Circulă pe internet o scrisoare de circulație internă a Patriarhului către ceilalți ierarhi sinodali români, cărora le adresează o întrebare cu două variante: slujbe cu credincioși fără Împărtășanie sau amânarea deschiderii bisericilor. Se subînțelege că aceste condiționări vin din partea statului. Este un subiect delicat, care amintește de regele înțelept Solomon, care avea de făcut o judecată grea: două mame, care aveau copii mici, dintre care unul a murit, pretindeau că cel în viață este al lor. Regele, în înțelepciunea sa, a decis să taie copilul în două pentru a-l împărți lor. Reacția mamei adevărate a fost să-l cedeze celeilalte numai să rămână viu, pe când cea mincinoasă a acceptat această hotărâre, vădindu-se a nu fi mama reală. Cam în aceeași situație este și BOR astăzi, când trebuie să hotărască între a-și tăia cultul și credincioșii sau a păstra totul intact.
De fapt, ar trebui să ieșim din situația ridicolă în care suntem împinși. Pentru asta este nevoie de o minimă tărie de caracter și verticalitate.
Foarte bine a făcut Patriarhia că a lămurit într-un articol mai extins cadrul juridic al funcționării Bisericii în limitele respectării libertății religioase în contextul unor situații de urgență, cum este starea de urgență sau de alertă. Practic, statul nu poate interfera în probleme de ritual, ci doar să dea unele instrucțiuni generale, iar Biserica, în autonomia sa, dispune cum anume să fie aplicate în practică. Așadar provocarea a trecut cu totul pe teren ecleziastic.
Contextul pandemic actual (în special religios)
Contextul larg este următorul: avem o boală molipsitoare (coronavirus), care nu e chiar mortală într-un mod vizibil la scară largă pentru că foarte mulți sunt asimptomatici. Reacția autorităților este nu doar disproporționată, ci intruzivă, totalitară la nivelul țării, dar și în întreaga lume. Se impun măsuri care pot produce pagube mult mai mari economice, culturale și chiar medicale. În ce privește viața religioasă, s-au impus măsuri restrictive serioase, asumate chiar de Biserică pe motiv de boală. De data aceasta sunt lipsiți credincioșii de o sursă a vieții veșnice, nu doar de nevoi materiale. Cât se justifică acest lucru și cât de credincioși suntem noi, credincioșii?
În primul rând, foarte mulți contestă măsurile la nivel material. Nu e rezonabil să fie închisă toată populația, ci protejați cei vulnerabili prin politici și abordări serioase (care lipsesc). Asta o spun medici reputați, pe când oficialii vin cu perspective fanteziste, simulări pe calculator care nu au avut legătură cu realitatea.
În al doilea rând, la nivel religios, al credinței ortodoxe, suntem puși serios la încercare: în Cine și în ce credem? De ce mergem la biserică și de ce ne împărtășim? Doar ca ritual, doar ca emoție și ca să ne meargă bine? Sau cumva ca să dobândim ceva vital, fără de care viața pământească nu are sens, pentru care putem și chiar ni se cere să renunțăm la lume? Dacă cineva nu crede în viața pe care o primește prin Sfânta Împărtășanie, prin rugăciuni și cultul Bisericii, ci mai mult în sănătate, are rost să lupte pentru redeschiderea slujbelor? Din păcate, cred că în această situație de îndoială cruntă se află mulți dintre clerici, nu doar dintre credincioși. De aceea vin cu discursuri șocante pentru o conștiință ortodoxă.
Dau un exemplu:
Sfânta Împărtășanie: între har și molipsire
Pe lângă faptul că Biserica ar trebui să funcționeze în ciuda pericolelor, chiar și Taina Împărtășaniei oferă suficiente garanții. Practica Bisericii de până acum demonstrează că nu au existat contaminări prin intermediul împărtășirii. Avem și situațiile recente de la Cluj și a Arhiepiscopului Pimen. Nu s-au contaminat cei ce s-au împărtășit din același Potir cu cei infectați. Pur și simplu. De ce? Pentru că acolo este Trupul lui Hristos, este o taină a vieții, nu un simbol, nu un ritual teatral.
Teologic, știm că Hristos este prezent prin har în Sfintele Taine. Nu e vorba că mâncăm carnea Lui, care s-ar consuma, ci că primim Trupul Lui întreg fiecare. De aceea se și numește în grecește σωμα (corp), nu σάρξ (cu sensul de carne). Cum? Prin har, prin puterea lui Dumnezeu. Iar acest lucru nu putem să-L negăm. Prin Împărtășanie participăm la puterea Învierii lui Hristos, la viața veșnică, nu pur și simplu la trupul Lui. De aceea se și scrie cu majusculă Trupul când e vorba de Împărtășanie, pentru că e Însuși Hristos, nu doar ceva din El.
Trebuie luat în considerare și faptul că Sfânta Liturghie urmărește apropierea, alipirea credincioșilor de Dumnezeu. Rugăciunile și ritualul ne pun în legătură cu Hristos și, în final, ne aduc la primirea Tainelor. Nu se poate apropia cineva nepregătit. Chiar credința copiilor este cel mai bun teren pentru lucrarea Domnului, dar și maturitatea celor ce au trecut prin pocăința necesară. Există și minuni, cum este cazul (nu am la îndemână cartea) unui anume Toma, un ucigaș fioros din Rusia secolului trecut, care s-a căit de toate faptele sale și a ajutat pe cei bolnavi în perioadă de epidemie cumplită. El nu s-a îmbolnăvit, deși era gata să primească orice suferință și moarte ca răsplată pentru fărădelegile lui. Nu toți suntem ca el, dar rămâne un model și o perspectivă asupra vieții.
În această lumină, este rezonabil să credem că, deoarece prin Taine primim har, nu hrană materială, deși sunt adevărată mâncare, puterea lui Dumnezeu înconjoară întregul ritual de împărtășire, adică inclusiv lingurița și procovățul utilizate. Deci nu este normală folosirea unor materiale de unică folosință, igienizate, care ar atenta tocmai la Taină și la credința noastră. Vinul și anafora de după aceea mie personal mi se pare firesc să fie administrate în pahare de unică folosință și cu alte mijloace de protecție sanitară.
Desigur că nu putem ști în ce măsură lucrează Dumnezeu, cât ne păzește și cât trebuie să ne păzim noi. Totuși acestea sunt premizele de la care se poate porni. În caz că se observă îmbolnăviri, se pot ajusta regulile (dar nu în urma unor eventuale isterii și cazuri instrumentate). Este firesc să fie protejați oamenii; sănătatea nu este de disprețuit doar pentru că ține de trupul acesta trecător. Însă deocamdată nu există motive suficiente.
„În secolul al III-lea a existat o pandemie care a cuprins Italia, Africa și imperiul roman de vest. Unii cercetători cred că a fost virusul Ebola. La vârful plăgii, mureau mai mult de 5000 de oameni în fiecare zi în Roma. Unele orașe și-au pierdut populația cu mai mult de 60 la sută.
În timpul pandemiei, oamenii au intrat în panică. Mulți oameni și-au abandonat bolnavii în crăpături sau șanțuri și i-au lăsat pe morți neîngropați. Oamenii au fugit din zonele unde era boală și au abandonat persoanele în vârstă, bolnavii și persoanele cu dizabilități.
Dar a existat o clasă de oameni care a refuzat să intre în panică. Ultimul împărat necreștin a fost un bărbat pe nume Iulian. El a scris: „creșterea creștină recentă a fost cauzată de caracterul lor moral, chiar dacă, poate, este prefăcut și de bunăvoința lor față de străini și grija pentru mormintele morților”.
Într-o scrisoare către un preot idolatru (păgân), el a scris: „Galileenii nepioși (creștinii) îi sprijină nu doar pe săracii lor, ci și pe ai noștri, toată lumea poate vedea că poporul nostru nu are ajutor de la noi”.
Creștinii în timp de pandemie, în loc să părăsească orașul, au rămas acolo cu un mare risc pentru ei înșiși. Au îngrijit săracii, bolnavii și bătrânii.
Unii istorici au spus că putem urmări ascensiunea creștinismului la cele trei mari pandemii din secolele II, III și VI. Istoricii au spus că creștinismul a crescut pentru că oamenii au privit la incredibila mărturisire a creștinilor în perioadele de criză. În loc să se panicheze, au demonstrat credință și compasiune imensă.”
Astăzi creștinii autentici se
confruntă cu aceeași provocare, dar mai presantă, care vine și din partea
conducătorilor bisericești: aleg compasiunea sau salvarea lor? În plus, există
și presiunea socială. Dacă în vechime creștinii erau apreciați pentru curajul
și jertfa lor, astăzi sunt blamați ca fiind inconștienți și pericol social.
Deja nu mai e vorba de dragoste față de oameni, ci conștiință și credință.
Exemple contemporane
Poate am fi tentați să credem că nu mai există azi acea unitate și manifestare umană. Dar ne înșelăm. Spre exemplu, în Rusia există multe infestări. Chiar și în jurul marilor mănăstiri. Lavra Sf. Seghie se confruntă cu un val de îmbolnăviri. Au murit până acum trei părinți: Protosinghelul Tihon pe 6 mai, Ierodiaconul Calist pe 8 mai și Arhimandritul Elian pe 11 mai. Toți au fost înmormântați cum se cuvine, fără distanțări fricoase.
Protos. Tihon la Înviere
Acum s-au impus restricții severe de către autorități. Însă Părinții au spovedit și au primit oamenii la slujbe și sunt gata să facă acest lucru mai departe. Starețul și Rectorul Universității și-au revenit din boală. Este o realitate tragică, însă înfruntată cu credință și realism. Cei mai mulți monahi nu au suferit, au trecut cu bine peste îmbolnăvire. Dar cei în vârstă și cu sănătatea șubredă au nevoie de îngrijiri deosebite și sunt în pericol real. Totuși viața trebuie să meargă înainte cu toate precauțiile necesare, însă nu învinsă și împotmolită de boală. Cu atât mai mult viața cea adevărată.
Avem parte de îndemnuri pacifiste sub pretextul că „faptul că duhul tulburării şi al dezbinării şi al tragerii la răspundere nu este duhul Bisericii. Orice poziționare cum că eu înțeleg mai bine decât ceilalți mă expune. Orice duh polemic şi de judecare a aproapelui lasă urme şi răni”. Dar oare abaterea de la credință nu lasă urme și răni? Oare Părinții din vechime doar s-au rugat și au manifestat indiferență față de deciziile greșite luate de cei din Biserică la nivel moral și dogmatic? Această tendință de a ni se induce un spirit fals de Pateric cred că este adevărata problemă teologică.
Sunt ferm împotriva datului cu părerea din zel greșit, dintr-o dispoziție de a critica cu dispreț chiar și pe ierarhi, fără argumente serioase, fără respectul cuvenit. De altfel, prefer să evit tot felul de acuzații mai mărunte, deși poate nu neimportante. Totuși nu putem ascunde abaterile grave ale episcopilor, ale oficialilor Bisericii. Chiar și în probleme atât de sensibile și clare, cum este Împărtășania.
Când am acuzat greșelile dogmatice din Creta, ni s-a răspuns că nu s-a schimbat nimic în cult și în dogme. Se pare că nu e bine să provocăm pe Dumnezeu, încât să se ajungă să fie dată în spectacol toată necredința arhiereilor care încearcă din răsputeri să mascheze putregaiul dinăuntru. Iată că se modifică și cultul și Biserica validează, apostazia merge înainte. Nu presăm pe nimeni de la spate să se trezească, ci doar îndemnăm, atragem spre un bine care nu poate fi făcut cu forța.
Tocmai pentru a nu ne cantona doar în discuții și dispute pe hârtie, cred că e nevoie să ieșim, să ne expunem, să ne apărăm credința. Poate în stradă, dar mai sigur în biserici, în rugăciuni și acțiuni curajoase. Poate se va cristaliza ceva în acest sens.
Clarificare: Miza reală este aceea că statul nu mai acționează legal, prin pârghiile firești, ci la șantaj. Practic, acum a ieșit la iveală că guvernanții nu pot impune Bisericii nimic datorită libertății religioase. Însă se folosesc de slăbiciunea ei pentru a o compromite mai departe, dând ea singură hotărâri cu abateri de la principiile ei. În felul acesta trebuie validat discursul oficial al pericolului virusului, care prevalează chiar și în fața credinței. Biserica ar fi avut toată independența să-și facă slujbele după ritualul îndătinat, doar asumându-și responsabilitatea în caz de contaminări. Dar a ales un compromis, cel mai mic, adică Liturghii fără împărtășire, ceea ce este un non-sens. Chiar dacă nu s-ar împărtăși nimeni, dar ar fi fost din cauza nevredniciei sau lipsei de pregătire și ar fi fost o conștientizare a măsurii la care trebuie să se ridice fiecare. Așa, totul devine teatru. În ce privește compromisul acesta mai mic, fără încălcări evidente ale rânduielii liturgice, este asemănător cu cel propus unor mucenici de a mânca nu carne jertfită idolilor, ci o carne simplă, dar care era prezentată ca fiind jertfită. Ar fi mimat închinarea la idoli, dar ar fi rămas „fără pată”. Ori ei nu au acceptat acest truc prin care să-și piardă sufletul. La fel a fost cu creștinii care își cumpărau libeluri (documente că au jertfit) fără să se fi închinat în realitate zeilor. Aceștia erau canonisiți ca apostați în Biserica din vechime, adică să nu se mai împărtășească o perioadă de vreme. Ceea ce înseamnă că cei care acceptă astăzi aceste măsuri sunt despărțiți în duh de Hristos, sunt apostați și pot să-și revină doar prin pocăință și depărtare de la Sfintele Taine o perioadă sau printr-o mărturisire care să compenseze trădarea. Deci cine o vrea să-și păstreze cugetul curat în fața lui Dumnezeu va trebui să se ferească să se facă părtaș la această hulă și să participe doar la slujbe unde este garantată împărtășirea.
Conform unui comunicat de ieri al INSP (Institutul Național de Sănătate Publică), au fost făcute publice recomandările pentru perioada ce va urma relaxării din 15 mai. Sunt luate în vizor și slujbele bisericești spre a fi permis accesul credincioșilor, acestea fiind oficiate afară. Este o veste bună dacă avem în vedere faptul că, până acum, ni se spunea că nu vor fi deschise lăcașurile de cult, dar reglementările ridică probleme serioase, fiind o intruziune în ritualul ortodox. Dar nu trebuie să ne bucurăm prea mult pentru că există și alte propuneri de relaxare, care nu aduc nici o schimbare, fiind permis doar accesul clericilor. Însă merită o dezbatere fructuoasă pe această temă.
Deși un aspect important este baza legală, voi trece peste el în acest articol. Eu personal nu înțeleg în ce măsură este vorba de recomandări sau reglementări obligatorii și în ce cadru legal vor fi încadrate, care va fi situația după 15 mai. Având în vedere ultima decizie a CCR, situația țării pare a fi una ilegală, bazată pe interese și factori de putere, nu pe norme clare, pe legi. Există o instabilitate puternică în urma acestei pandemii și pentru că este prost gestionată.
Pentru a fi mai clar, conform teologiei ortodoxe, Biserica nu este din lumea aceasta, ci urmărește niște legi prin care să fie atinsă de credincioși viața viitoare. Asta nu înseamnă că este împotriva vieții pământești, ci că are idealuri mai înalte. În acest context, nevoia credincioșilor de a se ruga și a participa la slujbe trebuie judecată în plină pandemie de cler, nu de stat sau de alte autorități extra-bisericești. Ori lucrul acesta nu s-a întâmplat până acum, ba, mai mult, Patriarhia a recunoscut dreptul de intervenție al statului în oprirea accesului credincioșilor la cult chiar și în ziua de Paști. Deci măcar în ceasul acesta se impune să ne apărăm drepturile și statutul autentic de creștini, cu atât mai mult cu cât ne este recunoscut de cadrul legal existent, care prevede libertatea religioasă, ce nu trebuie anulată nici în starea de urgență.
În acest context, Biserica ar trebui să umple acest gol pentru credincioși în mod independent, să emită reglementări clare. Este remarcabilă în sensul bun reacția purtătorului de cuvânt al Patriarhiei, Vasile Bănescu, prin prudența manifestată în privința Împărtășaniei, dar mai puțin de apreciat pentru referințele la celelalte culte în această privință, fiind cunoscute diferențele semnificative pe acest subiect dintre ortodoxie și restul confesiunilor. Acesta a afirmat, printre altele, că: „problema Sfintei Împărtășanii și a împărtășirii credincioșilor este una care aparține însă exclusiv Bisericii” și că „Biserica Ortodoxă Română se va consulta cu celelalte Biserici Ortodoxe surori pentru a găsi împreună, în comuniune și în spiritul fidelității față de tradiția liturgică, cea mai bună cale referitoare la accesul credincioșilor, în contextul pandemiei, la miezul vieții creștine: Sfânta Împărtășanie”. Desigur că măsurile acestea vizează toate cultele și este firească o consultare între ele, totuși nu pe tema Împărtășaniei pentru că există diferențe chiar și de administrare, fără a mai spune despre cele de doctrină. În sfârșit, după ce Patriarhia Română s-a compromis prin declarațiile inițiale pe tema molipsirii prin Împărtășanie și a fost contrazisă de majoritatea celorlalte Biserici Locale, nu se mai avântă să ia hotărâri hazardate. E de văzut care va fi soluționarea panortodoxă, care sper să nu fie în același spirit al fricii de contaminare.
Din păcate, purtătorul de cuvânt nu a făcut nici o mențiune la restul regulilor impuse, care afectează cultul ortodox, reprezintă o intruziune a statului în probleme bisericești. În plus, există și o discriminare inacceptabilă față de măsurile recomandate frizeriilor. În comunicatul INSP este precizată o suprafață de 4mp pentru fiecare client în spații închise, pe când în biserici este cerută una de 8 mp. Oare această distanțare fizică ține de virus sau de activitatea reglementată? Ar trebui să fie cel puțin la fel. În plus, nu este precizată distanța dintre persoane în cadrul slujbelor oficiate în aer liber, dar se subînțelege că va fi tot de 8mp, ceea ce este o anomalie și mai mare. Mediul exterior presupune o contagiere mai redusă, deci un spațiu mai mic, nu mai mare. 8mp înseamnă în jur de 1,5 m distanță între oameni, pe când 4mp presupun doar 1 m. Este necesară o precizie mai mare în exprimare, dar, în primul rând, o nediscriminare și intruziune în cultul Bisericii.
Este de remarcat că Arhiepiscopia Ortodoxă a Germaniei, Austriei și Luxemburgului deja a emis unele îndrumări privitoare la săvârșirea sfintelor slujbe în locașurile de cult în perioada de relaxare a măsurilor restrictive pentru teritoriul său. Stârnesc un interes deosebit cele referitoare la împărtășire. În primul rând clericii nu se vor „împărtăși cu Sf. Sânge direct din Sf. Potir, ci luând-L, o singură dată, cu lingurița”, iar diaconii vor primi Tainele de la preotul care va purta mască. Pentru împărtășirea credincioșilor vor fi folosite măști și mănuși (la care se poate renunța prin dezinfectarea mâinilor) de către preot și lingurițe și procovețe curate pentru fiecare credincios.
Consider că este normal să fie păstrate măsuri de prevenție, dar fără să exagerăm. Având în vedere că în Rusia există multe infectări, mai ales în mănăstiri și pe lângă biserici, ba chiar unul din egumenii Lavrei Sf. Serghie din Moscova, Tihon, medicul șef al Mănăstirii, a murit de complicații cauzate de virusul corona, este de la sine înțeles că sunt necesare măsuri de protecție. Majoritatea monahilor din Lavră s-au recuperat, ceea ce înseamnă că virusul nu este atât de mortal, dar nici nu este de acceptat să se îmbolnăvească cineva.
Având în vedere că Arhiepiscopul Pimen nu a transmis nimănui virusul, deși s-a împărtășit din același Potir cu mulți clerici, putem afirma cu încredere că Împărtășania este o Taină și e diferită de o băutură obișnuită. Nu este de competența medicilor să dea acum un verdict general în această privință, iar Patriarhia ar trebui să permită împărtășirea fără restricții pentru cei ce au credința necesară și s-au pregătit pentru primirea Sfintelor Taine.
Sunt discutabile și recomandările cu privire la atingerea icoanelor și primirea binecuvântării. La nivel de sugestii medicale sunt acceptabile, însă, așa cum am mai scris pe această temă la finalul unui articol mai vechi, credința în Dumnezeu ar trebui să biruiască orice pericol trupesc și amenințare la adresa sănătății în limite rezonabile.
Toată această situație paradoxală este generată de virusul care nu produce simptome foarte grave și totuși măsurile luate de prevenție sunt exagerate și fără acoperire. Însă aceasta este o subiect mai amplu, pe marginea căruia s-a scris în mare măsură și asupra căruia trebuie revenit pentru că este de o importanță capitală. Ușor-ușor, lumea poate căpăta o configurație cu totul diferită, dusă de valuri de emoții, isterii și chiar ură viscerală. Iar Biserica poate aluneca pe panta unui creștinism social dezastruos în ce privește menirea ei, care este una spirituală, nu materială.
În pericopa evanghelică ce se citește în Duminica Tomei, prima de după Paști, se relatează faptul că Hristos cel înviat a dăruit ucenicilor Săi prin suflare asupra lor puterea de a lega și dezlega păcatele. Este vorba despre Taina Spovedaniei. Pentru că este un har, acesta trebuie înțeles cum se cuvine, în chip ortodox, nu catolic-legist, judecătoresc. O bună prezentare a acestui aspect se găsește în Epistolele despre spovedanie ale Sf. Simeon Noul Teolog. În ele este descrisă lucrarea pe care sunt însărcinați duhovnicii să o facă în sufletele celor ce se mărturisesc. Epistola a 2-a, pe care o redăm aici, prezintă ce este dator să facă cel care se pocăiește, cum trebuie să-și ducă epitimia primită eventual la spovedanie pentru păcatele sale pentru a ajunge la dezlegarea lor, care constă în dobândirea părerii de rău pentru ele cu zdrobire de inimă, adică tocmai contrariul împietririi produse de fărădelegi.
Un aspect important: Această scrisoare punctează un lucru esențial în viața duhovnicească, anume că dezlegarea de păcate nu se produce în momentul rugăciunii formale pe care o rostește duhovnicul la finalul spovedaniei, ci abia când dobândim cugetul smerit, simțământul lăuntric de pocăință, zdrobire și străpungere. Spovedania, legarea și dezlegarea păcatelor tocmai aceasta urmăresc, sunt mijloace prin care este lucrată curățirea duhului, a cugetului.
Pocăința fiului risipitor
Despre pocăinţă şi care sunt cele ce trebuie să le facă cel ce mai întâi a căzut în păcat şi s-a obişnuit cu el, iar mai apoi s-a mărturisit şi pune început pocăinţei
Suntem învăţaţi de
dumnezeieşti le Scripturi, frate al meu duhovnicesc, că nu trebuie nici să
deznădăjduim vreodată din pricina mulţimii păcatelor noastre, nici să ne
încredem cu îndrăznire în păzirea epitimiilor (canonisirii, n.n.) pe care ni
le-a dat duhovnicul nostru din pricina păcatelor noastre, aşa încât nici cel ce
s-a oprit sau a încetat păcatul nu trebuie să se încreadă cu îndrăznire, nici
cel ce a căzut nu trebuie să deznădăjduiască; ci şi cel ce a păcătuit mult să
se încreadă cu îndrăznire în pocăinţă, şi cel ce a greşit cu măsură să nu
socotească că primeşte iertarea greşelilor lui numai de la faptele bune, ci să
arate şi pocăinţă; dar nu pocăinţa arătată numai prin cuvinte, post, băut de
apă, culcare pe pământ şi celelalte chinuri ale trupului, ci pe cea care se
face prin întreaga zdrobire şi străpungere a sufletului şi inimii lui, pe care
a arătat-o şi Prorocul David, deşi se găsea cu totul în lume şi în grijile
lumii. Fiindcă, socotindu-se în el însuşi că L-a mâniat pe Stăpânul Cel Bun şi
Milostiv prin aceea că s-a făcut călcător al poruncilor Lui şi s-a arătat
nerecunoscător şi a uitat darurile atât de multe şi de nenumărate şi
binefacerile Lui, acela se găsea întotdeauna în toată viaţa lui plângând şi
mâhnindu-se [Ps 34, 14; 37, 7; 41,
10; 42, 2], cum spune el însuşi, şi era nenorocit nu din pricina altuia, ci a
lui însuşi; căci se zdrobea pe sine însuşi şi se smerea mult şi se îngropa în
suspinul inimii lui şi celelalte asemenea, pe care ne învaţă în fiecare zi
psalmii lui. Şi aceste înjosiri David şi le făcea lui însuşi când se pocăia,
deşi era împărat şi avea grijă de atâta popor, de femei şi copii, de casă şi de
împărăţie. Dar ce a făcut Manase şi ceilalţi care s-au pocăit după acestea, pe
care îi ştii şi tu? Adică Petru, căpetenia Apostolilor, vameşul, tâlharul şi
desfrânata. Şi ce să mai spun multe? Ce a arătat fiul destrăbălat [risipitor]
care a cheltuit moştenirea sa părintească cu desfrânatele şi cu vameşii? Din ce
fapte au primit toţi aceştia iertarea păcatelor lor? Oare de la postirile lor?
Oare de la privegherile lor? Oare de la culcările pe jos? Oare de la
milosteniile pe care le-au făcut săracilor? Oare de la vreo altă osteneală trupească
făcută cu trupul? Nu! Să nu fie! Ci au primit iertarea numai de la pocăinţa, zdrobirea
şi străpungerea [inimii] lor şi de la lacrimile pe care le-au vărsat din
adâncul sufletului lor şi de la osândirea conştiinţei lor; fiindcă venind la
simţirea păcatelor lor, fiecare din ei s-a învinuit şi s-a osândit pe sine
însuşi şi a plâns din suflet, de aceea a primit iertarea păcatelor lui. Acest
lucru se face şi acum cu toţi aceia care aleargă la Hristos cu lacrimi fierbinţi
şi pocăinţă adevărată. Şi Domnul Cel Preabun şi Iubitor de oameni nu închide şi
nu va închide nimănui îndurările iubitoare de oameni ale bunătăţii Lui; fiindcă
iertarea păcatelor fiecăruia nu se face din faptele lui, ca să nu se laude cineva
[Ef. 2, 9], ci din iubirea lui
Dumnezeu şi din har.
Trebuie să spunem
însă că, pentru ca să luăm iertarea păcatelor noastre, nu trebuie numai să ne
pocăim din tot sufletul nostru, ci şi să nu mai cădem altă dată în aceleaşi
păcate, nici să ne întoarcem iarăşi precum câinele la vărsătura lui [2 Ptr. 2, 22]. Dar a ne păzi noi să nu
cădem în aceleaşi păcate e lucru foarte anevoios pentru noi dacă nu punem
strajă şi pază mare asupra noastră înşine în tot felul şi cu toată grija şi,
dacă nu avem ajutoare şi arme duhovniceşti ca să ne împotrivim vrăjmaşilor noştri
gândiţi cu mintea [inteligibili] demoni. Căci, pentru că am fost prinşi mai
înainte de vrăjmaşul prin păcate şi ne-am făcut robi plăcerilor şi ne-am făcut
supuşi şi sclavi diavolului, trebuia să fim târâţi şi de asemenea pofte şi
plăceri şi să fim traşi cu silă mare, ca nişte sclavi fără cinste, în chip
vrednic de milă şi ticălos pentru ca să slujim şi să fim robi vrăjmaşului
nostru diavol şi să fugim departe de robia pe care o datorăm Stăpânului nostru
Hristos, iar aşa să ne facem călcători ai poruncilor Lui şi ai făgăduinţelor pe
care I le-am făcut. De aceea, ca să nu ni se întâmple şi să nu păţim un asemenea
rău, trebuie să luăm din Sfânta Scriptură ajutor şi armă potrivnică pentru
fiecare vrăjmaş care vine asupra noastră, precum ne spune dumnezeiescul David:
„Drept aceea spre toate poruncile Tale m-am îndreptat, toată calea nedreaptă am
urât” [Ps. 118, 128]; şi
împotriva poftei gândurilor de ruşine să punem amintirea morţii, a
înfricoşătoarei Judecăţi şi a chinurilor de nesuportat ale iadului; împotriva
trândăviei să punem râvna şi purtarea de grijă; împotriva lăcomiei pântecului postul;
împotriva iubirii de plăcere înfrânarea, împotriva băuturii multe băutura
puţină; împotriva aprinderii trupului să punem amintirea focului veşnic şi
atenţia continuă şi din tot sufletul la Dumnezeu unită cu privegherea şi setea.
Căci, dacă vom face în acest fel cu fiecare patimă care ne războieşte ca să nu
le spun pe toate şi să lungesc cuvântul – şi vom dobândi virtutea opusă acelei
patimi, cu siguranţă vom fi păziţi nevătămaţi şi nerăniţi de vrăjmaşul, pentru
că suntem păziţi de aceste virtuţi ca de nişte soldaţi puternici. Căci dacă iertarea
obişnuinţei rele şi abţinerea de la faptele nelalocul lor s-ar putea realiza
fără sudori şi osteneli, atunci numai abţinerea ar fi de-ajuns celor ce se
pocăiesc pentru mântuirea lor.
Pe lângă cele pe care
ţi le-am scris până acum, îţi scriu, iată, spre aducere-aminte şi cele ce
trebuie să le faci şi să le păzeşti pe lângă acestea, şi care sunt următoarele:
Când se săvârşeşte dumnezeiasca Liturghie şi preotul sau diaconul spune: „Cei
chemaţi ieşiţi!”, trebuie să ieşi afară din biserică şi să stai în pridvor
şi să nu vorbeşti cu nimeni în vremea aceea, ci să-ţi aduci aminte de păcatele
tale şi să plângi. Apoi după ce se încheie Dumnezeiasca Liturghie, iarăşi să
intri în biserică, şi când vine seara, după pavecerniţă, să mergi în acelaşi loc
şi să spui „Sfinte Dumnezeule” şi Psalmul 50: ,,Miluieşte-mă, Dumnezeule,
după mare mila Ta!” şi „Doamne miluieşte!” de cincizeci de ori
şi „Doamne, iartă-mă pe mine păcătosul!” tot de cincizeci de ori,
după care să spui Psalmul 6: „Doamne, nu cu mânia Ta să mă mustri pe mine, nici
cu urgia Ta să mă cerţi!” şi „Doamne, câte am păcătuit cu lucrul, cu cuvântul
şi cu gândul, iartă-mă!” pe care să o spui de cincizeci de ori şi să faci
douăzeci şi cinci de metanii; miercurea şi vinerea să te abţii de la carne,
brânză, ouă, peşte, vin și lapte, după canonul Sfinţilor Apostoli. În postul
Sfinţilor Apostoli, al Maicii Domnului şi Naşterii Domnului să nu mănânci carne,
nici brânză, nici ouă, dar din celelalte să mănânci cu măsură şi înfrânare, iar
rugăciunile tale, adică psalmii pe care i-am spus şi metaniile, să le dublezi.
Iar în Postul Mare să nu guşti lapte (probabil ulei, n.n.) şi vin toată
săptămâna, afară de sâmbăta şi duminica, ci să-ţi chinui trupul pe cât e cu
putinţă, precum e potrivit unor creştini care vor să se mântuiască, iar rugăciunea
ta să o dublezi şi în aceste patruzeci de zile, ca şi în celelalte posturi, cum
am spus mai înainte. Mai trebuie să te abţii şi de la dumnezeieştile şi
înfricoşătoarele Taine, adică să nu te cumineci cu preacuratul Trup şi scumpul
Sânge al Domnului nostru Iisus Hristos; iar eu te sfătuiesc să te abţii şi de
la pâinea binecuvântată, adică de la anafură, cât timp gândul și socotinţa ta
se vor găsi nemutate de la lucrurile cele rele ale păcatului şi până ce vei
dobândi socotință tare ca să nu mai laşi vreodată faptele bune şi virtuţile şi
nu vei urî păcatul în chip desăvârşit. Iar când te vezi pe tine însuţi că ai ajuns
la această stare bună, că ai urât păcatul în chip desăvârşit şi socotinţa ta
s-a întărit în cele bune şi te-ai făcut tare în încercări, că hotărârea să te
abţii de la păcat e nestrămutată, atunci să te apropii, frate, de Taine cu
credinţă neşovăielnică că nu te împărtăşeşti cu o simplă pâine şi un simplu vin,
ci cu Trupul şi Sângele lui Dumnezeu. Şi, făcând aşa, te vei face părtaş al
slavei Lui şi prin Tainele Lui vei lua iertarea desăvârşită a păcatelor tale şi
vei dobândi în tine însuţi viaţa veşnică şi te vei face fiu al luminii şi al
zilei [1 Tes.5, 5]. Vezi
ca înainte să faci cele pe care ţi le-am spus şi înainte să arăţi cuvenita
pocăinţă, să nu îndrăzneşti să te împărtăşeşti cu Trupul şi Sângele lui
Hristos, căci atunci când te vor vedea demonii că ai dispreţuit pe Dumnezeu şi
te cumineci cu nevrednicie, vor năvăli toţi asupra ta şi aşa, împiedicându-te fără
milă şi fără omenie, te vor arunca iarăşi în noroiul neînfrânării tale dintâi;
şi atunci te vei face cu adevărat, în loc de creştin, ucigaş de Hristos şi vei
fi osândit împreună cu cei ce L-au răstignit pe Hristos cum zice Pavel: „Oricine
va mânca şi va bea cu nevrednicie Trupul şi Sângele Domnului, vinovat va fi
faţă de Trupul şi Sângele Domnului” [1Cor. 11, 27], adică va primi aceeaşi osândă cu aceia care L-au
răstignit.
Nu-ţi scriu mai multe decât cele pe care ţi le-am scris, temându-mă să nu te plictisesc. Tu însă, frate, dacă vei face şi mai multe decât acestea, te vei folosi şi-ţi vei da sufletului tău bunătăţile cele veşnice. Căci cele pe care ţi le-am spus nu ţi le-am scris să le faci pentru că-ţi dau curăţirea sufletului şi iertarea păcatelor, ci ţi le-am scris pentru că îţi aduc aminte de păcatele tale, fiindcă dacă aş şti că te vei întrista pentru ele nici acestea puţine nu le-aş fi scris iubirii tale. Vreau de la tine numai să te rupi de obişnuinţa păcatului şi de faptele cele nelalocul lor, ruptură şi abţinere pe care te rog mult să o păzeşti. Şi, dacă îţi e cu putinţă să faci aceasta fără alte sudori şi osteneli, voi fi mulţumit şi numai cu aceasta. Şi scrie-mi încontinuu despre sănătatea ta, ca să văd credinţa şi iubirea pe care le ai faţă de mine şi să-mi aduc aminte de tine încă şi mai fierbinte şi cu mai multă râvnă atunci când îmi întind mâinile mele spre Dumnezeu eu, nevrednicul. Harul lui Dumnezeu să fie cu duhul tău. Amin.
(Din cartea Sf. Simeon
Noul Teolog, Scrieri III, Imne, Epistole,
Capitole, Ed. Deisis, Sibiu, 2001)
În Joia Mare (din Săptămâna Patimilor de anul acesta), când Biserica prăznuiește Cina cea de Taină, a fost publicată o cuvântare a Sf. Ioan Gură de Aur despre Sfintele Taine în traducere neo-greacă. Textul este foarte important și binevenit chiar și pentru perioada pascală a Săptămânii luminate, drept aceea este potrivit de citit în aceste zile. Deocamdată ne mulțumim cu această traducere, care nu are o trimitere precisă de unde a fost luată, dar, în caz că va fi găsit fragmentul în greacă veche, va urma o îmbunătățire a formei finale prin verificarea cu originalul. Am adăugat și un pasaj pe aceeași temă dintr-o altă omilie, care completează ideile și întregește învățătura despre Sfintele Taine.
În contextul lipsirii de slujbe și de Împărtășanie din cauza epidemiei actuale, este cu atât mai bine să conștientizăm fiecare cum ar fi trebuit să prețuim Trupul și Sângele lui Hristos și cât de mult ar trebui să ținem să avem parte de Ele mai ales în cazul amenințării cu boală (molimă).
Dacă vine clipa dumnezeieștii Împărtășanii și este vorba să te apropii de Sfânta Masă, crede neclintit că acolo este prezent Hristos, Împăratul a toate. Când vezi că preotul îți oferă Trupul și Sângele Domnului, nu socoti că preotul face aceasta, ci crede că mâna care se întinde este a lui Hristos. Cel Care a strălucit cu prezența Lui masa de la Cina cea de Taină, Acesta și acum împodobește Masa dumnezeieștii Liturghii. Este prezent concret și cercetează intenția fiecăruia și observă cine se apropie cu evlavie potrivită cu Sfânta Taină, cine cu conștiință rea, cu gânduri murdare și necurate, cu fapte întinate.
Deci meditează și tu ce cusur ai îndreptat, ce virtute ai săvârșită, ce păcat ai stins prin mărturisire, în ce te-ai făcut mai bun. Dacă te înștiințează conștiința ta că te-ai îngrijit suficient de cicatrizarea rănilor sufletești, dacă ai făcut ceva mai mult decât postul, împărtășește-te cu frică de Dumnezeu! Altfel, stai departe de preacuratele Taine. Și, când te curățești de toate păcatele tale, atunci să te apropii.
Deci să veniți la dumnezeiasca Împărtășanie cu frică și cutremur, cu conștiință curată, cu post și rugăciune. Fără să vă agitați, fără să vă călcați în picioare și să îmbrânciți pe cei de alături. Pentru că aceasta constituie cea mai mare nebunie și cea mai mare desconsiderare a Sfintelor Taine.
Spune-mi, omule, de ce faci agitație? De ce te zorești? Poate te presează nevoia să-ți faci treburile tale? Și oare te-a prins gândul că ai treburi în ceasul când mergi să te împărtășești? Nu cumva ai sentimentul că ești pe pământ? Socotești că te afli cu oamenii, și nu cu cetele îngerilor? Dar așa ceva este dovada unei inimi împietrite…
Cât de des să ne împărtășim?
Există și alt subiect: Mulți se împărtășesc o dată pe an, alții de două ori, alții de mai multe ori. Pe care din ei îi vom aproba? Pe cei ce se împărtășesc o dată, de multe ori sau de puține ori? Nici pe cei o dată, nici pe cei de multe ori, nici pe cei de puține ori, ci pe aceia care se apropie de Sfântul Potir cu inimă curată, cu viață nepătată. Aceștia să se împărtășească mereu! Ceilalți, păcătoșii nepocăiți, să stea departe de preacuratele Taine pentru că altfel își pregătesc judecată și osândă pentru ei înșiși.
Sfântul Apostol spune: «Cine mănâncă Pâinea și bea Paharul Domnului într-un mod nepotrivit se face vinovat de păcat față de Trupul și Sângele Domnului, provocându-și osândă» (1Cor. 11:27, 29). Adică va fi chinuit atât de sever, ca și răstignitorii lui Hristos, de vreme ce aceia s-au făcut vinovați de păcat față de trupul Lui.
Mulți dintre credincioși au ajuns într-un asemenea punct de desconsiderare a Sfintelor Taine, încât, deși sunt plini de răutăți nemăsurate și nu se îndreaptă deloc pe ei înșiși, se împărtășesc de sărbători nepregătiți. Fără să știe că sărbătoarea nu este o condiție pentru dumnezeiasca Împărtășanie, ci, după cum am zis, conștiința curată. Și, precum cel care nu simte nici o răutate în conștiința lui trebuie să vină la dumnezeiasca Împărtășanie în fiecare zi, așa și cel care este împovărat cu păcate și nu se pocăiește trebuie să nu se împărtășească nici de Praznic.
De aceea vă și rog iarăși pe toți să nu vă apropiați de dumnezeieștile Taine așa nepregătiți și deoarece ar cere-o praznicul, ci, dacă vă decideți vreodată să luați parte la dumnezeiasca Liturghie și să vă împărtășiți, să vă curățați de răutăți pe voi înșivă cu multe zile înainte, cu pocăință, cu rugăciune, cu milostenie, cu îngrijire de cele duhovnicești.
Multe ca acestea se fac şi astăzi. Fiindcă preoţii nu ştiu pe cei păcătoşi şi nevrednici a se împărtăşi de Sfintele Taine, Dumnezeu face aceasta de multe ori, căci îi predă pe aceia satanei. Când se întâmplă boli sau curse sau alte nenorociri de felul acestora, pentru aceasta se întâmplă. Aceasta o şi spune Pavel, zicând: „De aceea, mulţi dintre voi sunt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit” (1Cor. 11: 30). Şi cum se întâmplă aceasta, zici tu, dacă noi ne apropiem de Sfintele Taine o singură dată în cursul anului? Apoi acesta este răul cel mare, că tu hotărăşti vrednicia apropierii de Sfintele Taine nu după curăţia cugetului, ci după intervalul de timp şi crezi că aceasta este evlavie, de a nu te apropia de multe ori în cursul anului de Sfânta Împărtăşire, neştiind că, dacă te apropii cu nevrednicie, fie chiar numai o dată, aceasta îţi pătează şi înfierează sufletul; iar dacă te-ai apropiat cu vrednicie, fie chiar şi numai o dată, ţi l-ai mântuit.
Îndrăzneală nu este a te apropia de multe ori în cursul anului, ci a te apropia cu nevrednicie, fie chiar şi o singură dată în tot timpul anului. Noi însă ne găsim în aşa stare de ticăloşie şi îndobitocire că, deşi în cursul anului facem mii de rele, totuşi pentru îndepărtarea de acele rele nu avem nici o grijă, ci credem că ne este de ajuns a nu îndrăzni să ne apropiem des de Trupul lui Hristos sau să ne apropiem cu batjocură, neînţelegând că cei ce L-au răstignit pe Hristos o singură dată L-au răstignit. Dar oare, fiindcă o singură dată L-au răstignit, păcatul lor este mai mic? Şi Iuda o singură dată a vândut pe Hristos! Dar cum? Oare faptul acesta l-a scăpat de răspundere? De ce faptul acesta să-l îndeplinim numai o dată şi la un anumit timp în cursul anului? Timp de apropiere să ne fie nouă curăţia cugetului. Nici o deosebire nu este între Paști şi Taina ce acum se săvârşeşte; unul şi acelaşi lucru este, fiind acelaşi har al Duhului, aşa că Paștile aceeaşi este. Ceea ce grăiesc acum o ştiţi voi, cei iniţiaţi în taine. Şi Vineri, şi Sâmbătă, şi Duminică, şi în ziua mucenicilor una şi aceeaşi Jertfă se săvârşeşte. „Căci de câte ori veţi mânca această Pâine şi veţi bea acest Pahar, moartea Domnului vestiţi până când va veni.” (1Cor. 11: 26). Nu prescrie tu sau, mai bine zis, nu mărgini într-un timp anumit Jertfa cea fără de sânge. Apoi, zici tu, cum de se numeşte atunci Paști? Pentru că atunci a pătimit Hristos pentru noi.
Deci nimeni să nu se apropie de acea Jertfă în alt mod, iar de aceasta în altul, fiindcă o putere este, o valoare este, un har este, unul şi acelaşi Trup este; nu doar că aceea este mai sfântă decât aceasta sau că aceea este inferioară acesteia. Lucrul acesta îl ştiţi şi voi, nimic mai nou văzând aici, afară doar de vălurile (perdelele) acestea împodobite şi de strălucirea mulţimii. Zilele acelea au poate ceva mai mult decât acestea: atunci a început ziua mântuirii noastre, căci în acea zi S-a jertfit Hristos; dar în privinţa Tainelor, nici o altă preferinţă nu are una asupra celeilalte.
Şi apoi, când tu te apropii de hrana aceasta preţioasă, îţi speli gura; şi, când voieşti a te apropia de hrana cea duhovnicească, nu-ţi speli sufletul, ci te apropii plin de necurăţie? Nu sunt de ajuns, zici tu, cele patruzeci de zile de post pentru a curăţi de păcate chiar şi pe cel mai încărcat cu ele? Ce folos este, spune-mi, când cineva, voind a curăţi un loc, aruncă acolo mirodenii, iar după câtva timp de la aruncarea mirodeniilor el pune bălegarul; oare n-a dispărut mirosul cel plăcut? Aceasta se petrece şi cu noi. Ne-am făcut vrednici de a ne apropia de cele sfinte după puterea noastră, apoi iarăşi ne murdărim pe noi înşine. Aceasta o spunem şi pentru cei ce pot să se cureţe în timpul celor patruzeci de zile.
Deci, iubiţilor, să nu ne lenevim spre mântuirea noastră. „Ca un câine care se întoarce unde a vărsat, aşa este omul nebun care se întoarce la nebunia lui” (Isus Sirah 34, 26; Pildele lui Solomon 26: 11). Vă rog să vă străduiţi, ca să nu rămână zadarnică osteneala noastră. Căci numai astfel ne vom putea învrednici de bunurile cele făgăduite nouă. Cărora fie cu toţii să ne învrednicim întru Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh se cuvine mărirea, puterea şi slava acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Deși toate Bisericile Ortodoxe Locale s-au confruntat cu aceeași situație delicată a pandemiei de coronavirus, nu toate au reacționat la fel. Atât deciziile autorităților politice au fost diferite, cât și atitudinile Bisericilor Autocefale. Toate acestea provin din deosebirea de perspectivă asupra modului cum trebuie înfruntată creștinește o boală molipsitoare. În general, Bisericile și episcopii mai tradiționaliști au pledat pentru deschiderea bisericilor, iar cei mai secularizați s-au aliniat discursului sanitar și politic al momentului. Acolo unde poporul este mai credincios și atașat de Biserică, precum în Georgia și Ucraina, slujbele s-au ținut cu participarea mirenilor chiar în ciuda hotărârilor statului.
Ucraina: Deși în Rusia bisericile au fost închise printr-o hotărâre comunicată de Patriarhul Chiril, Biserica Ucrainei, membră a Patriarhiei Moscovei, a procedat diferit, lucru ce dovedește atât credința fermă, cât și autonomia largă de care se bucură.
Georgia. Ca în toate celelalte zile, în această țară, slujbele au fost ținute fără întrerupere cu păstrarea distanței de protecție între participanți. Deși autoritățile georgiene au dispus închiderea lăcașurilor de cult, credincioșii au făcut tot posibilul să fie prezenți și în noaptea de Paști. Mai puțini ca în ceilalți ani, ei au trebuit să ajungă până la ora 9 seara și să plece după ora 6 dimineața. unii episcopi au făcut apel ca oamenii să stea acasă, dar nu cu mult succes. Majoritatea au purtat măști de protecție. Patriarhul Ilia și cei mai mulți preoți nu i-au îndemnat pe credincioși să rămână acasă, ba chiar i-au împărtășit după ritualul normal.
Serbia. După cum am menționat, Sinodul Sârb a cerut statului să facă o derogare și să permită credincioșilor să participe la slujba de Paști. Patriarhul Irineu s-a arătat înțelegător asupra faptului că nu le-a fost primită cererea din cauza „fricii mari și îndreptățite”, deși ar fi fost de dorit ca slujbele să fie oficiate cu participarea oamenilor. Într-un interviu pe temă, acesta a spus că nu este prima dată când poporul sârb sărbătorește Învierea în aceste condiții; bombardamentele germanilor și apoi ale aliaților au produs situații similare în trecut.
Din nefericire, în Rusia, Grecia, România și Antiohia, precum și în Cipru, bisericile au fost ținute închise. O surpriză o constituie Patriarhia Moscovei că a luat o astfel de decizie după ce inițial a combătut încercările primarului din Sanct Petersburg de a opri slujbele, pe când celelalte Biserici sunt cunoscute ca fiind mereu în tandem cu autoritățile civile.
Însă merită menționată poziția Mitropolitului Atanasie de Limassol, care a făcut unele declarații într-un interviu acordat Philenews. Printre altele, a răspuns criticilor pentru afirmația sa că „cei ce judecă sunt judecați”: «Sigur nu se primejduiește credința, nici Biserica nu se primejduiește, ci oamenii credincioși, care au dreptul inalienabil să-și exercite libertatea vieții lor religioase, a rugăciunii, a cultului lor. Eu îndemn lumea să facem toți ascultare de cele ce ne spun atât Întâistătătorii Bisericilor noastre, cât și Guvernul și să arătăm o dispoziție bună și spirit de conlucrare cu Statul și cu oamenii de știință ca să treacă pandemia».
«Sigur, cred că ar fi putut fi găsit un mod diferit prin care ar fi putut oamenii să vină la biserici, îndeosebi în aceste zile sfinte, luând toate măsurile indicate. … Arhiepiscopul și Sfântul Sinod au primit (măsurile statului). Noi facem ascultare de Arhiepiscopul nostru. … Trebuie să păzim cele ce ni le-a poruncit Statul pentru sănătatea publică a oamenilor și să rămânem acasă în rugăciune. … Ne aflăm aproape de schimbări mondiale. Nu vreau să spun lucruri și să bag în panică lumea. Se vor arăta lucrurile ușor-ușor. Și se vor arăta dispozițiile globalizării și a Noii Ordini și toate se vor clarifica ușor-ușor. Să avem răbdare. Ne rugăm să vină pacea în lume, să aibă oamenii pace în suflete și să nu se teamă și să se panicheze.»
Este evident că, dincolo de aceste diferențe exterioare care nu sunt de neglijat nici ele, există o deosebire de substanță, o criză în Ortodoxie, un conflict mocnit între curentul progresist și adaptat la planul lumesc și cel tradiționalist. Din păcate, noi, cei din România, nu suntem devotați credinței și dispuși la sacrificii pentru ea, cum ar fi normal, ci dimpotrivă, Biserica este gata să renunțe la credință pentru a nu deranja societatea așa-zis civilă. Probabil că mulți gândesc că vom trece și peste aceste greutăți cum am trecut și peste atâtea altele; dar este de remarcat că prin comunism am trecut și am rămas cu multe sechele. La fel, după trădările care s-au făcut în ultima vreme, lucrurile nu rămân neschimbate, ci se înrăutățesc fără să se simtă acut acest lucru, fapt ce agravează situația. Nu agitația este soluția, ci conștientizarea cu seninătate și încredere în Dumnezeu și dispoziția cea bună de a înfrunta viitorul cu credință fermă.
Deja am trăit un Paști îndepărtați de Domnul. Ce va mai urma și cât ne vom afunda în comoditate și în fricile trupești?
Patriarhia Română a semnat un acord prin care sunt stabilite reguli clare cum să fie distribuit „Paștile” și „Sfânta Lumină” cetățenilor care doresc să le primească. Vor fi angajați în acest proces atât personalul bisericesc din parohii, cât și voluntari, dar și echipaje de ordine publică. Practic, credincioșii sunt ținuți departe de biserici și serviți cu înlocuitori artificiali prin care să fie estompată credința în Înviere și transferată toată evlavia către ritualuri formale, scoase din rostul lor.
Să nu fiu greșit înțeles, este bine că se face o astfel de distribuire a celor două elemente, dar este greșit că Patriarhia nu vine cu explicații clare ce simbolizează ele și care este rostul acestor acțiuni prevăzute în Acordul cu pricina. Singurele indicii sunt definirea Paștilor drept „Pâinea binecuvântată, în formă de mici prescuri, stropită cu agheasmă şi vin, sfințită anul acesta în Joia Mare, după Sfânta Liturghie” și precizarea că Sfânta Lumină este adusă de la Ierusalim în seara zilei de sâmbătă. Totul rămâne foarte neclar, pietist și după ureche, adică mult prea profan.
Pentru a limpezi puțin lucrurile, trebuie să înțelegem ce sunt cele două și care este rostul lor. Problema aceasta liturgică a fost dezbătută mai pe larg și de alții, iar aici voi expune unele considerații minimale.
În Tipicul Sfântului Sava, care este normativ pentru toate slujbele, nu există această rânduială, ea fiind una „din popor”. Este o combinație ciudată, care a fost reglementată în Liturghierul din edițiile mai noi (de ex., cel din 2000), în care este inserată o „Rugăciune la binecuvântarea pâinii care se numește în popor «Paști», în Sfânta Duminică a Paștilor”. Ea se citește în timpul Axionului, adică atunci când ar trebui sfințită anafura, peste bucățile de pâine „tăiate ca pentru anafură”, care apoi sunt sfințite prin stropirea cu aghiazmă. Așadar este vorba de un ritual încropit, anapoda, lipsit de logică; aceste «Paști» nu sunt nici anaforă, nici pâine simplă binecuvântată, ci undeva la mijloc, dacă poate fi gândit așa ceva. Probabil că această rânduială a apărut dintr-o tradiție după ureche la noi, la români, dintr-un amestec superstițios între diferite ritualuri liturgice din slujba Învierii. Adică a fost combinată pâinea simplă luată cu vin în seara de sâmbătă cu artosul care se binecuvintează pe parcursul săptămânii luminate și cu anafora care se sfințește în mod normal la Liturghie. Încă și mai probabil Rugăciunea menționată mai sus din Liturghier s-a dorit o sistematizare a acestui obicei pentru a primi o formă cât mai corectă.
Totuși Rugăciunea în sine este bizară și incoerentă. În ea este invocat mielul de Paști jertfit de evrei la ieșirea din Egipt pentru a fi binecuvântată… pâinea. Despre ea se mai spune că „am adus-o și o sărutăm”, dând de înțeles că ar avea imprimată imaginea lui Hristos înviat, așa cum o au pecețile de artos. Iar cererea de a alunga „toată boala și neputința” este iarăși o interpolare nepotrivită, fără legătură cu menirea pâinii. Ar fi fost mai corect ca pâinea aceasta să nu fi fost amestecată cu vin și să fie o rânduială prescurtată a artosului.
Pitorescul liturgic al «Paștilor» este evident, fiind înfierat și de Mitropolitul Țării Românești Neofit Cretanul (1738-1753) astfel: „Cei mai mulți din norod nici ar fi știind ce este Sfânta Priciastenie [Împărtășanie], ci numai la ziua Sfintelor Paști ar fi mergând la biserică și nu doar ca să asculte slujba Sfintei Liturghii și să se împărtășească cu Sfintele Taine fiind mai înainte spovediți și gătiți pentru această Taină Sfântă, ci numai ca să ia pâine și vin, paximan [pesmet] ce se numește de voi Paști, iar alții cu ani îndelungați nu s-au spovedit, și alții iar în toată vremea vieții lor, după cum am înțeles, Spovedania și Sfânta Priciastenie [Împărtășanie] ce este nu o știu, fără decât aleargă în ziua de Paști pe la bisericile lor de iau atunci acea pâine și acel vin nesfințit sau iau agheasmă, numind că este Paști” (din cartea Ioan Ică jr., Împărtășirea continuă cu Sfintele Taine, Sibiu 2006, p. 7).
O altă sugestie cu privire la originea acestui ritual ni-l oferă Tipicul Sf. Sava, care menționează următoarele: „Trebuie să se ştie: că atât carnea cât şi prinosul cel alb, adică brânza şi ouăle nu sunt Paştele, nici Mielul, precum zic unii oarecare care şi primesc din acestea, cu toată evlavia, ca şi cum se împărtăşesc dintr-o oarecare sfinţenie, ci sunt o aducere normală, pentru că nu se poate ca să se aducă acestea ca şi o jertfă lui Dumnezeu, ci doar ca o Binecuvântare a celor ce încep după Post să mănânce carne, brânză şi ouă, pentru că cele puse înainte se Binecuvântează de către Preot cu Rugăciunea cea pentru mâncare. Pentru că Paştele cel adevărat este însuşi Hristos, Mielul Cel ce ridică păcatele lumii, care în Sfântul Altar, întru Jertfa cea fără de sânge, întru Preacinstitele Taine ale Cinstitului Său Trup şi ale Sângelui Său celui de viaţă făcător, se aduc de către Preot, lui Dumnezeu şi Tatălui, şi dintru Acelea cei ce mănâncă se împărtăşesc cu vrednicie ( să se ştie), că Paştele cel adevărat îl mănâncă. Şi pentru aceasta prinoasele cele aduse, care nu sunt Paşte, nu se cuvine să fie puse în Sfântul Altar sau în Biserică ci afară de Biserică, sau în Pridvor pentru ca prin Rugăciune să se binecuvinteze…”. Așadar este posibil să fi existat unele tradiții greșite care au fost transferate apoi la pâine amestecată cu vin, nu la cărnuri și brânză.
Lucrurile sunt puțin mai încurcate chiar și decât în observațiile de mai sus, dar este important de reținut că această rânduială, așa cum este ea, ar trebui să fie săvârșită în noaptea de Înviere, de unde își trage numele de «Paști» și să fie distribuită tot atunci. Totuși, din Acordul dintre Patriarhie și MAI de anul acesta, aflăm că ea se va face joi, nu în duminica cea mare a Praznicului, ba chiar că va fi împărțită în zilele de vineri și sâmbătă, adică înainte de marea Sărbătoare creștină. Deci, pe lângă validarea la scară mare a unui obicei cu nuanțe superstițioase, este distrusă și corelarea corectă cu Învierea, cu așteptarea momentului liturgic măreț. Căci se naște întrebarea: Ce rost are să fie distribuit Paștile înainte de Paști?
Cât privește Sfânta Lumină, este interesant că va fi dată mai departe chiar și de organele de ordine. Oare ce simțământ sacru și de evlavie va simți cineva care va primi de la un polițist lumina de la Ierusalim? Mai ales în trafic (pct. 10).
Lumina de Paști este un simbol al Învierii lui Hristos, al ieșirii din întunericul morții și iadului. Ea este dată de preot prin chemarea „Veniți de luați lumină!”. Este foarte important momentul, anume începutul slujbei de Paști, nu pe stradă și nu în afara slujbei. Mai mult, nu e necesar să fie lumina coborâtă la Ierusalim, ci poate fi și de la o candelă din altar. Important este ca oricine să o primească de la preot sau arhiereu la slujbă. Altfel, se desacralizează și se transformă totul în superstiție, dând valoare unor lucruri secundare. Lumina care vine la Ierusalim are măreția ei că vine acolo, la rugăciunea rostită de Patriarh, în Mormântul Domnului. Ne bucurăm să o avem, dar nu o putem transforma în ceva magic, ce trebuie împărțit pe străzi în mod nefiresc, într-un cadru rupt de contextul liturgic și sfânt.
În concluzie, cine dorește să prăznuiască Paștile cu credință, nu cu ritualuri superstițioase, ar fi bine să țină cont de aceste lucruri și să evite fetișizarea Praznicului Învierii și chiar devansarea nejustificată a momentelor liturgice. Dimpotrivă, este mult mai de preț rugăciunea și evlavia sinceră, care izvorăsc din păzirea poruncilor evanghelice. Nu pot să spun că este rău ca cineva să primească lumina de la Ierusalim, totuși să o facă într-o manieră folositoare, cu o trăire lipsită de superstiții, cu gând la Învierea Domnului și la schimbarea vieții prin fapte bune. Cât despre pâinea numită Paști, mai bine este să ne mulțumim cu anafura sau să ne pregătim cum se cuvine pentru a ne împărtăși cu Sfintele Taine, care sunt Paștile cel adevărat.
În sesiunea ținută astăzi, 13 aprilie
a.c., Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Sârbe a adresat conducerii de stat a Republicii
Sârbe o propunere și o cerere de a aproba suspendarea interdicției de a ieși din
casă impusă din cauza pandemiei coronavirusului – de Paști, de la ora 5 la 10 dimineața,
astfel încât creștinii ortodocși care nu sunt în izolare și autoizolare să poată
participa la slujba de dimineață și la Liturghie de cea mai mare zi de praznic.
În aceeași sesiune, au fost transmise
Mitropolitului Amfilohie de Muntenegru și Litoral simțăminte de dragoste frățească
și de nemulțumire față de acțiunile autorităților muntenegrine față de el.
O chemare de foarte bun augur, pe
care o preluăm și noi, este cea de a cere fiecare dintre noi să putem merge la slujba
de Înviere, exprimată de Lucian Popescu. Redăm mai jos fragmente din articolul scris
de dânsul, care poate fi citit la sursă în integralitate și pe care îl recomandăm,
fiind un mesaj plin de învățăminte folositoare.
A venit acum vremea, prietene, să
auzim un glas care ne cheamă.[…]
Ci încă mai important este glasul
despre care ţi-am spus că a venit vremea să îl auzim, căci ne cheamă. Vom auzi
noi glasul pe care l-au putut auzi Abraham şi Avraam înaintea lui?
Pînă acum am auzit de mercedesuri
comandate de episcopi, am auzit de împreunarea unora dintre ei cu femei, cu
bărbaţi, cu seminarişti, am auzit de arghirofilie, am auzit de simonie, am
auzit de colaboraţionism politic, am auzit de semnarea unor angajamente de
turnătorie la securitatea comunistă, am auzit mai mult de ecumenism (adică de
politică interreligioasă sau interconfesională) decît de ecumenicitate (adică
de sincronie ortodoxă).
Acum aud că episcopii îndeamnă
clerul să slujească Învierea lui Hristos fără popor.
Prietene, nu e loc să îţi
rememorez detaliat că, indiferent ce scrie în legea oamenilor despre persoanele
juridice din B.O.R., nu clericii sînt capul Bisericii, ci capul acestei făpturi
teandrice, adică divino-umană, este Hristos, iar noi, toţi oamenii, sîntem cei
chemaţi să îi fim trup şi slujitori, între care clerul cu preoţia sacramentală,
iar mirenii cu preoţia universală.
Indiferent ce se va întîmpla,
nădăjduiesc să putem fi împreună avraamici şi să vedem, în ciuda încîlcelii
groase de dinăuntru, suflarea Duhului Sfînt în Biserica noastră.
Dar pînă la deznodămînt avem,
prietene, datoria să cerem.
Să cerem Învierea şi ea ni se va
da!
Îţi amintesc, prietene, că ni se
interzice accesul la Înviere, deşi se permite accesul în toate supermagazinele
de mîncare şi de materiale de construcţii. Oare cu cît mai nocivă este
apropierea întru Biserică decît întru Carrefour, Hornbach ori altele asemenea,
mai mari ori mai mărunte?
Îţi reamintesc că în Franţa cea
despre care ni se spune că este atît de atee, oamenii au voie să se roage în
biserici, chiar dacă doar în rugăciune particulară. În România oamenii nu au
voie să se roage deloc în biserică.
Îţi spun că în Spania şi în
Franţa, ţări mult mai lovite de coronaviroză, se vorbeşte deja de începerea în
curînd, în mod treptat, a reluării vieţii “normale” (dacă nu cumva o fi şi
început la ora la care tu citeşti această scrisoare).
Te invit să priveşti cum a rînduit Georgia participarea la Liturghie în vremea aceasta şi cît de ascultători sînt georgienii întru cuvîntul adevăratei lor Biserici. Au făcut aşa poate şi ca să arate că, în condiţii asemănătoare, e posibil. Putem şi noi să ne învrednicim a sta cuminţi în curtea bisericii.
Să nu asculţi, prietene, de cei
care îţi spun că românii trebuie ţinuţi mult mai din scurt, pentru că ei ar fi
neascultători. Big Google ne mărturiseşte că ne-a urmărit şi pe noi, şi pe toţi
purtătorii de telefoane mobile, iar în context sîntem superiori în disciplină
nemţilor, astfel cum rezultă din mai marea restrîngere a deplasărilor în
România către magazine, serviciu şi alte destinaţii (https://www.google.com/covid19/mobility
accesat la 12 aprilie 2020).
Să nu îi asculţi, prietene, pe
cei care îţi vor spune că Învierea s-a slujit “fără popor” în Bucureşti şi în
vremea ciumei lui Caragea. Căci situaţia este incomparabilă: atunci au murit
jumătate dintre locuitorii cetăţii.
Ci vezi că acum, deşi au trecut
tot atîtea săptămîni de la primul bolnav cîte au trecut şi în Italia, Spania
ori Franţa, căci primii lor bolnavi au apărut aproape simultan cu ai noştri, la
noi s-au îmbolnăvit atît de puţini încît e limpede că evoluţia epidemiei este
alta şi că nu se cer măsurile pe care le-a luat Ioannis Gheorghios Karaţas, zis
Vodă Caragea.
Ştiu, prietene, că în inima ta
erai convins înainte de a-ţi fi scris eu.
Ştiu că ai respectat cît ai putut
mai bine măsurile luate de stăpînire, chiar dacă ţi-au părut exagerate.
Şi mai ştiu şi că vrei să mergi
la Înviere mai mult decît ai vrut să cumperi alimente şi hîrtie igienică. Ştiu
că nu mergi la Înviere ca la un eveniment monden şi nici pentru că ai fi
habotnic sau superstiţios.
Acum te chem, prietene, să ceri
Învierea!
Dacă nu îl ştii, află numărul de
telefon al preotului tău şi sună-l:
– Părinte, rogu-vă, cereţi
ierarhilor să fim lăsaţi la Înviere.
De nu va răspunde, scrie-i. Însă
doar atît.
Indiferent ce spune, cere-i
iertare pentru tulburare. Că mare va fi tulburarea. Nu te scuza pentru
îndrăzneală, căci cu astfel de îndrăzneală se cucereşte Împărăţia.
Însă mai mult nu-l tulbura pe
preot: nu argumenta sau contraargumenta. Roagă-l doar să se adreseze
episcopului. Pentru că episcopul, arhiereu fiind, este cel care trebuie să afle
de această rugăminte şi să hotărască. Hristos Arhiereul a ascultat pe oricine
şi oricînd.
O dată să ceri arhiereului prin
preot. Nu mai mult.
Însă, apoi, în taină, să ne rugăm
lui Hristos Arhiereul să ne dea Învierea. Să ne rugăm în fiecare zi, măcar pînă
la Paşti. Şi facă-se voia Lui, precum în cer aşa şi pre pămînt.
Prietene, lucrurile acestea nu
sînt obiect de dezbatere. Raţiunile preopinenţilor, oricare ar fi ei, pot
fi altele decît raţiunile credincioşiei tale.
Două săbii ne sînt de ajuns:
rugămintea către episcop şi rugăciunea către Dumnezeu.
Mi-e imposibil să cred că,
indiferent ce spun în mod public, ierarhii nu se roagă deja pentru aceasta, aşa
cum o vom face şi noi.
Săptămîna asta, ca în fiecare an,
Hristos va fi vîndut de un ucenic cu viclenie, va fi judecat de nişte arhierei
şi de nişte învăţaţi cu perversitate, va fi condamnat de autoritatea de stat
din raţiuni politice, iar în urmă va fi ucis democratic de popor şi legal de
soldaţi.
Fi-vom oare şi noi, românii, păşitori pe vîrfuri ca georgienii? Ne vom învrednici de trăirea abrahamică? Sau vom fi nişte slugi viclene, trîndave şi necredincioase? Rămîne de văzut.
Pînă atunci, prietene, să ne rugăm împreună să nu colaborăm la deicid cu păcatele noastre, ci să putem merge în rîndul cetei noastre la Învierea lui Hristos!
Căci al Lui este glasul care ne
cheamă întru Biserica Sa.
la Praznicul Intrării Domnului în
Ierusalim, 12 aprilie 2020
Așa cum am scris în prima săptămână a Postului, s-au statornicit prin tradiție unele rânduieli aparte cu postire mai severă și participare mai intensă la slujbele bisericești la începutul și încheierea Postului Mare. Îndeosebi în împrejurările de astăzi de izolare forțată, încercăm să facem unele recomandări duhovnicești de nevoință.
În primul rând, Săptămâna aceasta a Patimilor este o perioadă de luptă mai încordată cu patimile noastre, pentru vindecarea cărora S-a răstignit Însuși Hristos, după cum se cântă: „Cu patima Ta din patimi ne-ai liberat”. Aceasta presupune înfrânare de la lucruri deșarte, dar în mod deosebit de la păcate și bineînțeles că post, rugăciune, lectură din Sfânta Scriptură și alți Părinți duhovnicești și tăcere.
În ce privește postirea, tipicul prevede o rânduială asemănătoare cu prima săptămână de Post: mâncare miercuri (luni și marți cei care nu pot ține atâtea zile fără hrană, dar mai spre seară și alimente simple, uscate, fără ulei, după puterea și sănătatea fiecăruia), joi două mese cu ulei, Vinerea Mare se ajunează total (cine poate), iar sâmbătă se mănâncă atât cât să poată rezista fiecare la slujba Învierii.
Deniile ar putea fi suplinite nu atât prin ascultarea lor la televizor, cât prin citirea Acatistului Sfintei Cruci sau al Patimilor sau al Maicii Domnului. Poate că deniile de joi și vineri (a celor 12 Evanghelii și a Prohodului) sunt mai greu de înlocuit. Este mai greu să tragi un folos din rugăciuni transmise în direct, dar fiecare are măsuri duhovnicești diferite.
Este important ca în aceste zile să fie rememorate faptele și mai ales Patimile lui Hristos citind Sfintele Evanghelii. În fiecare familie este folositor să fie citite cu voce tare pasaje din Evanghelii. Spre exemplu, luni ar fi potrivit cap. 5 din Evanghelia după Matei (cu fericirile), marți cap. 7 din aceeași Evanghelie (o serie de pilde despre împărăția cerurilor), miercuri cap. 24 (despre semnele celei de a doua Veniri), joi cap. 13-19 (Patimile, Răstignirea și învățăturile de final date apostolilor) sau toate cele 12 Evanghelii care se citesc în mod normal la denii. Pe lângă acestea, sunt bine-venite și alte texte patristice despre Crucea purtată de Mântuitorul pentru păcatele noastre, dar și despre alte învățături folositoare.
Această situație de alungare din biserici ne poate face să simțim mai bine pe propria piele atât prigonirea lui Hristos, cât și minunea și puterea Învierii Lui. Nu lumânările, ouăle, carnea și odihna ne dau gustul Paștilor, cât a fi alături de suferința Domnului nostru, luptând și noi cu patimile dinăuntru și cu ispitele care vin din partea lumii.
Dacă mai are cineva așteptări înalte, religioase, de evlavie și cinstitoare de Dumnezeu din partea ierarhiei noastre, cred că se va adânci în sminteală și apostazie tot mai tenebroasă. Primirea luminii sfinte cu distanța regulamentară de 2m, cu măști și mănuși echivalează mai degrabă cu o profanare. Cântarea imnului „Hristos a înviat!” singuri și izolați, departe de biserici și păstrând norme absurde este clar o manifestare a necredinței în Înviere, nicidecum o manifestare de bucurie biruitoare asupra morții.
Desprinderea ritualurilor de Cel Care le dă sens și de rostul lor înseamnă fetișizare și anulare a Ortodoxiei. Dacă acestea sunt soluțiile patriarhale la aceste momente de cumpănă, în zadar este credința în Hristos. Sigur că nu putem aștepta răspunsuri folositoare din această zonă. Asta este! Nu trebuie să reacționăm cu dezicere de ierarhie, dar măcar cu fidelitate față de Dumnezeul nostru, față de tradițiile și adevărurile sfinte. Nu stă în puterea noastră să facem ordine în Biserică pentru că este cotropită, dar ar trebui să fie puse lucrurile în rânduiala lor. „Cei din Iudeea să fugă în munți” (Mc. 13:14) – cei drept-credincioși să nu se amestece cu sminteala și lepădarea generalizată precum cei 7.000 de bărbați care nu s-au închinat idolilor pe vremea proorocului Ilie (Rom. 11:4)! Este pângărită chiar Biserica, cei care sunt capul în trupul ei, dar inima să supraviețuiască în unghii. Pentru că până și unghiile, cei mai nebăgați în seamă, pot vedea absurdul și că trebuie să se salveze.
Cei mai mulți au înghițit trădare după trădare, îndeosebi începând cu Sinodul din Creta. Nici acum nu văd majoritatea că fisura se lărgește tot mai tare din acel punct. Unde lipsește autenticitatea, totul sfârșește în ruină pe multe planuri.
Deși pare că nu are legătură conținutul cu titlul, îndrumările pentru slujbele de Paști vădesc putregaiul înfiorător care este ignorat cu obstinație. Deși poate părea o idee fixă, este o realitate amară și o piatră de încercare. E vorba de probarea credincioșiei în Domnul, de a nu aluneca în formalismul mort promovat oficial și nici în răzvrătirea exagerată anarhistă.
Să ținem la Biserică așa cum trebuie să fie ea, după cât ne va permite conjunctura! Chiar dacă vor fi multe cântece de sirenă atrăgătoare în jur. Simplitatea rugăciunii și cugetul nevinovat cred că vor fi cele mai bune și chiar singurele făclii pe calea cea dreaptă. Este momentul să revenim la rădăcinile creștinismului apostolic: miza învierii și a vieții veșnice sacrificând chiar și orice statut social; într-atât de serioasă se pare că este situația.
Într-un text critic, profesorul de drept canonic bisericesc Kiriakos Kiriazopulos enunță anumite probleme ale deciziei Sinodului Permanent al Bisericii Greciei din 1/4/20. El acuză subjugarea Bisericii față de factorii politici, o constantă a ultimelor două veacuri. Pe lângă aceasta, denunță folosirea inadecvată a unor citate din Părinții bisericești, încălcarea Constituției elene cu privire la libera exprimare și amânarea împărtășirii până la 26 mai, ziua odovaniei Paștelui. Ce-i drept, Sinodul nu a stabilit că Paștile va fi sărbătorit atunci, ci că-și dorește să poată fi măcar atunci prăznuit, la sfârșitul perioadei dedicate lui, după cum a precizat într-o emisiune IPS Ierotheos, cel desemnat a fi purtătorul de cuvânt oficial. Pe lângă acestea, cel mai important este că hotărârea aceasta sinodală nu pare a fi în acord cu tradiția ortodoxă cu privire la abordarea bolilor contagioase. Am extras mai jos în traducere unele observații prețioase cu privire la această problemă. Este o chestiune spinoasă, care merită tratată cu mai mult interes mai ales în aceste zile. Deocamdată este de menționat că în spațiul online circulă o referință la ciuma din 1829, când întregul oraș București a fost pus în carantină, inclusiv bisericile, și nu au fost ținute slujbe în lunile mai și iunie. Boala apăruse din ianuarie. Din descrierea respectivă nu este clar dacă această măsură a fost impusă de stat sau chiar de Biserică. Pe aceeași temă a avut loc o contradicție și în spațiul grecesc, unde s-a concluzionat că în 1828 autoritățile elene de atunci au avut intenția să închidă bisericile, dar nu au făcut-o.
Vom cerceta dacă este armonizată cu tradiția Bisericii Ortodoxe în situații de boli molipsitoare (sau epidemii) constrângerea fals-teologică din decizia Sinodului Permanent, a arhiereilor, a restului clericilor, monahilor, mirenilor, mireni care depind funcționărește de organele administrative ale Bisericii Greciei, de a sili la tăcere și ascultare necritică pe tema interzicerii depline a cultului și din noua decizie publică ministerială a Miniștrilor Educației-Religiilor și Sănătății.
Potrivit tradiției autentice a Bisericii Ortodoxe, credința, dragostea și nădejdea în a doua Persoană a Sfintei Treimi, în Hristos Dumnezeu-Omul și dragostea față de aproapele prevăd folosirea, în cultul laolaltă și public al Bisericii, deci cu prezența credincioșilor – se înțelege că a celor a celor care nu au fost atacați de boala molipsitoare și țin măsurile de sănătate prescrise care se potrivesc acestui caz – după Molitfelnicul Mare (editat de publicația «Αστήρ»):
1 – Canonului către Sfânta Treime și către toți Sfinții la amenințarea cu boala ciumei (pe glasul 4, după «Carul lui faraon»), care este formulată la numărul plural pentru că se cântă de psalți ca delegați a toată Biserica în prezența membrilor Bisericii (p. 543-547),
2 – a Rugăciunii la boala ciumei, care este tipărită, de asemenea, la numărul plural pentru că se pronunță de preot ca delegat a toată Biserica, în prezența membrilor ei (p. 548-553). Este o rugăciune de mărturisire publică și pocăință a conducătorilor și a supușilor. Nu se înțelege rugăciune de pocăință chiar și personală fără prezența fizică a celui care se pocăiește, care îngenunchează sub epitrahilul duhovnicului,
3 – a Omiliei 39 semnificative a Sfântului Grigorie Palama (PG 151, 485496, ΕΠΕ, vol. 10, p. 490-509), care a fost rostită la procesiunea care s-a făcut pentru plaga de atunci de moarte neobișnuită și generală (în epidemie). Sfântul Grigorie Palama, ca Arhiepiscop al Tesalonicului, nu i-a povățuit pe credincioșii din Tesalonic să închidă casele pentru ca să nu se molipsească de epidemie, ci i-a chemat la procesiunea la care a mers în frunte cu prilejul epidemiei care a izbucnit atunci și cu care prilej a rostit Omilia în cauză.
Și Canonul, și Rugăciunea consideră cauza de fiecare dată a bolii molipsitoare păcatele generalizate, nemărturisite ale membrilor Bisericii – fiind subînțelese și păcatele celor care nu sunt membri ai ei, pe care le-au săvârșit prin călcarea legii și a conștiinței – și-i cheamă la pocăință sinceră, ca să nu se molipsească de boală, să se tămăduiască și să nu moară dacă s-au molipsit deja.
Anumite imne ale Canonului de mai sus ne dau o simțire poetică a bolii molipsitoare și a scăpării neapărate de ea sau a tămăduirii de ea, precum mai jos:
«Se aprinde cuptorul durerilor celor nemăsurate și mă arde neîncetat văpaia cea neîndurătoare a febrei ciumei. Ci, cu roua milei Tale, Mântuitorule, răcoreşte-mă, ca să cânt: Bine eşti cuvântat, Dumnezeul părinţilor noştri» (prima strofă din cântarea a 7-a).
«Cu durere gemem în patul durerii noastre şi din boala cea pierzătoare (ciumată) strigăm către Tine, Iubitorule de oameni. Şi, ridicând acum ochii inimii, cerem sănătate. Cercetează-ne pe noi, Mântuitorule, şi ne scoală ca să-Ţi cântăm: popoare, preaînălţaţi-L întru toţi vecii» (prima strofă din cântarea a 8-a).
Anumite fragmente din Rugăciunea de mai sus sunt specifice cauzelor bolii contagioase și a condițiilor teologice de a scăpa de ea, precum mai jos:
«… călcând poruncile Tale dumnezeiești și făcându-ne următori poftelor și voilor noastre, tot păcatul cu stăruinţă îl lucrăm în fiecare zi: clevetire, hulă, ţinere în minte a răului, călcare de jurământ, minţire, vorbire de ruşine, vicleșug, ceartă, pizmă şi toată fapta de ruşine necuviincioasă, firească şi peste fire, ce nu se află nici la dobitoacele necuvântătoare, aceasta păgâneşte o născocim».
«Stinsu-s-au în deșertăciune zilele noastre, ne-am golit de ajutorul Tău, … învechindu-ne în răutate… toți ne-am abătut, împreună ne-am netrebnicit, nu este cel ce pricepe, nu este nici unul, preoți și popor ne-am abătut laolaltă». Atenție! Rugăciunea se referă la păcatele preoților și ale poporului ca pricini ale bolii molipsitoare și preotul o citește în numele și în prezența celorlalți preoți și a poporului.
«Astăzi stă în jurul părinţilor şi a mamelor ceata copiilor, ceata fiilor, ceata altor rude şi cunoscuţi, încât casele sânt strâmtorate de mulţimea celor ce se adună în familii şi rudenii. Iar mâine sunt fără fii, lipsiţi, vrednici de milă, pustiiţi și ca nişte mutilați de [organele] vitale şi ca şi cum şi-ar fi pierdut toată nădejdea de viaţă şi de bătrâneţe şi de moștenirea în generația de după aceea și lipsiți de toate cele firești și de cei mai iubiţi şi de cele mai trebuitoare».
«Deci am fost loviți, Iubitorule de oameni Stăpâne, prin mărimea acestei nesuportate nefericiri și biciuiri. Şi puţin de nu ne-am ieşit din noi înșine și ne-a cuprins pe noi nedumerirea şi descumpănirea; şi a venit asupră-ne frică şi cutremur nepovestite și ne-a acoperit umbra morţii, ne-am uimit şi deznădăjduit cu totul».
«Şi, ce este mai rău, noi, ticăloşii, nu cutezăm nici a ridica la cer ochii noştri, nici a deschide gura noastră şi a ne ruga înaintea Ta, fiind împunşi de boldul conştiinţei. Şi, având înaintea ochilor faptele noastre cele rele şi pline de toată necurăţia, acoperite fiind feţele de rușine, ne judecăm nevrednici de ajutorul Tău şi de sprijinul Tău. Striviţi fiind, umiliţi şi ruşinaţi, numai aceasta strigăm către Tine, Dumnezeule Cel Bun: Drept eşti, Doamne, şi dreaptă este judecata Ta în toate cele ce le-ai adus asupra noastră!… Dar și biciuirea aceasta adusă asupra noastră mărturisim că este mai mult iubitoare de oameni decât dreaptă… Pune asupra mulţimii răutăţilor noastre adâncul îndurărilor Tale! Numai Ţie păcătuim, Doamne, dar şi numai Ţie Unuia slujim… Primeşte, Iubitorule de oameni, această zdrobire a noastră şi durere de inimă precum ai primit…». Atenție! Preotul, în numele credincioșilor care trebuie să fie de față cere fără înconjur ca Dumnezeu cel treimic să primească zdrobirea comună și durerea inimii comună pentru păcatele noastre ale tuturor, adică pocăința comună a tuturor membrilor Bisericii.
În Omilia 39 a Sf. Grigorie Palama menționează, printre altele, următoarele:
«Deci să simțim, fraților, și din această mulțime mărimea păcatelor noastre, să se întoarcă fiecare de la cugetele trupești și să revină la Domnul. Să ne pocăim din suflet, să ne depărtăm de obiceiul cel rău și de cugetul păcătos pentru ca să oprim mânia dumnezeiască și să o întoarcem în milă. Să vindecăm răutățile noastre ca să nu fim distruși de răutate».
«Deci este lucru înfricoșător moartea, fie că vine, fie că zăbovește, dar este mult mai înfricoșător să nu ne întoarcem de la păcatele noastre. Pentru că acest fapt crește aici chinul și apoi de aici trimite în muncile fără de sfârșit, care fie să nu aibă nimeni dintre noi experiența lor. Adică, dacă cele cumplite de aici par a fi de nesuportat, în timp ce trec și se apropie numai de trup, ce sunt acelea care pedepsesc împreună cu trupul și sufletul și nu prezintă niciodată o așteptare de izbăvire? Dar să ne pocăim noi, fraților, și să ne întoarcem, arătând pocăință cu fapte și cuvinte și să cădem la Dumnezeu cu inimi zdrobite, spunându-I: «Doamne, să nu ne mustri cu iuțime, nici să ne pedepsești cu mânia Ta » (Ps. 37:1), ci fii față de noi după mila Ta și nu după cum merităm».
«Pentru că ‘v-ați întors la Mine și Eu Mă voi întoarce la voi, spune Domnul, și nu e vorba să-Mi mai amintesc de păcatele voastre’ (Zah. 1:3), dacă noi cu adevărat fie ne depărtăm de acestea fără rest, fie Îl înduplecăm pe Dumnezeu prin mărturisire și pocăință cu fapte care cumpănesc greșelile noastre, îmblânzind-L pentru noi prin smerenie lucrătoare. Astfel, vom putea, cu îngăduința iubirii de oameni a lui Dumnezeu, care împlinește lipsurile noastre, să scăpăm acum de această mânie dumnezeiască și de această moarte prematură și generală și de dezastrul cel prin ea, iar în veacul viitor să dobândim viața cea nemuritoare…».
Așadar în Biserică primează pocăința și dragostea față de aproapele, solidaritatea, pe lângă măsurile sanitare. Iar remediul duhovnicesc al bolilor este tocmai pocăința particulară, dar și comună, rugăciunile preoților și întoarcerea către Dumnezeu prin fapte care să ateste sinceritatea căinței.
Este știut faptul că există prescripții în Vechiul Testament cu privire la boala contagioasă a leprei. Cei cuprinși de boală erau ținuți în izolare în afara societății. Chiar și Mântuitorul a vindecat 10 leproși, pe care i-a trimis să se arate preoților, care erau însărcinați să certifice pe cei bolnavi sau vindecați. Unii au speculat că a făcut aceasta pentru a-i păzi pe ceilalți de boală, deși unul dintre ei s-a întors de pe cale și I s-a închinat și I-a mulțumit înainte să fi ajuns la preoții Legii Vechi și a fost lăudat pentru acest gest de Hristos. Mai degrabă se poate spune că i-a trimis pentru a fi certificată minunea săvârșită, nu doar ca să fie integrați.
Ce se poate spune cert este că măsura carantinei este de sorginte divină, dar se aplică doar celor bolnavi, nu întregii societăți. Ba chiar aceștia nu trebuie doar izolați, ci îngrijiți cumva, tratați uman, după cum și Domnul i-a vindecat pe unii. Cu atât mai mult în cazul unor boli mai puțin grave ca lepra, cum este virusul de astăzi, nu este o măsură duhovnicească depărtarea unii de alții și de biserici.
