După ce ziarul Adevărul a scos în prim-plan o declarație corectă a IPS Teodosie, dar pe care o cataloghează drept „controversată”, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, Vasile Bănescu, se dezice de învățătura de credință ortodoxă prin răspunsul pe care l-a dat pe această temă.
Totul a pornit de la un articol din ziarul Adevărul, în care se prezintă defăimător sfatul IPS Teodosie dat unui credincios din Anglia. Acesta i-a spus să nu meargă la slujbele celor de alte confesiuni, ci la biserici ortodoxe, chiar dacă ar fi grecești, rusești, sârbești. Afirmația a fost făcută în cadrul unei emisiuni radio:
Nici nu este nevoie de vreo argumentație pentru a ne lămuri această problemă. Ereticii sunt excomunicați din Biserică și comuniunea cu ei este interzisă. Este un fapt elementar și indiscutabil.
„Rugăciunea nu are granițe confesionale și nici de altă natură. Singurul ei țărm este Cerul, spre care ar trebui să privim toți cu aceeași încredere și recunoștință. Vechile <ziduri> ale diferențelor teologice nu ne pot bloca nicăieri în această lume accesul la Dumnezeu prin rugăciunea care ne înalță deasupra lor.
A ne ruga strict contextual și în alt spațiu eclezial decât acela marcat vizual de simbolismul propriei confesiuni nu ne afectează automat identitatea credinței. Importantă este buna situare în propria tradiție religioasă pe care ar trebui să ne-o cunoaștem cu adevărat, situare care ne conferă discernământ, echilibru și civilitate inclusiv în relația cu alteritatea religioasă. Abia absența acestei bune situări în credință, care conduce la ratarea relației mântuitoare cu celălalt, este un păcat. Verticala credinței și a rugăciunii e singura care ne poate salva din zgomotoasa și sufocanta orizontalitate a diferendelor dintre noi. Alegerea ei ne onorează profund în orice context ne-am afla.”
Deși IPS Teodosie s-a referit la mersul la biserică, din context este limpede că avea în vedere nu doar locașul de cult, ci slujba religioasă. Nu era vorba despre vizitarea clădirilor catolice, ci despre participarea la cultul lor.
În schimb, din declarația d-lui Vasile Bănescu, din cauza exprimării ambigue, nu mai este clar despre ce vorbim, despre „spațiul eclezial” sau despre rugăciunea liturgică? Cu toate că face referire la „buna situare în propria tradiție religioasă”, totuși are câteva afirmații clar greșite și în contradicție, cum ar fi:
– „rugăciunea ne înalță deasupra… vechilor <ziduri> ale diferențelor teologice”; – „absența acestei bune situări în credință, care conduce la ratarea relației mântuitoare cu celălalt, este un păcat”; – „verticala credinței și a rugăciunii e singura care ne poate salva din zgomotoasa și sufocanta orizontalitate a diferendelor dintre noi”.
Recapitulând, din cele spuse se înțelege că situarea bună în credință ne pune într-o relație mântuitoare cu celălalt, nu cu Dumnezeu. Iar rugăciunea nu trebuie făcută pe baza unui crez, ci ea ne înalță chipurile deasupra barierelor confesionale. Iar această ridicare peste diferențele dogmatice prin rugăciune ne „salvează” de orizontalitatea diferendelor dintre noi.
Încercând să punem cap la cap toate ideile, ar rezulta că starea de rugăciune și cunoașterea propriei credințe ne face să nu mai avem diferende cu ereticii, ci chiar să le respectăm „alteritatea religioasă”. Acest lucru este adevărat în viața de zi cu zi, când trăim în pace, pe cât posibili, cu toți oamenii, indiferent de convingerile lor. Totuși nu mai este valabil acest principiu în privința rugăciunii din biserică, liturgică. Altfel spus, deși pare că Vasile Bănescu promovează o identitate religioasă care să ducă la pace sufletească și împăcarea cu cei din jur în viața de zi cu zi, de fapt, el vorbește de o relativizare și de un împăciuitorism inter-confesional sacramental, în cadrul slujbelor religioase. Iar aceasta nu înseamnă identitate, ci confuzie și nici împăcare și bună conviețuire, ci trădare, slăbiciune și diluare a credinței.
Pe teme doctrinare nu este permis un limbaj cu două înțelesuri, chiar dacă este exprimat în spațiul public, unde puțini înțeleg rigorile teologice. Pentru că cine se rușinează de Dumnezeu de ochii lumii va fi lepădat de la fața Lui înaintea îngerilor.
Este evident un discurs ecumenist care promovează spargerea limitelor confesionale prin toleranță sincretistă, nivelatoare. Declarația făcută este marcată nu de frică de Dumnezeu, ci de slugărnicie față de curentul anti-ortodox care bântuie în presa și societatea românească. Nu doar că este abandonată identitatea credinței noastre, ci este făcut acest lucru de dragul de a se pune bine cu societatea de azi și cu modele ei anti-creștine.
Se ridică o serie de întrebări: Mai avem Biserică Ortodoxă Română? Mai putem respecta pe ierarhii care apucă pe un drum clar apostat? Cine trebuie să sancționeze aceste abateri înfiorătoare (chiar dacă făcute cu limbaj politicos)?
Spun acestea mai ales în contextul în care nu este prima greșeală, ci asistăm deja la un șir nesfârșit de trădări ale credinței și principiilor ortodoxe. Ecumenismul, Sinodul din Creta, primirea papei în Catedrala Națională, inovațiile liturgice luate din pandemie, degradarea morală generalizată sunt contextul mai larg care fac ca aceste declarații de acum să nu fie niște simple erori minore. Pur și simplu asistăm la o urâciune a pustiirii așezată în locul cel sfânt, la o răsturnare a valorilor ortodoxe. Nu ne putem regăsi în direcția și crezul Patriarhiei, care nu mai urmează pe Hristos, ci valorile pierzătoare ale acestei lumi.
Nu îndemn la revoltă și răzvrătire, la anarhie, dar cu siguranță este necesară o delimitare de păstorii cei răi ca să nu fim duși în rătăcire totală. În cazul în care Patriarhia nu revine asupra acestor declarații, este greu să mai credem că prin ascultarea de ierarhi ascultăm de Hristos (Lc. 10: 16). Mai degrabă trebuie să ne păzim să nu cumva să urmăm niște hristoși și învățători și prooroci mincinoși (Mt. 7: 15; 24: 11, 24).
Schisma
calendaristică din sânul Ortodoxiei între Bisericile Locale este o rană
nevindecată, ce duce la tot mai multe probleme. Unitatea de cult este
importantă, dar nu cu lumea profană sau cu celelalte confesiuni eretice, ci cea
internă, formată în Duhul lui Dumnezeu. Aceasta nu ține doar de uniformitate și
de consensul liturgic, ci de înțelegerea elementelor de forță ale cultului
sacramental. Este vorba de respectarea tradițiilor patristice referitoare la ținerea
reperelor temporale (zile, săptămâni și luni) și păstrarea duhului de
sfințenie, închinare înaintea lui Dumnezeu și întâlnirea în unitate a
credincioșilor. Astfel se poate evita atât profan(iz)area ritualului și
credinței ortodoxe prin subjugarea lor față de știință, cât și alunecarea în
zona superstiției, a unui cult magic și fixist, prin ridicarea calendarului la
nivel de dogmă și neînțelegerea lui.
Dezbaterile pe
tema calendarului au pornit și s-au adâncit pe poziții extreme. Reforma
gregoriană din 1582 din rândul catolicilor urmărea dominația papei asupra
celorlalți, determinând un răspuns ostil din partea ortodocșilor. Mai târziu,
în sec. XIX-XX, presiunea societății civile a fost privită de tradiționaliști
drept o ispită a modernității și a dus la o cantonare în obiceiurile religioase
îndătinate. Din păcate, Ortodoxia nu a oferit până astăzi un răspuns complet,
care să țină cont atât de realitățile astronomice, cât și de unitatea
bisericească. Suntem într-un echilibru fragil, cu unele Biserici Locale care
țin calendarul vechi, iar altele pe cel nou. Unii fac apel la datele
științifice disprețuind sensibilitățile bisericești, iar alții invocă reguli
neautentice (Sigilionul, decizii neautentice ale Sinodului I Ecumenic). Deși
cearta pe acest subiect nu a dus la ruperi de comuniune decât cu excepția unor
grupări stiliste destul de mici, Biserica este datoare să tranșeze această
temă. Obișnuința de a o lăsa nerezolvată duce la o instabilitate nocivă, la
obișnuința de a proceda astfel și în alte privințe, cum este erezia ecumenistă.
Abaterile canonice nu mai sunt privite ca fiind atât de nocive, iar cei care
reacționează nu mai sunt luați în serios din cauza exagerărilor. Practic, starea
de incertitudine duce la o Ortodoxie slăbită și confuză, diferită de predania
apostolilor și de comuniunea strânsă a primilor creștini.
Oricât ar părea
de cinică afirmația că nu este o dogmă calendarul, aceasta este adevărată.
Schimbarea lui nu afectează învățătura de credință și, prin urmare, reacțiile
de împotrivire la modificarea sărbătorilor fixe nu ar trebui să ajungă până la
întreruperea comuniunii. Aceasta deoarece îndreptarea calendaristică nu are o
legătură directă cu ecumenismul, care este o învățătură eretică, ci există
numai implicații indirecte.
Propuneri ecumeniste
de apropiere și unire cu grupările eretice au fost făcute oficial în cadrul Ortodoxiei
prin intermediul Enciclicelor Patriarhale din 1902 și 1920. Chiar se poate constata că una din metodele propuse
pentru apropierea față de eterodocși a fost și adoptarea unui calendar simetric
cu catolicii și protestanții din Occident. Astfel, Enciclica
din 1920 vedea în „acceptarea unui calendar uniform pentru prăznuirea
marilor sărbători creștine în același timp de către toate bisericile” o
„dispoziție prietenoasă și doritoare de bine una față de alta” între grupările
religioase creștine, care să ducă la unirea finală. Deși fără o corelație
directă cu unirea cu ereticii, anterior, Enciclica
patriarhală din 1902 punea și ea problema reformării calendarului iulian
sau a adoptării celui gregorian pe lângă cea a apropierii de confesiunile
apusene.
Cu toate
acestea, Conferința din 1923 nu a decis îndreptarea calendarului iulian pe
considerente religioase, adică pentru apropierea de catolici, ci pentru anularea
decalajului față de măsurătorile civile/laice ale timpului. Așadar nu există
implicații ecumeniste directe, deși stabilirea unor punți între confesiuni a
fost una des invocată pentru schimbarea calendarului.
Pentru a-i da
mai mare greutate și gravitate, stiliștii adeseori fac din îndreptarea
calendarului o problemă de dogmă, de unire ecumenistă între culte, deși nu au
dreptate. Există tendințe de a sărbători Paștile la o dată comună, ba chiar o
duminică fixă din calendar, însă aceste încercări nu s-au concretizat încă.
Tradiția prăznuirii așa cum a fost consemnată la Sinodul I Ecumenic (duminica
de după lună plină după echinocțiul de primăvară) este încă puternică și sunt
necesare eforturi mult mai intense pentru a fi erodată.
Chiar și
ierarhii din diaspora rusă au subliniat faptul că nu există devieri dogmatice.
Astfel, Mitropolitul
Antonie Hrapovițchi privea astfel acest subiect în 1934, când zeloții din
Grecia au apelat la Biserica Rusă din afara Granițelor (ROCOR): „Știi canoanele
13, 14 și 15 ale Sinodului I-II, care vorbesc despre separarea cuiva de Episcop
sau de Patriarh după condamnarea lui sinodală. Și există canonul 15, care spune
că un cleric este demn nu de condamnare, ci de laudă, când rupe legăturile cu
el [ereticul] din cauza unei erezii condamnate de Sfintele Sinoade sau de
Părinți… și, în plus, ‘când el (adică primul ierarh) propovăduiește o erezie în
public și o învață deschis în Biserică’. Dar acest lucru, slavă Domnului, nu
l-au făcut încă nici P[atriarhul] Vasile [III al Constantinopolului], nici
[Arhiepiscopul] Hrisostom [al Atenei]. Dimpotrivă, ei insistă pe ținerea
Pascaliei anterioare…”. Chiar din 1926 primatul ROCOR era împotriva ruperii
comuniunii cu nou-calendariștii până la o condamnare sinodală a lor. Aceeași
atitudine a fost păstrată și de către urmașii săi, printre care Anastasie
Gribanovski. Chiar dacă în anii ΄70 s-a încercat o unire a ROCOR cu grecii vechi-calendariști, ea nu s-a
făcut pe principiile rigoriste zelotiste (căderea automată a celor ce greșesc
din Biserică). Iar linia de urmat rămâne cea exprimată de la început.
Mulți alți
Părinți duhovnicești au respins atitudinile zelotiste de rupere a comuniunii pe
baza calendarului. Printre aceștia, sunt Părinții Filothei Zervakos, Iosif
Isihastul, Paisie Aghioritul, Epifanie Teodoropulos, Porfirie Bairaktaris, Ioanichie
Moroi, Cleopa de la Sihăstria, Iustin Pârvu și mulți alții.
Având în vedere
tatonările
și propunerile Papei pentru o pascalie comună, dar și dezinformările și exagerările
promovate de stiliști, calendarul rămâne o întrebare care trebuie să-și
primească un răspuns clar. Deocamdată există un echilibru fragil, dar care
trebuie întărit prin ajungerea la o unitate liturgică totală.
Polarizările
sunt puternice pe acest subiect. Pe de o parte, moderniștii tind să accepte
orice înnoire în spiritul distanțării de tradiție și apropierii de valorile
civile sau chiar eretice; pe de altă parte, există credincioșii tradiționaliști
care s-au atașat de anumite obiceiuri, pe care nu vor să le schimbe pentru că
le dau o importanță exagerată. Așa se face că acest subiect a fost retras din
discuție de pe agenda Sinodului din Creta, deși tocmai de la calendar, după
Conferința din 1923, s-a pornit convocarea unui Sinod Pan-Ortodox. Nici
Constantinopolul, nici Rusia, cei doi exponenți majori ai direcțiilor contrare,
nu cedează. Primii sunt prea deschiși spre Occident, ceilalți (rușii) au
experiența rascolnicilor și a poporului care se opune alinierii la valorile
„profane”.
Nefiind o
chestiune reglementată sinodal în toate aspectele, calendarul poate fi
îmbunătățit, dar în limitele trasate la Niceea. Deși acolo nu a fost adoptat
calendarul iulian și a fost exclusă luarea drept reper a Paștelui evreiesc,
totuși a fost stabilit faptul că toți credincioșii trebuie să prăznuiască la
aceeași dată Învierea. Așadar o decizie în privința îndreptării calendarului nu
poate fi luată decât la nivel pan-ortodox, nu unilateral, cum se întâmplă acum.
Ar trebui să fie mai bine elucidat faptul că anul bisericesc nu este dat de calendarul iulian, ci de soare. Sfânta Scriptură a pus drept repere luminătorii cei mari pentru zile, ani și luni. Deci cei care țin la calendarul vechi nu au o atitudine bisericească, ci respectă un instrument pus la punct de un păgân (Sosigene). Studierea tradiției ortodoxe ar trebui să pună în lumină mai clar faptul că nu a fost condamnată sinodal schimbarea calendarului prin așa-zisul Sigilion, că Sinodul I Ecumenic nu a stabilit echinocțiul de primăvară la 21 martie în calendarul iulian și nici regula ca Paștile ortodox să fie după cel al iudeilor. Singura regulă de aur care trebuie ținută este ca marele praznic al Învierii să fie sărbătorit de toți credincioșii în aceeași zi de duminică, după luna plină de după echinocțiul de primăvară. De altfel, aceasta era observată de majoritatea creștinilor chiar și cu un secol înainte, pe vremea Sf. Dionisie al Alexandriei, după cum menționează acesta în epistolele sale[1].
Din nefericire, din cauza înfierbântării, sunt aduse multe acuzații false și argumente eronate, dar și documente plastografiate și astfel subiectul calendarului devine greu de digerat. Mai mult, în toiul disputei, nu mai poate fi discutat rațional faptul cel mai important, anume că actualmente există această diferență între stilul vechi și cel nou, care nu face bine Ortodoxiei. Aceasta este singura miză care contează, dar rămâne nevindecată.
Un subiect care stârnește interesul greșit, dar și consternarea unor credincioși este cel legat de așa-zisul Super-Memorandum adoptat în 2014. Câteva precizări pe această temă vor pune în lumină faptul că trebuie să fim precauți și să nu ne încredem în astfel de documente pentru a nu fi manipulați, direcționați spre ținte false, bulversați și să pierdem astfel din vedere adevăratele mize și amenințări la adresa credinței și sufletului nostru.
În răstimpul ultimului an circulă pe internet (pagina «ΑΠΟΚΑΛΥΨΙΣ=APOCALIPSA»,
în data de 14.08.2014) un text revelator – după autorii lui –, cu titlul SUPERMEMORANDUM
(data publicării: 14 august 2014), în care sunt implicați oameni politici și
bisericești, că au semnat chipurile o înțelegere la Strasbourg (25-29 iunie
2014) referitoare la subiecte politice, religioase și bisericești.
Ca reprezentanți ai Republicii Cipru și ai Bisericii Ciprului, în textul
în cauză sunt publicate în mod repetat numele Mitropoliților Neofit de Morfu și
Varnava de Trimitunda. Amândoi Mitropoliții declarăm responsabil că niciodată
nu am participat la ședințe de acest fel și, cu mult mai mult, niciodată nu am
semnat cele ce se referă, cele care se opun credinței ortodoxe și conștiinței
noastre arhierești. Cele scrise în numitul Supermemorandumul acesta sunt opinii
ale oamenilor Noii Ordini Mondiale, față de care noi suntem diametral în
opoziție.
Tot textul inacceptabil este lipsit de adevăr și orice implicare a
numelor și semnăturilor noastre este cu totul ireală, nefondată și
condamnabilă.
Redactorul și cei care, împreună cu el, propagă textul în cauză au
singurul scop să lovească Biserica Ortodoxă, chiar dacă se auto-declară drept
fii autentici ai Bisericii lui Hristos.
Mitropoliții: ✝Neofit de Morfu ✝Varnava de Trimitunda 10 iunie 2015.
Această declarație comună a Mitropoliților de mai sus este veche, din 2015, publicată pe site-ul oficial al Mitropoliei de Morfu, după cum se poate observa. Ei recunosc că textul Super-Memorandumului este pe linia mondialiștilor și este spre compromiterea Bisericii, fără a intra în detalii. Nu se pronunță dacă este autentic sau nu, dar evident că un document care conține semnături ireale este fals și inutil să fie luat în considerare.
1) dacă
cel ce le-a publicat ar fi avut dovada existenței lor, ar fi trebuit să
prezinte poze, cum au procedat cei de la Wikileaks sau Ed. Snowden;
2) unii dintre semnatari nu au legătură cu ecumenismul și acțiunile anti-ortodoxe. Mitr. Timotei de Bostra nu are nici o implicație în ecumenism sau în relațiile externe ale Patriarhiei Ierusalimului de cel puțin 15 ani. La fel, nici Mitr. Varnava nu este un promotor al ecumenismului sau secularismului, ci dimpotrivă. Adăugăm că despre Mitr. Neofit cu greu se poate spune că ar fi fost de acord cu asemenea planuri.
Există un război informațional și un mare pericol ne pândește dacă ne luăm după informații neverificate și să trecem cu vederea pe cele care se petrec sub ochii noștri. Fie că Super-Memorandumul este o invenție a unor extremiști, fie o diversiune a celor care chiar au în vedere lucrurile menționate, nu avem nici un beneficiu din a da atenție la astfel de surse. E posibil să fie la mijloc și tactica de a pune în discuție lucruri grozave, exagerate, pentru ca mai apoi să fie făcută „concesii” pe placul atât al celor ce au ridicat miza, cât și al oamenilor de rând, mulțumiți că nu se ajunge așa de rău cum s-a prezentat inițial. În orice caz, discernământul duhovnicesc ne spune că sunt prea multe lucruri contradictorii și insuficient fundamentate și că dușmanul este în altă parte, aceasta nu este decât o diversiune.
Schisma
calendaristică din sânul Ortodoxiei între Bisericile Locale este o rană
nevindecată, ce duce la tot mai multe probleme. Unitatea de cult este
importantă, dar nu cu lumea profană sau cu celelalte confesiuni eretice, ci cea
internă, formată în Duhul lui Dumnezeu. Aceasta nu ține doar de uniformitate și
de consensul liturgic, ci de înțelegerea elementelor de forță ale cultului
sacramental. Este vorba de respectarea tradițiilor patristice referitoare la
ținerea reperelor temporale (zile, săptămâni și luni) și păstrarea duhului de
sfințenie, închinare înaintea lui Dumnezeu și întâlnirea în unitate a
credincioșilor. Astfel se poate evita atât profan(iz)area ritualului și credinței
ortodoxe prin subjugarea lor față de știință, cât și alunecarea în zona
superstiției, a unui cult magic și fixist, prin ridicarea calendarului la nivel
de dogmă și neînțelegerea lui.
Extremele care au caracterizat pe cei care au reacționat la schimbarea neavenită a calendarului au compromis atitudinea lor din două direcții: formarea de grupări schismatice prin ruperea comuniunii fără justificare canonică și utilizarea unei argumentări greșite și chiar frauduloase. Din nefericire, s-a format astfel o tendință periculoasă spre o fărâmițare din orgoliu.
Fără a intra în istoria zbuciumată a fragmentărilor zelotiste din Grecia și nu numai, greșeala lor principală este aceea că i-au considerat schismatici/rupți de Biserică pe cei care au adoptat noul calendar, deși aceasta nu este o problemă de dogmă. Invocarea canonului 15 I-II pentru întreruperea pomenirii nu le este de nici un folos pentru simplul motiv că la mijloc sunt abateri oarecare (administrative), nu erezii și învățături dogmatice greșite. În plus, formarea de grupări și Sinoade separate nu este permisă de acest canon.
Pe lângă aceasta, au făcut apel la o anatemă pronunțată de Sinodul ținut în Constantinopol în 1583. De fapt, cum s-a mai spus în alt articol, atunci nu a fost excomunicat nimeni, ci ortodocșii doar au respins cererea papală de a primi calendarul gregorian. Însă zelotiștii greci, apoi și cei de alte naționalități au preluat această teză bazându-se pe o plastografie realizată de un monah Iacov în 1858, când a transcris câteva manuscrise din biblioteca Schitului Cavsocalivia din Sfântul Munte, iar compilațiile sale se găsesc în Mănăstirea Sf. Pantelimon. Falsul în acte este dovedit prin câteva elemente: la un text scris de Patriarhul Alexandriei Chiril Lukaris în 1616 împotriva catolicilor a fost adăugată o anatemă cu referire la calendar, iar totul a fost pus sub semnătura Patriarhilor din 1583.
Pe lângă documentul menționat, se pare că a mai circulat unul în grecește, care era datat 1593, când Patriarhul Sofronie murise deja, dar era trecut printre semnatari. Pe lângă aceasta, textul autentic adresat armenilor de Sinodul din 1583 se găsește în cartea Tomos agapis (1698) a Patriarhului Dositei al Ierusalimului și este diferit de cel pus în circulație de zelotiști. El nu conține nici o anatemă și nu face referire la minologiu, ci doar la pascalie.
Au existat, într-adevăr, decizii sinodale cu privire la calendarul propus de catolici în anii 1583, 1587 și 1593. Ultima dintre ele, când a fost hotărâtă și ridicarea la rang de Patriarhie a Bisericii Ruse, a fost publicată de Episcopul Melchisedec Șefănescu în 1881[1]. Aceasta, în ultimul punct (8), stipulează: „Dorim ca cele hotărâte de Părinți în privirea sfintei și mântuitoarei Paschă să rămână neclintite”, apoi reproduce conținutul canonului 1 Antiohia, care întărește decizia Sinodului de la Niceea, fără să o reia sau să dea indicii clare asupra regulilor stabilite atunci.
Așadar trebuie reținut faptul că nu există o condamnare sinodală a calendarului gregorian și nici vreo interdicție de implementare a acestuia, ci o respingere a propunerilor papale. Documentele puse pe masă în acest sens de unii vechi-calendariști sunt doar niște plastografii.
Pe lângă acestea, mai sunt invocate argumente, deja demontate în alte articole anterioare pe această temă, cum că ortodocșii trebuie să prăznuiască Paștile după iudei sau că la Sinodul I Ecumenic a fost stabilit echinocțiul de primăvară ca fiind pe data de 21 martie din calendarul iulian. Deși aceste opinii au fost susținute și de Sinoadele din 1583, 1593 și de alți Părinți bisericești, ele nu au acoperire în realitate, după cum am arătat în acele materialele, ci doar au promovat mai departe interpretările greșite ale canonistului Zonara.
Dimpotrivă, mai toate hotărârile și dezbaterile pe subiectul calendarului au acceptat ideea că există greșeli în cel iulian, care duc la decalaje de măsurare a timpului, în special în stabilirea echinocțiului.
Argumentul că sfânta lumină vine la Ierusalim după calendarul vechi, la fel și norul de pe Tabor și întoarcerea Iordanului de Bobotează este precar pentru că aceste minuni se petrec atunci când sunt sărbătorite evenimentele în cauză. Pentru că la fel se petrece și în insula Chefalonia din Grecia, unde șerpișorii care apar prin minune au început să facă aceasta de Schimbarea la Față până la Adormirea Maicii Domnului pe nou după schimbarea calendarului.
Așadar stiliștii și zelotiștii (din Grecia, România, Bulgaria și SUA) deviază de la calea cea dreaptă prin diferite greșeli pe care le susțin. Pe lângă faptul adevărat și regretabil că nu trebuia schimbat calendarul liturgic decât cu acceptul tuturor Bisericilor Locale, aceștia au mai adus tot felul de teorii false cu privire la valoarea calendarului, la stabilirea pascaliei și la unele așa-zise condamnări sinodale asupra celor care vor accepta schimbarea. Toate aceste aspecte îi fac să cadă într-o extremă păguboasă, care nu produce decât mai multă confuzie și ceartă inutilă.
[1] „Sinodul Constantinopolitanu din anul 1593, sub Patriarchul Ecumenicu Ierimia” în revista Biserica Orthodoxă Română, nr. 12, anul V, septembrie 1881, București, p. 785-796.
Patriarhul Iustinian Marina alături de alți Întâistătători ortodocși la Conferința de la Moscova (1948) Foto: FototecaOrtodoxieiRomânești
Schisma
calendaristică din sânul Ortodoxiei între Bisericile Locale este o rană
nevindecată, ce duce la tot mai multe probleme. Unitatea de cult este
importantă, dar nu cu lumea profană sau cu celelalte confesiuni eretice, ci cea
internă, formată în Duhul lui Dumnezeu. Aceasta nu ține doar de uniformitate și
de consensul liturgic, ci de înțelegerea elementelor de forță ale cultului
sacramental. Este vorba de respectarea tradițiilor patristice referitoare la
ținerea reperelor temporale (zile, săptămâni și luni) și păstrarea duhului de
sfințenie, închinare înaintea lui Dumnezeu și întâlnirea în unitate a
credincioșilor. Astfel se poate evita atât profan(iz)area ritualului și
credinței ortodoxe prin subjugarea lor față de știință, cât și alunecarea în
zona superstiției, a unui cult magic și fixist, prin ridicarea calendarului la
nivel de dogmă și neînțelegerea lui.
Dacă Biserica Ortodoxă a dat un răspuns unitar și general la provocarea papei Grigorie al XII-lea de a adopta calendarul gregorian cu modificările lui, presiunile schimbării calendarului iulian au fost făcute în secolul trecut din partea factorilor politici mai mult la nivel de Biserici Locale. Deși a avut un rol important, Conferința din 1923 nu a constituit o decizie autentică de îndreptare a calendarului, ci mai mult un pretext insuficient. Așa se face că, de fapt, miza calendarului a fost jucată în mod diferit de fiecare Patriarhie și Biserică autocefală în parte.
Surprinzător, o intenție clară de ajustare a calendarului a fost manifestată de Patriarhia Moscovei la Sinodul ținut în anii 1917-18. După ce rușii au fost guvernați bisericește de o conducere supusă autorității țariste, fără a avea Patriarh o perioadă de ~200 de ani, în 1917 s-a decis revenirea la normalitate și a fost ales primul Patriarh în persoana lui Tihon. Pentru a reglementa numeroasele probleme care preocupau Biserica Rusă, a fost organizat un Sinod general, primul din 1667, care era preconizat să dureze suficient de mult încât să instituie ordine deplină.
Printre problemele de pe ordinea de zi a fost și adoptarea unui nou calendar îndreptat. Deoarece puterea sovietică anti-creștină proaspăt instalată a introdus pe 1 februarie 1918 calendarul occidental (gregorian), pentru a da un semnal de disociere de aceasta, Sinodul a închis acest subiect cu următoarea rezoluție: „păstrarea calendarului iulian pentru uzul bisericesc până la o decizie din partea întregii Biserici Ortodoxe asupra problemei reformei calendarului”[1]. Aceasta a fost una din cele 20 de teme lăsate fără dezbatere din cauza închiderii lucrărilor sinodale din lipsa fondurilor și din pricina confiscării de către bolșevici a clădirilor Seminarului din Moscova, unde locuiau o parte din membrii Sinodului.
Disponibilitatea ierarhiei superioare ruse de a schimba calendarul este ilustrată și de decizia Patriarhului Tihon din 1923 în acest sens. Totuși contextul acestei hotărâri a fost unul complex. Pe de o parte a fost concurența stârnită de Biserica așa-zis vie manevrată de bolșevici, care a adoptat schimbarea calendarului printre altele, apoi o dezinformare că această modificare a fost făcută deja de restul Patriarhiilor, iar pe de altă parte a existat o presiune din partea puterii comuniste în direcția aceasta, cu promisiunea că Biserica va fi privită și tratată cu mai multă bunăvoință. Deși a existat o decizie sinodală pe 24 septembrie, totuși ea nu a fost pusă în aplicare. Scrisoarea Patriarhului, ieșit din închisoare și din arestul la domiciliu, prin care anunța schimbarea a fost citită doar în Mănăstirea Pokrov din Moscova. Pe motiv că nu a fost tipărită pentru a fi trimisă tuturor parohiilor, aceasta a fost anulată. Bineînțeles că nu trebuie ignorată reticența și opoziția poporului credincios față de noul calendar.
După Conferința din 1923, o serie de Biserici autocefale au adoptat noul calendar revizuit. În 1924 au trecut pe nou Constantinopolul, Grecia, Ciprul și România, iar în Polonia doar câteva parohii. Biserica poloneză a revenit în 2014 la calendarul iulian, cu permisiunea ca unele parohii să poată menține calendarul îndreptat dacă doresc aceasta. În 1928 au urmat Patriarhiile de Alexandria (unde era de acum Patriarh Meletie Metaxakis) și Antiohia, iar în 1937 Biserica Albaniei, odată cu obținerea autocefaliei. În fine, ultima a fost Biserica Bulgară în 1968, a cărei autocefalie fusese recunoscută în 1953. Pe lângă acestea, există și cazul aparte al Bisericii Finlandei, care nu este autocefală, care ține calendarul gregorian și pascalia conformă acestuia. Așadar, în total, astăzi sunt 8 Biserici Locale pe noul calendar și alte 6 pe vechiul calendar, anume: Ierusalimul, rușii, Georgia, Polonia, Serbia și Cehia-Slovacia, la care se adaugă Sfântul Munte Athos.
În jurisdicțiile unde a fost introdus noul calendar a apărut o opoziție din partea credincioșilor și cercurilor monahale, cum sunt zelotiștii greci și stiliștii români. Deși cu exagerări clar schismatice, care au și compromis reacția lor, totuși este un fenomen care nu poate fi ignorat.
Dezbinarea nu a constat doar în schimbarea datelor calendaristice cu 13 zile, ci și în încercarea de a ține Paștile după noul calendar, cum s-a întâmplat în România în anii 1926 și 1929, ceea ce a smintit pe mulți pentru că ar fi însemnat ca cel mai mare praznic să fie ținut diferit decât restul Bisericilor, contrar hotărârii Sinodului I Ecumenic de la Niceea.
Mai târziu, în 1948, problema calendarului a fost dezbătută din nou la Conferința de la Moscova. Ocazionată de împlinirea a 500 de ani de la obținerea autocefaliei Moscovei, momentul a fost important îndeosebi cu referire la intrarea iminentă a ortodocșilor în Consiliul Mondial al Bisericilor, ce s-a petrecut chiar în acel an.
Deși nu a fost un Sinod, participarea a fost numeroasă, chiar în proporție majoritară din lumea ortodoxă. Eforturile regimului comunist au dat roade în acest sens. Cele patru rezoluții[2] au fost semnate de Patriarhi sau de delegați de către Biserica Rusă, cea Georgiană, a Alexandriei, Antiohiei, a României, a Serbiei, a Bulgariei, a Poloniei, a Ceho-Slovaciei și a Albaniei. Practic, au lipsit doar Bisericile grecești (Constantinopol, Grecia, Cipru și Ierusalim).
Pe lângă faptul că a fost hotărâtă respingerea ecumenismului în forma lui de la vremea aceea, a papismului și a hirotoniilor anglicane, au fost luate decizii importante în privința calendarului bisericesc. Cea mai importantă este aceea că pascalia trebuie ținută după stilul vechi (iulian). În afară de acest punct, restul afirmațiilor sunt mult prea concesive. „Valoarea calendarului pentru Biserica Ortodoxă se determină mai întâi de toate prin poziţia acestuia faţă de data serbării Sfintelor Paşti”, totuși nu trebuie ignorate restul praznicelor, îndeosebi cel al Nașterii Domnului. Ținerea sărbătorilor ca un obicei al fiecărei Biserici nu reprezintă o rezolvare a problemei până la „elaborarea și ratificarea celui mai perfecționat calendar”. Dimpotrivă, până la acel moment, ar trebui să existe o unitate liturgică autentică în toată Ortodoxia, nu doar una obținută prin concesii.
Referința la pascalia alexandrină este improprie pentru că, de fapt, nu există așa ceva, mai ales în contextul în care se vorbește despre faptul că Paștile ortodox nu trebuie să fie la aceeași dată cu Paștile iudaic.
Din nefericire, această problemă spinoasă a calendarului rămâne un subiect greu de digerat, fiind retras chiar și de pe lista subiectelor Sinodului ce se dorea ortodox întrunit în Creta. Totuși ea reprezintă o dezbinare care nu poate fi lăsată așa, în coadă de pește la nesfârșit. Prăznuirea Paștelui de toți ortodocșii la aceeași dată ar trebui să fie un model extins la toate celelalte sărbători.
[1] Hyacinthe Destivelle, The Moscow Council (1917–1918): the creation of the conciliar institutionsof the Russian Orthodox Church, University of Notre Damme, 2015,p. 69-70.
[2] Pr. Prof. Dr. Viorel Ioniță, Hotărârile întrunirilor panortodoxe din 1923 până în 2009: spre Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe, Basilica, București, 2013, p. 149-159.
Schisma calendaristică din sânul Ortodoxiei între Bisericile Locale este o rană nevindecată, ce duce la tot mai multe probleme. Unitatea de cult este importantă, dar nu cu lumea profană sau cu celelalte confesiuni eretice, ci cea internă, formată în Duhul lui Dumnezeu. Aceasta nu ține doar de uniformitate și de consensul liturgic, ci de înțelegerea elementelor de forță ale cultului sacramental. Este vorba de respectarea tradițiilor patristice referitoare la ținerea reperelor temporale (zile, săptămâni și luni) și păstrarea duhului de sfințenie, închinare înaintea lui Dumnezeu și întâlnirea în unitate a credincioșilor. Astfel se poate evita atât profan(iz)area ritualului și credinței ortodoxe prin subjugarea lor față de știință, cât și alunecarea în zona superstiției, a unui cult magic și fixist, prin ridicarea calendarului la nivel de dogmă și neînțelegerea lui.
Unul din punctele pe care a insistat Sinodul I Ecumenic în privința serbării marelui praznic al Învierii a fost acela că toți creștinii de pretutindeni trebuie să țină Postul Mare ca pregătire și să prăznuiască Paștile la aceeași dată, în unitate. În zilele noastre, în urma Conferinței ținută în Constantinopol în 1923, a fost emis îndemnul ca Bisericile Locale să adopte fiecare în parte îndreptarea calendarului iulian, ceea ce înseamnă modificarea datei de prăznuire a sărbătorilor fixe. Aceasta a dus la o schismă calendaristică, liturgică serioasă în sânul Ortodoxiei, care persistă până astăzi și care ar fi putut duce la un și mai gravă prin ținerea chiar și a Paștelui la date diferite.
Diferența dintre cele două decizii este stridentă. Sinodul de la Niceea a urmărit unitatea, pe când o simplă Conferință a produs dezbinarea calendaristică. Pe lângă faptul că ar fi de la sine înțeles că unitatea creștină în ținerea Paștelui implică același lucru la nivelul tuturor sărbătorilor, chiar și bunul simț liturgic ar spune asta oricărei conștiințe ortodoxe. Și totuși cum s-a ajuns la o astfel de anomalie care durează de aproape 100 de ani?
Conferința în cauză a fost convocată de Patriarhul Ecumenic Meletie al IV-lea Metaxakis, a cărui personalitate este picantată cu detalii smintitoare asupra cărora nu voi insista aici. În plus, au participat prin reprezentanți doar 5 Biserici (Constantinopol, Serbia, Cipru, Grecia și România), iar celelalte au lipsit, printre care Patriarhiile Ierusalimului, Alexandriei, Antiohiei și Rusiei. Trebuie precizat că au fost prezenți pentru câteva sesiuni de Arhiepiscopul Anastasie de Chișinău (ulterior Președintele Sinodului Bisericii Ruse din Afara Granițelor) și de Arhiepiscopul Alexandru din SUA (care era deja caterisit de Sinodul rus), dar care nu au semnat deciziile finale. Biserica Română a fost reprezentată de Dragomir Demetrescu, Arhim. Iuliu Scriban și Petre Drăghici, dintre care doar al doilea a semnat hotărârile finale.
Procesele verbale ale acestui Congres au fost publicate la Atena în 1982 și au fost traduse și în limba română. Deși inițial a fost întrunit ca o Comisie, participanții au dorit să-i dea greutate mai mare și l-au denumit „Congres inter-ortodox”. Au mai participat și un „episcop” anglican, Charles Gore, care a ținut un cuvânt, și pastorul Adolf Küry din partea vechilor catolici. În timpul ședințelor, un grup de opozanți ai Patriarhului Meletie au încercat să-l înlăture din scaun și să blocheze discuțiile, dar nu au reușit. Deși au fost în total 7 decizii controversate, doar primele două atingeau tema calendarului. Deși inițial s-a pus problema adaptării calendarului bisericesc la cel civil, delegația română a prezentat un raport pentru introducerea unui calendar pe termen lung. Probabil că se dorea evitarea împroprierii calendarului gregorian prin elaborarea unuia îndreptat. Iar cea de-a doua hotărâre se referea la preocuparea formării unui calendar fix promovată de Liga Calendarului Internațional Fix, idee preluată de Camera Internațională de Comerț din Londra și propusă Ligii Națiunilor în 1921[1].
Textul hotărârilor care ne interesează sunt acestea:
1. Congresul pan-ortodox din Constantinopol, întrunit sub președinția S.S Patriarhul Ecumenic Meletie al IV-lea,
după ce a recunoscut că anularea diferenţei dintre calendarele religios şi cel civil este o necesitate inevitabilă şi că nu există nici un impediment canonic pentru îndreptarea calendarului bisericesc în uz potrivit datelor ştiinţei astronomice, decide în unanimitate îndreptarea calendarului iulian după cum urmează:
1) Sunt eliminate cele 13 zile din calendarul iulian, care constituie diferenţa lui în legătură cu anii solari de la primul Sinod Ecumenic de la Niceea până în astăzi. Astfel: 1 octombrie 1923 va fi considerat 14 octombrie 1923.
2) Sărbătorile din zilele eliminate vor fi prăznuite fie toate laolaltă pe 14 octombrie 1923, fie precum doreşte să hotărască acest lucru episcopul eparhiei.
3) Toate lunile anului îşi vor păstra acelaşi număr de zile pe care îl au astăzi. În anii bisecţi, luna februarie va avea, ca astăzi, 29 zile.
4) Vor exista, ca până astăzi, două feluri de ani: cei comuni, de 365 zile, şi cei bisecţi, de 366 de zile. Anii bisecţi sunt anii fără rest prin împărțirea la 4, precum a fost până astăzi. Numai anii seculari sunt exceptaţi, pentru care se va aplica regula de mai jos.
5) Anii seculari (adică cei care se termină cu două zerouri) vor fi ani bisecţi numai atunci când numărul secolelor împărţit la 9 dă rest 2 sau 6. Toţi ceilalţi ani seculari vor fi ani comuni. Prin urmare, între anii seculari notaţi mai jos, vor fi ani bisecţi cei subliniaţi. Astfel: 2000 2100 2200 2300 2400 2500 2600 2700 2800 2900 3000 3100 3200 3300 3400 3500 3600 3700
Potrivit acestei reglementări, lungimea medie a anului civil va fi de 365 zile, 5 ore, 48 minute şi 48 secunde, în acord deplin cu lungimea medie a anului tropic.
6) Praznicele fixe vor avea datele pe care le-au avut până astăzi.
7) Praznicele mobile vor fi stabilite după praznicul Paştilor. Potrivit dispozițiilor canonice, care sunt respectată fără atingere, Paştele va fi prăznuit în duminica ce urmează după prima lună plină de după echinocţiul de primăvară.
8) Determinarea lunii pline pascale se va face pe baza calculelor astronomice, fiind luate în vedere întotdeauna progresele realizate de ştiinţă, iar determinarea datei Paştelui se va face potrivit timpului sfintei cetăţi a Ierusalimului.
9) Patriarhia Ecumenică va cere observatoarelor sau departamentelor de mecanică a cerului ale Universităţilor din Atena, Belgrad, București şi Pulkovo (Petrograd) să alcătuiască tabele pascale pe termen lung, pe care le vor comunica tuturor Bisericilor Ortodoxe.
10) Prezenta reformă a calendarului iulian nu poate constitui un obstacol pentru modificarea ulterioară a lui, pe care doresc să o accepte toate Bisericile creştine.
Observații:
La § 5. Noul calendar este mai exact decât cel gregorian, a cărui lungime medie a anului diferă cu 24 sau 26 de secunde de lungimea medie a anului tropic. Diferenţa dintre lungimea anilor civili al noului calendar şi cea a celui gregorian este atât de mică, încât numai după 877 ani se va observa o diferenţă între calendare. În fapt, între următorii ani seculari, anii subliniaţi vor fi ani bisecţi în calendarul gregorian: 2000, 2100, 2200, 2300, 2400, 2500, 2600, 2700, 2800. Deci divergența va fi prezentă în anul 2800.
La § 8. Deoarece ziua este socotită de la miezul nopţii la miezul nopţii, data civilă a primei opoziții a lunii (opposition de la lune) după echinocţiul de primăvară vrea să fie determinată pe baza timpului meridianului care traversează prin Biserica Sfântului Mormânt. Prima duminică după această dată este ziua Paştelui, adică, dacă această dată cade duminica, Paştile va fi prăznuit în duminica următoare.
La Patriarhie, 5 iunie 1923 † MELETIE al Constantinopolului † Calinic de Cizic † Arhiepiscopul Alexandru de America de Nord † Mitropolitul Gavriil de Muntenegru şi Litoral † Vasile de Niceea † Iacov de Dyrrachion Arhimandrit Iuliu Scriban V. Antoniades Dr. M. Milankovici, profesor al Universității din Belgrad † Arhimandrit Gherman, Secretar şef al Sfântului Sinod
2.Congresul pan-ortodox din
Constantinopol, întrunit sub președinția S.S. Patriarhul Ecumenic Meletie al
IV-lea,
şi deliberând
în sesiunile din 23 mai şi 5 iunie 1923 cu privire la limitele în care ar putea
Biserica Ortodoxă să participe la conferinţele care au în vedere găsirea unui
calendar nou mai complet ştiinţific şi practic, decide în unanimitate:
1) Roagă
Patriarhia Ecumenică, după înțelegerea prealabilă cu restul Bisericilor
Ortodoxe, să declare Ligii Naţiunilor că Biserica Ortodoxă doreşte cu entuziasm
să accepte în viitor să fie găsit un nou calendar, pe cât ar dori toate Bisericile
creştine ca acest lucru să fie acceptat. Iar dacă Liga Naţiunilor consideră că
nu este de competenţa ei să primească această declaraţie a Patriarhiei
Ecumenice, ține de ea să facă declaraţia de mai sus în orice alt mod ar
considera potrivit.
2) Biserica
Ortodoxă preferă un calendar care păstrează continuitatea săptămânii, totuși nu
este legată de acest punct de vedere în cazul în care celelalte Biserici sunt
de acord cu acceptarea unui calendar nou, care necesită întreruperea continuității
săptămânii.
3) Atât cât va avea loc un consimțământ comun al Bisericilor creştine, Biserica Ortodoxă este dornică să se declare în favoarea unei fixări a praznicului Paştelui întotdeauna într-o zi de duminică.
4) Exprimă urarea ca o asemenea duminică fixă a Paştelui să corespundă cu duminica reală a Învierii Domnului, care va fi determinată prin metodologie ştiinţifică.
La Patriarhie, 5 iunie 1923
Concret, Congresul a emis o hotărâre de îndreptare a calendarului, care cuprindea și reformarea pascaliei, adică prăznuirea Paștelui după noile referințe. Pe această bază, mai multe Biserici Locale, printre care și cea Română, au trecut la schimbarea calendarului. Măcar celelalte decizii greșite (3-5) nu au avut efect canonic în lumea ortodoxă.
Premiza de la care se pornește, adică faptul că „anularea diferenţei dintre calendarele religios şi cel civil este o necesitate inevitabilă”, este falsă. Nu doar că multe Biserici trăiau deja cu această diferență, dar și viitorul a demonstrat că nu există un impediment serios în a ține sărbătorile religioase la date diferite decât cele din calendarul civil. Desigur că Biserica se confruntă cu o provocare dacă ține pasul și cum se raportează la observațiile științifice, însă nicidecum aceasta nu poate fi numită stringență, necesitate. Pe de altă parte, această exprimare are avantajul că evită punerea în discuție a calendarului gregorian sau chiar o conformare cu reforma catolică. Altfel spus, reforma aceasta calendaristică nu este o aliniere religioasă cu papistașii, ci cu știința modernă.
Modificările propuse sunt corecte, chiar și schimbarea pascaliei, dar, deși reprezintă o hotărâre a Congresului, nu se precizează cum și de cine vor fi aplicate. Pe lângă faptul că un Congres nu are puterea de a lua astfel de decizii, el nici măcar nu a fost pan-ortodox, așa cum se autointitulează. Așadar o hotărâre care ar trebui implementată în comun de toate Bisericile nu putea fi determinată de un for local și izolat. Patriarhiile absente nu aveau nici o obligație să se conformeze, ceea ce a și dus la o schismă calendaristică între Bisericile Locale. Este adevărat că cea de-a 6-a decizie viza sărbătorirea în 1925 a 1600 de ani de la Sinodul I Ecumenic și propunea convocarea unui Sinod pan-ortodox care să se ocupe de rezolvarea tuturor problemelor, dar printre acestea evident că nu se număra și implementarea primei decizii în discuție, care trebuia să fie aplicată în 1923, cu doi ani mai devreme.
În ce privește cea de-a doua decizie, legată de elaborarea unui calendar mai fix, aceasta este cu totul neavenită. Nu existau nici presiuni, nici cereri din partea vreunor foruri laice ca Biserica Ortodoxă să accepte un nou tip de calendar, cu o alcătuire mai simetrică, proporțională. Cel puțin nu sunt indicate astfel de solicitări, ci pur și simplu conferința se alătură din proprie inițiativă demersurilor din acea perioadă, străine de preocupările bisericești.
Într-adevăr, Liga Națiunilor s-a implicat în căutările vremii interbelice de a fi găsit un calendar care să răspundă mai bine nevoilor economice, care să fie simetric și să permită ciclicitatea zilelor, săptămânilor și lunilor, astfel încât să poată fi făcute comparații între perioadele similare din ani diferiți sau din luni diferite. Faptul că duminica și week-end-ul cad în momente diferite ale anului și că lunile au zile diferite nu permite ca activitatea să fie planificată proporțional sau să fie făcute comparații economice, financiare și sociale. O lună cu patru duminici diferă de una cu cinci. În plus, Paștele determină cicluri de vacanțe, vânzări și, în general, are un impact puternic asupra populației, iar mobilitatea lui încurcă așa-zicând strategiile de piață, producție, concedii și alte domenii sociale. Totuși este absolut nefiresc ca Biserica să țină cont de astfel de cerințe în stabilirea celei mai importante sărbători.
Pentru a înțelege mai bine acest aspect, Paștile este prăznuit la data la care s-a petrecut. Însă acest moment poate fi privit după diferite calendare și, în consecință, sărbătorit potrivit lor. Dar, deoarece Învierea Mântuitorului a fost în legătură strânsă cu Paștile evreiesc, trebuie păstrate aceste coordonate, care sunt date de calendarul evreiesc, anume luna plină de 14 nisan. Am putea-o prăznui pe data de 18 aprilie, presupusă a fi ziua în care a înviat Hristos după calendarul iulian, doar dacă am ignora conjunctura în care s-a petrecut, ceea ce este inacceptabil. Cel puțin nu din considerente mercantile. Liturgic, nu poate fi sărbătorit acest mare praznic în data la care s-a petrecut, ci de principiu a doua zi după Pesah-ul iudaic, dar duminica. Rememorăm faptele petrecute prin a ține cont de tot contextul în care s-au întâmplat. Așadar „duminica reală” nu poate fi una fixă.
Pentru a contextualiza acest subiect, trebuie menționat că ea a fost pusă Vaticanului, Patriarhului Ecumenic și „Arhiepiscopului” de Canterbury (anglicanilor) de Liga Națiunilor la 2 noiembrie 1923 și apoi la 9 septembrie 1931. Instituții mari cereau fixarea acestei date în a doua duminică din aprilie. Căile ferate din Germania, Franța, Spania, guvernele mai multor țări, precum Germania, Danemarca, Spania, Estonia, Finlanda, Franța, Canada, Grecia, India, Noua Zeelandă, Țările de Jos, România, Suedia, Ungaria, Cehoslovacia, Belgia erau implicate în această chestiune.
Vaticanul a răspuns prin „Episcopul” de la Berna a fost că problema nu este una dogmatică, dar ține de tradiții vechi și ea poate fi studiată, dar nu adoptată fără acordul unui conciliu ecumenic. Patriarhul Ecumenic Meletie a făcut trimitere la decizia Conferinței din 1923 ca Bisericile Ortodoxe ar fi de acord cu stabilizarea datei Paștelui sub rezerva unui acord comun al bisericilor creștine. Iar anglicanii au exprimat în scris (25 aprilie 1925) că sunt împotrivă, chiar dacă nu este o problemă dogmatică și nu va consimți dacă această modificare nu va fi acceptată și de celelalte comunități creștine.
Sfântul Sinod al BOR a cerut, prin adresa 1308 din 9 septembrie 1931, un răspuns de la profesorul Vasile Gheorghiu la problemele ridicate de Societatea Națiunilor, publicată la Geneva în broșura Quatrieme Conference Generale des Communications et du Tranzit, vol. I: Reforme du calendrier. Acesta a criticat atitudinea Patriarhului Ecumenic și a arătat că „Biserica nu poate să renunțe nici pe viitor ca să-și serbeze Paștile în altă duminică decât numai în duminica întâi de după lună plină, de după echinocțiul de primăvară” și orice desfacere de marii luminători, soarele și luna, reprezintă un „atentat la, am putea zice, de-a dreptul criminal la adresa sfintei noastre Biserici”[2]. El chiar a precizat că „Biserica Ortodoxă Română are îndatorirea sfântă ca să corecteze punctul de vedere al Patriarhului Ecumenic”.
Concluzionând asupra deciziilor luate la Conferința din 1923, acestea au produs confuzie și au fost punctul de pornire pentru schisma liturgică din sânul Bisericii Ortodoxe, care dăinuie până astăzi, prin implementarea doar în unele jurisdicții ortodoxe a calendarului îndreptat. Se pare că atunci nu a fost luată o hotărâre aplicabilă, însă a fost un pretext, o scânteie care a aprins focul latent care mocnea în diferite teritorii ortodoxe. Implementarea corecturilor aduse calendarului iulian au fost decise de către Sinoadele Bisericilor Locale, care au invocat și au folosit reglementările din 1923, figura importantă fiind Patriarhul controversat Meletie Metaxakis.
O altă Conferință importantă a fost cea de la Moscova (1948), care a unificat pascalia la nivel ortodox, dar care a consfințit practic scindarea în privința sărbătorilor fixe „până la elaborarea și ratificarea celui mai perfecționat calendar”.
[1]
Pr. Prof. Dr. Viorel Ioniță, Hotărârile întrunirilor panortodoxe din
1923 până în 2009: spre Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe, Basilica, București, 2013, p. 19-21.
[2] Pr. Vasile Florin Florescu, Preotul Profesor Vasile Gheorghiu – Viața și opera, Ed. Doxologia, Iași, 2019, p. 442-458.
Am avut privilegiul să-l cunosc din 1966, în preajma adormirii Sfântului Arhiepiscop Ioan Maximovici, părintele său duhovnicesc. Părintele Serafim era mirean la acea dată – încă nu avea nici măcar faimoasa barbă a anilor săi de pe urmă – devenind mai apoi citeț în Catedrală, la puțin timp după ce l-am întâlnit întâia dată. Nu știu care era pravila sa, nici cât de multe metanii făcea. Nu vorbea niciodată despre aceste lucruri. Era un om foarte retras. Însă eu și ceilalți care i-am fost apropiați știm că rostea Rugăciunea [lui Iisus] neîncetat și că, în ultimii săi ani, probabil a fost un isihast pe deplin. Nu l-am văzut nicicând fără un șirag de metanii mișcându-i-se printre degete.
Era de un calm și o pace desăvârșită, în toată vremea. Niciodată nu l-am zărit mânios sau tulburat de ceva (și l-am zărit în multe circumstanțe, de-a lungul anilor); o singură dată l-am văzut râzând. Totuși nu era o persoană searbădă sau abătută. Doar foarte „așezată”. Nu era îndeosebi un extrovertit, dar lua parte întotdeauna în mod „firesc” la ceea ce se petrecea, deși nu domina într-o conversație. Glasul sau era foarte liniștit; trebuia să îl asculți cu atenție pentru a-l auzi; timbrul său muzical era cel de tenor.
Atât cât cunosc, ținea doar postul monahal obișnuit, ce include Postul Îngerilor din zilele de luni. Am luat parte la nenumărate mese de-a lungul anilor, în trapeza mănăstirii. Mânca întotdeauna tot ce se găsea pe farfuria sa, dar nu se întindea niciodată spre a mai lua o porție. Desigur că nu mânca niciodată între mese și a ținut mereu obiceiul monahal de a nu păstra hrană în chilie. Uneori, pe când se afla singur în mănăstire (fapt ce se întâmpla adesea), sărea peste mese, dar aceasta probabil mai mult din cauză că era un „profesor distrat” decât din pricina vreunei practici ascetice. La mine acasă mânca obișnuit, fără a se abține, dar și fără a lua suplimente. L-am întrebat odată dacă are vreun fel de mâncare preferat și mi-a spus că nu. Când i-am întrebat pe ceilalți călugări, mi-au spus că nu au nici cea mai mică idee despre vreo mâncare favorită a sa și că nu vorbea nicicând despre hrană.
Ca o lucrare ascetică, purta însă un fular de lâna extrem de greu și de aspru, în jurul gâtului, sub dulamă, chiar și pe vremea cea mai călduroasă. Nu am știut aceasta până în ultimii săi ani, când, la un moment dat, fularul răzbătuse deasupra gulerului dulamei sale. Când i-am întrebat pe ceilalți monahi despre aceasta, mi-au spus că este o nevoință ascetică – asemenea unei haine de păr. Totuși părintele Serafim simțea că nevoințele ascetice neobișnuite sau remarcabile nu erau pentru vremurile noastre. Spunea că doar faptul de a fi un creștin ortodox bun, decent și evlavios era deja o „nevoință ascetică” imensă! Așa că nu a dat niciodată binecuvântare vreunui fiu al său duhovnicesc să săvârșească cu mult peste rânduielile obișnuite de postire ale Bisericii și de rugăciunile de dimineață și de seară din cartea de rugăciuni. Mi-a îngăduit mie, la acea vreme, să rostesc Rugăciunea [lui Iisus], însă nu mai mult de jumătate de oră pe zi și nu mi-a dat să fac metanii (cu excepția celor din timpul slujbelor de peste săptămână și din posturi) decât ca o penitență. Simțea că mai ales convertiții au foarte ușor tendința să exagereze și apoi să se trezească cu ceea ce el numea „indigestie duhovnicească”. Mai bine să mergi foarte încet, spunea, și mereu doar „din treaptă în treaptă”.
Părintele Serafim făcea o „baie de săpun” într-un lighean, în chilia sa, din când în când, dar făcea întotdeauna un duș complet o dată pe an, chiar înainte de vizita anuală la mama sa. Nu a mirosit și nu a arătat soios sau murdar niciodată. Cât privește menținerea „sănătății” în alte feluri, știu că lua zilnic o multi-vitamină, doar din ascultare, dar altminteri nu avea nici un soi de interes în probleme de sănătate. L-am întrebat odată dacă el sau mănăstirea au asigurare medicală. A ridicat în sus degetul arătător și a spus (indicând cerurile): „ACOLO îmi este «asigurarea medicală»”.
Am trăit câteva mărturii ale înainte-vederii sale, când mi-a citit efectiv mintea (sau mai curând, mi-a citit inima), dar nu a fost un fenomen statornic sau frecvent, în experiența mea. Oricum, rugăciunile sale pentru cineva erau foarte puternice și, după moartea sa, cunosc personal cazul vindecării extrem de dramatice a cuiva suferind de cancer în fază terminală, prin mijlocirea sa. În mod vădit, este un om al vremilor noastre. Răposatul arhiepiscop Antonie de San Francisco spunea despre el că a fost „cel dintâi” podvijnik (drept-luptător) născut în America și, prin urmare, o pildă pentru noi toți. În cea de-a patruzecea zi de la adormirea sa, răposatul episcop Nectarie, un om cu viață sfântă – care l-a cunoscut foarte bine – i-a cântat în mod spontan o „Proslăvire” că sfânt monah, astfel că aceasta este prima „cinstire locală” a sa. [Corpul sau a rămas moale și păstrând o frumoasă culoare arămie în tot timpul de până la îngropare] Părintele Serafim a fost probabil primul cărturar patristic autentic, de limbă engleză. Desigur că nu ar fi afirmat niciodată acest lucru despre sine, dar este adevărat.
Schisma calendaristică din sânul Ortodoxiei între Bisericile Locale este o rană nevindecată, ce duce la tot mai multe probleme. Unitatea de cult este importantă, dar nu cu lumea profană sau cu celelalte confesiuni eretice, ci cea internă, formată în Duhul lui Dumnezeu. Aceasta nu ține doar de uniformitate și de consensul liturgic, ci de înțelegerea elementelor de forță ale cultului sacramental. Este vorba de respectarea tradițiilor patristice referitoare la ținerea reperelor temporale (zile, săptămâni și luni) și păstrarea duhului de sfințenie, închinare înaintea lui Dumnezeu și întâlnirea în unitate a credincioșilor. Astfel se poate evita atât profan(iz)area ritualului și credinței ortodoxe prin subjugarea lor față de știință, cât și alunecarea în zona superstiției, a unui cult magic și fixist, prin ridicarea calendarului la nivel de dogmă și neînțelegerea lui.
Conferința controversată de la Constantinopol din 1923 a produs discuții fierbinți și chiar schisme grave în urma modificării calendarului bisericesc. Dincolo de pretextul real că sunt rămase în urmă calculele astronomice, contextul este unul mai larg, cu implicații politice și inter-confesionale. Totuși, înainte de a aborda această chestiune, este utilă înțelegerea problematicii pascaliei și fixării ei în cadrul calendarului iulian, un subiect destul de mistificat.
Adeseori apărătorii stilului vechi, neschimbat, susțin ideea că la Sinodul I de la Niceea a fost stabilit echinocțiul la data de 21 martie în calendarul iulian și se încalcă această hotărâre dacă se atinge acest punct. Este adevărat că au fost fixate ca repere echinocțiul și luna plină de după el, totuși în vremea aceea existau mai multe calendare, nu doar cel iulian, ci și cel egiptean cel puțin. Mai mult decât atât, Patriarhul de Alexandria comunica tuturor data Paștelui în funcție de acest din urmă calendar și ea trebuia corelată în ziua corespunzătoare din uzul bizantin, adică din calendarul iulian.
În vechime existau două centre astronomice importante: Alexandria și Roma. Patriarhiile din aceste mari orașe au fost însărcinate să anunțe data Paștelui dinainte tocmai pe acest considerent. Astfel că se păstrează o serie de Scrisori pascale ale Patriarhilor alexandrini prin care făceau acest lucru. Se știe că primul care a inaugurat această tradiție este Dimitrie (188-230), urmat de Dionisie cel Mare (247-264), Petru (300-311). Alexandru (311-328), Atanasie (328-373), Teofil (385-412) și Chiril (412-444)[1]. În acest sens, există mărturii la istoricii Eusebiu al Cezareei (Istoria bisericească, VII, 20, 1-4) și Teodoret de Cyr (Istoria bisericească, I, 9, 12), precum și în Scrisorile pascale ale Sf. Atanasie cel Mare (PG 26, 1431A-1444A). Pe lângă acestea, Sf. Chiril al Alexandriei menționează convenția de la Sinodul I de a sărbători Paștile după rânduiala alexandrină într-o scrisoare către episcopii sinodali din Africa (PG 77, 376-377) și două către papa Leon, păstrate în traducere latină, în care apără prestigiul calculelor astronomilor alexandrini (PG 77, 377-383).
În scrisorile pascale ale Sf. Chiril, traduse și în românește, acesta anunță data Paștelui, precum și celelalte repere ce țin de Postul Mare, după zilele și calendarul egiptean. Spre exemplu, în prima epistolă anunță data Paștelui pentru 26 famenot, care corespundea lui 22 martie 424[2].
Se mai cunoaște faptul că au existat diferențe și dispute între Alexandria și Roma pe această temă. Se pare că egiptenii socoteau echinocțiul pe data de 21 martie, iar romanii pe 25 din aceeași lună. Abia odată cu Dionisie Exiguul (525) s-a reglementat această situație și Roma a adoptat datele alexandrine[3]. Disensiuni au persistat până în sec. VIII între Roma și britanici și populația din Galia.
Deocamdată este de remarcat că imediat după Sinodul I Ecumenic calendarul iulian nu a stat la baza datelor după care se ghida Biserica în prăznuirea Paștilor, ci cel egiptean. Acesta era alcătuit din 12 luni a câte 30 de zile, la care se adăugau 5 zile la final de an sau 6 în anii bisecți. Acesta este sistemul de la care a pornit Sosigene în formarea calendarului adoptat de Iulius Caesar în anul 44 î.H., cunoscut drept calendarul iulian. Așadar afirmația că la Sinodul I a fost stabilită data echinocțiului la 21 martie este inexactă și induce în eroare. Mai mult, abia după o perioadă de câteva sute de ani Roma acceptă data aceasta. Altfel spus, Sinodul a pus ca reper echinocțiul, care trebuia observat astronomic, nu stabilit doar pe hârtie.
Pe de altă parte, pascalia alexandrină este anterioară Sinodului de la Niceea, ea fiind doar validată, nu instituită de Sfinții Părinți care s-au întrunit acolo.
Nu la mult timp, a apărut și s-a răspândit moda elaborării unor tabele pascale pe perioade mai îndelungate. Se știe că Sf. Chiril a alcătuit un astfel de tabel pentru anii 403-512, la cererea împăratului Teodosie al II-lea, pe baza unui ciclu de 19 ani. Dionisie Exiguul este cel care a alcătuit astfel de tabele pentru anii 532-721. În vremea Sf. Maxim existau reguli și tabele ajutătoare prin care putea fi găsită data Paștelui din fiecare an. Sf. Ioan Damaschinul s-a ocupat și el cu acest calcul pascal. Astfel, mai ales după cucerirea Alexandriei de către arabi, dar și mai înainte, când această cetate a devenit în majoritate monofizită, tabelele acestea au devenit necesare pentru că nu mai exista centrul care să comunice data Paștelui după observații strict astronomice.
Cu timpul, nu doar că aceste tabele au intrat în uz, ci au fost considerate ca fiind instituite de la Sinodul I Ecumenic. Ele foloseau cicluri de 19 ani pentru că aceasta era perioada repetitivă a anilor lunari. Aceștia erau fixați în funcție de lună, ale cărei faze durează 29 de zile și jumătate. Așadar un an de 12 luni conține 354 de zile în loc de 365. Diferența trebuia recuperată prin intercalarea unei luni în 7 din cei 19 ani pentru a se menține nu doar ciclul lunar, ci și cel solar.
Aici trebuie menționat că anii și lunile sunt stabilite după mișcarea astrelor mari, adică soarele și luna, după cum este scris în Sfânta Scriptură, la Facere 1:16: „Și a zis Dumnezeu: Să fie luminători pe tăria cerului ca să lumineze pe pământ, ca să despartă între zi și noapte; și au stat spre semne și spre vremuri și spre zile și spre ani”. De aceea echinocțiul este important ca dată care delimitează anii.
În ce privește stabilirea datei Paștelui, se ține cont de luna plină pentru că Învierea Mântuitorului a avut loc în jurul datei Paștelui evreiesc, care era pe data de 14 nisan, adică în a 14-a zi a fazei lunii, la lună plină. În serbarea acestui praznic s-au conturat două tradiții, una care ținea să fie respectată duminica și alta care nu ținea cont de acest aspect, ci doar de data de 14 nisan, drept pentru care au fost numiți patrusprezeceni. S-a impus primul obicei, deși se pare că și celălalt avea origini apostolice. La vremea Sinodului I nu aceasta a fost disputa, ci faptul că creștinii sărbătoreau la date diferite, în funcție de evrei, care nu aveau un obicei unitar. Unii serbau Paștile la luna plină de dinainte, iar alții după echinocțiu. Urmându-i pe aceștia, se crea o separare și între credincioși, drept pentru care principala hotărâre de la Niceea a fost ca peste tot să fie ținută aceeași dată de praznic, să existe unitate. În acest scop, a fost abandonat obiceiul de a urmări când serbează iudeii, practic aceia dintre ei de dinainte de echinocțiu. Dar nu a fost stabilită o metodă precisă, pentru că deja exista cea alexandrină și cea romană. Ambele au fost validate în principiu, pentru că erau asemănătoare (urmăreau luna plină de după echinocțiu), deși aveau mici diferențieri cu privire la reperele astronomice.
Cu timpul, s-a observat că între timpul astronomic și cel convențional exista o diferență. Anul din calendar era mai lung decât în realitate pentru că anul solar sau tropic are, de fapt, doar 365 de zile, 5 ore, 48 de minute și 46 de secunde în loc de 365 de zile și 6 ore. Cei care au sesizat acest lucru au fost: Isaac Arghirul, Nichifor Gregora și Ghemistos Plethon. Însă Biserica a pus mai mult preț, așa cum se cuvenea, pe unitatea de prăznuire decât pe exactitatea cronologică.
Până în zilele noastre, toată această problematică a fost complicată de căderea Bisericii Romei în erezie și scindarea de Ortodoxie definitiv în 1054, pentru ca ulterior papa să alcătuiască un nou calendar prin care să rectifice diferența dintre calendarul iulian și cel astral, dat de mișcarea soarelui și lunii. Biserica Ortodoxă nu s-a simțit obligată să aprobe noul calendar gregorian adoptat la 1582, dar s-a văzut presată la început de secol XX de instituțiile civile în acest sens, care cereau nu doar împroprierea calendarului gregorian, ci și stabilirea Paștelui la o dată mai stabilă, care să nu varieze atât de mult (35 de zile=29 de zile cât țin fazele lunii + 6 cât poate fi decalată prin sărbătorirea în duminica următoare).
Din păcate, aceste presiuni au avut un ecou nefast pentru că o serie de Biserici Ortodoxe Locale au decis schimbarea calendarului într-un mod nebisericesc. Decizia lor a fost neunitară, antisinodală și pe temeiuri anticanonice.
Desigur că o astfel de hotărâre în direcția aceasta poate fi luată, dar trebuie să îndeplinească niște condiții minimale, să nu lezeze conștiința credincioșilor, să fie folositoare, să fie un răspuns adecvat la provocările legate de astronomie venite din partea factorilor seculari sau a catolicilor, nu o conformare prin care se diluează identitatea Ortodoxiei. Însă aceste aspecte rămân să fie dezbătute într-un alt episod al acestui material.
Deocamdată mai trebuie precizat că se conturează două extreme, una oficială și una populară. Prima accentuează importanța științei și calculelor cronologice în dauna unității de cuget și cult, iar cealaltă ignoră realitățile astronomice măsurabile și exagerează trăirea superstițioasă a timpului, inventând teoria timpului liturgic și a celui profan. Nu trebuie să uităm că Dumnezeu a stabilit unitatea de măsură pentru zile, luni și ani și anotimpuri prin mișcarea soarelui și lunii, după cum spune clar Sfânta Scriptură. Ar fi absurd să credem în niște repere calendaristice doar pentru că ele au intrat în obișnuința cultului ortodox dintr-o eroare de observație a celor câteva minute lipsă din decursul unui an.
Totuși, deși Sinodul I Ecumenic nu a adoptat pascalia după calendarul iulian, aceasta a fost legată de echinocțiul de pe 21 martie prin tradiția ulterioară. Poate fi validat acest obicei la nivel sinodal sau, oricum, acceptat în conștiința ortodoxă ca un fapt indiscutabil? Sau, dimpotrivă, poate fi el contestat pe baza observațiilor astronomice? Din păcate, nu avem încă un răspuns edificator pronunțat pe această temă, ci doar o atitudine generalizată hibridă prin care sunt evitate extremele; nu sunt respinse cu totul nici măsurătorile științifice, nici nu sunt lepădate predaniile bisericești.
[1] Pr. Dr. Gabriel Mândrilă, „Studiu introductiv: Scrisorile pascale I-XII (414-424) și teologia Sf. Chiril al Alexandriei în perioada anterioară disputei nestoriene” în vol. Sf. Chiril al Alexandriei, Vremea postului și a înfrânării. Scrisori pascale, Editura Metafraze, 2012, p. 39.
[2] Sf. Chiril al Alexandriei, Vremea postului și a înfrânării. Scrisori pascale, p.90.
[3] „Calendarul: O revoluție fără de sfârșit”, Studiu introductiv de Florin Crîșmăreanu la vol. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Despre calcularea datei Paștilor. Comput bisericesc, Ed. Doxologia, 2018, p. 22.
Schisma calendaristică din sânul Ortodoxiei între Bisericile Locale este o rană nevindecată, ce duce la tot mai multe probleme. Unitatea de cult este importantă, dar nu cu lumea profană sau cu celelalte confesiuni eretice, ci cea internă, formată în Duhul lui Dumnezeu. Aceasta nu ține doar de uniformitate și de consensul liturgic, ci de înțelegerea elementelor de forță ale cultului sacramental. Este vorba de respectarea tradițiilor patristice referitoare la ținerea reperelor temporale (zile, săptămâni și luni) și păstrarea duhului de sfințenie, închinare înaintea lui Dumnezeu și întâlnirea în unitate a credincioșilor. Astfel se poate evita atât profan(iz)area ritualului și credinței ortodoxe prin subjugarea lor față de știință, cât și alunecarea în zona superstiției, a unui cult magic și fixist, prin ridicarea calendarului la nivel de dogmă și neînțelegerea lui.
Tema calendarului bisericesc este complexă și anevoioasă de studiat și priceput, cu atât mai mult cu cât au apărut și încordări fundamentaliste care încețoșează înțelegerea. De aceea este nevoie de răbdare și echilibru sufletesc în abordarea acestui subiect.
Adeseori a fost scos în față argumentul că ar fi greșită îndreptarea calendarului pentru că ar duce la o anomalie, anume serbarea Paștilor înainte sau odată cu evreii, lucru interzis de canoane. Este de înțeles această atitudine deoarece, așa cum s-a văzut, acest lucru era crezut de majoritatea credincioșilor și chiar argumentat de unii Părinți, printre care Patriarhul Meletie Pigas. Chiar și Episcopul Melchisedec Ștefănescu susținea această idee bazându-se pe cartea Constituțiile Apostolice. Totuși cercetarea efectivă a izvoarelor nu conduce la aceeași concluzie.
Capitolul 17 din Constituțiile Sfinților Apostoli (în traducerea pr. Ică jr. din vol. Canonul Ortodoxiei I, revizuită pe alocuri) poruncește următoarele:
„Cum anume trebuie să se facă Paștele și când și că nu trebuie prăznuit împreună cu evreii Așadar, fraților, voi, care ați fost răscumpărați cu scumpul Sânge al lui Hristos (1Pt. 1, 19), trebuie să țineți în mod exact zilele Paștelui cu toată grija după echinocțiu, ca nu cumva să faceți de două ori pe an pomenirea singurei Pătimiri, ci o singură dată pe Cel ce a murit o singură dată, nepăzind însă prăznuirea lui împreună cu iudeii. Fiindcă acum nu e nici o comuniune între noi și ei (2Cor. 6, 14-15), căci au rătăcit în însăși hotărârea privitoare la ce cred că săvârșesc, cum rătăciți și departe de adevăr sunt din toate părțile. Voi însă păziți strict echinocțiul de primăvară, care are loc în ziua a 22-a a lunii a 12-a, care e dystros; ținând-o până în ziua a 21-a a (fazei, n.n.) lunii, pentru ca ziua a 14-a (a fazei lunii, n.n.) să nu cadă în altă săptămână și din neștiință să săvârșim Paștele de două ori pe an sau să prăznuim Învierea Domnului nostru Iisus Hristos în altă zi decât numai în Ziua Domnului (Duminica).”
Deși această scriere nu este de încredere (potrivit canonului 2 trulan) pentru că a fost alterată încă din vechime și nu se mai știe ce anume este bun și ce este stricat, totuși este un reper important și general valabil.
Se poate observa că: 1) Echinocțiul trebuia verificat cu rigurozitate și era observat după un calendar în care cădea în luna a 12-a, numită „dystros”, pe data de 22, care corespundea lunii februarie, după calendarul macedonian. În vremea Sinodului I echinocțiu era pe data de 21. Iar perioada în care trebuia sărbătorit Paștile era între zilele 15 (după 14) până pe 21 ale fazei lunare. Așadar trebuie să fie după ziua a 14-a din faza lunară, nu 14 nissan din calendarul evreiesc, deși acestea ar trebui să coincidă. 2) Este interzisă prăznuirea de două ori pe an a Paștelui, demarcarea începutului de an fiind echinocțiul. 3) Toți credincioșii trebuie să prăznuiască la aceeași dată, să nu se ia după iudeii din vremea aceea, care erau împărțiți și sărbătoreau la date diferite, unii înainte, iar alții după echinocțiu. 4) Paștile trebuie ținut duminica.
Trebuie remarcat că este vehiculată o versiune diferită de către unii: „…după Pasha Iudeilor, deoarece întâi să se facă închipuirea adică junghierea Mielului și apoi să urmeze ceea ce se închipuia, adică moartea Domnului și învierea: încă și alta, să nu o serbăm în alt zi a săptămânii, după cum serbează Iudeii, ci totdeauna Duminica”. Este evident că nu aceasta este varianta corectă pentru că și Pidalionul menționeză data de 21 a echinocțiului ca fiind precizată de opera în cauză și nici Sf. Nicodim Aghioritul nu-și bazează argumentația că Paștile ar trebui să fie după cel iudaic decât pe canonul 7 apostolic. La fel, nici Meletie Pigas nu a făcut vreo referire în acest sens la Constituțiile apostolilor.
Se pare că aceste prescripții nu au fost aplicate peste tot și Sinodul I Ecumenic a trebuit să reimpună practic aceleași reguli, de data aceasta sinodal și la un nivel mai înalt. Deși nu s-au păstrat în scris normele acestea, e sigur că ele au fost emise pentru că acest fapt este confirmat de canonul 1 Antiohia, dar care nu dă informații concludente asupra conținutului lor. Se păstrează, însă, o scrisoare a împăratului Constantin de la Sinod către episcopii de pretutindeni pe această temă, așa cum a fost reprodusă în prima parte a acestui material de Episcopul Melchisedec Ștefănescu și cum se găsește și în Istoria bisericească a Fericitului Teodoret al Cyrului (PSB 44). Ceea ce se urmărea era unitatea și uniformitatea liturgică a tuturor creștinilor, care era tulburată de faptul că, neexistând o regulă internă precisă, credincioșii se luau după evrei în ținerea Paștilor. Cum iudeii erau împărțiți și unii prăznuiau înainte de echinocțiu, alții după, aceeași neînțelegere era preluată în Biserici. Astfel că a trebuit reglementată acestă situație prin decizia de a nu mai fi luați evreii ca reper.
Câteva idei importante se găsesc în cartea The Church of the Ancient Councils: The Disciplinary Work of the First Four Ecumenical Councils, capitolul “The Council of Nicea”. Paștile iudaic era în strânsă dependență de semănat și recoltat, însă alungarea evreilor din teritoriul palestinian a făcut să fie pierdut acest reper. Așa că au trebuit să se orienteze după alte criterii, printre care este echionocțiul de primăvară. Tot mai mulți creștini, după modelul episcopului Anatolie din Laodiceea, foloseau ciclul de 19 ani descoperit de astronomul Meto în 432 î.H. pentru a afla data Paștelui, care era totdeauna după echinocțiu. Totuși nu toți urmau această metodă și, astfel, exista o lipsă de unitate, care a fost îndreptată de Sinodul I Ecumenic. În acest scop, se pare că împăratul Constantin l-a trimis, potrivit istoricului Sozomen, pe episcopul Osie de Cordoba la Alexandria pentru a cerceta metoda de calcul, care era diferită de Roma.
Nu se păstrează de la Sinodul de la Niceea alte documente decât Crezul, cele 12 canoane și lista incompletă a participanților și o scrisoare sinodală adresată Bisericii din Alexandria. Scrisoarea pe care a folosit-o Ioan Scolasticul, pe care unele autorități o identifică drept decretul Părinților de la Niceea, nu este un fals, ci doar o compilație după documente autentice. Însă ea nu spune prea multe decât că toți trebuie să serbeze Paștile în aceeași zi, după regulile de la Roma și Alexandria.
Din mărturiile ulterioare, se poate forma o imagine. Sf. Epifanie scrie: „Pe vremea Sinodului, au emis câteva reglementări bisericești; dar, în același timp, cu privire la Paști, au prescris să existe unitate și înțelegere despre sfânta și cinstita zi a Domnului”. Pare limpede că nu a existat un decret concret. Scrisoarea enciclică a împăratului Constantin indică cel mai clar soluția la care s-a ajuns la Sinod.
De la Sf. Atanasie există o indicație că în Cilicia data Paștilor era calculată după iudei. Iar istoricul Socrate spune că în acea regiune existau, de fapt, mai multe practici. Sf. Epifanie, în alt loc, în care combate erezia audienilor, amintește trei principii în stabilirea Paștilor: (1) luna plină, (2) echinocțiul și (3) duminica. (Din păcate, nu am la dispoziție trimiterile concrete la opera Sfântului, n.m.)
Puțin câte puțin, se pare că s-a statornicit ideea că Părinții de la Niceea au reglementat regula ciclului de 19 ani. Această tradiție e posibil să fi început încă de pe timpul Sf. Ambrozie (sfârșitul sec. IV). La începutul sec. VI, Dionisie Exiguul a afirmat explicit acest lucru. Un secol mai târziu, autorul operei Chronicon Pascale susținea că acest ciclu a fost adoptat la primul Sinod sub inspirație divină.
Pe de altă parte, deși inițial interdicția de sărbători „cu iudeii” însemna să nu fie luată în seamă metoda de datare a evreilor, nu să nu coincidă Paștile cu Pesah-ul lor. Canonistul Zonnara a fost cel care, în comentarea canonului 7 apostolic, a spus că Pesah-ul iudaic trebuie să fie întâi, apoi Paștele creștin. Apoi Matei Vlastare a indicat una din norme să nu coincidă cele două sărbători.
Pentru că într-un an s-a întâmplat un decalaj mare între Pesah și Paștile creștin, pe baza calculelor astronomice, Sf. Ioan Gură de Aur, pe atunci preot, a rostit o cuvântare importantă pe tema sărbătoririi acestui mare praznic, din care au rămas cunoscute aceste afirmațiiUpdate: Sfântul Ioan Gură de Aur a vorbit într-o omilie (a 3-a împotriva evreilor) despre cei care nu se supuneau hotărârii Sinodului I Ecumenic și încă țineau cont de data la care prăznuiau evreii Pesah-ul lor. Din cuvântare rezultă limpede că nu trebuie săvârșit Paștile după iudei, ci indiferent de sărbătoarea lor pentru că oricum nu este respectat fix timpul prăznuirii din cauza decalajului de câteva zile până duminică, în care trebuie să fie ținută Învierea. Cine nu respecta aceste prescripții se făcea vinovat de schismă. Altfel spus, în Biserică nu contează foarte tare precizia temporală: „Nici să mai ţinem (cu stricteţe) zilele, timpurile şi anii, ci să urmăm cu sârguinţă totdeauna şi în orice împrejurare Biserica, punând mai presus de toate dragostea şi pacea. Chiar dacă ar greşi Biserica, totuşi n-ar fi o faptă atât de mare prăznuirea Paştilor exact la vremea când a avut loc, cât păcat şi câtă pagubă avem de pe urma împărţirii şi dezbinării acesteia”.
Pe lângă aceste explicații, o dezbatere a subiectului utilă o face Părintele Andrew Stephen Damick, fost preot paroh dintr-o jurisdicție antiohiană din SUA, de la care am preluat în traducere partea care descrie modul cum a ajuns să fie interpretat greșit canonul 7 apostolic cu privire la serbarea Paștelui:
În această perioadă a anului (de Paști), diferite articole și imagini încep să calculeze, să dea explicații de ce sărbătorirea Paștelui Ortodox este de obicei o săptămână sau mai mult după cel apusean. Cei mai mulți vor menționa ceva despre calendarul iulian și cum echinocțiul său de primăvară este diferit de cel din calendarul gregorian. Formula îndătinată pentru data Paștilor (pascalia) este aceasta: Trebuie prăznuit în prima duminică după prima lună plină de după echinocțiul de primăvară.
Dar o explicație care apare destul de des este aceasta:
Legenda urbană #1: Sărbătorirea Paștelui ortodox trebuie să vină după Pesah-ul iudaic și acesta este motivul pentru care Paștele apusean este diferit de Paștele ortodox.
Tocmai am citit un articol astăzi care emitea această pretenție. Acest lucru se repetă destul e des. Dar este doar o legendă urbană, oameni buni.
Luați seama, este o legendă urbană foarte veche, cel puțin din secolul al XII-lea, când canonistul Ioan Zonara a observat că, la vremea lui, Paștele părea să urmeze mereu după prima zi a trecerii (Pesah). Dar, după ce a fost decisă formula la Niceea, Paștele, de fapt, coincidea adesea cu Pesah. Totuși părea să nu știe acest lucru.
Decizia Sinodului de la Niceea cu privire la Paști a fost că ar trebui să fie calculat independent de orice calcule rabinice: astfel, pascalia care este consecventă principiilor niceene nu poate avea nici o dependență de calendarul iudaic. Cu toate acestea, de vreme ce din secolul XII cel puțin exista credința răspândită că Paștele creștin trebuie să urmeze mereu și să nu coincidă niciodată cu prima zi de Pesah, care era sărbătorită atunci pe 15 nissan din calendarul iudaic (adică în seara zilei a 14-a a lunii lunare). Cam în secolul XII, erorile cu privire la data echinocțiului din calendarul iulian și vârsta lunii s-au acumulat într-o asemenea măsură, că Pștele urma mereu realmente 15 nissan iudaic. Această stare de lucruri continuă și în ziua de astăzi, deși calendarul iudaic a suferit o derivă ușoară solară, deoarece erorile ale calendarului iulian se acumulează mai repede decât în calendarul iudaic.
Canonistul Ioan Zonara din secolul al XII-lea pare să fi fost primul care a declarat principiul că Paștele trebuie să urmeze după 15 nissan, așa încât principiul este numit „clauza lui Zonara” după el. La o cercetare, pare că Zonara a extras regula lui dintr-o interpretare greșită a canonului 7 apostolic, care este după cum urmează: „Dacă vreun episcop sau preot sau diacon ar sărbători sfânta zi de Paști înainte de echinocțiul de primăvară cu iudeii, să fie caterisit”. Zonara a găsit două interdicții în această singură afirmație: prima, că Paștele trebuie sărbătorit după echinocțiul de primăvară și a doua, că Paștele trebuie să nu coincidă vreodată cu sărbătoarea iudaică de Pesah. Deși a doua interdicție a lui Zonara nu are nici o bază în contextul secolului al IV-lea sau în înțelesul gramatical al propoziției, pare că al patrulea principiu niceean (implicit) să fie destul foarte aproape să fie confundat cu el. adică, regula ca creștinii să nu meargă împreună „cu iudeii” la stabilirea datei Paștelui a fost confundată cu teama ca, dacă Pesah-ul se întâmplă să coincidă cu un Paști stabilit independent, creștinii s-ar ruga greșit „cu iudeii” doar pentru că se roagă ambii în aceeași zi.
De fapt, Zonara greșea. Și nu pare, de asemenea, să-și amintească faptul că Pesah ține mai mult decât o zi. Nu e ca și cum sărbătoarea iudaică se termină după prima zi. Astfel, dacă Paștele trebuie să urmeze Pesah-ul, sigur o face în mod greșit. În 2014, de exemplu, Paștele a fost pe 20 aprilie, în timp ce Pesah-ul a fost pe 14 aprilie (seara) până pe 22 aprilie (dimineața). În 2011, Paștele a fost pe 24 aprilie, în timp ce Pesah-ul a fost pe 18-26 aprilie. Același lucru este adevărat în esență pentru 2001, 2004, 2005, 2007, 2008, 2010 și 2017. (A se vedea această listă de date pentru a verifica singuri).
Acum, ați putea spune că Paștele trebuie să urmeze doar după prima zi de Pesah. Bine, dar ce se întâmplă cu 2002, 2003, 2006, 2009, 2012, 2013, 2015, 2018, 2019, 2020 și 2021? Ei bine, aceștia sunt toți ani recenți și viitori în care Paștele apusean urmează după prima zi de Pesah și totuși Paștele ortodox încă este cu cel puțin o săptămână mai târziu. (Din nou, a se vedea această listă de date pentru a verifica singuri).
Din articolul „Paști” de pe Wikipedia
Mai profund de
atât, oricum, trebuie să punem această întrebare: De ce ar trebui ca cea mai
mare dintre sărbătorile creștine să depindă de ziua de sărbătoare a unei alte
religii? Și cum este cu multele situații în istorie când diferiți iudei au
sărbătorit Pesah-ul pe date diferite unii de alții? Care Pesah iudaic alegem?
Și ce se întâmplă dacă iudeii devin toți creștini? Ar trebui să calculăm un
praznic pentru o religie care nu mai are adepți?
Datarea
Paștelui este evident corelată cu
Pesah în sensul că formula pune Paștele aproape în aceeași vreme, dar, de la
primul Sinod de la Niceea, nu mai depinde de el. Și cu siguranță există o
legătură mare teologică și istorică între cele două sărbători. Dar nu despre
aceasta este acest articol. Acest articol este despre cum trebuie să fie
calculate datele de fapt.
Dacă aveți
nevoie de răspunsul la întrebarea „De ce este Paștele ortodox la o dată
diferită de cel catolic sau protestant?”, vă recomand cu deosebire articolul foarte bun de pe OrthodoxWiki
despre pascalie. Pe scurt, este complicat. Dacă aveți nevoie de un răspuns
rapid, iată cum pun problema:
Se presupune că este în prima duminică
după prima lună plină după echinocțiul de primăvară. Dar, cu multe secole în
urmă, am inventat cicluri matematice predictive care preconizau când ar fi
echinocțiul și luna plină. Erau foarte precise, dar, în timp, aceste previziuni
s-au abătut de la ceea ce era pe cer. Nu am actualizat niciodată tabelele
noastre. În secolul al XVI-lea, Apusul a făcut asta.
Sunt relevante
și precizările ulterioare făcute de autorul acestui articol, în urma reacțiilor
cu care a avut de-a face:
Update: Aș dori să clarific de la început că:
1. Nu pledez pentru vreo schimbare în dogma sau practica ortodoxă.
2. Încerc să descriu care este în realitate practica.
3. Nu cred că aceasta este o chestiune de dogmă, așa că ar putea fi teoretic modificată de autoritățile competente.
4. Nu am o opinie puternică dacă autoritățile competente ar trebui să schimbe asta. Aș continua bucuros să fac orice mi-ar spune episcopul să fac.
5. Orice schimbare pe care asemenea autorități competente ar putea să o aleagă, în opinia mea (care contează puțin), ar trebui să fie despre fidelitatea față de tradiția sinodală ortodoxă, fie că asemenea schimbări se întâmplă să se alinieze cu ceea ce s-ar întâmpla să facă alți creștini.
6. Chiar dacă ar fi să se întâmple să ne aliniem Paștele nostru cu acela al altor creștini, nu cred că ar fi un pas important înainte spre unitatea cu ei. Avem un subiect mai important de dezbătut – un subiect dogmatic.
Am primit unele mesaje de la unii care vor să știe de ce vreau să schimb Ortodoxia, de ce urăsc învățăturile Bisericii atât de mult etc. Iertați-mă, dar asta e absurd. Încerc să descriu care este realmente practica ortodoxă, nu să pledez pentru vreo schimbare în ea.
Oamenii se fixează asupra lucrurilor care le dau un soi de identitate. De aceea asta este în aparență o amenințare – unora li s-a spus asta toată viața. Cum contracarează cineva o legendă urbană de peste 800 de ani?
Marchez asta ca un catehism rău. Creștinii ortodocși ar trebui să-și găsească identitatea lor în Hristos și în dogmele mântuitoare proclamate despre El general în tradiția ortodoxă. Cum calculăm Paștele (care nu a fost stabilit de Apostoli) nu este unul din acele lucruri.
În orice eventualitate, vă rog să citiți cu atenție înainte de a sări la concluzii! Mulțumesc!
* * *
Ca o observație în plus la cele de până acum, condiția ca Paștele ortodox să cadă după cel evreiesc (prima zi) este absurdă pentru că oricum este stabilit după luna plină, nu în acea zi, în care serbează iudeii Pesah-ul lor. Deci, în mod normal, cade ulterior oricum ar sta lucrurile. Altfel spus, condiția să fie după lună plină conține și faptul de a nu fi odată sau înainte de serbarea iudaică.
Dacă ar fi să fie dezvoltat mai mult acest subiect, ar trebui făcută o cercetare asupra calendarului și computului pascal evreiesc, care a suferit diferite adaptări în decursul istoriei. Dacă nu ar fi fost modificat calendarul lor și s-ar fi decalat mult spre iarnă sau spre vară data de 14 nisan, oare cum ar fi trebuit țină cont Biserica de acest aspect? Dar asta nu ar face decât să fie complicată inutil problema după ce a fost simplificată la primul Sinod Ecumenic.
Ideea de bază este că Ortodoxia nu este dependentă și nici nu face ceva în cultul său din împotrivire față de alte religii, cum ar fi evreii. Își ține sărbătorile neabătut, fie că ele coincid sau nu cu ale iudeilor sau ale altor religii sau credințe.
Dreapta credință nu este doar o sumă de idei care trebuie să fie corect exprimate, ci o putere care se naște din adevărul dumnezeiesc, o stare sufletească sănătoasă și o gândire netulburată, limpede. De aceea sunt elocvente și ziditoare exemplele date de Părinții și Sfinții Bisericii, prin care se arată limpede valoarea dogmelor ortodoxe. Încercăm să găsim diferite întâmplări elocvente din viețile Sfinților prin care să fie scoasă în evidență importanța dreptei credințe. Toate episoadele pot fi urmărite în categoria Buna credință.
Înainte de a
prezenta câteva fragmente din mărturisirea Sf. Maxim, pentru o corectă
înțelegere a lor, este folositoare o trecere în revistă a vieții lui, făcută de
Păr. D. Stăniloae în introducerea de la vol. PSB 81:
„A plecat din Cyzic, din fața năvălirii perșilor, care au ajuns în 626 până la Constantinopol. După o scurtă trecere prin Cipru și Creta, apoi prin mănăstirea Eucrates de lângă Alexandria – unde era egumen Sofronie, viitorul Patriarh al Ierusalimului –, s-a așezat în jurul anului 632 în Cartagina, unde rămâne permanent până în 646, când pleacă la Roma cu fostul Patriarh monotelit Pyrrhus, pe care-l câștigase, la 645, într-o dispută, pentru ortodoxie. La Roma, Pyrrhus este scos de sub anatemă, dar, după scurtă vreme, el revine la monotelism și la scaunul de Patriarh monotelit din Constantinopol. Probabil înainte de a pleca Maxim cu Pyrrhus la Roma, s-au ținut în Africa, în 646, mai multe sinoade care au adoptat atitudinea lui Maxim contra monoteliților. La Roma, Maxim se pare că rămâne de aici înainte permanent, câștigând-o deplin pentru învățătura sa. La 649 se ține acolo, sub papa Martin I, Sinodul de la Lateran, care condamnă monotelismul și decretul Typos al Patriarhului Pavel din Constantinopol. «La pregătirea și desfășurarea acestui Sinod, Maxim și călugării greci din jurul lui au avut un rol important». Împăratul Constantin al II-lea trimite imediat la Roma slujitori să aresteze pe papa Martin I și pe Maxim. Dar ei nu pot aduce pe papă și pe Maxim la Constantinopol decât în 653. Martin I e condamnat imediat și trimis într-un exil, unde moare în septembrie 655. Maxim e condamnat de autorități în 655 mai mult pentru motive politice decât pentru erezie. E trimis și el într-un exil în Byzia din Tracia.
Două încercări de
a-l face pe Maxim să admită monotelismul nereușind, Maxim e trimis în 657
într-un nou exil la Perberis în Tracia, unde rămâne șase ani. În 662 e adus din
nou la Constantinopol împreună cu apocrisiarul roman Anastasie și cu ucenicul
său Anastasie, ce-l însoțea începând din 618. Aici sunt anatematizați de un
Sinod de episcopi deveniți, din porunca împăratului, monoteliți. Refuzând din
nou să accepte monotelismul, li se smulge limba din rădăcină și li se taie mâna
dreaptă și sunt trimiși în Lazia, pe partea de sud-est a Mării Negre, unde
Maxim, zdrobit de chinuri, moare la 13 august 662.”
Mai trebuie precizat că Sinodul Lateran (Roma) a fost considerat de organizatorii săi drept unul Ecumenic, chiar dacă nu a fost convocat de împărat, ci de autoritățile bisericești. La el au participat episcopi apuseni, dar și unul ierusalimitean. Restul Patriarhilor (Constantinopol, Alexandria și Antiohia) erau sub erezia monotelită și au fost dați anatemei.
Din Actele procesului Sf. Maxim (Audierea de la palat, din Sfântul Maxim Mărturisitorul și tovarășii săi întru martiriu, traducere și prezentare de diac. Ioan I. Ică jr., ed. Deisis, Sibiu, 2004):
«Dar nici un
împărat nu a reuşit să-i convingă pe de Dumnezeu purtătorii noştri Părinţi să
se împace prin expresii intermediare (de compromis) cu ereticii de pe vremea
lor , ci ei s-au folosit de
expresii clare, proprii şi corespunzătoare dogmei aflate în cercetare, spunând
deschis că preoţilor (episcopilor) le revine cercetarea şi definirea dogmelor
mântuitoare ale Bisericii universale“. Şi atunci tu ai zis: „Ce deci? Nu este
orice împărat creştin şi preot?“ Iar eu am zis: „Nu este, fiindcă nu stă în
preajma jertfelnicului, iar după sfinţirea Pâinii nu el o înalţă zicând:
«Sfintele Sfinţilor!», nici nu botează, nici nu săvârşeşte mirungerea, nici nu
hirotoneşte ori face episcopi, preoţi sau diaconi; nici nu sfinţeşte biserici,
nici nu poartă simbolurile preoţiei: omoforul şi Evanghelia, cum le poartă pe
cele ale împărăţiei: coroana şi purpura“. […]
– Zicând el
acestea, Mina a strigat:
– Spunând tu
aceste lucruri, ai făcut schismă în Biserică.
Atunci el i-a
spus:
– Dacă cel ce grăieşte
cuvintele Sfintelor Scripturi şi ale Sfinţilor Părinţi face «schismă» în
Biserică, atunci ce se va arăta făcând Bisericii cel ce se arată suprimând
dogmele sfinţilor, dat fiind că fără de ele nu este cu putinţă însuşi faptul de
a exista o Biserică? […]
– Nu eşti în
comuniune cu scaunul Constantinopolului?
– Nu sunt în
comuniune cu el, a zis el.
– Din ce motiv nu ești în comuniune?, au zis.
A răspuns:
– Pentru că au exclus cele patru Sinoade prin cele nouă capitole făcute în Alexandria și prin Ekthesisul făcut de Serghie în această cetate și prin Typosul edictat imediat după acesta în a șasea indicție și pentru că au osândit prin Ekthesis cele ce le-au dogmatizat prin cele nouă capitole și pe cele dogmatizate prin Ekthesis le-au anulat prin Typos și s-au anulat/distrus pe ei înșiși de atâtea ori. Așadar cei osândiți de ei înșiși și de romani și caterisiți de Sinodul ținut în a opta indicție, ce fel de slujbă (μυσταγωγίαν) vor săvârși sau ce fel de Duh se va pogorî asupra celor săvârşite de unii ca aceştia?[1] […]
Atunci i-au spus:
– Aşadar, tu
singur te vei mântui şi toţi ceilalţi vor pieri?
Iar el le-a zis:
– Cei trei
tineri, care nu s-au închinat idolului la care s-au închinat toţi oamenii, n-au
osândit pe nimeni (Dn III, 18), fiindcă nu se uitau la cele ale altora, ci cum
să nu cadă ei înşişi din adevărata cinstire a lui Dumnezeu. Tot aşa şi Daniel,
aruncat în groapa cu lei (Dn VI, 16), n-a osândit pe nimeni din cei care nu se
rugau lui Dumnezeu potrivit decretului lui Darius, ci s-a uitat la el însuşi şi
cele ale lui preferând mai degrabă să moară decât să supere pe Dumnezeu şi să
fie biciuit de conştiinţa proprie pentru călcarea legilor firii. Să nu-mi dea
Dumnezeu nici mie să osândesc pe cineva sau să spun că numai eu mă voi mântui!
Prefer însă mai degrabă să mor decât să am conştiinţa tulburată că am alunecat
în vreun fel oarecare în ce priveşte credinţa.
7. Atunci i-au
spus:
– Şi ce vei face
dacă romanii se vor uni cu bizantinii? Căci iată că ieri au sosit apocrisiarii
(emisarii) Romei şi mâine se vor împărtăşi cu patriarhul; şi va fi evident
pentru toţi că tu i-ai întors de la credinţă pe romani; căci negreşit când ai fost
luat pe sus tu de acolo, ei s-au unit cu cei de aici.
El însă le-a zis:
– Chiar dacă cei
care au venit se vor împărtăşi, nu vor aduce nici un prejudiciu scaunului
Romei, pentru că n-au adus nici o scrisoare pentru patriarh; şi nu sunt deloc
convins că romanii se vor uni cu cei de aici dacă ei nu vor mărturisi că Domnul
şi Dumnezeul nostru vrea şi lucrează mântuirea noastră după fiecare din firile
din care, în care şi care este El.
Şi ei i-au spus:
– Dar dacă
romanii se împacă cu cei de aici, ce faci?
Şi el le-a zis:
– Duhul Sfânt îi anatemizează prin Apostolul Pavel chiar şi pe îngerii care ar inova ceva pe lângă ceea ce s-a propovăduit (Gal I, 18).
[1] Acest pasaj a fost redat după traducerea mai atentă a textului grecesc, în urma unor discuții purtate aici. Cu precizarea că trebuie urmărită fidelitatea față de textul original, nu propria interpretare.
