Dreapta credință nu este doar o sumă de idei care trebuie să fie corect exprimate, ci o putere care se naște din adevărul dumnezeiesc, o stare sufletească sănătoasă și o gândire netulburată, limpede. De aceea sunt elocvente și ziditoare exemplele date de Părinții și Sfinții Bisericii, prin care se arată limpede valoarea dogmelor ortodoxe. Încercăm să găsim diferite întâmplări elocvente din viețile Sfinților prin care să fie scoasă în evidență importanța dreptei credințe.
Toate episoadele pot fi urmărite în categoria Buna credință.
Despre cererea lui Gaïna șidespre răspunsul episcopului loan Gură de Aur
1. Un oarecare Gaïna, de neam scit (got)
și barbar în ce privește mintea, folosind cuget
tiranic, era conducător de oaste (magister millitum) în acea vreme și avea mulți subalterni (soldați) de același neam
Cu el (adică goți). Cu acștia conducea el însuși armata călare și pe cea pedestră a romanilor.
S-au temut de el nu numai
toți ceilalți, ci chiar și împăratul, văzând tirania pe care o exercita.
2. Împărtășind pustiirea (erezia) lui
Arie, Gaïna a cerut ca împăratul să-i dea unul din dumnezeieștile locașuri, dar acesta a spus că va chibzui și i-a făgăduit că va avea grijă.
Împăratul a chemat apoi pe dumnezeiescul Ioan și i-a spus despre această cerere. I-a amintit
și de puterea lui Gaïna; a făcut aluzie la tirania pe care
el o exercita și I-a rugat ca să domolească prin dărnicie
furia barbarului.
3. Însă acest nobil bărbat a răspuns: «Să nu făgăduiești așa ceva, o, împărate, și nici să nu poruncești sau să dai cele sfinte
câinilor (Mt
7:6). Eu nu voi suferi ca cei care lămuresc cuvântul
lui Dumnezeu si ÎI slăvesc să iasă și să dau, astfel,
dumnezeiescul lor templu celor care-L blasfemiază.
4. Nicidecum să nu te temi de acest barbar, o, împărate, ci să ne chemi pe amândoi,
pe mine și pe acesta, iar tu să asculți in liniștit cele ce se vor discuta. Eu însă voi înfrunta limba
acestuia și-l voi convinge să nu ceară nicidecum ceea ce nu se cuvine să i se dea».
Auzind acestea împăratul, s-a bucurat și a doua zi i-a chemat pe amândoi.
5. Gaïna cerea îndeplinirea
făgăduinței împăratului, iar Ioan răspundea, zicând că nu este îngăduit împăratului,
care este ales să aibă dreapta credință, ca să îndrăznească ceva contra celor
dumnezeiești. Când acesta (Gaïna) a zis
că și el trebuie să aibă o casă de rugăciune, marele Ioan i-a răspuns: «Orice casă
a lui Dumnezeu îți este deschisă și nimeni nu te oprește să te rogi, dacă
vrei».
6. Dar eu, a zis Gaïna, sunt din altă comunitate (sectă). Cu aceștia cer să
avem un locaș de închinare și cu mai mare drept
cer aceasta, fiindcă am susținut multe acțiuni războinice pentru romani».
«Tu însa, a zis Ioan, ai primit răsplăți mai mari decât ostenelile tale, căci
ești comandant de oaste (magister millitum) și ai fost învrednicit și de mantia consulară.
7. Așa că trebuie să te gândești ce-ai fost mai înainte și ce ai devenit acum; care era sărăcia
ta dinainte și care este bogăția ta de acum? Ce fel de îmbrăcăminte foloseai înainte
de a trece Dunărea și pe care o îmbraci acum? Gândește-te că ostenelile tale sunt puține, iar recompensele foarte
mari și nu fi nemulțumit pentru cele cu care ai fost onorat».
8. Folosind astfel de cuvinte, învățătorul lumii (Ioan Gura de Aur) a astupat gura lui Gaïna și l-a silit să tacă.
După câtăva vreme, Gaïna și-a dat pe față tirania pe care o avea în inima
sa de multă vreme, căci, ducând armata în Tracia, prăda și jefuia cât mai multe
localități.
9. Auzind despre acestea, s-au înspăimântat toți, și conducătorii, și cei conduși
– și nimeni nu voia să pună oștirea în linie de
luptă contra acestuia și nici nu se gândea să meargă
în solie la el fără teamă,
căci fiecare privea cu neîncredere ceea ce era barbar în cugetul lui.
Despre solia Sf. Ioan Gură de Aur la Gaïna
1. Atunci, lăsând pe toți ceilalți cărora le era teamă, au convins pe acest bărbat foarte curajos (Ioan Gură de Aur) să meargă în solie la Gaïna. lar Ioan Gură de Aur nu a ținut seama nici de opoziția ce i-o făcuse și nici de dușmănia ce se iscase din această cauză și a plecat în grabă spre Tracia.
2. Cunoscând pe acest solitor și aducându-și aminte de curajul pe care i-l arătase pentru dreapta credință, Gaïna l-a întâmpinat de departe cu respect; dreapta lui a pus-o pe fața sa și încă și pe copiii săi i-a adus la picioarele sfinte ale acestuia. Astfel, atitudinea demnă (virtutea) a reușit să rușineze și să minuneze chiar și pe dușmanii cei mai înverșunați.
(Din cartea Teodoret al Cirului, Istoria bisericească, Cartea a 5-a, PSB 44, p. 238-239.)
Domnitor preaînţelept între căpeteniile neamului românesc, ctitor de lăcaşuri sfinte, prieten al Sfinţilor Părinţi, învăţător luminat de Duhul Sfânt şi mare iubitor de pace, Sfinte Neagoe Voievod, roagă-L pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre!
Sfinte Voievodule Neagoe Basarab, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!
Sfantul Neagoe Basarab este pomenit pe 26 septembrie. Canonizarea sa a fost hotărâtă în şedinţa de lucru a Sfântului Sinod din 8-9 iulie 2008, alături de cea a Sfântului Ierarh Iachint de Vicina şi a Sfântului Dionisie Exiguul. Proclamarea solemna a canonizării a avut loc la Bucureşti, de praznicul Sfântului Mucenic Dimitrie Izvorâtorul de Mir, pe 26 octombrie.
Dreapta credință nu este doar o sumă de idei care trebuie să fie corect exprimate, ci o putere care se naște din adevărul dumnezeiesc, o stare sufletească sănătoasă și o gândire netulburată, limpede. De aceea sunt elocvente și ziditoare exemplele date de Părinții și Sfinții Bisericii, prin care se arată limpede valoarea dogmelor ortodoxe.
„Într-acea vreme tulbura Biserica lui Hristos Valens (364-378), împăratul cel orbit cu eresul arian, care, pe mulţi episcopi drept-credincioşi izgonindu-i din scaunele lor, a ridicat pe arieni în locurile acelora; iar pe alţii mici la suflet şi fricoşi i-a silit ca să se învoiască cu eresul lui. Deci se mînia şi se tulbura văzând pe Sfântul Vasile pe scaunul său fiind fără temere şi în credinţa sa fiind nemişcat ca un stâlp şi pe alţii sprijinindu-i şi sfătuindu-i să se depărteze de eresul arian ca de un lucru urât de Dumnezeu. Împăratul, străbătând stăpânirea sa, şi pe cei dreptcredincioşi pretutindeni chinuindu-i mult, a mers la Antiohia şi în Cezareea Capadociei, îngrijindu-se cu dinadinsul să aducă pe Vasile la unirea ariană. Deci a îndemnat pe voievozii săi, pe boieri şi pe sfetnici cu rugăminte, cu făgăduinţe şi cu îngroziri să sfătuiască pe Vasile spre a face voia lui.
De aceea supărau foarte mult pe sfântul cei de un gînd cu împăratul; dar încă şi femeile cele de neam mare şi care aveau cunoştinţă cu împăratul trimiteau pe eunucii lor la sfântul, sfătuindu-l şi îndemnându-l să vină la unirea gîndului împărătesc; dar nimic n-au sporit, pentru că n-au găsit un om slab la inimă, ci un om hotărât.
După aceea, Modest, eparhul, cu mai multă îndârjire s-a sculat asupra lui; deoarece chemîndu-l la sine şi neputînd să-l înduplece cu momeli la credinţa împărătească, îl îngrozea cu mânie. Iar sfântul, la îngrozirile lui, cu îndrăzneală a răspuns: „Averile mele voieşti să le iei? Pe tine nu te vei îmbogăţi, iar pe mine nu mă vei sărăci. Dar socotesc că aceste haine vechi ale mele şi aceste puţine cărţi, în care este toată bogăţia mea, nu-ţi trebuiesc; de izgonire nu mă tem, pentru că al meu este tot pământul, sau mai bine să zic al lui Dumnezeu. De chinuri nu mă îngrijesc, care mă vor duce la doritul sfârşit şi cu acestea bine îmi vei face, căci mai degrabă mă vei trimite la Dumnezeul meu”.
Modest a zis: „Nimeni n-a vorbit cu mine cu aşa îndrăzneală”. Iar sfântul i-a răspuns: „Căci nu ţi s-a întîmplat să vorbeşti cu vreun episcop. Noi întru celelalte arătăm smerenie şi blândeţe, însă cînd cineva voieşte să ia de la noi pe Dumnezeu şi dreptatea Lui, apoi nu ne îngrijim de nici unul”. La sfîrşit Modest a zis: „Să te gândeşti până dimineaţă, căci la pierzare te voi da”. Iar el a răspuns: „Eu dimineaţă acelaşi voi fi; însă voiesc ca şi tu să fii neschimbat în cuvîntul tău”. Nişte cuvinte îndrăzneţe ca acestea ale Sfîntului Vasile le-a spus Modest împăratului, iar el i-a poruncit să nu-l supere mai mult.
Sosind praznicul Arătării Domnului (Botezul), împăratul, ca şi cum vrând să placă puţin lui Vasile, a intrat în biserica lui şi, privind la buna podoabă şi la rânduiala bisericii, la cântarea şi la rugăciunea credincioşilor luând aminte, se uimea; căci n-a văzut niciodată într-ale sale biserici ariene o rânduială şi bună podoabă ca aceea. Acolo, Sfântul Vasile, apropiindu-se de împărat, grăia către el cuvinte dumnezeieşti, iar nu omeneşti, pe care le-a auzit şi Grigorie de Nazianz – fiindcă se întâmplase atunci acolo, care a şi scris despre aceea. De atunci împăratul a început a fi mai bun către Vasile.
Însă, ducându-se în Antiohia, iarăşi s-a schimbat spre mînie împotriva lui Vasile, fiind învăţat de oamenii cei răi; la clevetirea acestora plecîndu-se, a judecat să izgonească pe Vasile. Când voia să iscălească hotărârea, scaunul pe care şedea împăratul s-a mişcat, iar condeiul cu care voia să scrie i s-a stricat. A luat al doilea condei, dar şi acela s-a stricat, la fel şi al treilea, apoi mâna i-a tremurat şi frica a căzut peste dânsul; iar el, cunoscând puterea lui Dumnezeu, a rupt hârtia.
Atunci vrăjmaşii dreptei credinţe, arienii, stăruiau la împărat ca să-i facă rău lui Vasile. Deci s-a trimis de împărat un senator, Anastasie, ca să aducă pe Vasile în Antiohia. Ajungând în cetatea Cezareea şi spunând lui Vasile porunca împăratului, sfântul a răspuns: „Eu, fiule, mai înainte cu puţine zile m-am înştiinţat că împăratul, supunându-se sfatului nepricepuţilor oameni, trei condeie a sfărâmat, vrând să iscălească hotărârea mea pentru surghiun şi să întunece adevărul. Dar condeiele cele nesimţitoare au oprit pornirea lui, preferând să se strice decât să slujească la nedreapta lui judecată”.
Fiind adus în Antiohia, a stat înaintea judecăţii eparhului, care l-a întrebat de ce nu se ţine de credinţa împăratului. Sfântul Vasile a răspuns: „Să nu fie aceea ca, abătându-mă de la dreapta credinţă creştinească, să urmez necuratei învăţături ariene; căci credinţa în Unul Dumnezeu am primit-o de la părinţi spre a o slăvi”. Judecătorul îl îngrozea cu moartea. Însă el a răspuns: „Să-mi fie mie ca pentru adevăr să pătimesc şi din legăturile trupeşti să mă dezleg; pentru că aceasta de multă vreme o doresc, dar voi să nu vă schimbaţi făgăduinţa voastră”. Eparhul a vestit despre aceasta împăratului, spunându-i că bărbatul acela este mai presus de îngrozire, căci este neschimbată credinţa lui, nemişcată şi neslăbită inima lui. Iar împăratul, umplîndu-se de mînie, se gîndea cum ar putea să piardă pe Vasile.
Într-acea vreme, Galatie, fiul împăratului, s-a îmbolnăvit de o durere mare şi, deznădăjduindu-se, era aproape de moarte. Maica aceluia, venind la împărat, se certa cu dânsul, zicând: „Pentru că ai nedreaptă credinţă în Dumnezeu şi faci rău arhiereului lui Dumnezeu, pentru aceea moare fiul meu”.
Auzind acestea Valens, a chemat pe Vasile şi i-a zis: „Dacă sunt plăcute lui Dumnezeu dogmele credinţei tale, să faci sănătos pe fiul meu cu rugăciunile tale”. Răspuns-a sfântul: „De te vei uni, împărate, cu credinţa cea dreaptă şi vei dărui pace Bisericilor, apoi fiul tău va fi viu”.
Împăratul, făgăduind să împlinească aceasta, îndată Sfântul Vasile, rugându-se lui Dumnezeu pentru viaţa fiului împăratului, l-a făcut sănătos. Apoi a liberat pe Vasile cu cinste la scaunul său. Arienii auzind şi văzînd acestea, cârteau în inimile lor pline de zavistie şi de răutate şi ziceau împăratului: „Şi noi putem să facem aceasta”. După aceea au înşelat pe împăratul, încât a îngăduit a se boteza fiul său.
După ce arienii l-au botezat, îndată a murit în mîinile lor. Aceasta văzând-o cu ochii săi cel mai sus pomenit Anastasie, a spus-o împăratului Valentinian (364-375), care împărăţea în Apus, adică fratelui lui Valens, împăratul Răsăritului. El, mirându-se de o minune ca aceea, a preamărit pe Dumnezeu. Apoi Sfântului Vasile i-a trimis multă avere prin mîinile lui Anastasie, pe care Vasile luînd-o, a zidit prin cetăţi spitale în eparhia sa şi a miluit mulţime de săraci şi de neputincioşi.
Sfîntul Grigorie de Nazianz povesteşte că Sfântul Vasile a tămăduit şi pe Modest eparhul, acel care era vrăjmaş sfântului, pe cînd acela se îmbolnăvise foarte rău şi căuta ajutor cu smerenie în boala sa la sfintele lui rugăciuni.” (Din Viețile Sfinților pe luna Ianuarie)
Triumful Ortodoxiei, Sinodul din 843. Sf. Metodie al Constantinopolului în partea de sus, lângă icoana Maicii Domnului
Moderați și extremiști au fost mereu printre credincioși. Chiar și fariseii au fost fanatici și nu au putut primi învățătura lui Hristos. Însă un conflict emblematic între aceste categorii este cel marcat de reglementările canonului 15 al Sinodului I-II Constantinopol (861) și linia monahilor studiți din sec. VIII-IX. Deși este puțin cunoscut acest aspect, primul a fost formulat pentru a tempera și condamna rigorismele celor din urmă după o serie de disensiuni care au măcinat viața bisericească din acea perioadă.
O situație inedită este aceea că majoritatea
nepomenitorilor de astăzi de după Sinodul din Creta urmează declarativ atât
linia canonului 15, cât și a Sf. Teodor Studitul fără a vedea un conflict în
aceasta. Diferența nu este vizibilă, e drept, dar totuși există. Chiar și dacă
am considera că studiții opreau comuniunea adesea pe motive morale sau
administrative, pe când canoanele 13-15 I-II condamnă acest lucru, tot ar
trebui să se fie pusă la îndoială corectitudinea viziunii lor. În cartea Străjerii Ortodoxiei este menționat
acest aspect, că monahii de la Studion au avut unele erori rigoriste moștenite,
mustrate de mai mulți Sfinți, printre care și de Sf. Ioanichie cel Mare.
Dar mai există un aspect important, anume oprirea
comuniunii pentru o erezie. Studiții s-au confruntat și cu situații în care erau
la mijloc chestiuni de dogmă, nu doar de morală. Pentru că erau mai stridente
devierile cu privire la sancționarea prin oprirea comuniunii pentru abateri
disciplinare, canonul 15 se ocupă îndeosebi de acest aspect, dar nu lasă
deoparte nici problematica sancționării unui episcop ce propovăduiește deschis
o erezie.
Atitudinea studiților era deranjantă pentru
motivul că izbucnea adesea și devenise o modă caracterizată drept „nebunia
schismaticilor” în textul canonului 13 I-II. Deși această Mănăstire s-a afirmat
printr-o atitudine mărturisitoare în cazul schismei acaciene (484-519),
începând cu sec. VIII a luat o turnură nefastă. Mărturii istorice cu privire la
reacțiile inadecvate ale studiților se găsesc în cartea The photian schism scrisă de F. Dvornik. Deși autorul este catolic
și prezintă propriile interpretări ale evenimentelor, majoritatea corecte,
documentarea sa este una validă, bazată pe multe surse primare.
Astfel, studiții radicali s-au manifestat prima dată în cadrul Sinodului VII Ecumenic, unde au cerut insistent condamnarea tuturor episcopilor foști iconoclaști, chiar dacă aceștia renegaseră greșeala lor. Patriarhul Tarasie a fost înfruntat apoi de Sf. Teodor Studitul pe motiv că a fost îngăduitor cu unii episcopi simoniaci. Un conflict puternic, denumit schisma adulterină, a izbucnit după ce Patriarhul a refuzat, invocând motive de iconomie, să caterisească pe un preot Iosif ce oficiase o cununie necanonică a împăratului. Această ruptură a survenit din nou pe vremea următorului Patriarh, Nichifor, din aceleași motive. Pentru că decizia de reabilitare a respectivului preot a fost luată și într-un Sinod, ca să-i confere greutate, studiții au oprit comuniunea cu toți episcopii semnatari și cu cei aflați în comuniune liturgică cu aceștia.
A urmat o reizbucnire a iconoclasmului, stopat
abia după vreo trei decenii, în 843, când au fost cinstite din nou icoanele
prin decizie sinodală. După moartea ultimului împărat iconoclast, Teofil, a
fost ales un alt Patriarh, anume Metodie. Acesta a impus o linie ortodoxă, dar
moderată. De aceea, nu a fost promovat în scaune ierarhice pe nici unul dintre
monahii studiți pentru a evita o inflamare a spiritelor. Aceasta pentru că
reizbucnirea ereziei iconoclaste era pusă pe seama rigorismului zelotiștilor,
care întărâtau pe opozanți prin atitudinea lor. Patriarhul dorea ca mersul
Bisericii să fie ortodox, dar în pace, fără să stârnească antipatii nedorite și
nefaste. Monahii studiți au reacționat dur și față de Patriarhul Metodie, drept
pentru care acesta a condamnat pe unii dintre ei și linia trasată de Sf.
Teodor, pe care aceia o țineau[1].
După moartea Sf. Metodie, a urmat în scaun Sf.
Ignatie, care a fost partizan al studiților, deși nu unul declarat de-al lor.
În schimb, după depunerea sa controversată și urcarea pe scaun a Sf. Fotie,
studiții iarăși s-au împotrivit în același chip, drept pentru care a urmat
condamnarea lor prin canoanele emise de Sinodul din 861, care s-a ocupat cu
validitatea alegerii lui în scaun. Pentru o mai bună înțelegere a acestor din
urmă evenimente, voi insista asupra lor în mod deosebit.
Societatea bizantină era marcată de conflictele
dintre moderați și radicali, deși s-a poziționat mai mereu de partea celor
dintâi. De aceea a fost ales în scaun pentru restaurarea cultului icoanelor un
Patriarh din prima categorie. Apoi, pentru a mai da satisfacție presiunilor
studite, a urmat un Patriarh neutru, dar cu tendințe zelotiste, Sf. Ignatie,
după cum s-a și dovedit. Acesta a intrat în conflict cu conducerea imperială
făcând chiar exces de zel pe plan bisericesc, dar și politic, așa că a urmat
depunerea lui în mare parte meritată. El a mustrat pe regentul Bardas că ar fi
avut relații incestuoase cu fiica sa vitregă fără dovezi concludente, apoi a
luat partea sau chiar a fost implicat în unele comploturi, fapte de netolerat.
A fost depus și în locul său a fost aleasă o persoană neutră, dar de data
aceasta înclinată spre moderați, Sf. Fotie. Acest fapt a stârnit revolta
studiților, care au contestat alegerea sa. Se pare că starețul Nicolae a fost
înlăturat și închis în mănăstire pentru opoziția sa[2].
După o primă sesiune nereușită, Sinodul convocat de Patriarh pentru a stabili
validitatea hirotoniei sale a luat o decizie în acest sens în anul 861. Atunci
au fost emise o serie de canoane pe probleme arzătoare, printre care și
fenomenul schismatic. Astfel, a fost interzisă oprirea pomenirii episcopului
pentru „vinovății oarecare”, exceptând situația predicării unei erezii
dovedite.
În ciuda faptului că prin canonul 31 apostolic
este permisă ruperea comuniunii și pentru „vină de dreptate”, Sinodul din 861 limitează
această atitudine doar pentru erezie. Aici trebuie să menționăm că textul
canonului 15, precum și a celor anterioare 13-14, este inspirat dintr-o scriere
a Sf. Sofronie, Patriarhul Ierusalimului (†639), intitulată Despre mărturisirea păcatelor. Acesta nota: „Dacă vreun prezbiter sau
diacon s-ar depărta de comuniunea cu propriul Episcop și nu ar pomeni numele
lui, sancționându-l chipurile pentru vreo vinovăție, să fie caterisit! Și, dacă
ar cuteza același lucru un Episcop față de propriul Mitropolit, să se
caterisit! De asemenea, și dacă ar cuteza acestea un Episcop sau Mitropolit
față de Patriarh, să fie opriți de la preoție! Iar dacă unii s-ar depărta de
cineva nu sub pretext de vinovăție, ci pentru o erezie sancționată de Sinod sau
de Sfinții Părinți, sunt vrednici de cinste și acceptare ca niște ortodocși”
(PG 87,3369-3372). Este evidentă asemănarea cu canonul 15, care are următorul
conținut (revizuit după originalul grecesc): „Cele hotărâte în privința prezbiterilor (preoților), episcopilor şi
mitropoliţilor cu mult mai mult se potrivesc pentru patriarhi. Așa încât, dacă
vreun prezbiter, episcop sau mitropolit ar cuteza să se depărteze de comuniunea
cu propriul său Patriarh şi nu ar pomeni numele lui, după cum este hotărât şi
rânduit în dumnezeiasca slujbă tainică, ci, înainte de înfăţişarea sinodală şi
de osândirea lui definitivă, ar face schismă, Sfântul Sinod a hotărât ca acesta
să fie cu totul străin de toată preoţia dacă numai se va reproșa că a făcut
această nelegiuire. Şi acestea s-au hotărât şi s-au pecetluit pentru cei ce sub
pretextul oarecăror vinovăţii se depărtează de întâii lor stătători şi fac
schismă şi rup unirea Bisericii. Cei
ce se despart pe sine de comuniunea cu întâiul stătător pentru oarecare erezie
sancționată de Sfintele Sinoade sau de Părinţi, fireşte de acela care
propovăduieşte erezia public şi o învață cu capul descoperit învaţă în
Biserică, unii ca aceştia nu numai că nu sunt pasibili de certare canonică dacă
se îngrădesc pe ei de comuniunea cu numitul episcop înainte de o cercetare
sinodală, ci se vor învrednici şi de cinstea cuvenită celor ortodocşi. Căci ei
nu au sancționat episcopi, ci pseudo-episcopi şi pseudo-învăţători şi nu au
rupt cu schismă unirea Bisericii, ci s-au silit să izbăvească Biserica de
schisme și de dezbinări”.
Așadar Sinodul, în timp ce condamnă în termeni duri curentul schismatic de atunci, consideră că întreruperea comuniunii și pomenirii unui episcop care se face vinovat de o învățătură eretică, înainte de cercetare sinodală, este o faptă demnă de apreciere. Aici trebuie subliniat faptul că episcpii noștri de azi evită să recunoască justețea unei astfel de acțiuni față de Sinodul din Creta.
Duhul autentic bisericesc este acela că această atitudine este doar permisă, nu impusă canonic. Mărturisirea nu poate fi impusă, deși e lăudabilă. Doar comuniunea cu un episcop depus din treaptă este condamnabilă, nu și cu unul încă necaterisit.
Firul roșu care trebuie urmat este acela că trebuie ținută cu strictețe dogma ortodoxă, fără abatere, dar cu multă iconomie și iubire față de oameni și îngăduință față de neputințele lor. Au fost primiți în treapta pe care o aveau ierarhii iconoclaști care s-au dezis de erezie, deși fuseseră susținători fervenți ai rătăcirii. Nu a fost acceptat rigorismul studiților, care nu face cinste Evangheliei lui Hristos. Acrivismul este o literă moartă fără duh; mai bine zis, nici măcar litera nu este păzită cum se cuvine pentru că apar devieri de la normele bisericești prin răstălmăciri și interpretări greșite.
Lipsa de rigorism și echilibrul duhovnicesc sunt
evidente în atitudinea Sf. Vasile cel Mare față de ereticii pnevmatomahi. El nu
le cerea o mărturisire riguroasă cu privire la dumnezeirea Duhului Sfânt, ci
doar să nu fie negată aceasta cu gândul că unii ca aceștia vor învăța pe viitor
mai bine detaliile dreptei credințe dacă sunt primiți în comuniune. Pe de altă
parte, a fost mai puțin strict pentru a evita o izolare păgubitoare, prin care
s-ar fi îngroșat rândurile ereticilor, iar Biserica ar fi fost slăbită (vezi
Epistola 113). Aceasta în condițiile în care el însuși a fost drastic când a
fost vorba de trădarea credinței, întrerupând comuniunea cu episcopul său
atunci când acesta a semnat un text cu nuanță eretică (cf. Epistola 51).
Un exemplu elocvent pentru atitudinea față de
erezii este dat de Sf. Siluan Athonitul, descris de Arhim. Sofronie: „Am
cunoștință de o convorbire a Starețului (Siluan) cu un Arhimandrit ce se ocupa
cu misiunea printre neortodocși. Arhimandritul cu pricina îl cinstea foarte
mult pe Stareț și adesea, când era la Sfântul Munte, venea să vorbească cu
dânsul. Starețul l-a întrebat cum propovăduiește. Arhimandritul, încă tânăr și
fără experiență, gesticulând cu mâinile și mișcându-și întreg trupul, a răspuns
agitat:
– Le spun: Credința voastră este rătăcită; la voit
totul este scâlciat, nimic nu este drept și nu veți afla mântuirea dacă nu vă
pocăiți.
Starețul a ascultat și l-a întrebat:
– Dar spuneți-mi Părinte Arhimandrit, cred ei oare
în Domnul Iisus Hristos, că El este adevăratul Dumnezeu?
– Asta o cred.
– Dar pe Maica Domnului o cinstesc?
– O cinstesc, dar învățătura despre ea este
greșită.
– Și pe Sfinți îi cinstesc?
– Da, îi cinstesc, dar, de când s-au despărțit de
Biserică, ce Sfinți mai pot avea ei?
– Oare săvârșesc dumnezeieștile slujbe în
biserici, citesc cuvântul lui Dumnezeu?
– Da, au și biserici, și slujbe, dar de ați vedea
cum sunt slujbele lor față de ale noastre; ce răceală și lipsă de duh!
– Așadar, Părinte Arhimandrit, sufletul lor știe
că bine fac crezând în Iisus Hristos, cinstind pe Maica Domnului și pe Sfinți,
chemându-i în rugăciuni – așa că atunci când le spuneți de credința lor că e
rătăcită, ei nu vă vor asculta… Dar vedeți, dacă le veți zice că vine fac
crezând în Dumnezeu, bine fac că cinstesc pe Maica Domnului și pe Sfinți; bine
fac că merg la biserică, la slujbe și că se roagă acasă, că citesc cuvântul lui
Dumnezeu și celelalte – dar că greșesc în asta și greșeala trebuie îndreptată,
atunci totul va fi bine și Domnul se va bucura de ei; și astfel toți ne vom
mântui prin mila lui Dumnezeu… Dumnezeu este dragoste și astfel propovăduirea
trebuie totdeauna să purceadă din dragoste; atunci se va folosi și cel ce
propovăduiește, și cel ce ascultă; dar, dacă tot mereu îi prihăniți, sufletul
lor nu vă va asculta și nu va ieși nici un folos”[3].
SUBIECT: Referitor la legalizarea instituțională a Bisericii
schismatice a Ucrainei
Preafericite Președinte, Preacinstiți Arhierei,
Cu privire la iminenta convocare a Sfântului Sinod
al Ierarhiei, ca cel mai mic membru al Bisericii noastre, dar și ca Profesor de
Teologie Dogmatică a Bisericii, aș vrea – cu simțul responsabilității – să vă pun
și eu cu smerenie în vedere dimensiunile ecleziologice-dogmatice, dar și prelungirile
soteriologice ale acceptării necondiționate în comuniune
biericească-sacramentală a Bisericii schismatice a Ucrainei, în cazul, desigur,
unei eventuale decizii sinodale pentru recunoașterea «autocefaliei» ei.
Primul și cel mai mare subiect, în cazul cu
pricina, subiectul ecleziologic, ce se referă la identitatea «constructului bisericesc» în discuție. Mai întâi, ar trebui să fie cercetat
dacă acest «construct» îndeplinește condițiile unei comunități bisericești. Dacă,
dimpotrivă, este recunoscută «autocefalia» lui, atunci este recunoscută automat
«legalitatea» ecleziastică a Bisericii schismatice.
După cum se știe, pentru Biserica schismatică a Ucrainei
a premers o condamnare panortodoxă cu caterisiri și afurisiri. Această condamnare
panortodoxă nu a fost revocată. În final, prin Tomosul autocefaliei Patriarhiei
Ecumenice (11-1-2019), a intervenit o depășire instituțională cu caracter duhovnicesc
și ecleziologic, ce creează întrebări rezonabile despre legalitatea ei
bisericească. Și aceasta deoarece nu au fost respectate – cel puțin din câte
știm – condițiile fundamentale patristice și duhovnicești, lucru ce creează
contestații rezonabile despre canonicitatea regulilor-condițiilor Practicii
patriarhale, cât timp nu au exprimat o pocăință publică demonstrată și o dezavuare
a schismei. Prin cele ce le spunem în cazul cu pricina nu înseamnă că ne îndoim
de competența instituțională a Patriarhiei Ecumenice de a acorda autocefalie,
bineînțeles cu acordul întregului trup al Bisericii, care se exprimă sinodal. Aici
se pune chestiunea condițiilor valide pentru emiterea unui astfel de Tomos.
După mărturia biblică (Mt. 4, 17, 1Cor. 5, 1-5 și
2Cor. 2, 6-8), dar și după tradiția patristică și duhovnicească a Bisericii, încadrarea
sau reîncadrarea în trupul cel unul și neîmpărțit al Bisericii presupune oricum
trăirea adâncă și exprimarea sinceră a pocăinței din partea membrului sau
comunității mai largi supuși încadrării sau reîncadrării.
Condiția exprimării pocăinței nu este surmontată
de nici o persoană instituțională sau for bisericesc instituțional. Nu există
nici o iconomie a Bisericii care să poată să se substituie sau să anuleze
pocăința. pocăința în sine constituie condiția fundamentală și «cheia»
duhovnicească a primirii și împroprierii iconomiei mântuirii, dar și «cheia» pentru
activării sau reactivării ei, conform mărturiei biblice: «Pocăiți-vă, căci s-a apropiat împărăția cerurilor!» (Mt. 4, 17).
Tocmai pentru acest motiv și schisma melitiană a
fost restaurată în Biserica din vechime când a premers nu doar exprimarea pocăinței,
ci și anatematizarea schismei de către schismaticii înșiși. Și, după cum
semnalează în mod caracteristic Sf. Teodor Studitul, «anatematizând propria
schismă, cum zic ei, sunt primiți în Biserica sobornicească» (Epistola 40 către fiul Navcratie, PG 99,
1053C). Numai atunci a urmat restabilirea panortodoxă sinodală la Sinodul I Ecumenic.
În cazul Bisericii schismatice a Ucrainei, după
cum se pare, nu a fost cercetată și nu a fost exprimată nici o pocăință. Aici,
în practică, a fost anulată pocăința, care este o poruncă expresă a Domnului și
o practică de veacuri a Bisericii. De aceea nu poate să fie vreun motiv pentru
iconomia bisericească. În realitate, este vorba despre o fărădelege
bisericească evidentă, care face mântuirea imposibilă, nu numai a
schismaticilor, ci și a celor care au comuniune sacramentală cu ei, de vreme ce
și ei devin neîmpărtășiți/afurisiți (vezi Canonul 2 al Sinodului din Antiohia,
care a fost validat de Sinoadele V, VI și VII Ecumenice).
Din cele de mai sus devine limpede că subiectul în
cauză este în esență dogmatico-ecleziologic, cu extinderi inevitabile
soteriologice, după cum a fost semnalat deja foarte corect în Epistola Părinților Aghioriți către Sfânta Chinotită a Sfântului Munte (martie
2019).
De aceea este și nevoie primordial ca Sfântul
Sinod al Ierarhiei să decidă asupra identității Bisericii schismatice a Ucrainei
și să caute aplicarea definițiilor bisericești de veacuri a reîncadrării ei,
care este pocăința și anatematizarea schismei. Responsabilitatea aceasta
duhovnicească cade deplin în competența Ierarhiei cu scopul de a recunoaște
«autocefalia» în cauză, care are și alți parametri canonici, câtă vreme nu ia
în considerare existența Bisericii canonice din aceeași țară, de sub
Mitropolitul Onufrie al Kievului, din care Biserică s-a rupt. Adică «autocefalia»,
în cazul de față, a fost acordată unor schismatici nepocăiți. Și acest lucru fără
precedent și de neconceput logic, canonic și duhovnicește se caută să se
întâmple acum și cu consimțământul Bisericii noastre.
Prin «logica» emiterii Tomosului «autocefaliei»
Bisericii schismatice din Ucraina suntem în pericol în viitor să fim călăuziți –
eventual – și la acceptarea sacramentală a papismului și a altor erezii, fără
condiții fundamentale de pocăință și dezavuare a rătăcirilor dogmatice ale lor,
lucru ce îl instrumentează astăzi ecumenismul, nu numai în teorie, ci deja și
în practică. Ne întrebăm, deci, pe bună dreptate nu cumva instituțiile
duhovnicești din sânul Bisericii noastre au început să «activeze» goale de
fundamentul lor duhovnicesc? Ne întrebăm, nu cumva în ultimele decenii este
introdus un «nou etos» prin aspirația ascunsă să devine etos-obicei și în
continuare Drept instituțional, care va submina tradiția canonică a Bisericii? Istoric,
cunoaștem că, atunci când s-a consolidat o astfel de mentalitate în Occident,
Biserica Apuseană a fost călăuzită spre papism – cu toate devierile ei
dogmatice – și a sfârșit în despărțirea de Biserica cea una și unică.
Recapitulând, semnalăm că decizia eventuală asupra
«autocefaliei» Bisericii schismatice din Ucraina nu poate să fie fără condiții
prealabile. Deoarece atunci – indirect, dar evident – va însemna în practică o «legalizare»
instituțională nelegiuită bisericește a schismei inferioare, lucru ce nu are
precedent istoric în tradiția patristică bisericească. Și cel mai important
este că recunoașterea eventuală – fără condiții duhovnicești – lovește la
timpul potrivit unitatea întregii Biserici, față de care nu este nimic mai de
preț. Pericolul este văzut, adică să fie create schisme la nivelul întregii
Biserici din cauza acordului Vostru eventual cu
recunoașterea «autocefaliei» Bisericii schismatice a Ucrainei, lucru pe care nu
ni-l dorim din inimă.
În final, soluția duhovnicească a problemei
ecleziologice existente este pocăința. Și, din păcate, aceasta lipsește în
prezent. Totuși există speranță realistă. Cei care iubim Biserica în Hristos, să
luăm noi înșine leacul curățitor și dumnezeiește lucrător al pocăinței și
atunci Hristos va da celui bolnav tămăduirea, conform cu mărturia patristică
(vezi Sf. Nicolae Cabasila: «…se minunează oricine de bunătatea lui Dumnezeu. Deși
nimeni nu scapă de boală când altcineva bea medicamentul, dar scapă de
răspundere dacă îi doare pe alții pentru el», Despre viața în Hristos, cuvântul 7, PG 150, 700C.
Cu cel mai adânc respect, Dimitrios Tselenghidis, Profesor al Universității din Tesalonic
Nota noastră: Probabil această scrisoare inspirată a fost scrisă și ca o contra-reacție la propunerile făcute zilele trecute de Mitropolitul Ierotheos de a fi legalizată «autocefalia» ucraineană. După ce a scris despre posibilitatea unei iconomii care nu-și are, de fapt, locul în această situație, în ultimul său text, Mitropolitul propune o coexistență a Bisericii canonice Ucrainene cu schismaticii după modelul Sinodului grec, în care există două jurisdicții, a Patriarhiei Ecumenice și a Bisericii Greciei. Această ideea a stârnit indignarea chiar și a unor greci, care recunosc că formatul în care funcționează ei la ora actuală este unul „schizofrenic”. Sau, după o altă variantă, ar fi posibil de luat ca model și formatul din Diaspora, la fel de nebisericesc. Aceste propuneri nu ar însemna decât degradarea vieții bisericești din Ucraina de la o Biserică bine închegată la una anemică și cârpită, cu multe conflicte interne mocnite.
Conform agenției de știri bisericești Romfea, astăzi, la întrunire Adunării Generale a Exarharului parohiilor de tradiție rusă, nu a fost întrunit procentul de 2/3 de voturi pentru alipirea de Patriarhia Rusă. Au fost 104 voturi pentru și 75 împotrivă. Acestea sunt informații pe surse; un comunicat oficial încă nu a fost emis.
Deși subiectul acesta este puțin interesant pentru noi, românii, totuși este utilă o informare asupra mersului Bisericii Ortodoxe în general.
Scurt istoric al conflictului dintre Exarhat și Patriarhia Ecumenică
Arhiepiscopul Ioan de Chariupolis este ierarhul aflat în fruntea Exarhatului de tradiție rusă, care are parohii pe teritoriile Franței, Angliei, Belgiei și Italiei. Acesta a fost format odată cu emigrația rusă de după venirea bolșevicilor la putere. Ei de deosebesc și s-au desprins de Biserica Rusă din Exil în momentul în care au fost de acord să semneze Declarație de supunere față de regimul comunist din Rusia, spre deosebire de restul diasporei ruse. Totuși, când Mitropolitul Evloghie a făcut o slujbă la Paris în cinstea celor persecutați în țara mamă, Mitropolitul Serghie a rupt legăturile cu ei. Atunci a fost format Exarhatul rus, care a fost acceptat sub oblăduirea Patriarhiei de Constantinopol, cu diferite momente de cotitură în existența sa, ca o structură autonomă.
După izbucnirea conflictului din Ucraina, aparent fără vreun motiv concret, Patriarhia a decis dizolvarea Exarhatului la 27 noiembrie 2018, lucru confirmat la 3 septembrie 2019. După ce majoritatea comunităților s-au opus acestei decizii, au fost purtate negocieri cu Patriarhia de la Moscova, care a acceptat să ia în jurisdicția sa acest Exarhat și făcând demersurile necesare, adică modificarea propriului statut care să prevadă reguli cu privire la funționarea Exarhatului, care are un regulament aparte.
Cu toate acestea, în mod surprinzător, Adunarea Generală se pare că nu a votat trecerea sub Patriarhia Moscovei.
Ciudată a fost poziția Arhiepiscopului Ioan, care s-a împotrivit deciziilor Patriarhiei Ecumenice, deși este grec, numit de către Fanar. La fel de ciudat este că parohiile nu au acceptat să treacă sub ruși, deși sunt de tradiție rusă. Aceste lucruri indică o situație inedită.
Exarhatul este cel în cadrul căruia a funcționat Institutul Teologic Saint Serge din Paris, în care au activat personalități precum Alexander Schmemann, Paul Evdokimof, Serghei Bulgakoff, Jean Meyendorff, George Florovski și alții. Orientarea a fost una filozofică, ce a generat în special teologia personalistă. Desigur, prezentul nu poate fi judecat doar după aceste criterii. Între timp lucrurile au evoluat mult și situația este cu totul diferită. Totuși se pare că există o împotrivire față de linia adoptată în ultima vreme de Moscova și o afinitate față de Constantinopol, ceea ce s-ar traduce drept una modernistă și progresistă, în ciuda naționalității rusești. Cel mai probabil diriguitorii Exarhatului urmează o linie mai apropiată de Moscova, dar fără a fi reușit să o impună grosului parohiilor, ceea ce a rezultat în victoria valorilor europene, ca să spunem așa, în dauna celor rusești.
Perspective după Adunarea Generală
Revenind la situația de față, conform unor informații puse la dispoziție de Pr. Jivko Panev, aflăm că Arhiepiscopul are dreptul să fie în dezacord cu votul ce a avut loc, conform art. 28 din statut. În acest caz, va urma imediat o altă Adunare, după ce acesta va explica motivele sale.
Dacă nu se va ajunge la un acord, se va întruni o nouă Adunare Generală în termen de cel mult 3 luni pentru a lua o decizie bazată pe o majoritate de 4/5 din voturi. Dacă aceasta va decide împotriva Arhiepiscopului, acesta va trebui să se supună, iar dacă nu se va ajunge la un vot elocvent, atunci se va lua o decizie în urma consultărilor dintre Arhiepiscop și Comitetul Episcopal.
Foarte mulți ortodocși simt în Părintele Serafim Rose (†1982, a cărui pomenire o facem astăzi) o voce autentică a credinței într-un veac al descreștinării lumii. Dar puțini știu că Biserica Rusă din exil, al cărei membru a fost, pe vremea sa era într-o opoziție și separare similară cu cea de astăzi între Patriarhia Moscovei și cea de Constantinopol, adică nu avea comuniune cu Biserica serghianistă de odinioară. Îndrăznim să spunem că era într-o postură asemănătoare cu nepomenitorii care s-au ridicat împotriva hotărârilor ecumeniste semnate la Sinodul din Creta 2016. Aceeași atitudine tradiționalistă și de păstrare a credinței autentice îi anima și pe Părinții de atunci. Articolul de mai jos este o prezentare a poziției moderate recomandate pentru împrejurările cu care se confruntau, atât de folositoare și pentru noi, cei de acum. Ispitele de-a stânga și de-a drepta sunt o constantă pentru viața bisericească, poate mult mai întețite în zilele noastre.
Probabil cel mai relevant aspect este acela că Biserica Rusă din exil a ajuns să fie recunoscută de toți îndeosebi datorită Sfinților pe care i-a dat, pe când zelotiștii greci nu au reușit să se coaguleze corect și rămân într-o stare de schismă. Lucrul care cântărește cel mai mult este sfințenia, trăirea credinței, nu lupta seacă pentru literă și dreapta credință în formă. Mai precis, este vorba de o spiritualitate sănătoasă, ferită de lumesc, dar și de rigorism sec și de exagerări apocaliptice.
Calea împărătească. Adevărata Ortodoxie într-un veac al apostaziei
Păr. Serafim Rose
Precum grăiesc Părinții, extremele de-a stânga și de-a
dreapta sunt la fel de vătămătoare… (Trebuie) să umblăm pe calea împărătească, evitând
extremele de ambele părți. (Sf. Ioan Casian, Cuvantarea a II-a)
CREȘTINII ORTODOCȘI viețuiesc astăzi într-una din cele mai critice perioade ale istoriei Bisericii lui Hristos. Vrăjmașul mântuirii omului, diavolul, atacă pe toate fronturile și se luptă prin toate mijloacele nu numai ca să abată pe cei credincioși de la calea mântuitoare înfățișată de către Biserică, ci chiar să biruiască Biserica lui Hristos, în pofida făgăduinței Mântuitorului (Mat. 16:18), și să transforme însuși Trupul lui Hristos într-o organizație „ecumenică”, pregătind venirea alesului său, Antihristul, marele conducător al lumii din zilele de pe urmă.
Știm, desigur, că această încercare a lui Satan va eșua;
Biserica va fi Mireasa lui Hristos chiar până la sfârșitul lumii și Îl va întâmpina
pe Hristos Mirele, la a Doua Sa Venire, neprihănită și nestricată de unirea
nelegiuita cu apostazia acestui veac. Dar marea întrebare a vremurilor noastre,
pe care și-o pun toți creștinii ortodocși, este una foarte importantă: Biserica
va dăinui, dar câți dintre noi ne vom mai găsi în ea rezistând puternicelor încercări
ale diavolului de a ne trage din sânul ei?
Vremurile noastre se aseamănă mult celor ale Sf. Marcu al
Efesului, din secolul al XV-lea, când se părea că Biserica era pe punctul de a
fi dizolvată în necuvioasa Unire cu latinii. Cu mult mai rele și primejdioase
sunt vremurile noastre decât acelea; căci atunci Unirea a fost un act impus cu
forța, din exterior, pe când acum ortodocșii au fost pregătiți vreme îndelungată
pentru apropiata contopire „ecumenică” a tuturor bisericilor și religiilor, după
decenii de relaxare, indiferență, duh lumesc și îngăduință în minciuna pierzătoare
cum că „nimic nu ne desparte cu adevărat” de toți ceilalți care își spun creștini.
Biserica Ortodoxa a supraviețuit falsei uniri de la Florența și chiar a
cunoscut, după aceasta, o perioadă de prosperitate în exterior și de înflorire
duhovnicească înăuntrul ei; dar, după noua falsă unire ce se urmărește acum cu
un elan sporit, va mai exista Ortodoxia în afara catacombelor și a pustiei?
În timpul ultimilor zece ani și mai mult, sub catastrofalul curs „ecumenic” urmat de Patriarhul Atenagora și urmașii săi, Bisericile Ortodoxe s-au apropiat, deja periculos de mult, de un naufragiu deplin. Cea mai recentă declarație „ecumenică” a Patriarhiei Constantinopolului, „Mărturisirea de la Tiatira” (vezi The Orthodox Word, ian.-feb. 1976) este îndeajuns de grăitoare spre a dovedi cât de mult s-a pierdut din conștiința ortodoxă de către Biserica Locală ce era odată întâia între Bisericile Ortodoxe la mărturisirea adevărului lui Hristos; acest document sinistru arată doar cât de aproape sunt ierarhii de la Constantinopol spre a fi absorbiți în „creștinătatea” eterodoxă a Apusului înainte chiar de Unirea formală ce încă se pregătește.
RĂDĂCINILE ecumenismului actual din Bisericile Ortodoxe se duc
până la renovaționismul și modernismul anumitor ierarhi ai anilor 1920. În
Biserica Rusă, aceste tendințe au zămislit, pentru început, mișcarea „Bisericii
Vii”, care, cu sprijinul regimului comunist, a încercat să il înlăture pe
Patriarhul Tihon și să „reformeze” Biserica într-o maniera protestanta radicală,
iar apoi – ca un urmaș mai „conservator” al „Bisericii Vii” – instituția
bisericii serghianiste (Patriarhia Moscovei), care a insistat, la începuturi,
asupra laturii politice a reconcilierii cu ideologia și țelurile comuniste
(conform scandaloasei „Declarații” a Mitropolitului Serghie din 1927), și doar în
ultimele decenii s-a aventurat, iarăși, pe tărâmul renovaționismului
ecleziastic prin participarea sa activă în mișcarea ecumenică. În Biserica Greacă,
situația a fost asemănătoare: „Sinodul Pan-Ortodox” renovaționist din 1923, cu
reformele sale protestante, inspirate de către Patriarhul Meletie Metaxakis de
tristă amintire, s-a dovedit a fi prea radical pentru a fi acceptat de către lumea
ortodoxă și renovaționiștii au trebuit să se mulțumească doar cu impunerea unei
reforme a calendarului asupra câtorva Biserici ne-slave.
Mari mișcări de protest s-au ridicat împotriva reformatorilor,
atât în Biserica Rusă, cât și în cea Greacă, cauzând diviziuni profunde, ce
s-au păstrat până acum în lumea ortodoxă. În Biserica Rusă, serghianismul a
fost respins cu hotărâre de către vasta majoritate a episcopilor și credincioșilor,
în frunte cu Mitropolitul Iosif de Petrograd; această mișcare „iosifită” s-a organizat,
mai apoi, într-o oarecare măsura și a devenit cunoscută drept „adevărata biserică
ortodoxă”. Istoria acestei biserici ruse ilegale, a „catacombelor”, este, până în
ziua de astăzi, învăluită de taină, însă, în ultimii ani, o serie de mărturii
surprinzătoare ale activităților ei actuale au ajuns la lumina, ducând la
masuri de reprimare aspre din partea guvernului sovietic. Este cunoscut numele
actualului ei Întâistătător (Mitropolitul Teodosie), ca și cel al unuia dintre
cei zece sau mai mulți episcopi ai ei (episcopul Serafim). În diaspora,
Biserica Rusă din afara Rusiei s-a angajat chiar de la începuturile
serghianismului, în 1927, într-o poziție anti-serghianistă fermă și, cu numeroase
ocazii, și-a exprimat solidaritatea față de adevărata biserică ortodoxa din
Rusia, refuzând, în acest timp, comuniunea deplină cu Patriarhia Moscovei.
Tradiționalismul ei intransigent și neclintit în această problemă, precum și în
altele, nu au fost pe placul unora dintre ierarhii ruși ai Europei Apusene și
Americii, care erau mai receptivi la curentele „reformiste” ale Ortodoxiei
secolului al XX-lea, ei despărțindu-se, la diferite momente, de Biserica Rusă
din afara Rusiei, cauzând astfel actualele deosebiri de „jurisdicție” din
diaspora rusă.
În Grecia, mișcarea de protest, printr-un instinct ortodox
asemănător, a luat și ea denumirea de „creștini ortodocși adevărați”. De la începuturile
ei din 1924 (când s-a introdus reforma calendarului), mișcarea a fost puternică
mai ales printre călugării, preoții și mirenii cei simpli ai Greciei; primul
episcop care a părăsit Biserica de stat a Greciei și s-a alăturat mișcării a
fost Mitropolitul Hrisostom de Florina; aceasta își urmează până astăzi viața și
organizarea pe deplin independentă, cuprinzând circa o pătrime din totalitatea
creștinilor ortodocși din Grecia și poate peste jumătate dintre călugări și
maici. Deși este cunoscută popular ca „vechii calendariști”, „adevărații creștini
ortodocși ai Greciei” susțin un tradiționalism ferm în viața și, în general, în
gândirea ortodoxă, privind problema calendarului doar că un prim stagiu sau ca pe
o piatră de temelie a modernismului și reformismului.
În timp ce cancerul „ecumenist” roade astăzi tot mai mult din rămășitele
mădularelor glăsuitoare ale Bisericilor Ortodoxe, o simpatie crescândă este
arătată de către cei mai simțitori membri ai jurisdicțiilor ortodoxe „oficiale”
cauzei și reprezentanților Bisericilor anti-ecumeniste și anti-reformiste ale
Rusiei, Greciei și diasporei. Unii, văzând că jurisdicțiile „oficiale” urmează în
mod irevocabil o direcție anti-ortodoxă, le abandonează ca pe niște nave ce se
scufundă și vin în rândul „adevăraților creștini ortodocși”; alții, nădăjduind încă
la o revenire către orientarea ortodoxă în Ortodoxia mondială, consideră pentru
moment a fi de ajuns să își exprime simpatiile pentru „adevărații creștini
ortodocși” și să protesteze cutezători împotriva mentalității „reformiste” din
jurisdicțiile „oficiale”. Cei zece ani de epistole anti-ecumeniste ale
Mitropolitului Filaret, Întâistătătorul Bisericii Ruse din afara Rusiei, au
atins o coardă sensibilă în cadrul unor Biserici Ortodoxe, chiar dacă răspunsul
„oficial” la ele a fost, în mare măsură, tăcerea sau ostilitatea.
Astăzi, mai mult ca în orice altă perioadă a luptei de 50 de
ani pentru păstrarea tradiției ortodoxe într-un veac al apostaziei, vocea
Ortodoxiei celei adevărate și fără compromis ar putea fi auzită în întreaga lume și ar putea avea un efect profund asupra direcției de viitor a
Bisericilor Ortodoxe. Poate, într-adevăr, este deja prea târziu a împiedica „cel
de-al optulea Sinod Ecumenic” renovaționist și unirea „ecumenică” ce zace în
spatele lui; dar poate una sau mai multe Biserici Locale ar mai putea fi
convinse să pășească îndărăt de la calea aceasta dezastruoasă, ce va duce la
lichidarea totala (ca ortodoxe) a acelor jurisdicții ce o vor urma până la capăt;
și, în orice caz, persoane sau chiar comunități întregi pot fi salvate, cu
siguranță, de la această cale, fără a-i mai menționa pe acei eterodocși ce și-ar
mai putea afla calea către sânul mântuitor al adevăratei Biserici a lui
Hristos.
ESTE DE O IMPORTANȚĂ vitală, deci, ca această voce să fie una
a Ortodoxiei autentice, adică patristice. Din nefericire, se întâmplă uneori,
mai ales în focul unei dispute, ca poziții fundamental ortodoxe să fie
exagerate de către una din părți și înțelese greșit de către cealaltă, și
astfel o impresie pe de-a-ntregul înșelătoare se zămislește în unele minți, cum
că astăzi cauza adevăratei Ortodoxii este un soi de „extremism”, un soi de „replică
de dreapta” la direcția predominant de „stânga”, urmată acum de către conducătorii
Bisericilor Ortodoxe „oficiale”. O asemenea viziune politică a luptei actuale pentru
adevărata Ortodoxie este cu desăvârșire falsă. Această luptă, din contra, a
luat forma, în rândul celor mai de seamă reprezentanți ai ei de astăzi – fie
din Rusia, Grecia sau din diaspora – unei reveniri la calea patristică a moderației, a unui mijloc între extreme; este ceea ce Sfinții Părinți numesc CALEA
ÎMPĂRĂTEASCĂ.
Învățătura acestei „căi împărătești” este expusă, de pildă, în
Sfaturile duhovnicești ale Avvei Dorotei,
care citează îndeosebi din cartea Deuteronomului: Să nu te abaţi nici la dreapta, nici la stânga, ci să umbli pe calea împărătească
(Deut. 5:32; 17:11), și de către Sf. Vasile cel Mare: „Drept cu inima este cel
al cărui cuget nu se întoarce nici către exces, nici către lipsă, ci se îndreaptă
doar către calea virtuții”. Dar poate că cel mai clar este exprimată această învățătură
de către marele Părinte ortodox al secolului al V-lea, Sf. Ioan Casian, care
s-a confruntat cu o sarcină foarte asemănătoare sarcinii noastre ortodoxe de
astăzi: să înfățișeze învățătura curată a Părinților Răsăriteni oamenilor din
Apus, ce erau imaturi duhovnicește și nu puteau încă să înțeleagă profunzimea și
subtilitatea învățăturii duhovnicești răsăritene, tinzând astfel către extrema
laxității ori către cea a hiper-stricteții la aplicarea acesteia în viață. Sf.
Casian expune învățătura ortodoxă a căii împărătești
în Convorbirea sa despre „cumpătare” (sau „discernământ”) – Convorbire lăudată
de Sf. Ioan Scărarul (Treapta 4:105) pentru „filosofia ei preafrumoasă și măreață”:
„Cu toată puterea noastră și cu toată străduința noastră, să
ne silim a dobândi darul cel bun al cumpătării, care ne poate ține nevătămați
de excesele ambelor părți. Căci, precum grăiesc Părinții, ambele extreme sunt la
fel de dăunătoare – atât prea-multa postire, cât și umplerea pântecelui,
prea-multa priveghere, cât și somnul peste măsură și celelalte exagerări.”
Cumpătarea „îl învață pe om să umble pe calea împărătească, evitând ambele
extreme: de-a dreapta nu-i îngăduie să cadă în înșelare din pricina abstinenței
excesive, la stânga nu îi îngăduie să fie târât în nepăsare și destindere”. Iar
ispita „cea de-a dreapta” este chiar mai primejdioasă decât cea „de-a stânga”:
„Abstinența excesivă este mai dăunătoare decât a te îmbuiba; căci, împreună cu
pocăința, cineva ar putea ajunge, de la aceasta din urmă, la dreapta înțelegere,
însă de la cea dinainte nu este cu putință” (de ex., din pricină că mândria
cuiva pentru „virtutea” proprie îi stă în calea smereniei pline de pocăință
care l-ar putea izbăvi). (Convorbiri,
II, capitolele 16, 2, 17)
Aplicând această învățătură la situația noastră, putem spune despre
„calea împărătească” de astăzi a adevăratei Ortodoxii că este un mijloc între extremele
ecumenismului și reformismului, pe de o parte, și a „râvnei fără cunoștință”
(Rom. 10:2) pe de alta. Adevărata Ortodoxie nu merge „în pas cu vremurile” pe
de o parte, nici nu face din „strictețe”, „corectitudine” ori „canonicitate”
(bune în sine) o scuză pentru o auto-satisfacție fariseică, exclusivism și neîncredere,
pe de alta. Această moderație adevărată ortodoxă nu trebuie confundată cu indiferența
sau cu o stare de „căldicel”, ori cu orice fel de compromis între extremele
politice. Spiritul de „reformă” este atât de predominant astăzi, încât oricine cu
vederi hrănite de „duhul vremurilor” va privi moderația cea cu adevărat
ortodoxă ca apropiată „fanatismului”, dar cine privește problema mai profund și
aplică dreptarul patristic va găsi calea împărătească a fi departe de orice fel
de extremism. Poate nici un învățător ortodox al zilelor noastre nu oferă un
asemenea model de moderație grăitoare și arzătoare precum răposatul Arhiepiscop
Averchie de Jordanville; numeroasele sale articole și predici respiră duhul înviorător
al adevăratei râvne ortodoxe fără vreo abatere la „dreapta” ori la „stânga”,
accentuând în mod constant asupra laturii duhovnicești
a Ortodoxiei celei adevărate. (Vezi mai ales articolul său „Râvna sfântă”, din The
Orthodox Word, mai-iunie,
1975).
BISERICA RUSĂ din afara Rusiei a fost așezată, din pronia
dumnezeiască, într-o poziție foarte avantajoasă spre a păstra „calea împărătească”
în mijlocul confuziei ortodoxiei veacului al XX-lea. Viețuind în exil și sărăcie,
într-o lume ce nu a priceput suferința oamenilor ei, ea s-a concentrat asupra
păstrării neschimbate a credinței ce îi unește norodul, aflându-se, în mod
firesc, străina întregii mentalități ecumenice, care este întemeiată pe indiferență
religioasă și auto-satisfacție, pe bogăție materială și internaționalism fără
de suflet. Pe de altă parte, a fost ținută de la a cădea în extremismul „cel
de-a dreapta” (cum ar fi declarația că Tainele Patriarhiei Moscovei sunt fără
de har) de către conștientizarea profundă a faptului că Biserica serghianistă
din Rusia nu este liberă; cineva,
desigur, poate să nu aibă nici o comuniune cu un astfel de organism, dominat de
atei, dar definirea cu exactitate a situației ei este cel mai bine să fie lăsată
unui Sinod liber al Bisericii ruse din viitor. Dacă pare a exista aici o
„contradicție logică” („dacă nu îi tăgăduiți Tainele, atunci de ce nu sunteți în
comuniune cu ea?”), aceasta e o problemă doar pentru cei raționaliști; cei ce
se apropie de problemele Bisericii atât cu inima, cât și cu cugetul, nu au nici
o dificultate în a accepta poziția aceasta, care este testamentul lăsat Bisericii
Ruse din Diaspora de către înțeleptul ei Întâistătător, Mitropolitul Anastasie
(+1965).
Trăind în libertate, Biserica Rusă din afara Rusiei a socotit drept una din îndatoririle ei de căpătâi exprimarea solidarității și a comuniunii depline cu Adevărata Biserică Ortodoxă a Rusiei din subteran, a cărei existență este ignorată cu desăvârșire și chiar negată de către Ortodoxia „oficială”. La vremea rânduită de Dumnezeu, când vor trece încercările teribile asupra Bisericii și poporului rus, celelalte Biserici Ortodoxe vor putea înțelege mai bine situația Bisericii Ruse; până atunci, tot ceea ce poate nădăjdui cineva este ca și pe mai departe Bisericile Ortodoxe libere să nu pună sub semnul întrebării dreptul de a exista al Bisericii Ruse din afara Rusiei sau să nege harul Tainelor ei, aproape toate dintre ele rămânând îndelungă vreme în comuniune cu ea (până ce neparticiparea ei la mișcarea ecumenică a izolat-o și a făcut să devină un reproș la adresa celorlalte Biserici, îndeosebi în ultimul deceniu) și, până în ziua de astăzi, ele rezistând (cel puțin pasiv) la încercările de proveniență politică ale Patriarhiei Moscovei de a o declara „schismatică” și „necanonică”.
În ultimii ani, Biserica Rusă din afara Rusiei a mai acordat
susținere și recunoaștere și „Adevăraților Creștini Ortodocși ai Greciei”, a căror
situație, de asemenea, a fost extrem de dificilă și neînțeleasă. În Grecia, întâia
lovitură împotriva Bisericii (reforma calendarului) nu a fost atât de mortală
precum „Declarația” Mitropolitului Serghie în Rusia și din această pricină a avut
nevoie mai multă vreme conștiința teologică a grecilor ortodocși să zărească întreaga
ei semnificație anti-ortodoxă. Mai mult, puțini episcopi din Grecia au fost îndeajuns
de curajoși spre a se alătura mișcării (în vreme ce, în comparație, numărul
episcopilor ne-serghianiști de la începuturi era mai mare decât al întregului
episcopat al Bisericii Greciei). Și doar în ultimii ani, cauza vechilor calendariști
a devenit chiar „respectabilă intelectual”, de vreme ce tot mai mulți absolvenți
de Facultate i se alătură. De-a lungul anilor, a suferit persecuții, uneori
destul de puternice, din partea statului și a Bisericii oficiale și până în
ziua de astăzi a rămas desconsiderată de către cei „sofisticați” și fără nici o
recunoaștere din partea lumii ortodoxe „oficiale”. Din nefericire, neînțelegerile
și dezbinările interne au continuat să ducă la slăbirea cauzei vechilor calendariști
și ei duc lipsă de o singură voce unanimă, care să exprime poziția lor pentru
Ortodoxia patristică. Totuși, poziția lor fundamental ortodoxă nu poate fi negată
și nu pot fi întâmpinate decât cu bucurie asemenea prezentări grăitoare ale ei,
precum se pot vedea în articolul ce urmează.
Realizarea Sporită în ultimii ani a unei unități fundamentale
a cauzei adevăratei ortodoxii din întreaga lume, fie în Biserica din catacombe
a Rusiei, la vechii calendariști ai Greciei sau în Biserica Rusă din afara
Rusiei, i-a făcut pe unii să gândească în termenii unui „front unit” al
Bisericilor mărturisitoare spre a se opune mișcării ecumenice, care a luat în
posesie Ortodoxia „oficială”. Totuși, în condițiile actuale, acesta se va
materializa cu greu; și, în orice caz, este o viziune politică asupra situației,
ce privește într-o manieră prea exterioară semnificația misiunii adevăratei ortodoxii.
Dimensiunile depline ale protestului ortodox împotriva „ortodoxiei ecumeniste”,
împotriva ortodoxiei neutralizate, căldicele, a apostaziei, trebuiesc încă descoperite,
înainte de toate, în Rusia. Dar nu este cu putință ca mărturia atâtor mucenici,
mărturisitori și campioni ai ortodoxiei celei adevărate din veacul al XX-lea să
fie zadarnică. Fie ca Dumnezeu să Își țină zeloții pe calea împărătească a
adevăratei Ortodoxii, credincioși Lui și Sfintei Lui Biserici, până la sfârșitul
veacului!
Acest articol a apărut în original în The Orthodox Word, Sept.-Oct., 1976 (70), pag. 143-149.
Comentariu adăugat: Pentru a înțelege mai bine contextul vieții bisericești în care s-a format Părintele Serafim, este utilă o scurtă istorie a Bisericii Ruse din afara granițelor (ROCOR). Aceasta s-a format în anii 1919-1921, când, în urma unor îndrumări ale Patriarhului Tihon în caz de situații de urgență, părți din Biserica Rusă s-au organizat autonom în conjuncturi extraordinare. Foarte mulți ierarhi și credincioși au părăsit teritoriile rusești ca urmare a persecuțiilor lansate de regimul comunist care a venit la putere în 1917. Exista deja o diasporă cu mult înainte de anii persecuției, mai ales în Răsărit, adică în Asia, dar și în Europa Occidentală, pe lângă ambasadele rusești. Așadar foarte ușor s-a constituit o structură bisericească din diaspora. Mai întâi a existat o organizare în interiorul teritoriilor rusești fără a avea posibilitatea de a lua legătura cu Patriarhul Tihon. Mai apoi, când comuniștii au învins pe opozanți, majoritatea și-au continuat activitatea în afara granițelor. Primul pas în organizarea lor bisericească a fost un apel la Patriarhia Ecumenică de a li se îngădui să se ocupe în continuare de turma lor cuvântătoare, permisiune acordată la data de 29 dec. 1920 de către locțiitorul de Patriarh de atunci (scaunul fiind vacant), Dorotei. Patriarhul Tihon însuși a recunoscut structura aceasta, deși ulterior a semnat un decret prin care desființa Administrația bisericească ce a fost constituită, dar se pare că la presiunile bolșevicilor pentru că la scurt timp a fost întemnițat. Primul Sobor, care a înlocuit Administrația proviziorie anterioară, a fost organizat în fosta Yugoslavie în noiembrie 1921, unde a fost ales întâistătător Mitropolitul de Kiev Antonie, cel mai în vârstă dintre ierarhi. Întâistătător a fost considerat Patriarhul Tihon, care era pomenit ca atare la slujbe, iar mai apoi Mitropolitul primat Antonie. Acesta a făcut unele demersuri pe lângă ambasadele străine pentru a interveni în favoarea Pariarhului Tihon, care a fost eliberat astfel din închisoare. După moartea Patriarhului tihon a fost recunocut locțiitorul lui, anume Mitropolitul Petru. Când a urmat Mitropolitul Serghie, ROCOR-ul s-a adresat lui pentru lămurirea unor chestiuni organizatorice. Acesta a răspuns cu o scrisoare plină de iubire prin care îi îndemna să se autoadministreze singuri. Ulterior, când Serghie a început compromisurile cu regimul sovietic și a făcut celebra Declarație de supunere față de bolșevici, a emis și un decret prin care cerea diasporei să facă același gest de recunoaștere și supunere. Au fost mulți ierarhi și clerici care s-au opus Declarației lui Serghie, printre care chiar Mitropolitul Petru, locțiitorul de drept. (Situația era de așa natură că Serghie era locțiitorul lui Petru, care se credea a fi mort și care desemnase trei candidați drept urmași ai săi înainte de a fi întemnițat, deși încă a mai fost ceva timp în viață). Mulți ierahi au rupt chiar comuniunea cu Serghie doarece considerau gestul lui unui trădător și schismatic, fără acordul legitim al Bisericii, pe lângă faptul că era o concesie de credință și apostazie. Mitropolitul Evloghie a fost unul dintre cei care au semnat supunerea. Dar, după ce a săvârșit o slujbă la Londra în cinstea celor persectuați de regimul sovietic, a fost renegat de Serghie. Drept aceea Evloghie a cerut primirea în Patriarhia Ecumenică și a format în cadrul ei un Exarhat rusesc care a dăinuit până anul acesta. El s-a deosebit de restul Bisericii ruse din diaspora prin faptul că a acceptat Declarația de supunere față de regimul sovietic, deși, cum am văzut, comemora pe martirii din Rusia comunistă. Cei mai mulți ierarhi au refuzat supunerea și au păstrat comuniunea cu Mitropolitul Petru, pe care îl considerau superiorul lor. Patriarhul Varnava al Serbiei a încercat să mijlocească o împăcare între episcopi și Serghie până s-a convinsă că cel din urmă este o unealtă nocivă a comuniștilor. De atunci a depus eforturi și a îndemnat pe toți să formeze o structură unită. Într-un final, a fost semnat în 1935 un „Decret despre Biserica Rusă de peste granițe”. A existat comuniune și cooperare strânsă nu doar cu Biserica Serbiei, ci și cu Antiohia, Alexandria și Ierusalim. În general, ROCOR a existat ca Biserica Rusă, diferită și nesupusă regimului comunist, pe care îl privea ca fiind străin de etosul rusesc. A rupt comuniunea cu serghianiștii pentru și prin faptul că nu au semnat supunerea față de bolșevici. În același timp, diaspora era conștientă că cei din Rusia trăiesc în alte condiții decât cei din afară și nu pot fi judecați. Totuși cei din afara granițelor nu puteau să-și asume niște gesturi de compromis incompatibilie cu niște oameni aflați în deplină libertate. Au simțit și nutrit un sprijin permanent pentru cei din țara lor, dar s-au delimitat de linia ateist-comunistă. Materialul din care am extras în mare parte ideile de mai sus a fost publicat chiar într-un număr al revistei Părintelui Serafim Rose, The Orthodox Word. În 2006 a fost restabilită comuniunea deplină, semnată oficial de Patriarhul Alexie II și Mitropolitul Laurus pe 17 mai 2007.
După cum am remarcat într-un alt articol, deciziile Sinodului grec pe luna august cu privire la „autocefalii” ucraineni ridică semne de întrebare și induc multă confuzie cu privire la autoritatea cu care sunt investiți Întâistătătorii de Biserici autocefale. Problematic nu este doar dreptul Patriarhului de Constantinopol de a întemeia Biserici Autocefale, ci și așa-zisa prerogativă a Arhiepiscopului Greciei de a recunoaște structura bisericească ucraineană nou=înființată.
„Modul în care este dezbătut de Biserica Greciei subiectul „bisericii” schismatice dă mărturie firește despre ascuțimea (severitatea) fără precedent a acestei probleme, precum și de presiunea care se exercită.”
El a mai adăugat că „Biserica Ortodoxă Rusă a arătat mereu că factorul cel mai important al acestei dezbateri trebuie să fie neliniștea pentru ucrainenii ortodocși, fiii Bisericii canonice, care sunt persecutați de unii radicaliști, ca rezultat al intervenției de la Fanar”.
Observațiile reprezentantului Bisericii Ruse sunt la obiect și ating atât mijloacele nepotrivite utilizate în scopul creării așa-zisei autocefalii ucrainene, cât și realitatea ignorată, dar evidentă, anume existența unei Biserici canonice pe teritoriul ucrainean, care nu poate fi trecută cu vederea. Nu avem de-a face cu un teritoriu necreștinat, ci cu unul în care există deja o Biserică Ortodoxă cu lungă istorie și tradiție.
Și în Grecia sunt exprimate indignări pe această temă.
1. Spiridon
Zorbalas, membru al Comisiei antieretice al Mitropoliei din Patra, respinge
public decizia Sinodului din două motive: „a) Patriarhia de Constantinopol
nu are nici un drept absolut de a acorda autocefalie unei grupări schismatice
dintr-o episcopie și spre paguba turmei/păstorului legitim și în timp ce
această episcopie aparține unei alte (autoadministrate) Biserici (Patriarhia
Moscovei). b) Întâistătătorul Bisericii Greciei nu are absolut nici un drept să
se ocupe mai departe de un astfel de subiect, ba nici Sinodul permanent nu este
autorizat să încredințeze așa ceva pentru că astfel de acțiuni contravin
sinodalității Bisericii și creează condițiile unui primat «de tip papist»”.
2. Într-un alt articol
de pe site-ul Katanixi.gr al Pr. Nicolae Manolis (apropiat de Pr. Teodor
Zisis), sunt formulate și alte obiecții, printre care faptul că dreptul
Patriarhului Ecumenic de a acorda autocefalie nu a fost întemeiat pe nici o
referință canonică sau pe alte reglementări legale, iar subiectul este referit
Ierarhiei de către Arhiepiscop, de parcă nu se putea face acest lucru prin
votul sinodalilor. Se putea și se impunea convocarea Ierarhiei (Sinodul complet)
în mod extraordinar pentru a dezbate problema ucraineană ca să nu mai fie dat
răgaz schismaticilor să treiere în jurisdicția canonică ortodoxă din Ucraina.
Presa oficială bisericească de la noi
(basilica.ro) a ales tăcerea pe marginea acestui subiect. Doar un singur
articol cu privire la deciziile Sinodului grecesc din luna august, și acesta
legat de canonizarea unui Părinte Ghervasie.
Astăzi, a treia zi de dezbateri a Sinodului permanent (lunar), a fost aprobată doar pe jumătate autocefalia acordată de Patriarhia Ecumenică schismaticilor ucraineni, conform ΟρθοδοξιαInfo. Mai exact, într-o postare cu o știre exclusivă, portalul amintit informează că a fost recunoscut deocamdată doar dreptul Patriarhului Ecumenic de a întemeia noi Biserici autocefale. Probabil pe baza referatelor Comisiilor sinodale însărcinate să studieze acest subiect.
Totuși recunoașterea autocefaliei ucrainenilor a fost amânată, se pare, pentru Sinodul mare (Ierarhia) din toamnă, deși inițial au existat informații că nu va fi această temă pe ordinea de zi. Aceste informații sunt susținute deocamdată și de agenția Romfea.gr.
„În urma referatelor Comisiilor Sinodale pe probleme dogmatice și canonice și pe relațiile inter-ortodoxe și inter-creștine cu privire la chestiunea ucraineană, Sinodul permanent recunoaște dreptul canonic al Patriarhului Ecumenic de acordare a autocefaliei, precum și prerogativele Întâistătătorului Bisericii Greciei de a gestiona mai departe chestiunea recunoașterii Bisericii din Ucraina.”
După cum era de așteptat, o hotărâre de o asemenea importanță nu putea fi încredințată decât Sinodului mare (Ierarhiei). Probabil în acest fel se poate pronunța Arhiepiscopul Atenei, doar sinodal. Semnalăm exprimarea curioasă cum că Patriarhul, nu Patriarhia Ecumenică are dreptul de a acorda autocefalie și că Întâistătătorul, nu Sinodul Bisericii Greciei se ocupă mai departe de recunoașterea ucrainenilor.
Într-un articol recent, intitulat: Acrivie și iconomie
pentru hirotoniile celor din afara Bisericii Ortodoxe, Mitropolitul
Ierotheos de Nafpaktos face o prezentare a modului cum au fost tratate
hirotoniile celor din afara Bisericii. El folosește citate de la trei autori:
Prof. Panaghiotis Trembelas, Sf. Fotie al Constantinopolului și Sf. Nicodim
Aghioritul.
Deși nu afirmă deocamdată că în situația
schismaticilor din Ucraina a fost folosită iconomia pentru reprimirea lor în
Biserică, promite să facă unele propuneri cu privire la acest subiect într-un
viitor articol. Din felul cum este tratat subiectul în textul de acum, n-ar fi
greu să ne imaginăm că urmărește o justificare a recunoașterii hirotoniiilor
schismaticilor cărora Patriarhia Ecumenică le-a acordat autocefalie, ignorând
Biserica Ortodoxă canonică Ucraineană ce ține de Patriarhia Moscovei.
Primul autor citat este prof. Trembelas cu lucrarea sa, Dogmatica Bisericii Ortodoxe Sobornicești, partea a treia, capitolul intitulat „Hirotonii nevalide și rehirotonii”. În rezumat, sunt urmărite două principii: 1) cel hirotonit să-și plece capul de bună voie sub mâna celui ce hirotonește și acela să o facă fără vicleșug, amăgire sau orice silnicie și 2) hirotoniile săvârșite în afara granițelor Bisericii de către eretici sau schismatici sunt nule.
Referitor la primul principiu, sunt date două
cazuri: Navat și Maxim cinicul. Hirotoniile lor nu sunt considerate valabile
deoarece nu au fost făcute prin alegere corectă. Așadar hirotoniile făcute în afara
granițelor canonice, asupra rudelor sau în alte împrejurări necanonice nu sunt
valide, deși sunt făcute de episcopi canonici.
Al doilea principiu este încălcat când hirotoniile
sunt făcute de episcopi despărțiți de Biserică. Arhiereul este un conductor
care transmite harul atâta timp cât ține legătura cu Biserica. Atunci când se
rupe de ea, nu mai poate transmite harul preoției prin hirotonie.
Ca regulă, în cazul ereziilor al căror Botez nu
este acceptat, nici hirotoniile nu sunt recunoscute. Pentru cele al căror Botez
este acceptat, hirotoniile sunt recunoscute după caz, nu automat. Un criteriu
ar fi cel menționat în canonul Sf. Atanasie, anume gradul în care au participat
la erezie.
Pe de altă parte, există și cazul ca unii episcopi
să fi fost hirotoniți în cadrul Bisericii, dar de eretici. Aceștia au fost
recunoscuți în treapta lor, cum a fost cazul cu Meletie al Antiohiei, Chiril al
Ierrusalimului, Anatolie al Constantinopolului, Gherman al Constantinopolului
și Ioan al Ierusalimului. Toți aceștia au avut cuget ortodox și au lucrat bine
în granițele Bisericii, chiar dacă au primit hirotonia de la eretici; nu au
fost episcopi ai ereziei. La fel a fost și cazul lui Petru Mongos, care a
primit hirotonia în granițele Bisericii, dar până la urmă a fost caterisit
pentru monofizitism.
Așadar Biserica a folosit și iconomia. Pentru aceasta
a procedat în mod diferit, după caz, nu după niște reguli stricte.
De la Sf.
Fotie este redat, dintr-un șir de zece întrebări, al patrulea răspuns, care
se referă la validitatea hirotoniilor. Sfântul face referire la o serie de exemple
din istoria Bisericii, când unii au fost caterisiți, iar alții recunoscuți în
treapta lor. Petru de Samosata a fost caterisit doar el, nu și cei dimpreună cu
el, deși aveau aceeași vină. La fel, Nestorie a fost caterisit, dar nu și cei
hirotoniți de el. Petru Mongos, deși a fost caterisit ca preot, după ce a răpit
scaunul Alexandriei, toți cei hirotoniți de el au fost primiți dacă s-au pocăit
de erezie. Meletie al Antiohiei a fost hirotonit de eretici ca episcop de
Sevastia, apoi a fost mutat la Veria și după aceea a devenit episcop de
Antiohia. Serghie, Pir, Macarie și Macedonie au fost caterisiți, dar cei
hirotoniți de ei primiți.
Dintre toți aceștia și încă două-trei exemple
similare, Mitropolitul Ierotheos insistă asupra situației lui Petru Mongos, ale
cărui hirotonii au fost recunoscute, deși el era eretic caterisit și a luptat
împotriva Sinodului IV Ecumenic.
De la Sf.
Nicodim Aghioritul este redat comentariul său la canonul 68 apostolic, care
interzice al doilea Botez sau hirotonie, în afară de cazul în care au fost
făcute de eretici, care nu sunt nici Botez, nici hirotonie. În comentarii se
arată că a fost folosită și iconomia în istoria Bisericii, dar care nu poate
deveni lege.
IPS Ierotheos insistă, ca o concluzie, pe faptul
că sunt două moduri de operare în Biserică: acrivia și iconomia, folosite după
caz. Redă și o opinie a Sf. Paisie Aghioritul cum că pe subiecte importante nu
se poate pronunța oricine, ci Biserica trebuie să-și spună cuvântul. Numai pe
teme minore poate să-și spună cineva părerea. Acestea au fost exprimate în
contextul în care i s-a cerut opinia cu privire la transplanturi și s-a ferit
să facă asta, trimițând la hotărârile Bisericii. E drept că în alte cazuri
Cuviosul s-a pronunțat pe acest subiect, drept aceea pare cam forțată
convingerea că acesta este cugetul autentic bisericesc. Ar trebui cercetat mai
amănunțit acest aspect.
Cu atât mai curioasă este mențiunea că într-un
viitor articol va cuteza să facă unele propuneri cu privire la această temă
sensibilă din Ucraina, „ca să nu se permanentizeze această stare și să evolueze
într-o schismă serioasă între Bisericile Ortodoxe”. În același timp, consideră
că trebuie făcute propuneri serioase care să fie dezbătute mai departe de
conducătorii bisericești competenți.
Reamintim că, în cazul schismaticilor din Ucraina,
nu a pus nimeni problema de ce au fost primiți în comuniune, ci cum s-a făcut
aceasta. Pentru că Fanarul nu a emis nici o hotărâre în privința lor, ci i-a
considerat episcopi fără nici o cercetare, ignorând ierarhia canonică. Pe lângă
aceasta, recunoașterea lor ar fi lovită de nulitate chiar dacă s-ar fi făcut
printr-o examinare autentică pentru că reprezintă o încălcare a granițelor
canonice. În plus, Patriarhia Moscovei acuză faptul că nici acum „autocefalii”
nu s-au pocăit de atitudinea lor și se află mai departe în schismă. Gruparea din
jurul lui Filaret ar putea fi reprimiți în Biserică, dar în mod canonic.
Bineînțeles că ne așteptăm ca Mitropolitul Ierotheos
să găsească o metodă de a valida atitudinea Constantinopolului și a dezvinovăți
acțiunile necanonice întreprinse. Pericolul schismei este privit ca venind din
partea Moscovei, care a întrerupt comuniunea cu Patriarhia Ecumenică.
Folositoare această succintă incursiune pentru
noi, dar păcat că nu sunt luate în calcul toate învățăturile autorilor
menționați. Spre exemplu, Sf. Nicodim Aghioritul exprimă clar opinia că
Patriarhia de Constantinopol nu poate trece peste hotarele ei și să intervină
în teritorii bisericești străine. Selectivitatea aceasta nu este de bun augur
și nu prevestește evoluții bune.
