-un mod înjositor și chiar după o „mistică a tractorului”, ridicând la rang de valoare absolută bunăstarea materială, uitând că moartea, boala și răul este caracteristica de neșters a acestei lumi. Da, trebuie să fim buni în ea, dar nu pentru ea.
Așadar cred că rolul Bisericii ar fi unul mărturisitor și mângâietor de suflete, nu atât de trupuri. Spovedirea credincioșilor, rugăciunea pentru ei, slujbele făcute cu credință, păstrând distanța sau chiar fiind aproape, acestea sunt prioritățile momentului. Nu donarea de aparate medicale este menirea și rațiunea de a fi prin care trebuie să-și justifice Ortodoxia existența în societate. Cel puțin nu față de progresismul ateu și aflat în plin asalt, ci în fața lui Dumnezeu. Știu că nu este ușor și nu judec pe nimeni, dar nici nu pot să ascund, să ocolesc acest adevăr necesar.
Ba chiar trebuie să mulțumim nu doar medicilor, care s-au jertfit și mulți dintre ei în condiții de presiune, ci și celor care au depus eforturi să pună la dispoziție informații și contextualizări din domeniul medical și nu numai în aceste zile. Și mulți dintre ei se vede că au fost creștini, chiar și de alte confesiuni cei din alte țări, pentru că au făcut referiri la mersul la biserici. Cred că trebuie să fim umani printre ceilalți, în bună pace pe cât este posibil (vezi Rom. 12:18), fără a uita să trăim pe Hristos chiar mai mult, la nivelul exigențelor credinței noastre ortodoxe neștirbite și cerești.
Conform unui comunicat de ieri al INSP (Institutul Național de Sănătate Publică), au fost făcute publice recomandările pentru perioada ce va urma relaxării din 15 mai. Sunt luate în vizor și slujbele bisericești spre a fi permis accesul credincioșilor, acestea fiind oficiate afară. Este o veste bună dacă avem în vedere faptul că, până acum, ni se spunea că nu vor fi deschise lăcașurile de cult, dar reglementările ridică probleme serioase, fiind o intruziune în ritualul ortodox. Dar nu trebuie să ne bucurăm prea mult pentru că există și alte propuneri de relaxare, care nu aduc nici o schimbare, fiind permis doar accesul clericilor. Însă merită o dezbatere fructuoasă pe această temă.
Deși un aspect important este baza legală, voi trece peste el în acest articol. Eu personal nu înțeleg în ce măsură este vorba de recomandări sau reglementări obligatorii și în ce cadru legal vor fi încadrate, care va fi situația după 15 mai. Având în vedere ultima decizie a CCR, situația țării pare a fi una ilegală, bazată pe interese și factori de putere, nu pe norme clare, pe legi. Există o instabilitate puternică în urma acestei pandemii și pentru că este prost gestionată.
Pentru a fi mai clar, conform teologiei ortodoxe, Biserica nu este din lumea aceasta, ci urmărește niște legi prin care să fie atinsă de credincioși viața viitoare. Asta nu înseamnă că este împotriva vieții pământești, ci că are idealuri mai înalte. În acest context, nevoia credincioșilor de a se ruga și a participa la slujbe trebuie judecată în plină pandemie de cler, nu de stat sau de alte autorități extra-bisericești. Ori lucrul acesta nu s-a întâmplat până acum, ba, mai mult, Patriarhia a recunoscut dreptul de intervenție al statului în oprirea accesului credincioșilor la cult chiar și în ziua de Paști. Deci măcar în ceasul acesta se impune să ne apărăm drepturile și statutul autentic de creștini, cu atât mai mult cu cât ne este recunoscut de cadrul legal existent, care prevede libertatea religioasă, ce nu trebuie anulată nici în starea de urgență.
În acest context, Biserica ar trebui să umple acest gol pentru credincioși în mod independent, să emită reglementări clare. Este remarcabilă în sensul bun reacția purtătorului de cuvânt al Patriarhiei, Vasile Bănescu, prin prudența manifestată în privința Împărtășaniei, dar mai puțin de apreciat pentru referințele la celelalte culte în această privință, fiind cunoscute diferențele semnificative pe acest subiect dintre ortodoxie și restul confesiunilor. Acesta a afirmat, printre altele, că: „problema Sfintei Împărtășanii și a împărtășirii credincioșilor este una care aparține însă exclusiv Bisericii” și că „Biserica Ortodoxă Română se va consulta cu celelalte Biserici Ortodoxe surori pentru a găsi împreună, în comuniune și în spiritul fidelității față de tradiția liturgică, cea mai bună cale referitoare la accesul credincioșilor, în contextul pandemiei, la miezul vieții creștine: Sfânta Împărtășanie”. Desigur că măsurile acestea vizează toate cultele și este firească o consultare între ele, totuși nu pe tema Împărtășaniei pentru că există diferențe chiar și de administrare, fără a mai spune despre cele de doctrină. În sfârșit, după ce Patriarhia Română s-a compromis prin declarațiile inițiale pe tema molipsirii prin Împărtășanie și a fost contrazisă de majoritatea celorlalte Biserici Locale, nu se mai avântă să ia hotărâri hazardate. E de văzut care va fi soluționarea panortodoxă, care sper să nu fie în același spirit al fricii de contaminare.
Din păcate, purtătorul de cuvânt nu a făcut nici o mențiune la restul regulilor impuse, care afectează cultul ortodox, reprezintă o intruziune a statului în probleme bisericești. În plus, există și o discriminare inacceptabilă față de măsurile recomandate frizeriilor. În comunicatul INSP este precizată o suprafață de 4mp pentru fiecare client în spații închise, pe când în biserici este cerută una de 8 mp. Oare această distanțare fizică ține de virus sau de activitatea reglementată? Ar trebui să fie cel puțin la fel. În plus, nu este precizată distanța dintre persoane în cadrul slujbelor oficiate în aer liber, dar se subînțelege că va fi tot de 8mp, ceea ce este o anomalie și mai mare. Mediul exterior presupune o contagiere mai redusă, deci un spațiu mai mic, nu mai mare. 8mp înseamnă în jur de 1,5 m distanță între oameni, pe când 4mp presupun doar 1 m. Este necesară o precizie mai mare în exprimare, dar, în primul rând, o nediscriminare și intruziune în cultul Bisericii.
Este de remarcat că Arhiepiscopia Ortodoxă a Germaniei, Austriei și Luxemburgului deja a emis unele îndrumări privitoare la săvârșirea sfintelor slujbe în locașurile de cult în perioada de relaxare a măsurilor restrictive pentru teritoriul său. Stârnesc un interes deosebit cele referitoare la împărtășire. În primul rând clericii nu se vor „împărtăși cu Sf. Sânge direct din Sf. Potir, ci luând-L, o singură dată, cu lingurița”, iar diaconii vor primi Tainele de la preotul care va purta mască. Pentru împărtășirea credincioșilor vor fi folosite măști și mănuși (la care se poate renunța prin dezinfectarea mâinilor) de către preot și lingurițe și procovețe curate pentru fiecare credincios.
Consider că este normal să fie păstrate măsuri de prevenție, dar fără să exagerăm. Având în vedere că în Rusia există multe infectări, mai ales în mănăstiri și pe lângă biserici, ba chiar unul din egumenii Lavrei Sf. Serghie din Moscova, Tihon, medicul șef al Mănăstirii, a murit de complicații cauzate de virusul corona, este de la sine înțeles că sunt necesare măsuri de protecție. Majoritatea monahilor din Lavră s-au recuperat, ceea ce înseamnă că virusul nu este atât de mortal, dar nici nu este de acceptat să se îmbolnăvească cineva.
Având în vedere că Arhiepiscopul Pimen nu a transmis nimănui virusul, deși s-a împărtășit din același Potir cu mulți clerici, putem afirma cu încredere că Împărtășania este o Taină și e diferită de o băutură obișnuită. Nu este de competența medicilor să dea acum un verdict general în această privință, iar Patriarhia ar trebui să permită împărtășirea fără restricții pentru cei ce au credința necesară și s-au pregătit pentru primirea Sfintelor Taine.
Sunt discutabile și recomandările cu privire la atingerea icoanelor și primirea binecuvântării. La nivel de sugestii medicale sunt acceptabile, însă, așa cum am mai scris pe această temă la finalul unui articol mai vechi, credința în Dumnezeu ar trebui să biruiască orice pericol trupesc și amenințare la adresa sănătății în limite rezonabile.
Toată această situație paradoxală este generată de virusul care nu produce simptome foarte grave și totuși măsurile luate de prevenție sunt exagerate și fără acoperire. Însă aceasta este o subiect mai amplu, pe marginea căruia s-a scris în mare măsură și asupra căruia trebuie revenit pentru că este de o importanță capitală. Ușor-ușor, lumea poate căpăta o configurație cu totul diferită, dusă de valuri de emoții, isterii și chiar ură viscerală. Iar Biserica poate aluneca pe panta unui creștinism social dezastruos în ce privește menirea ei, care este una spirituală, nu materială.
În sesiunea ținută astăzi, 13 aprilie
a.c., Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Sârbe a adresat conducerii de stat a Republicii
Sârbe o propunere și o cerere de a aproba suspendarea interdicției de a ieși din
casă impusă din cauza pandemiei coronavirusului – de Paști, de la ora 5 la 10 dimineața,
astfel încât creștinii ortodocși care nu sunt în izolare și autoizolare să poată
participa la slujba de dimineață și la Liturghie de cea mai mare zi de praznic.
În aceeași sesiune, au fost transmise
Mitropolitului Amfilohie de Muntenegru și Litoral simțăminte de dragoste frățească
și de nemulțumire față de acțiunile autorităților muntenegrine față de el.
O chemare de foarte bun augur, pe
care o preluăm și noi, este cea de a cere fiecare dintre noi să putem merge la slujba
de Înviere, exprimată de Lucian Popescu. Redăm mai jos fragmente din articolul scris
de dânsul, care poate fi citit la sursă în integralitate și pe care îl recomandăm,
fiind un mesaj plin de învățăminte folositoare.
A venit acum vremea, prietene, să
auzim un glas care ne cheamă.[…]
Ci încă mai important este glasul
despre care ţi-am spus că a venit vremea să îl auzim, căci ne cheamă. Vom auzi
noi glasul pe care l-au putut auzi Abraham şi Avraam înaintea lui?
Pînă acum am auzit de mercedesuri
comandate de episcopi, am auzit de împreunarea unora dintre ei cu femei, cu
bărbaţi, cu seminarişti, am auzit de arghirofilie, am auzit de simonie, am
auzit de colaboraţionism politic, am auzit de semnarea unor angajamente de
turnătorie la securitatea comunistă, am auzit mai mult de ecumenism (adică de
politică interreligioasă sau interconfesională) decît de ecumenicitate (adică
de sincronie ortodoxă).
Acum aud că episcopii îndeamnă
clerul să slujească Învierea lui Hristos fără popor.
Prietene, nu e loc să îţi
rememorez detaliat că, indiferent ce scrie în legea oamenilor despre persoanele
juridice din B.O.R., nu clericii sînt capul Bisericii, ci capul acestei făpturi
teandrice, adică divino-umană, este Hristos, iar noi, toţi oamenii, sîntem cei
chemaţi să îi fim trup şi slujitori, între care clerul cu preoţia sacramentală,
iar mirenii cu preoţia universală.
Indiferent ce se va întîmpla,
nădăjduiesc să putem fi împreună avraamici şi să vedem, în ciuda încîlcelii
groase de dinăuntru, suflarea Duhului Sfînt în Biserica noastră.
Dar pînă la deznodămînt avem,
prietene, datoria să cerem.
Să cerem Învierea şi ea ni se va
da!
Îţi amintesc, prietene, că ni se
interzice accesul la Înviere, deşi se permite accesul în toate supermagazinele
de mîncare şi de materiale de construcţii. Oare cu cît mai nocivă este
apropierea întru Biserică decît întru Carrefour, Hornbach ori altele asemenea,
mai mari ori mai mărunte?
Îţi reamintesc că în Franţa cea
despre care ni se spune că este atît de atee, oamenii au voie să se roage în
biserici, chiar dacă doar în rugăciune particulară. În România oamenii nu au
voie să se roage deloc în biserică.
Îţi spun că în Spania şi în
Franţa, ţări mult mai lovite de coronaviroză, se vorbeşte deja de începerea în
curînd, în mod treptat, a reluării vieţii “normale” (dacă nu cumva o fi şi
început la ora la care tu citeşti această scrisoare).
Te invit să priveşti cum a rînduit Georgia participarea la Liturghie în vremea aceasta şi cît de ascultători sînt georgienii întru cuvîntul adevăratei lor Biserici. Au făcut aşa poate şi ca să arate că, în condiţii asemănătoare, e posibil. Putem şi noi să ne învrednicim a sta cuminţi în curtea bisericii.
Să nu asculţi, prietene, de cei
care îţi spun că românii trebuie ţinuţi mult mai din scurt, pentru că ei ar fi
neascultători. Big Google ne mărturiseşte că ne-a urmărit şi pe noi, şi pe toţi
purtătorii de telefoane mobile, iar în context sîntem superiori în disciplină
nemţilor, astfel cum rezultă din mai marea restrîngere a deplasărilor în
România către magazine, serviciu şi alte destinaţii (https://www.google.com/covid19/mobility
accesat la 12 aprilie 2020).
Să nu îi asculţi, prietene, pe
cei care îţi vor spune că Învierea s-a slujit “fără popor” în Bucureşti şi în
vremea ciumei lui Caragea. Căci situaţia este incomparabilă: atunci au murit
jumătate dintre locuitorii cetăţii.
Ci vezi că acum, deşi au trecut
tot atîtea săptămîni de la primul bolnav cîte au trecut şi în Italia, Spania
ori Franţa, căci primii lor bolnavi au apărut aproape simultan cu ai noştri, la
noi s-au îmbolnăvit atît de puţini încît e limpede că evoluţia epidemiei este
alta şi că nu se cer măsurile pe care le-a luat Ioannis Gheorghios Karaţas, zis
Vodă Caragea.
Ştiu, prietene, că în inima ta
erai convins înainte de a-ţi fi scris eu.
Ştiu că ai respectat cît ai putut
mai bine măsurile luate de stăpînire, chiar dacă ţi-au părut exagerate.
Şi mai ştiu şi că vrei să mergi
la Înviere mai mult decît ai vrut să cumperi alimente şi hîrtie igienică. Ştiu
că nu mergi la Înviere ca la un eveniment monden şi nici pentru că ai fi
habotnic sau superstiţios.
Acum te chem, prietene, să ceri
Învierea!
Dacă nu îl ştii, află numărul de
telefon al preotului tău şi sună-l:
– Părinte, rogu-vă, cereţi
ierarhilor să fim lăsaţi la Înviere.
De nu va răspunde, scrie-i. Însă
doar atît.
Indiferent ce spune, cere-i
iertare pentru tulburare. Că mare va fi tulburarea. Nu te scuza pentru
îndrăzneală, căci cu astfel de îndrăzneală se cucereşte Împărăţia.
Însă mai mult nu-l tulbura pe
preot: nu argumenta sau contraargumenta. Roagă-l doar să se adreseze
episcopului. Pentru că episcopul, arhiereu fiind, este cel care trebuie să afle
de această rugăminte şi să hotărască. Hristos Arhiereul a ascultat pe oricine
şi oricînd.
O dată să ceri arhiereului prin
preot. Nu mai mult.
Însă, apoi, în taină, să ne rugăm
lui Hristos Arhiereul să ne dea Învierea. Să ne rugăm în fiecare zi, măcar pînă
la Paşti. Şi facă-se voia Lui, precum în cer aşa şi pre pămînt.
Prietene, lucrurile acestea nu
sînt obiect de dezbatere. Raţiunile preopinenţilor, oricare ar fi ei, pot
fi altele decît raţiunile credincioşiei tale.
Două săbii ne sînt de ajuns:
rugămintea către episcop şi rugăciunea către Dumnezeu.
Mi-e imposibil să cred că,
indiferent ce spun în mod public, ierarhii nu se roagă deja pentru aceasta, aşa
cum o vom face şi noi.
Săptămîna asta, ca în fiecare an,
Hristos va fi vîndut de un ucenic cu viclenie, va fi judecat de nişte arhierei
şi de nişte învăţaţi cu perversitate, va fi condamnat de autoritatea de stat
din raţiuni politice, iar în urmă va fi ucis democratic de popor şi legal de
soldaţi.
Fi-vom oare şi noi, românii, păşitori pe vîrfuri ca georgienii? Ne vom învrednici de trăirea abrahamică? Sau vom fi nişte slugi viclene, trîndave şi necredincioase? Rămîne de văzut.
Pînă atunci, prietene, să ne rugăm împreună să nu colaborăm la deicid cu păcatele noastre, ci să putem merge în rîndul cetei noastre la Învierea lui Hristos!
Căci al Lui este glasul care ne
cheamă întru Biserica Sa.
la Praznicul Intrării Domnului în
Ierusalim, 12 aprilie 2020
Așa cum am scris în prima săptămână a Postului, s-au statornicit prin tradiție unele rânduieli aparte cu postire mai severă și participare mai intensă la slujbele bisericești la începutul și încheierea Postului Mare. Îndeosebi în împrejurările de astăzi de izolare forțată, încercăm să facem unele recomandări duhovnicești de nevoință.
În primul rând, Săptămâna aceasta a Patimilor este o perioadă de luptă mai încordată cu patimile noastre, pentru vindecarea cărora S-a răstignit Însuși Hristos, după cum se cântă: „Cu patima Ta din patimi ne-ai liberat”. Aceasta presupune înfrânare de la lucruri deșarte, dar în mod deosebit de la păcate și bineînțeles că post, rugăciune, lectură din Sfânta Scriptură și alți Părinți duhovnicești și tăcere.
În ce privește postirea, tipicul prevede o rânduială asemănătoare cu prima săptămână de Post: mâncare miercuri (luni și marți cei care nu pot ține atâtea zile fără hrană, dar mai spre seară și alimente simple, uscate, fără ulei, după puterea și sănătatea fiecăruia), joi două mese cu ulei, Vinerea Mare se ajunează total (cine poate), iar sâmbătă se mănâncă atât cât să poată rezista fiecare la slujba Învierii.
Deniile ar putea fi suplinite nu atât prin ascultarea lor la televizor, cât prin citirea Acatistului Sfintei Cruci sau al Patimilor sau al Maicii Domnului. Poate că deniile de joi și vineri (a celor 12 Evanghelii și a Prohodului) sunt mai greu de înlocuit. Este mai greu să tragi un folos din rugăciuni transmise în direct, dar fiecare are măsuri duhovnicești diferite.
Este important ca în aceste zile să fie rememorate faptele și mai ales Patimile lui Hristos citind Sfintele Evanghelii. În fiecare familie este folositor să fie citite cu voce tare pasaje din Evanghelii. Spre exemplu, luni ar fi potrivit cap. 5 din Evanghelia după Matei (cu fericirile), marți cap. 7 din aceeași Evanghelie (o serie de pilde despre împărăția cerurilor), miercuri cap. 24 (despre semnele celei de a doua Veniri), joi cap. 13-19 (Patimile, Răstignirea și învățăturile de final date apostolilor) sau toate cele 12 Evanghelii care se citesc în mod normal la denii. Pe lângă acestea, sunt bine-venite și alte texte patristice despre Crucea purtată de Mântuitorul pentru păcatele noastre, dar și despre alte învățături folositoare.
Această situație de alungare din biserici ne poate face să simțim mai bine pe propria piele atât prigonirea lui Hristos, cât și minunea și puterea Învierii Lui. Nu lumânările, ouăle, carnea și odihna ne dau gustul Paștilor, cât a fi alături de suferința Domnului nostru, luptând și noi cu patimile dinăuntru și cu ispitele care vin din partea lumii.
