Schisma calendaristică din sânul Ortodoxiei între Bisericile Locale este o rană nevindecată, ce duce la tot mai multe probleme. Unitatea de cult este importantă, dar nu cu lumea profană sau cu celelalte confesiuni eretice, ci cea internă, formată în Duhul lui Dumnezeu. Aceasta nu ține doar de uniformitate și de consensul liturgic, ci de înțelegerea elementelor de forță ale cultului sacramental. Este vorba de respectarea tradițiilor patristice referitoare la ținerea reperelor temporale (zile, săptămâni și luni) și păstrarea duhului de sfințenie, închinare înaintea lui Dumnezeu și întâlnirea în unitate a credincioșilor. Astfel se poate evita atât profan(iz)area ritualului și credinței ortodoxe prin subjugarea lor față de știință, cât și alunecarea în zona superstiției, a unui cult magic și fixist, prin ridicarea calendarului la nivel de dogmă și neînțelegerea lui. Articolul de față l-am intercalat aici ca o completare a părții a 6-a din seria dedicată calendarului bisericesc.
În cartea Tomos Agapis, care este o colecție de texte vechi alcătuită de Patriarhul Dositei al Ierusalimului și editată în anul 1698 sub oblăduirea Voievodului Ioan Antioh Constantin a toată Moldovlahia, se găsesc mai multe scrisori despre calendarul inventat de latini. Prima dintre ele este semnată de Patriarhii Ieremia al Constantinopolului și Silvestru al Alexandriei, care nu este altceva decât faimosul Sigilion invocat de stiliștii din România și din Grecia. Însă nu se găsesc la final anatematismele de care vorbesc ei, care au fost plastografiate pe un manuscris de la o chilie de a Kavsokalivia din Sfântul Munte Athos, despre care am scris deja în prima parte.
Mare parte din textul scrisorii este deja tradus în cartea Boldurile Sfintei noastre Biserici de Răsărit, scrisă de doi monahi români din Sfântul Munte în 1924 pentru a argumenta că stilul vechi iulian este cel corect. Ei scriu, în cap. II a cărții lor, că după semnăturile patriarhale urmează o serie de anatematisme, dar în ediția Patriarhului Dositei acestea nu se găsesc, lucru ce dovedește că nu sunt autentice, ci niște invenții plastografiate ulterior. Mai menționez că în traducerea aproximativă preluată de aceștia de la un anume monah Ignatie de la Schitul Ivirului se găsesc unele inadvertențe. Este vorba de adaosul „și ceilalți de față arhierei…” după semnăturile celor doi Patriarhi, care nu se găsește în cartea Tomos Agapis. Iar introducerea care vorbește despre actul sinodal alcătuit în Biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu este preluată de la Sinodul din anul 1593, la care au participat alți Patriarhi.
După traducerea Scrisorii din 1583 atașez imaginile din cartea din care am tradus, textul fiind scris de mână, drept pentru care mi-a luat ceva efort să mă obișnuiesc cu el și să-l descifrez. Se vede pe pagina a doua că urmează o scrisoare adresată Mitropolitului de Fiadelfia despre calendarul inventat de italieni, iar în final începutul actului de la 1593.
Epistolă despre calendarul inovat de latini a lui Ieremia, prin mila lui Dumnezeu Arhiepiscop de Constantinopol, Noua Romă, și Patriarh Ecumenic
Deoarece Biserica vechii Rome, care se bucură de inovații, a fost în acord în mod necugetat cu astronomii ei și a strămutat cele pe care le săvârșim bine pentru creștini cu privire la Sfintele Paști, care au fost stabilite de cei 318 Părinți purtători de Dumnezeu de la Sfântul și Ecumenicul Sinod și care au fost validate de celelalte Sinoade, iubite și prăznuite de creștinii de pretutindeni pe pământ după cum au stabilit, de aceea devine pricină de sminteli.
Au sosit și înaintea modestiei noastre unii bărbați armeni care au întrebat și au spus că sunt siliți să primească și ei aceste noutăți. Pentru aceste motive s-au învrednicit să le spunem ce a părut dumnezeieștilor Părinți. Modestia noastră, după ce ne-am consultat cu Preafericitul Patriarh al Alexandriei, stabilește în Duhul Sfânt, clarificând cele ce au părut Sfinților Părinți despre aceste lucruri.
Mai întâi, în practicalele (procesele verbale) ale Sinodului I Ecumenic este o semnătură care are acest conținut: Leontie al Cezareei Capadociei, al Galatiei și Armeniei Mici și Mari am semnat. Acesta, după cât se arată în viața Sfântului Sfințit Mucenic Grigorie, Arhiepiscopul Armeniei celei Mari, l-a hirotonit arhiereu, care a fost trimis, prin ambasadele și epistola împăratului Tiridat al armenilor, după ce s-a făcut el creștin, fiind fiu al lui Hosroe, frate al lui Artavan, descendent din acei Arsacizi care au destrămat conducerea perșilor și, fiind frați între ei, au făcut Armenia aceasta, în timp ce indienii și masagheții erau divizați între ei.
Întorcându-se acest mare Grigorie și fiind acceptat cu drag de către Tiridat, primind arhieria ca pe o recunoaștere a lui și pe el …, căci acest mare Părinte este fiu (…) al fratelui Hosroe, tatăl lui Tiridat, s-au botezat toți de către el în râul Afrat. Cu acest împărat Tiridat, după cum se spune, cei ce au primit credința în Hristos, armeni, perși, asirieni, mezi și alții au fost peste patru milioane (sute de miriade). După ce i-a luminat ca un alt soare pe toți aceștia care ședeau în întuneric, a plecat, vrând să trăiască în liniște în locurile înalte din munții Armeniei. L-a lăsat pe Albianos în locul lui și pe episcopii Atalios Baso și pe alții pentru cele zece principate din ținuturile armenilor, iar în toate acestea și în celelalte nații a așezat, după cum se pare, patru sute de episcopi. Deoarece a plecat acest mare luminător Grigorie Tiridat era întristat pentru această despărțire. Dar a aflat că sunt doi copii adevărați după trup ai lui Grigorie, Ortanes, care era în asceză, și Arostanes, preot al lui Dumnezeu. A trimis boieri de-ai lui și i-au adus la el. Apoi i-a cerut lui Grigorie și a coborât din însingurare. Și a ales pe Arostanes ca fiind vrednic de arhiereu și l-a hirotonit pe acesta după cum se cuvenea.
În acești ani marele Constantin cel renumit între împărați adunat Sinodul celor 318 Părinți purtători de Dumnezeu în Niceea,unde a ajuns și Tiridat cu pace, de vreme ce a găsit fierbinte nu de mică primire buna-credință a împăratului Constantin cel întocmai cu apostolii. Acesta a trimis și pe Arostanes, Arhiepiscopul catolicos al Armeniei, la Sinodul acesta și a devenit membru al acestei adunări sfinte. A primit decizia Sinodului și s-a întors în Armenia, fiind repartizată buna-credință cu harul lui Hristos, adevăratul Dumnezeu. Deci din aceste relatări de care am zis se vede în mod evident că armenii aveau un Arhiepiscop catholicos (general, peste tot). Și au succesiunea și au primit astfel și arhieria din Capadocia, de la Leontie de care am zis (mai sus). Granițele acestea sunt ale Noii Rome cu Dumnezeu, nicidecum ale vechii Rome, ceea ce stabilesc și canoanele Sinoadelor, adică să stăpânească obiceiul în parohii, căci au hotărât să fie ținute obieciurile străvechi. Iar ceea ce forțează este în afara teritoriului (parohiei) și în afara învățăturii lui Hristos. Căci El a zis: „ducându-vă, învățați (îndrumați, faceți ucenici)” (Mt. 28: 19), nu forțați și: „oricine vrea să vină după Mine” (Mc. 8: 34) și câte concordă în Evanghelii cu acestea. Însă trebuia ca și pe parohienii de sub ei să nu-i învețe lucruri noi și recente, provocatoare de sminteală, ci învățătura lui Hristos, a sfinților apostoli, a sfintelor Sinoade și câte sunt de la dumnezeiescul Duh. În al doilea rând, explicăm oricărui creștin ortodox doritor că pascalia de la noi nu este nesistematizată, ci urmează celor stabilite de Sfinții Părinți. Rămâne dreaptă și stabilă în veac până ce păzește rânduiala pe care a obținut-o neclătinată, foarte bine gândită de dumnezeieștii Părinți, față de care nici unul dintre cei de acum nu cunoaște știința astronomiei ca aceia foarte bine pregătiți. Nu au nici sfințenie decât numai li se par unele lucruri și în celelalte sunt departe de adevăr. Căci patru sunt delimitările Paștelui. Prima poruncește că trebuie să se săvârșească Paștile după echinocțiul de primăvară. A doua că nu în aceeași zi cu slujba iudaică. A treia că nu simplu după echinocțiul de primăvară, ci în prima lună plină de după echinocțiu. A patra că iarăși după lună plină în prima zi a săptămânii (duminică). De aceea nimeni să nu socotească defel că ceea ce pare greșit i-a cuprins pe acei dumnezeiești Părinți atotbuni ca să dobândească o mai bună îndreptare de la astronomii de acum. Căci, cu harul lui Hristos, de la Sinodul întâi până acum Paștile cel sfânt mereu se face după cel al Legii și duminica. Și nu s-a întâmplat vreo confuzie ca să ne punem la îndreptare. Căci a fost prescris bine de Sfinții Părinți și rămâne veșnic neapropiat (ἀπέλαστον). Dar au fost scăzute rău cele zece zile de către unii astronomi ai vechii Rome din luna octombrie. Căci, între altele, noul lor calendar care a revizuit nepotrivirea conține confuzie în sine. Căci, dacă la 132 de ani întregi adăugăm o zi(-noapte), este evident că de la Sinodul dintâi au trecut până acum o mie două sute șaizeci și cinci de ani, de vreme ce au trecut trei sute optsprezece din primul an de la Hristos până la Sinodul întâi, numai nouă zile și zece ore fără jumătate de minut sunt adăugate și lipsesc. Iar dacă în o sută douăzeci de ani scade o zi-noapte, vor fi zece zile și zece ore și este în surplus. Iar unele ca acestea se arată a fi precare, dar acestea se află în greșeală chiar și la înșiși grozavii observatori astronomi științifici, marele Ptolemeu și alții. Căci în trei sute de ani aceia decid să se adauge ceva, o zi(-noapte) și aceasta nu de la mișcarea soarelui, căci își face mișcarea netedă și neabătută, ci de la numărarea zilelor anului. Și după aceștia se fac patru zile și cinci ore și 12 minute de la [Sinodul] de la Niceea și până acum.
Și, dacă se numără acestea astfel după înțelepciunea elinilor se mai dovedește că astronomii Romei au scos cele zece zile din octombrie fără nici un motiv, ca să se arate numai că par că fac ceva în fața oamenilor din slavă deșartă. Era mai bine ca ei să nu inoveze și să prefacă unele ca acestea și să devină pricinuitori ai unei stări lipsite de măsură pentru Biserici. Sau măcar să nu adauge silnicie din cauza acestora, lucru pe care l-au cutezat. Nu se consideră un lucru binecuvântat pentru unii care stau împotriva celor bine stabilite de Sfinții Părinți, care sunt nu numai chibzuite, ci și dumnezeiești. Și acestea noi le spunem pentru ambele părți, punctând după adevăr.
1583, anul de la Dumnezeu-Omul, 20 noiembrie, indictionul 12
Ieremia al Constantinopolului
Silvestru al Alexandriei
Nota noastră: În primul rând, avem toate motivele să credem că acesta este textul integral al actului de la 1583 pentru că Patriarhul Dositei a alcătuit această colecție tocmai pentru a combate rătăcirile catolice. După o serie de texte din disputele cu catolicii (de la Sf. Filothei Kokkinos, Marcu al Efesului, Ghenadie Scholarul și alții) grupează unele materiale despre azime și calendar. Este evident că intenția sa era de a aduce cât mai multe argumente împotriva catolicilor și ar fi de neînțeles să fi omis anatemele la adresa celor ce ar îndrepta calendarul (în primul rând catolicii) dacă acestea ar fi existat.
Importanța acestui act din 1583 constă în aceea că nu este condamnat noul calendar, ci doar combătut. Nu există anatematisme nici cu privire la Pascalie, nici la Minei (lunile calendaristice).
Nu este clar de ce s-au adresat armenii Patriarhiei de Constantinopol la acea dată pentru că nu erau în comuniune. Probabil pentru a căuta un sprijin și un sfat cum să procedeze cu presiunile venite din partea Romei de a trece la calendarul gregorian.
Deși textul vorbește despre cele bine stabilite la Sinodul I Ecumenic, totuși nu dă citate concrete. Interesant este că în debut se face referire la semnăturile de pe procesele verbale ale Sinodului, deși ele nu se păstrează. Probabil aveau la dispoziție doar semnăturile, care sunt expuse în diverse alte scrieri bisericești.
Cele patru reguli pentru stabilirea datei Paștelui nu concordă cu ce aflăm din alte izvoare mai vechi, cum ar fi Sf. Epifanie al Salaminei, după cum am scris aici. Mai exact, cerința ca Paștile ortodox să nu cadă în aceeași zi cu Pasha iudaică a Legii Vechi nu este menționată pentru că nu acesta este principiul, cu atât mai mult să fie după aceasta. Din scrisoarea Sf. Constantin de la Sinodul I Ecumenic se vede limpede că sensul este să nu fie prăznuit Paștile în Biserică câtuși de puțin în funcție de cel iudaic. Aceasta înseamnă că nu ne interesează dacă se întâmplă în aceeași zi sau nu, lucru care s-a și întâmplat chiar în primii ani după Sinodul de la Niceea.
Fără a face din textul de față o apologie a modului cum a fost înnoit calendarul în 1923, el este important pentru a înțelege și a vădi faptul că stiliștii apelează la tot felul de falsificări și plastografii pentru a-și susține cauza lor, ceea ce-i face să nu fie de încredere.
PF Părinte Patriarh Daniel în centru, Pr. Viorel Ioniță în stânga sa (Imagine: Ziarul Lumina)
Publicat atât de Ziarul Lumina, cât și de trustul Basilica, articolul scris de Pr. Prof. și Consilier onorific Viorel Ioniță pe tema schimbării Pascaliei cerute prin recenta și cunoscuta Petiție, reprezintă un punct de vedere oficial, poate mai veridic decât postările de pe FaceBook ale d-lui Bănescu. Fiind niște reflecţii, este evident că nu e vorba de un răspuns prin care se tranșează subiectul. Totuși, fiind atât de categorice și zdrobitoare la adresa demersului petiționar, în mod limpede cerințele d-lor Papahagi și Baconschi sunt trimise la plimbare.
Imaginea de ansamblu este aceea că asistăm la o dispută în interiorul Bisericii venită prin niște intelectuali, susținută și de unii ierarhi și guri progresiste, printre care la loc de cinste este chiar purtătorul de cuvânt, d-l Bănescu. Însă deocamdată revoluția nu prinde teren în BOR pe cât ar fi dorit. Cadența avangardistă (și ieșită în decor) a Patriarhiei Ecumenice nu are decât un ecou slab în România.
Partea bună a răspunsului Pr. Ioniță
Pr. Viorel Ioniță, din postura de consilier patriarhal onorific și de delegat până mai ieri al BOR în relațiile sale externe, reprezintă o voce reprezentativă pentru Patriarhia Română. Nu doar că articolul Sfinției Sale este preluat de canalele cele mai importante bisericești, dar el însuși are o greutate deosebită prin rolul pe care l-a jucat în trecut și poziția pe care și-o păstrează în prezent.
Respingerea argumentelor sociale invocate de Petiția inovatoare este corectă și necesară. Viața din diaspora nu este cum ne-o imaginăm noi, ci în funcție de realitățile trăite acolo. În consecință, separația dintre Paști și vacanța dată de stat este bine-venită. În Occident Învierea nu mai are nici pe departe greutatea din mediile ortodoxe, după cum constată un preot slujitor acolo.
Pe fond, este lăudabilă deschiderea unei dezbateri reale pe tema pascaliei, nu doar cu argumente emoționale sau în treacăt. Câteva idei importante:
1. Precizarea că Biserica Georgiei a condamnat cele două Biserici, Finlandeză și Estoniană, pentru schimbarea calendarului dovedește că cele două nu sunt decât excepții care trebuie să rămână așa, nu să dea tonul într-o direcție nedorită și perdantă.
2. Congresul din 1977 a concluzionat că propunerea stabilirii unei date fixe a Paștelui „fie în prima duminică din aprilie fie după a doua sâmbătă din aprilie, susținute de Biserica Romano-Catolică și de CEB, nu pot fi acceptate de ortodocși, căci nu respectă recomandările Sinodului I Ecumenic”.
3. Același Congres a „constatat caracterul eronat al criteriilor actuale de calculare a datei Paștilor (computul) folosite în prezent de Biserica Ortodoxă, pe baza calendarului iulian neîndreptat, anume calcularea echinocțiului de primăvară la 21 martie este întârziată cu 13 zile față de calendarul solar, iar tabele lunare din pascalie sunt întârziate cu 5 zile”.
4. Exactitatea datelor astronomice sunt de o importanță secundară față de cerințele de unitatea bisericească la nivel liturgic și canonic, iar deocamdată credincioșii nu sunt pregătiți pentru astfel de schimbări/adaptări.
5. Există o decizie recentă a tuturor Bisericilor Locale, la Sinaxa din ianuarie 2016 ca data comună a sărbătoririi Paștilor de către toți ortodocșii să nu fie modificată. Cu alte cuvinte, inclusiv Patriarhia Ecumenică trebuie să respecte această hotărâre.
6. Serbarea comună la nivel panortodox a Paștelui nu poate fi acuzată de naționalism religios, de afecte antioccidentale, de calcule politice, ci ea este o cale a „bunului simț” de a prăznui Învierea în unitate și înțelegere cu toți credincioșii ortodocși.
Subiectul esențial care a fost evitat
Tema apropierii dogmatice de lumea religioasă occidentală a fost ignorată de Părintele consilier, deși a fost atacată frontal de Petiția „pascală”. Fără să-i reproșez drastic acest aspect, îl pun pe seama calculelor de politică bisericească prin care să nu fie întinată imaginea Patriarhiei.
Partea dogmatică comportă două laturi, una banală și alta profundă și serioasă:
1. La modul simplist, este curios că Pr. Viorel Ioniță a diagnosticat „intenția de a pune sub presiune conducerea Bisericii Ortodoxe Române pentru a lua o hotărâre prin care să se separe de tradiția tuturor Bisericilor Ortodoxe” ca fiind fundamentată „doar pe motive de ordin social și cultural”. Este adevărat că se cerea ca BOR să caute „să sărbătorească Paștile cu catolicii și protestanții” și pe motive exterioare (sociale și politice), dar a fost prezentat acest demers ca urmărind a „face un pas important spre mult mai complicata reîntregire a Bisericii Lui Hristos, care comportă probleme dogmatice dificile”. În plus, tratarea celorlalte confesiuni ca fiind „Biserici” cu care să ne unim liturgic și dogmatic este o abordare nu doar la nivel exterior, ci profund teologică, cu implicații doctrinare clare.
Aici aș pune simpla întrebare retorică: BOR se definește și activează mai mult la nivel social și cultural decât pe plan dogmatic? Are conștiință teologică sau doar prezență în planul istoric trecător?
2. Toate Conferințele și întâlnirile oficiale inter-ortodoxe menționate, începând cu cea din 1923, au pornit de la tema calendarului și au sfârșit cu Sinodul din Creta (2016), unde a fost evitat subiectul și a fost oficializată doctrina ecumenistă.
Chiar Pr. Viorel Ioniță a scris o carte dedicată pregătirii Sinodului din Creta (Hotărârile întrunirilor panortodoxe din 1923 până în 2009. Spre Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe, 2013) în care prezintă parcursul de la Conferința din 1923 până spre documentele pregătitoare ale Sinodului. Cauza și nevoia convocării unui Sinod provine de la deciziile provocatoare de schimbare a calendarului. Însă trebuie adăugat că probabil au existat alte substraturi care au dus la o abordare ciudată în final.
Mai concret, deși Bisericile Locale trebuia să se adune laolaltă să rezolve problema complicată a calendarului și a schismei care s-a produs între ele prin adoptarea neunitară a noului calendar îndreptat, ele au abandonat fix acest subiect la Sinodul care s-a întrunit în final în Creta, 2016. Deși ar fi fost logic să fie măcar amânat, totuși Sinodul s-a ținut. Și nu doar atât, ci a luat una din cele mai importante decizii, anume de a valida doctrinar ecumenismul și participarea la mișcarea ecumenică de „restabilire a unității creștinilor”.
După cum se știe, Patriarhia Ecumenică urmărește în unirea cu lumea religioasă occidentală să fie stabilită întâi o dată comună a Paștelui, lucru ce ar favoriza apropierea dogmatică. Privind retrospectiv, este foarte posibil ca reformarea calendarului din 1923 să fi avut aceleași idealuri „mărețe”, chiar dacă nu au fost menționate atunci în mod expres. Dacă avem în vedere demersurile anterioare, chiar din 1902 și 1920 ale Patriarhiei Ecumenice de implicare a Ortodoxiei în apropierea și chiar unirea cu ereticii, schimbarea calendarului la inițiativa Patriarhului controversat Meletie Metaxakis se încadrează perfect în această perspectivă. Prin urmare, chiar deciziile din Creta (2016) ar reflecta scopurile reale urmărite.
Deci Patriarhia Română, prezentă și semnatară a documentelor acelui Sinod, este foarte implicată la nivel oficial în direcții ecumeniste. Acest lucru evită să îl abordeze Pr. Viorel Ioniță, ceea ce este bine, pe de o parte, pentru că este blocat în practică demersul acesta greșit, dar pe de altă parte, tinichelele rămân legate de coada Patriarhiei noastre și zornăie din când în când cu sunetul apostaziei de la Ortodoxie săvârșite în Creta, 2016 și nerezolvate.
Nu este mai ușor să avem o mărturisire de credință clară la nivel oficial, care să liniștească deplin conștiințele ortodoxe ale credincioșilor din BOR sau chiar din întreaga Biserică? Poate nu e chiar atât de ușor pentru unii și îi împovărează pe alții.
În încheiere, remarc ideea PS Petru Pruteanu, care mi-a fost semnalată, anume că în Biserică există trei autorități: canonică (episcopatul), duhovnicească (duhovnicii) și teologică și acestea ar trebui să colaboreze cel puțin, dacă nu chiar să fie întrupate în aceeași persoană. Este greu de acceptat că episcopii pot să conducă Biserica fără a avea măcar autoritate teologică, adică fără să-și cunoască credința, dar cel mai probabil acesta este nivelul. Însă autoritatea duhovnicească ar trebui să dea tonul în toate, căci atunci fidelitatea față de Evanghelie s-ar păstra prin conștiința trează, chiar și fără cunoștințe sau pârghii canonice foarte puternice.
Comentariu ulterior: Putem constata că este mai profund conflictul din interiorul BOR de la nivel oficial. Nu doar Teodor Baconschi, ci și Vasile Bănescu și-a manifestat reprobarea pe FB față de cele scrise de pr. Ioniță. Din păcate pentru dânsul, se folosește de multe minciuni sau în cel mai bun caz este ignorant. Hotărârea Conferinței din 1923 a vizat mai mult calendarul anual, nu pascalia, așa cum sugerează. Cel puțin doar noi, românii am ținut să schimbăm și pascalia, pe când ceilalți, adică grecii, nu au făcut asta. Iat Conferința de la Moscova din 1948, deși organizată sub auspicii comuniste, a hotărât ca măcar Paștile să fie serbat în mod unitar, făcând concesie Bisericilor care au îndreptat calendarul să-l utilizeze în continuare. Asta pentru că oricum aceasta era realitatea în teren: din anii ’30 nimeni nu mai ținea Învierea după calendarul îndreptat. Dacă ar fi să judecăm cum trebuie implementate hotărârile pascale de la Niceea, discuția nu este atât de simplă pe cât o prezintă purtătorul de cuvânt. În mod limpede Pr. Ioniță a prezentat mult mai bine problema. Cât privește așa-zisa ostilitate față de intelectualitatea „creștină” reproșată atât de d-l Baconchi, dar și de d-l Bănescu, ea nu are fundamente în textul Pr. Ioniță. Dimpotrivă, tocmai că Sfinția Sa a răspuns cu argumente suficient de pertinente și s-a adresat atât mirenilor, cât și clericilor. Însă, dacă dumnealor li se pare că Ortodoxia are nevoie de o mai mare și mai intelectuală „adecvare la realitate”, adică de aggiornamento, acest fapt constituie o problemă serioasă. Hristos este Același ieri și azi și în veci, spune Sf. Ap. Pavel (cf. Evr. 13: 8). Adaptarea pe care o dorește d-l Bănescu este una la filozofie și la curentele moderne, care tocmai sunt înfierate și condamnate de Biserică încă din vremea apostolică. Poate este crunt adevărul, dar dumnealui nu-și găsește locul în Biserică, darmite în postura de purtător de cuvânt al BOR. De fapt, conștientizăm că împărțirea din sânul Bisericii la care face referire d-l Baconschi nu este între pro-occidentali și pro-ruși, ci între credicioși ortodocși și falși credincioși.
Deși un subiect delicat, Pascalia ar fi trebuit tratată cu mult mai multă atenție de către petiționari, dar ei dovedesc o crasă neștiință și pun în aplicare o cruntă manipulare a maselor. Afirmațiile false cu privire la îndreptarea calendarului de la Conferința din 1923 și viziunea ecumenistă asupra Bisericii compromit apelul în ochii oricărui om informat, dar și în fața Sinodului BOR, care ar trebui să răspundă acestui demers. Nu a existat nici o unificare a calendarelor acum un secol, ci decizii separate posterioare ale câtorva Biserici Locale. Și, în loc de „concordie” încercările de atunci au adus mai mult dezbinare și rușine, BOR fiind nevoită să renunțe la implementarea smintitoare a noii pascalii. În plus, nu există mai multe „Biserici”, ci cea Ortodoxă, a cărei unitate nu trebui reîntregită.
Nici un ortodox sănătos în credință nu ar îndrăzni să propună Bisericii să facă pași spre apropierea dogmatică de celelalte erezii. Cu atât mai puțin prin tertipuri precum schimbarea pascaliei.
Deși sunt invocate rațiuni lumești pentru unificarea pascaliei cu lumea religioasă occidentală, adevăratul motiv este unul de culise. Este vorba de dorința de „a convinge și Bisericile Ortodoxe surori să adopte duhul unității și să sprijine inițiativele Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol” de unire în dizolvare cu restul ereziilor.
De fapt, pregătirea terenului pentru Sinodul sincretist anunțat pentru 2025 a intrat în linie dreaptă și mai este puțin timp. Petiția legată de Pascalie are menirea de a promova acest proiect străin de credința dreaptă al Patriarhiei Ecumenice în rândul și în cugetul poporului credincios. După ce majoritatea a înghițit trădarea din Creta, 2016, oare va avea aceeași priză și preconizata trădare de peste doi ani?
Mai jos o prezentare video a subiectului:
PS. Deși problema îndreptării calendarului ar putea comporta o dezbatere teologică serioasă, aceasta este foarte tare viciată de tendințele ecumeniste actuale. Abia după condamnarea mișcării ecumenice cred că se va putea discuta cu folos și această temă internă a Ortodoxiei.
Deși s-a încetățenit ideea că la Sinodul I Ecumenic a fost stabilit modul cum se calculează data Paștilor, după cum am arătat într-un articol anterior de aici, nu există un canon emis în această privință la Niceea. Subiectul este atins doar de două canoane, unul apostolic și altul de la Sinodul din Antiohia. În rest, există alte surse bisericești care oferă informații în acest sens. Mai jos va fi prezentată o trecere în revistă a referințelor din unele surse pe care le-am avut la dispoziție:
* Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească (cartea a șaptea, cap. XX): „În afară de epistolele amintite, Dionisie a mai compus în timpul acela și câteva epistole care s-au păstrat până astăzi. În ele autorul vorbește cu grai sărbătoresc despre praznicul Paștilor. Dintre aceste epistole pe una o adresează lui Flaviu, alta lui Dometie și Didim. În aceasta din urmă ele expune o regulă de calculare pentru o perioadă de opt ani a datei Paștilor, arătând cum se cade să se calculeze serbarea Paștilor, anume numai după echinocțiul de primăvară”.
* Socrate, Istoria bisericească (cartea 1, cap. 8): „…disputa cu privire la Paști, care era purtată doar în regiunile din Răsărit. Aceasta s-a ridicat de la unii care doreau să țină Paștile mai mult în conformitate cu obiceiul evreilor, în timp ce alții preferau modul de prăznuire al creștinilor generalizat în lume.”
(cartea 5, cap. 22): „Drept aceea, în timp ce unii în Asia Mică țineau ziua menționată anterior (14 nissan, n.n.), alții în Răsărit țineau sâmbăta, dar se diferențiau cu privire la lună. Unii spuneau că trebuie urmați iudeii, deși nu păstrează exactitatea, iar alții țineau Paștile după echinocțiu, refuzând să sărbătorească împreună cu iudeii, spunând că ‘trebuie să fie prăznuit Paștile mereu când soarele este în Aries, în luna Xanticos de la antiohieni și aprilie la romani’. Erau convinși să facă așa nu cu iudeii cei de acum, care sunt rătăciți în toate, ci cu cei din vechime și cu Iosif, după cum zice acela în a treia carte a Antichităților iudaice. Aceștia erau în dezacord unii cu alții astfel, iar toți ceilalți până în părțile de Apus și până la ocean se află făcând Paștile după echinocțiu după o predanie veche. Căci toți aceștia, lucrând în acest mod, niciodată nu au fost în dezacord cu ei, nu cum tot spun unii că Sinodul din vremea lui Constantin ar fi schimbat această sărbătoare”.
* Eusebiu, Viața lui Constantin cel Mare (cartea a treia, 5): „Mai era însă şi altă boală – mai veche şi necruţătoare – care de multă vreme iscase neînţelegeri în Biserică , anume sfada privitoare la sărbătorirea Paştelui. Unii susţineau că se cuveneau păstrate rânduielile iudeilor, în vreme ce alţii cereau să fie respectată data exactă, şi să nu ne luăm după rătăcirea unor oameni şi aşa aflaţi în afara binecuvântării evanghelice. 2. Or, de vreme ce şi în privinţa aceasta mulţimile de pretutindeni ajunseseră de multă vreme să nu se mai poată înţelege, încurând Dumnezeieştile Scripturi în aşa fel încât nimeni nu le mai putea descurca (fiindcă la vremea unuia şi aceluiaşi praznic, datorită deosebirilor de dată, prăznuitorii îi aduceau cinstire în chipuri foarte deosebite: în timp ce unii se mai nevoiau în post şi asceză, ceilalţi îşi şi aflaseră limanul de linişte), nimeni nu se mai dovedea în stare să afle acestui rău leacul; părţile învrăjbite păreau deopotrivă de puternice”.
* Casiodor, Istoria bisericească tripartită (cartea I, cap. XX, după Sozomen): „Suporta cu greu când auzea că unii se ridicau împotriva tuturor în privința stabilirii sărbătorii Paștelui. Căci atunci în orașele din Răsărit cei care erau dezbinați din acest motiv, fără să fie separați între ei în lăuntrul societății (fără să fi rupt comuniunea, n.n.), totuși sărbătoreau duminica după obiceiul iudeilor și, cum e de obicei, întinau strălucirea adunării printr-o asemenea deosebire”.
* Canonul 7 apostolic:
Dacă un episcop sau prezbiter sau diacon ar săvârși sfânta zi a Paștelui înainte de echinocțiul de primăvară cu iudeii, să se caterisească.
* Canonul 1 Antiohia:
Toți care cutează să dezlege hotărârea despre praznicul Paștilor mântuitoare a Sfântului și Marelui Sinod adunat în Niceea în prezența binecinstitorului împărat iubit de Dumnezeu Constantin, să fie excomunicați și scoși din Biserică dacă stăruie a se împotrivi din poftă de ceartă celor bine hotărâte, şi acestea să fie zise pentru laici. Iar dacă vreunul dintre proestoşii Bisericii, episcop ori prezbiter ori diacon, va cuteza după hotărârea aceasta să se osebească spre zăpăcirea popoarelor şi spre tulburarea Bisericilor şi să serbeze Paștile cu evreii, Sfântul Sinod a judecat ca acela să fie străin de Biserică de acum înainte, ca unul ce că şi-a îngrămădit păcate nu numai sieşi, ci s-a făcut multora pricină de stricăciune şi de zăpăcire; şi nu numai pe aceştia îi cateriseşte de la Liturghie, ci şi pe cei ce vor cuteza să se împărtăşească cu aceştia după caterisire. Iar cei caterisiţi să se lipsească şi de cinstea exterioară, de care i-a făcut părtaşi sfântul canon şi preoţia lui Dumnezeu.
* Teodoret al Cirului, Istoria bisericească, (cartea I, cap. 9 și 10):
9. Scrisoare sinodală către Biserica alexandrinilor (din partea Părinților adunați la Sinodul din Niceea):
„…12. Vă vestim şi despre înţelegerea în legătură cu Sfintele noastre Paşti, că adică, după dorinţele voastre, s-a rezolvat şi această problemă, încât toţi fraţii din Răsărit, care mai înainte nu sărbătoreau Paştele odată cu romanii şi cu voi şi cu toţi care ţin Paştele de la început, să-l serbeze de acum înainte cu voi…”
10. Scrisoarea împăratului Constantin (cel Mare) către episcopii care au lipsit de la Sinodul de la Niceea, despre cele hotărâte aici
1. Constantin Augustul către Biserici.
Căpătând obişnuinţă din buna orânduire a treburilor obşteşti, după câte a fost darul puterii divine, am socotit că, înainte de toate, năzuinţa mea trebuie să fie ca să se păzească de către preafericitul popor al Bisericii soborniceşti o singură credinţă şi o dragoste curată şi aceeaşi evlavie față de atotputernicul Dumnezeu.
2. Dar nu era posibil să se ajungă altfel la un aranjament durabil și sigur decât dacă, adunându-se la un loc episcopii de pretutindeni sau cei mai mulţi dintre ei, să se facă judecata fiecăruia dintre cei ce aparţin preasfintei religii (creştine). Apoi, după ce s-a strâns un număr cât mai mare (și eu însumi ca unul dintre voi am fost de faţă, căci nu aş putea să tăgăduiesc ceea ce mă bucură foarte mult, că adică am devenit împreună slujitor al vostru), au fost toate până într-atâta supuse unei cercetări cuviincioase, încât părerea (definiţia) plăcută lui Dumnezeu, Care veghează asupra tuturor, a ieşit la lumină spre acordul unităţii (unirii), ca să nu rămână încă ceva spre neînţelegere sau spre discutare a credinţei.
3. Tot acolo în Sinod, discutându-se şi despre sfânta zi a Paştilor, s-a părut, prin consimţământul general, că este bine ca toţi creştinii de pretutindeni să serbeze în aceeaşi zi. Căci ce va putea fi mai frumos pentru noi, ce va putea fi mai măreţ decât ca această sărbătoare, prin care am dobândit nădejdea nemuririi, să fie ţinută fără abatere de către tot creştinii după o singură rânduială şi o socoteală clară?
Mai întâi s-a părut că e lucru necuviincios ca această preasfântă sărbătoare să o săvârșim folosind obiceiul iudeilor, care şi-au mânjit mâinile cu o crimă nelegiuită şi, fiind murdăriţi, pe bună dreptate şi-au orbit sufletele.
Se cuvine acum ca, după ce a fost înlocuit obiceiul acestora printr-o orânduire mai dreaptă pe care ara păstrat-o din prima zi a Patimilor până azi, să se continue observarea ei şi în veacurile viitoare. 4. Să nu avem nimic comun cu neamul duşmănos al iudeilor, căci am primit (învăţat) de la Mântuitorul o altă cale. În faţa noastră se deschide un drum al prea sfintei noastre religii, drum după lege şi strălucit. Pe acesta apucând, în bună înţelegere, să ne îndepărtăm de acel cuget întinat, prea cinstiţi fraţi. 5. Căci este ceva cu adevărat de râs ca aceştia (iudeii) să se laude că, fără rânduiala lor, noi n-am fi în stare să respectăm Paştile.
Cum vor putea să gândească corect aceia care, după acea ucidere a Domnului (deicid), rătăcind cu mintea, sânt conduşi nu de o judecată sănătoasă, ci de o pornire neînfrânată acolo unde îi împinge turbarea lor înăscută. De aci se întâmplă că unii, chiar dacă nu văd adevărul de partea aceasta, (a iudeilor) greşind ca întotdeauna cât mai mult, să săvârşească Paştile a doua oară în acelaşi an, contrar îndreptării convenite. 6. De ce, dar, să urmăm acelora, care dovedesc că suferă de o înfricoşătoare rătăcire, căci nu vom îngădui niciodată ca să se serbeze de două ori Paștele în acelaşi an? Şi, chiar dacă acestea nu erau publicate, trebuia ca înţelepciunea voastră să se străduiască şi să se roage întotdeauna ca, în nici un chip, ceea ce este curat în sufletele voastre să nu aibă legătură cu obiceiurile oamenilor foarte răi.
7. Afară de acestea, trebuie să ne gândim şi la faptul că nu este îngăduit ca să existe deosebire în astfel de probleme şi în legătură cu sărbătoarea unei astfel de religii (creştine). 8. Mântuitorul ne-a hărăzit o singură zi a dezrobirii noastre, adică cea a prea Sfintei Patimi. El a voit ca una să fie Biserica Lui cea sobornicească, ale cărei mădulare, chiar dacă foarte adesea sunt răspândite în multe şi diferite locuri, se încălzesc, totuşi, într-un singur duh, adică în voinţa lui Dumnezeu.
9. Să judece acum cugetul sfinţiei voastre cât de înspăimântător şi urât este ca în aceleaşi zile unii să petreacă timpul cu post şi alţii să pregătească ospeţe, iar după zilele Paştilor, unii să petreacă în sărbători şi odihnă, iar alţii să se dedea posturilor rânduite. De aceea Providenţa divină vrea să se ajungă la îndreptarea cuvenită şi ca Paştile să fie săvârşit într-un singur fel, precum şi eu socotesc că toţi sunt de aceeaşi părere.
10. Din această cauză a trebuit ca să se rânduiască astfel acest lucru, încât noi să nu mai avem nimic comun cu paricizii şi deicizii aceia. Şi este o rânduială folositoare pe care o respectă toate Bisericile din părţile de Apus şi de Miazăzi şi de Miazănoapte ale lumii creştine. Şi chiar unii din părţile Răsăritului, despre care acum toţi au fost de părere că procedează bine. Şi eu însumi am susţinut că şi înţelepciunii voastre are să-i placă şi că ceea ce se respectă printr-o singură şi unanimă consimţire în oraşul romanilor, în Italia şi toată Africa, în Egipt, Spania, Galia, Britania, Libia, în toată Grecia, în dioceza Asiei şi a Pontului şi în Cilicia, are să primească cu bucurie şi înţelepciunea voastră, socotind că nu numai că este mai mare numărul Bisericilor din locurile amintite, ci mai ales că toţi, în general, voiesc acest lucru prea drept şi cuviincios. Şi raţiunea sănătoasă cere ca să nu mai fie nici o legătură cu sperjurul iudeilor. 11. Şi, ca să spun pe scurt, toţi au aprobat ca sfânta sărbătoare a Paştilor să se ţină în una şi aceeaşi zi. Nu trebuie să fie nici o deosebire pentru o zi aşa de sfântă, ci e mai bine să se urmeze aceleaşi hotărâri în care să nu fie nici un amestec de greşeli sau de păcate.
Urmând astfel celor de mai sus, primiţi cu mulţumire harul cel ceresc, într-adevăr, ca o poruncă divină. 12. Căci tot ce se face în sfintele adunări ale episcopilor are legătură cu voinţa divină. De aceea, după ce am înfăţişat, prea iubiţilor noştri fraţi, cele scrise mai înainte, imediat trebuie să primiţi si să aplicaţi hotărârea amintită mai sus şi observarea acestei sfinte zile (a Paştilor) ca, atunci când am să vin pentru a vedea mult dorita faţă a înţelepciunii voastre, să pot să săvârșesc această sfântă sărbătoare în una şi aceeaşi zi cu voi.
Pentru toate mă voi bucura cu voi, văzând răutatea diavolească alungată de către puterea divină prin măsurile noastre şi în acelaşi timp cum crește peste tot credinţa, pacea şi înţelegerea noastră. Dumnezeu să vă păzească, prea iubiţi fraţi!
* Capitolul 17 din Constituțiile Sfinților Apostoli (în traducerea pr. Ică jr. din vol. Canonul Ortodoxiei I, revizuită pe alocuri) poruncește următoarele:
„Cum anume trebuie să se facă Paștele și când și că nu trebuie prăznuit împreună cu evreii Așadar, fraților, voi, care ați fost răscumpărați cu scumpul Sânge al lui Hristos (1Pt. 1, 19), trebuie să țineți în mod exact zilele Paștelui cu toată grija după echinocțiu, ca nu cumva să faceți de două ori pe an pomenirea singurei Pătimiri, ci o singură dată pe Cel ce a murit o singură dată, nepăzind însă prăznuirea lui împreună cu iudeii. Fiindcă acum nu e nici o comuniune între noi și ei (2Cor. 6, 14-15), căci au rătăcit în însăși hotărârea privitoare la ce cred că săvârșesc, cum rătăciți și departe de adevăr sunt din toate părțile. Voi însă păziți strict echinocțiul de primăvară, care are loc în ziua a 22-a a lunii a 12-a, care e dystros; ținând-o până în ziua a 21-a a (fazei, n.n.) lunii, pentru ca ziua a 14-a (a fazei lunii, n.n.) să nu cadă în altă săptămână și din neștiință să săvârșim Paștele de două ori pe an sau să prăznuim Învierea Domnului nostru Iisus Hristos în altă zi decât numai în Ziua Domnului (Duminica).”
* Sf. Epifanie de Salamina, Panarion (cartea 3, cap. 1), Despre audieni: „Conexiunea Paștelui a fost stabilită din trei lucruri: din parcursul solar pentru duminică și pentru lună din parcursul selenar (al lunii) pentru cel după Lege, pentru că Paștile se junghie în ziua a paisprezecea a fazei lunii, după cum a zis Legea. Deci nu poate veni dacă nu a trecut echinocțiul,, care nu este păzit de iudei, nici nu vor să săvârșească acest lucru cu precizie; căci a căzut la ei și sunt rătăcite toate” (traducere după textul grecesc din PG 42).
Observații: Oricine poate trage concluzii pe baza textelor bisericești de mai sus, ba chiar poate adăuga în ecuație altele care au fost eventual omise de mine. Concluziile personale pe care le trag din citirea materialelor sunt următoarele:
Pentru Apostoli și Părinții Bisericii era importantă corelarea dintre mersul astrelor (soare și lună, echinocțiu și luna plină) și nu doreau să se lase influențați de datinile și ritualurile evreiești din vremea lor. Data Paștelui trebuie să fie în raport corect cu momentul calendaristic al Răstignirii și Învierii Mântuitorului, mai exact imediat după luna plină de primăvară, adică cea de după echinocțiu.
În primele zile ale creștinismului erau în uz calendare lunare, asemănătoare celui evreiesc. De aceea era la îndemână calcularea lunii pline după alte repere. Momentele echinocțiului și lunii pline trebuie transpuse în orice tip de calendar. Acest rol l-au avut inițial preponderent Patriarhii de Alexandria chiar înainte de Sinodul I de la Niceea, iar aceștia foloseau calendarul egiptean, nu pe cel iulian.
Chiar dacă cele trei metode de calculare a datei Paștelui nu produceau rupere de comuniune, Sinodul I Ecumenic a stabilit o singură formulă pentru a se ajunge la unitate. El nu a formulat-o, ci a adoptat-o pe cea majoritară în acea vreme și care era corectă și acceptată de cei mai mulți. Singurul lucru clar care răzbate din decizia Sinodului este că nu trebuie ținut cont de datinile iudaice în stabilirea sărbătorilor creștine. Această idee se regăsește și în canonul 7 apostolic, și în 1 Antiohia.
Diferențe pe această temă au continuat să fie chiar și după Sinodul de la Niceea. Cunoscute sunt cele între Roma și Alexandria. Au existat și Sfinți care au avut păreri greșite, cum ar fi Sf. Columban din Marea Britanie, care s-a corectat până spre sfârșitul vieții și s-a conformat cu Roma, după ce s-a convins de corectitudinea observațiilor.
Arhiepiscopul Iov de Telmessos, citind un referat în prezența cardinalului Kurt Koch. Foto: ChristianUnity
O știre preluată și în presa românească anunță că există șanse ca marea sărbătoare centrală a creștinilor, Paștile, să fie sărbătorită în comun de către catolici și ortodocși în viitorul apropiat (începând cu anul 2025) în urma unor sugestii avansate de către reprezentanți ai Romei catolice și Constantinopolului ortodox prin reprezentanții lor, cardinalul Kurt Koch, respectiv Arhiepiscopul Iov de Telmessos.
Preşedintele Consiliului Pontifical pentru Unitatea Creştinilor, Cardinalul Kurt Koch, şi-a arătat susţinerea faţă de ideea ca ortodocşii şi catolicii să lucreze la un acord asupra unei date comune pentru celebrarea Paştelui.
Un reprezentant al Patriarhiei de Constantinopol pe lângă Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB) a declarat că o dată comună pentru Paşte ar putea fi un semn de „încurajare” pentru mişcarea ecumenică. Arhiepiscopul ortodox Job Getcha de Telmessos a sugerat că anul 2025, care va fi cea de-a 1700-a aniversare a primului Conciliu Ecumenic de la Niceea, ar fi un an bun pentru introducerea acestei reforme a calendarului.
Într-o discuţie avută cu agenţia de ştiri elveţiană Kath.ch, Cardinalul Kurt Koch a salutat propunerea, spunând că aniversarea Conciliului de la Niceea este „o bună ocazie” pentru această schimbare. Conciliul din 325 a decis ca Paştele să fie celebrat în prima duminică de după luna plină de la începutul primăverii, făcând cea mai timpurie dată posibilă pentru Paşte 22 martie şi cea mai târzie posibilă 25 aprilie, arată catholica.ro. Astăzi, creştinii ortodocşi folosesc calendarul iulian pentru a calcula data Paştelui în locul calendarului gregorian, care a fost introdus în 1582 şi este folosit de majoritatea lumii. Deoarece calendarul iulian calculează un an ceva mai lung, este în prezent cu 13 zile în spatele calendarului gregorian.
Cardinalul Koch a spus: „Prin urmare, salut decizia Arhiepiscopului Job de Telmessos” şi „sper că va avea un răspuns pozitiv”. „Nu va fi uşor să se cadă de acord asupra unei date comune a Paştelui, dar merită lucrat în acest sens”, a declarat el. „Această dorinţă este, de asemenea, foarte dragă Papei Francisc şi, de asemenea, Papei Tawadros al copţilor”. Arhiepiscopul Getcha a remarcat că încă din 1997 a avut loc o consultare de către CMB pentru a discuta despre o dată comună a Paştelui pentru catolici şi ortodocşi. La acea vreme s-a hotărât păstrarea normelor stabilite de Conciliul de la Niceea.
Observații: Sare în ochi menționarea anului 2025, avut în vedere și pentru întrunirea unui viitor Sinod la care să participe și să se unească ortodocșii și catolicii. Tot mai mult se pregătește terenul pentru un mare eveniment unionist inter-confesional.
În al doilea rând, introducerea calendarului a fost privită cu ochi neprietenoși de către ortodocși tocmai pentru că prin aceasta se strecura și apropierea de catolici. La Conferința din 1923 a fost evitată această greșeală, dar se pare că tocmai unirea și relativizarea credinței a fost avută în vedere. Iar planul de atunci nu a fost părăsit nici până astăzi. Problema calendarului a generat ideea întrunirii unui mare Sinod pan-ortodox, care s-a întrunit, până la urmă, în Creta în 2016, forțat și promovat mereu de Patriarhia Ecumenică. Scopul a fost mereu promovarea unei uniri între confesiuni, urmată de una între religii. Iată că acum pare să se închidă cercul, problema calendarului, punctul de plecare, fiind din nou adusă în prim plan ca încununare a planului dintru început.
Declarațiile conțin o eroare evidentă. Cu toate că la Sinodul I Ecumenic (325), aniversat în 2025, a fost stabilită și data Paștelui, această temă nu poate fi readusă în discuție acum într-un mod care urmărește unirea cu catolicii și cu monofiziții. În acest caz, mai bine este a rămâne la calendarul iulian inexact decât să suferim o deviere de la credință. Concepția dintotdeauna a Sfinților Părinți a fost că nu trebuie să urmărim o rigoare cu privire la zile și timpuri, ci în ce privește evlavia credinței și corectitudinea dogmatică.
Schisma
calendaristică din sânul Ortodoxiei între Bisericile Locale este o rană
nevindecată, ce duce la tot mai multe probleme. Unitatea de cult este
importantă, dar nu cu lumea profană sau cu celelalte confesiuni eretice, ci cea
internă, formată în Duhul lui Dumnezeu. Aceasta nu ține doar de uniformitate și
de consensul liturgic, ci de înțelegerea elementelor de forță ale cultului
sacramental. Este vorba de respectarea tradițiilor patristice referitoare la ținerea
reperelor temporale (zile, săptămâni și luni) și păstrarea duhului de
sfințenie, închinare înaintea lui Dumnezeu și întâlnirea în unitate a
credincioșilor. Astfel se poate evita atât profan(iz)area ritualului și
credinței ortodoxe prin subjugarea lor față de știință, cât și alunecarea în
zona superstiției, a unui cult magic și fixist, prin ridicarea calendarului la
nivel de dogmă și neînțelegerea lui.
Dezbaterile pe
tema calendarului au pornit și s-au adâncit pe poziții extreme. Reforma
gregoriană din 1582 din rândul catolicilor urmărea dominația papei asupra
celorlalți, determinând un răspuns ostil din partea ortodocșilor. Mai târziu,
în sec. XIX-XX, presiunea societății civile a fost privită de tradiționaliști
drept o ispită a modernității și a dus la o cantonare în obiceiurile religioase
îndătinate. Din păcate, Ortodoxia nu a oferit până astăzi un răspuns complet,
care să țină cont atât de realitățile astronomice, cât și de unitatea
bisericească. Suntem într-un echilibru fragil, cu unele Biserici Locale care
țin calendarul vechi, iar altele pe cel nou. Unii fac apel la datele
științifice disprețuind sensibilitățile bisericești, iar alții invocă reguli
neautentice (Sigilionul, decizii neautentice ale Sinodului I Ecumenic). Deși
cearta pe acest subiect nu a dus la ruperi de comuniune decât cu excepția unor
grupări stiliste destul de mici, Biserica este datoare să tranșeze această
temă. Obișnuința de a o lăsa nerezolvată duce la o instabilitate nocivă, la
obișnuința de a proceda astfel și în alte privințe, cum este erezia ecumenistă.
Abaterile canonice nu mai sunt privite ca fiind atât de nocive, iar cei care
reacționează nu mai sunt luați în serios din cauza exagerărilor. Practic, starea
de incertitudine duce la o Ortodoxie slăbită și confuză, diferită de predania
apostolilor și de comuniunea strânsă a primilor creștini.
Oricât ar părea
de cinică afirmația că nu este o dogmă calendarul, aceasta este adevărată.
Schimbarea lui nu afectează învățătura de credință și, prin urmare, reacțiile
de împotrivire la modificarea sărbătorilor fixe nu ar trebui să ajungă până la
întreruperea comuniunii. Aceasta deoarece îndreptarea calendaristică nu are o
legătură directă cu ecumenismul, care este o învățătură eretică, ci există
numai implicații indirecte.
Propuneri ecumeniste
de apropiere și unire cu grupările eretice au fost făcute oficial în cadrul Ortodoxiei
prin intermediul Enciclicelor Patriarhale din 1902 și 1920. Chiar se poate constata că una din metodele propuse
pentru apropierea față de eterodocși a fost și adoptarea unui calendar simetric
cu catolicii și protestanții din Occident. Astfel, Enciclica
din 1920 vedea în „acceptarea unui calendar uniform pentru prăznuirea
marilor sărbători creștine în același timp de către toate bisericile” o
„dispoziție prietenoasă și doritoare de bine una față de alta” între grupările
religioase creștine, care să ducă la unirea finală. Deși fără o corelație
directă cu unirea cu ereticii, anterior, Enciclica
patriarhală din 1902 punea și ea problema reformării calendarului iulian
sau a adoptării celui gregorian pe lângă cea a apropierii de confesiunile
apusene.
Cu toate
acestea, Conferința din 1923 nu a decis îndreptarea calendarului iulian pe
considerente religioase, adică pentru apropierea de catolici, ci pentru anularea
decalajului față de măsurătorile civile/laice ale timpului. Așadar nu există
implicații ecumeniste directe, deși stabilirea unor punți între confesiuni a
fost una des invocată pentru schimbarea calendarului.
Pentru a-i da
mai mare greutate și gravitate, stiliștii adeseori fac din îndreptarea
calendarului o problemă de dogmă, de unire ecumenistă între culte, deși nu au
dreptate. Există tendințe de a sărbători Paștile la o dată comună, ba chiar o
duminică fixă din calendar, însă aceste încercări nu s-au concretizat încă.
Tradiția prăznuirii așa cum a fost consemnată la Sinodul I Ecumenic (duminica
de după lună plină după echinocțiul de primăvară) este încă puternică și sunt
necesare eforturi mult mai intense pentru a fi erodată.
Chiar și
ierarhii din diaspora rusă au subliniat faptul că nu există devieri dogmatice.
Astfel, Mitropolitul
Antonie Hrapovițchi privea astfel acest subiect în 1934, când zeloții din
Grecia au apelat la Biserica Rusă din afara Granițelor (ROCOR): „Știi canoanele
13, 14 și 15 ale Sinodului I-II, care vorbesc despre separarea cuiva de Episcop
sau de Patriarh după condamnarea lui sinodală. Și există canonul 15, care spune
că un cleric este demn nu de condamnare, ci de laudă, când rupe legăturile cu
el [ereticul] din cauza unei erezii condamnate de Sfintele Sinoade sau de
Părinți… și, în plus, ‘când el (adică primul ierarh) propovăduiește o erezie în
public și o învață deschis în Biserică’. Dar acest lucru, slavă Domnului, nu
l-au făcut încă nici P[atriarhul] Vasile [III al Constantinopolului], nici
[Arhiepiscopul] Hrisostom [al Atenei]. Dimpotrivă, ei insistă pe ținerea
Pascaliei anterioare…”. Chiar din 1926 primatul ROCOR era împotriva ruperii
comuniunii cu nou-calendariștii până la o condamnare sinodală a lor. Aceeași
atitudine a fost păstrată și de către urmașii săi, printre care Anastasie
Gribanovski. Chiar dacă în anii ΄70 s-a încercat o unire a ROCOR cu grecii vechi-calendariști, ea nu s-a
făcut pe principiile rigoriste zelotiste (căderea automată a celor ce greșesc
din Biserică). Iar linia de urmat rămâne cea exprimată de la început.
Mulți alți
Părinți duhovnicești au respins atitudinile zelotiste de rupere a comuniunii pe
baza calendarului. Printre aceștia, sunt Părinții Filothei Zervakos, Iosif
Isihastul, Paisie Aghioritul, Epifanie Teodoropulos, Porfirie Bairaktaris, Ioanichie
Moroi, Cleopa de la Sihăstria, Iustin Pârvu și mulți alții.
Având în vedere
tatonările
și propunerile Papei pentru o pascalie comună, dar și dezinformările și exagerările
promovate de stiliști, calendarul rămâne o întrebare care trebuie să-și
primească un răspuns clar. Deocamdată există un echilibru fragil, dar care
trebuie întărit prin ajungerea la o unitate liturgică totală.
Polarizările
sunt puternice pe acest subiect. Pe de o parte, moderniștii tind să accepte
orice înnoire în spiritul distanțării de tradiție și apropierii de valorile
civile sau chiar eretice; pe de altă parte, există credincioșii tradiționaliști
care s-au atașat de anumite obiceiuri, pe care nu vor să le schimbe pentru că
le dau o importanță exagerată. Așa se face că acest subiect a fost retras din
discuție de pe agenda Sinodului din Creta, deși tocmai de la calendar, după
Conferința din 1923, s-a pornit convocarea unui Sinod Pan-Ortodox. Nici
Constantinopolul, nici Rusia, cei doi exponenți majori ai direcțiilor contrare,
nu cedează. Primii sunt prea deschiși spre Occident, ceilalți (rușii) au
experiența rascolnicilor și a poporului care se opune alinierii la valorile
„profane”.
Nefiind o
chestiune reglementată sinodal în toate aspectele, calendarul poate fi
îmbunătățit, dar în limitele trasate la Niceea. Deși acolo nu a fost adoptat
calendarul iulian și a fost exclusă luarea drept reper a Paștelui evreiesc,
totuși a fost stabilit faptul că toți credincioșii trebuie să prăznuiască la
aceeași dată Învierea. Așadar o decizie în privința îndreptării calendarului nu
poate fi luată decât la nivel pan-ortodox, nu unilateral, cum se întâmplă acum.
Ar trebui să fie mai bine elucidat faptul că anul bisericesc nu este dat de calendarul iulian, ci de soare. Sfânta Scriptură a pus drept repere luminătorii cei mari pentru zile, ani și luni. Deci cei care țin la calendarul vechi nu au o atitudine bisericească, ci respectă un instrument pus la punct de un păgân (Sosigene). Studierea tradiției ortodoxe ar trebui să pună în lumină mai clar faptul că nu a fost condamnată sinodal schimbarea calendarului prin așa-zisul Sigilion, că Sinodul I Ecumenic nu a stabilit echinocțiul de primăvară la 21 martie în calendarul iulian și nici regula ca Paștile ortodox să fie după cel al iudeilor. Singura regulă de aur care trebuie ținută este ca marele praznic al Învierii să fie sărbătorit de toți credincioșii în aceeași zi de duminică, după luna plină de după echinocțiul de primăvară. De altfel, aceasta era observată de majoritatea creștinilor chiar și cu un secol înainte, pe vremea Sf. Dionisie al Alexandriei, după cum menționează acesta în epistolele sale[1].
Din nefericire, din cauza înfierbântării, sunt aduse multe acuzații false și argumente eronate, dar și documente plastografiate și astfel subiectul calendarului devine greu de digerat. Mai mult, în toiul disputei, nu mai poate fi discutat rațional faptul cel mai important, anume că actualmente există această diferență între stilul vechi și cel nou, care nu face bine Ortodoxiei. Aceasta este singura miză care contează, dar rămâne nevindecată.
Schisma
calendaristică din sânul Ortodoxiei între Bisericile Locale este o rană
nevindecată, ce duce la tot mai multe probleme. Unitatea de cult este
importantă, dar nu cu lumea profană sau cu celelalte confesiuni eretice, ci cea
internă, formată în Duhul lui Dumnezeu. Aceasta nu ține doar de uniformitate și
de consensul liturgic, ci de înțelegerea elementelor de forță ale cultului
sacramental. Este vorba de respectarea tradițiilor patristice referitoare la
ținerea reperelor temporale (zile, săptămâni și luni) și păstrarea duhului de
sfințenie, închinare înaintea lui Dumnezeu și întâlnirea în unitate a
credincioșilor. Astfel se poate evita atât profan(iz)area ritualului și credinței
ortodoxe prin subjugarea lor față de știință, cât și alunecarea în zona
superstiției, a unui cult magic și fixist, prin ridicarea calendarului la nivel
de dogmă și neînțelegerea lui.
Extremele care au caracterizat pe cei care au reacționat la schimbarea neavenită a calendarului au compromis atitudinea lor din două direcții: formarea de grupări schismatice prin ruperea comuniunii fără justificare canonică și utilizarea unei argumentări greșite și chiar frauduloase. Din nefericire, s-a format astfel o tendință periculoasă spre o fărâmițare din orgoliu.
Fără a intra în istoria zbuciumată a fragmentărilor zelotiste din Grecia și nu numai, greșeala lor principală este aceea că i-au considerat schismatici/rupți de Biserică pe cei care au adoptat noul calendar, deși aceasta nu este o problemă de dogmă. Invocarea canonului 15 I-II pentru întreruperea pomenirii nu le este de nici un folos pentru simplul motiv că la mijloc sunt abateri oarecare (administrative), nu erezii și învățături dogmatice greșite. În plus, formarea de grupări și Sinoade separate nu este permisă de acest canon.
Pe lângă aceasta, au făcut apel la o anatemă pronunțată de Sinodul ținut în Constantinopol în 1583. De fapt, cum s-a mai spus în alt articol, atunci nu a fost excomunicat nimeni, ci ortodocșii doar au respins cererea papală de a primi calendarul gregorian. Însă zelotiștii greci, apoi și cei de alte naționalități au preluat această teză bazându-se pe o plastografie realizată de un monah Iacov în 1858, când a transcris câteva manuscrise din biblioteca Schitului Cavsocalivia din Sfântul Munte, iar compilațiile sale se găsesc în Mănăstirea Sf. Pantelimon. Falsul în acte este dovedit prin câteva elemente: la un text scris de Patriarhul Alexandriei Chiril Lukaris în 1616 împotriva catolicilor a fost adăugată o anatemă cu referire la calendar, iar totul a fost pus sub semnătura Patriarhilor din 1583.
Pe lângă documentul menționat, se pare că a mai circulat unul în grecește, care era datat 1593, când Patriarhul Sofronie murise deja, dar era trecut printre semnatari. Pe lângă aceasta, textul autentic adresat armenilor de Sinodul din 1583 se găsește în cartea Tomos agapis (1698) a Patriarhului Dositei al Ierusalimului și este diferit de cel pus în circulație de zelotiști. El nu conține nici o anatemă și nu face referire la minologiu, ci doar la pascalie.
Au existat, într-adevăr, decizii sinodale cu privire la calendarul propus de catolici în anii 1583, 1587 și 1593. Ultima dintre ele, când a fost hotărâtă și ridicarea la rang de Patriarhie a Bisericii Ruse, a fost publicată de Episcopul Melchisedec Șefănescu în 1881[1]. Aceasta, în ultimul punct (8), stipulează: „Dorim ca cele hotărâte de Părinți în privirea sfintei și mântuitoarei Paschă să rămână neclintite”, apoi reproduce conținutul canonului 1 Antiohia, care întărește decizia Sinodului de la Niceea, fără să o reia sau să dea indicii clare asupra regulilor stabilite atunci.
Așadar trebuie reținut faptul că nu există o condamnare sinodală a calendarului gregorian și nici vreo interdicție de implementare a acestuia, ci o respingere a propunerilor papale. Documentele puse pe masă în acest sens de unii vechi-calendariști sunt doar niște plastografii.
Pe lângă acestea, mai sunt invocate argumente, deja demontate în alte articole anterioare pe această temă, cum că ortodocșii trebuie să prăznuiască Paștile după iudei sau că la Sinodul I Ecumenic a fost stabilit echinocțiul de primăvară ca fiind pe data de 21 martie din calendarul iulian. Deși aceste opinii au fost susținute și de Sinoadele din 1583, 1593 și de alți Părinți bisericești, ele nu au acoperire în realitate, după cum am arătat în acele materialele, ci doar au promovat mai departe interpretările greșite ale canonistului Zonara.
Dimpotrivă, mai toate hotărârile și dezbaterile pe subiectul calendarului au acceptat ideea că există greșeli în cel iulian, care duc la decalaje de măsurare a timpului, în special în stabilirea echinocțiului.
Argumentul că sfânta lumină vine la Ierusalim după calendarul vechi, la fel și norul de pe Tabor și întoarcerea Iordanului de Bobotează este precar pentru că aceste minuni se petrec atunci când sunt sărbătorite evenimentele în cauză. Pentru că la fel se petrece și în insula Chefalonia din Grecia, unde șerpișorii care apar prin minune au început să facă aceasta de Schimbarea la Față până la Adormirea Maicii Domnului pe nou după schimbarea calendarului.
Așadar stiliștii și zelotiștii (din Grecia, România, Bulgaria și SUA) deviază de la calea cea dreaptă prin diferite greșeli pe care le susțin. Pe lângă faptul adevărat și regretabil că nu trebuia schimbat calendarul liturgic decât cu acceptul tuturor Bisericilor Locale, aceștia au mai adus tot felul de teorii false cu privire la valoarea calendarului, la stabilirea pascaliei și la unele așa-zise condamnări sinodale asupra celor care vor accepta schimbarea. Toate aceste aspecte îi fac să cadă într-o extremă păguboasă, care nu produce decât mai multă confuzie și ceartă inutilă.
[1] „Sinodul Constantinopolitanu din anul 1593, sub Patriarchul Ecumenicu Ierimia” în revista Biserica Orthodoxă Română, nr. 12, anul V, septembrie 1881, București, p. 785-796.
Patriarhul Iustinian Marina alături de alți Întâistătători ortodocși la Conferința de la Moscova (1948) Foto: FototecaOrtodoxieiRomânești
Schisma
calendaristică din sânul Ortodoxiei între Bisericile Locale este o rană
nevindecată, ce duce la tot mai multe probleme. Unitatea de cult este
importantă, dar nu cu lumea profană sau cu celelalte confesiuni eretice, ci cea
internă, formată în Duhul lui Dumnezeu. Aceasta nu ține doar de uniformitate și
de consensul liturgic, ci de înțelegerea elementelor de forță ale cultului
sacramental. Este vorba de respectarea tradițiilor patristice referitoare la
ținerea reperelor temporale (zile, săptămâni și luni) și păstrarea duhului de
sfințenie, închinare înaintea lui Dumnezeu și întâlnirea în unitate a
credincioșilor. Astfel se poate evita atât profan(iz)area ritualului și
credinței ortodoxe prin subjugarea lor față de știință, cât și alunecarea în
zona superstiției, a unui cult magic și fixist, prin ridicarea calendarului la
nivel de dogmă și neînțelegerea lui.
Dacă Biserica Ortodoxă a dat un răspuns unitar și general la provocarea papei Grigorie al XII-lea de a adopta calendarul gregorian cu modificările lui, presiunile schimbării calendarului iulian au fost făcute în secolul trecut din partea factorilor politici mai mult la nivel de Biserici Locale. Deși a avut un rol important, Conferința din 1923 nu a constituit o decizie autentică de îndreptare a calendarului, ci mai mult un pretext insuficient. Așa se face că, de fapt, miza calendarului a fost jucată în mod diferit de fiecare Patriarhie și Biserică autocefală în parte.
Surprinzător, o intenție clară de ajustare a calendarului a fost manifestată de Patriarhia Moscovei la Sinodul ținut în anii 1917-18. După ce rușii au fost guvernați bisericește de o conducere supusă autorității țariste, fără a avea Patriarh o perioadă de ~200 de ani, în 1917 s-a decis revenirea la normalitate și a fost ales primul Patriarh în persoana lui Tihon. Pentru a reglementa numeroasele probleme care preocupau Biserica Rusă, a fost organizat un Sinod general, primul din 1667, care era preconizat să dureze suficient de mult încât să instituie ordine deplină.
Printre problemele de pe ordinea de zi a fost și adoptarea unui nou calendar îndreptat. Deoarece puterea sovietică anti-creștină proaspăt instalată a introdus pe 1 februarie 1918 calendarul occidental (gregorian), pentru a da un semnal de disociere de aceasta, Sinodul a închis acest subiect cu următoarea rezoluție: „păstrarea calendarului iulian pentru uzul bisericesc până la o decizie din partea întregii Biserici Ortodoxe asupra problemei reformei calendarului”[1]. Aceasta a fost una din cele 20 de teme lăsate fără dezbatere din cauza închiderii lucrărilor sinodale din lipsa fondurilor și din pricina confiscării de către bolșevici a clădirilor Seminarului din Moscova, unde locuiau o parte din membrii Sinodului.
Disponibilitatea ierarhiei superioare ruse de a schimba calendarul este ilustrată și de decizia Patriarhului Tihon din 1923 în acest sens. Totuși contextul acestei hotărâri a fost unul complex. Pe de o parte a fost concurența stârnită de Biserica așa-zis vie manevrată de bolșevici, care a adoptat schimbarea calendarului printre altele, apoi o dezinformare că această modificare a fost făcută deja de restul Patriarhiilor, iar pe de altă parte a existat o presiune din partea puterii comuniste în direcția aceasta, cu promisiunea că Biserica va fi privită și tratată cu mai multă bunăvoință. Deși a existat o decizie sinodală pe 24 septembrie, totuși ea nu a fost pusă în aplicare. Scrisoarea Patriarhului, ieșit din închisoare și din arestul la domiciliu, prin care anunța schimbarea a fost citită doar în Mănăstirea Pokrov din Moscova. Pe motiv că nu a fost tipărită pentru a fi trimisă tuturor parohiilor, aceasta a fost anulată. Bineînțeles că nu trebuie ignorată reticența și opoziția poporului credincios față de noul calendar.
După Conferința din 1923, o serie de Biserici autocefale au adoptat noul calendar revizuit. În 1924 au trecut pe nou Constantinopolul, Grecia, Ciprul și România, iar în Polonia doar câteva parohii. Biserica poloneză a revenit în 2014 la calendarul iulian, cu permisiunea ca unele parohii să poată menține calendarul îndreptat dacă doresc aceasta. În 1928 au urmat Patriarhiile de Alexandria (unde era de acum Patriarh Meletie Metaxakis) și Antiohia, iar în 1937 Biserica Albaniei, odată cu obținerea autocefaliei. În fine, ultima a fost Biserica Bulgară în 1968, a cărei autocefalie fusese recunoscută în 1953. Pe lângă acestea, există și cazul aparte al Bisericii Finlandei, care nu este autocefală, care ține calendarul gregorian și pascalia conformă acestuia. Așadar, în total, astăzi sunt 8 Biserici Locale pe noul calendar și alte 6 pe vechiul calendar, anume: Ierusalimul, rușii, Georgia, Polonia, Serbia și Cehia-Slovacia, la care se adaugă Sfântul Munte Athos.
În jurisdicțiile unde a fost introdus noul calendar a apărut o opoziție din partea credincioșilor și cercurilor monahale, cum sunt zelotiștii greci și stiliștii români. Deși cu exagerări clar schismatice, care au și compromis reacția lor, totuși este un fenomen care nu poate fi ignorat.
Dezbinarea nu a constat doar în schimbarea datelor calendaristice cu 13 zile, ci și în încercarea de a ține Paștile după noul calendar, cum s-a întâmplat în România în anii 1926 și 1929, ceea ce a smintit pe mulți pentru că ar fi însemnat ca cel mai mare praznic să fie ținut diferit decât restul Bisericilor, contrar hotărârii Sinodului I Ecumenic de la Niceea.
Mai târziu, în 1948, problema calendarului a fost dezbătută din nou la Conferința de la Moscova. Ocazionată de împlinirea a 500 de ani de la obținerea autocefaliei Moscovei, momentul a fost important îndeosebi cu referire la intrarea iminentă a ortodocșilor în Consiliul Mondial al Bisericilor, ce s-a petrecut chiar în acel an.
Deși nu a fost un Sinod, participarea a fost numeroasă, chiar în proporție majoritară din lumea ortodoxă. Eforturile regimului comunist au dat roade în acest sens. Cele patru rezoluții[2] au fost semnate de Patriarhi sau de delegați de către Biserica Rusă, cea Georgiană, a Alexandriei, Antiohiei, a României, a Serbiei, a Bulgariei, a Poloniei, a Ceho-Slovaciei și a Albaniei. Practic, au lipsit doar Bisericile grecești (Constantinopol, Grecia, Cipru și Ierusalim).
Pe lângă faptul că a fost hotărâtă respingerea ecumenismului în forma lui de la vremea aceea, a papismului și a hirotoniilor anglicane, au fost luate decizii importante în privința calendarului bisericesc. Cea mai importantă este aceea că pascalia trebuie ținută după stilul vechi (iulian). În afară de acest punct, restul afirmațiilor sunt mult prea concesive. „Valoarea calendarului pentru Biserica Ortodoxă se determină mai întâi de toate prin poziţia acestuia faţă de data serbării Sfintelor Paşti”, totuși nu trebuie ignorate restul praznicelor, îndeosebi cel al Nașterii Domnului. Ținerea sărbătorilor ca un obicei al fiecărei Biserici nu reprezintă o rezolvare a problemei până la „elaborarea și ratificarea celui mai perfecționat calendar”. Dimpotrivă, până la acel moment, ar trebui să existe o unitate liturgică autentică în toată Ortodoxia, nu doar una obținută prin concesii.
Referința la pascalia alexandrină este improprie pentru că, de fapt, nu există așa ceva, mai ales în contextul în care se vorbește despre faptul că Paștile ortodox nu trebuie să fie la aceeași dată cu Paștile iudaic.
Din nefericire, această problemă spinoasă a calendarului rămâne un subiect greu de digerat, fiind retras chiar și de pe lista subiectelor Sinodului ce se dorea ortodox întrunit în Creta. Totuși ea reprezintă o dezbinare care nu poate fi lăsată așa, în coadă de pește la nesfârșit. Prăznuirea Paștelui de toți ortodocșii la aceeași dată ar trebui să fie un model extins la toate celelalte sărbători.
[1] Hyacinthe Destivelle, The Moscow Council (1917–1918): the creation of the conciliar institutionsof the Russian Orthodox Church, University of Notre Damme, 2015,p. 69-70.
[2] Pr. Prof. Dr. Viorel Ioniță, Hotărârile întrunirilor panortodoxe din 1923 până în 2009: spre Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe, Basilica, București, 2013, p. 149-159.
Schisma calendaristică din sânul Ortodoxiei între Bisericile Locale este o rană nevindecată, ce duce la tot mai multe probleme. Unitatea de cult este importantă, dar nu cu lumea profană sau cu celelalte confesiuni eretice, ci cea internă, formată în Duhul lui Dumnezeu. Aceasta nu ține doar de uniformitate și de consensul liturgic, ci de înțelegerea elementelor de forță ale cultului sacramental. Este vorba de respectarea tradițiilor patristice referitoare la ținerea reperelor temporale (zile, săptămâni și luni) și păstrarea duhului de sfințenie, închinare înaintea lui Dumnezeu și întâlnirea în unitate a credincioșilor. Astfel se poate evita atât profan(iz)area ritualului și credinței ortodoxe prin subjugarea lor față de știință, cât și alunecarea în zona superstiției, a unui cult magic și fixist, prin ridicarea calendarului la nivel de dogmă și neînțelegerea lui.
Unul din punctele pe care a insistat Sinodul I Ecumenic în privința serbării marelui praznic al Învierii a fost acela că toți creștinii de pretutindeni trebuie să țină Postul Mare ca pregătire și să prăznuiască Paștile la aceeași dată, în unitate. În zilele noastre, în urma Conferinței ținută în Constantinopol în 1923, a fost emis îndemnul ca Bisericile Locale să adopte fiecare în parte îndreptarea calendarului iulian, ceea ce înseamnă modificarea datei de prăznuire a sărbătorilor fixe. Aceasta a dus la o schismă calendaristică, liturgică serioasă în sânul Ortodoxiei, care persistă până astăzi și care ar fi putut duce la un și mai gravă prin ținerea chiar și a Paștelui la date diferite.
Diferența dintre cele două decizii este stridentă. Sinodul de la Niceea a urmărit unitatea, pe când o simplă Conferință a produs dezbinarea calendaristică. Pe lângă faptul că ar fi de la sine înțeles că unitatea creștină în ținerea Paștelui implică același lucru la nivelul tuturor sărbătorilor, chiar și bunul simț liturgic ar spune asta oricărei conștiințe ortodoxe. Și totuși cum s-a ajuns la o astfel de anomalie care durează de aproape 100 de ani?
Conferința în cauză a fost convocată de Patriarhul Ecumenic Meletie al IV-lea Metaxakis, a cărui personalitate este picantată cu detalii smintitoare asupra cărora nu voi insista aici. În plus, au participat prin reprezentanți doar 5 Biserici (Constantinopol, Serbia, Cipru, Grecia și România), iar celelalte au lipsit, printre care Patriarhiile Ierusalimului, Alexandriei, Antiohiei și Rusiei. Trebuie precizat că au fost prezenți pentru câteva sesiuni de Arhiepiscopul Anastasie de Chișinău (ulterior Președintele Sinodului Bisericii Ruse din Afara Granițelor) și de Arhiepiscopul Alexandru din SUA (care era deja caterisit de Sinodul rus), dar care nu au semnat deciziile finale. Biserica Română a fost reprezentată de Dragomir Demetrescu, Arhim. Iuliu Scriban și Petre Drăghici, dintre care doar al doilea a semnat hotărârile finale.
Procesele verbale ale acestui Congres au fost publicate la Atena în 1982 și au fost traduse și în limba română. Deși inițial a fost întrunit ca o Comisie, participanții au dorit să-i dea greutate mai mare și l-au denumit „Congres inter-ortodox”. Au mai participat și un „episcop” anglican, Charles Gore, care a ținut un cuvânt, și pastorul Adolf Küry din partea vechilor catolici. În timpul ședințelor, un grup de opozanți ai Patriarhului Meletie au încercat să-l înlăture din scaun și să blocheze discuțiile, dar nu au reușit. Deși au fost în total 7 decizii controversate, doar primele două atingeau tema calendarului. Deși inițial s-a pus problema adaptării calendarului bisericesc la cel civil, delegația română a prezentat un raport pentru introducerea unui calendar pe termen lung. Probabil că se dorea evitarea împroprierii calendarului gregorian prin elaborarea unuia îndreptat. Iar cea de-a doua hotărâre se referea la preocuparea formării unui calendar fix promovată de Liga Calendarului Internațional Fix, idee preluată de Camera Internațională de Comerț din Londra și propusă Ligii Națiunilor în 1921[1].
Textul hotărârilor care ne interesează sunt acestea:
1. Congresul pan-ortodox din Constantinopol, întrunit sub președinția S.S Patriarhul Ecumenic Meletie al IV-lea,
după ce a recunoscut că anularea diferenţei dintre calendarele religios şi cel civil este o necesitate inevitabilă şi că nu există nici un impediment canonic pentru îndreptarea calendarului bisericesc în uz potrivit datelor ştiinţei astronomice, decide în unanimitate îndreptarea calendarului iulian după cum urmează:
1) Sunt eliminate cele 13 zile din calendarul iulian, care constituie diferenţa lui în legătură cu anii solari de la primul Sinod Ecumenic de la Niceea până în astăzi. Astfel: 1 octombrie 1923 va fi considerat 14 octombrie 1923.
2) Sărbătorile din zilele eliminate vor fi prăznuite fie toate laolaltă pe 14 octombrie 1923, fie precum doreşte să hotărască acest lucru episcopul eparhiei.
3) Toate lunile anului îşi vor păstra acelaşi număr de zile pe care îl au astăzi. În anii bisecţi, luna februarie va avea, ca astăzi, 29 zile.
4) Vor exista, ca până astăzi, două feluri de ani: cei comuni, de 365 zile, şi cei bisecţi, de 366 de zile. Anii bisecţi sunt anii fără rest prin împărțirea la 4, precum a fost până astăzi. Numai anii seculari sunt exceptaţi, pentru care se va aplica regula de mai jos.
5) Anii seculari (adică cei care se termină cu două zerouri) vor fi ani bisecţi numai atunci când numărul secolelor împărţit la 9 dă rest 2 sau 6. Toţi ceilalţi ani seculari vor fi ani comuni. Prin urmare, între anii seculari notaţi mai jos, vor fi ani bisecţi cei subliniaţi. Astfel: 2000 2100 2200 2300 2400 2500 2600 2700 2800 2900 3000 3100 3200 3300 3400 3500 3600 3700
Potrivit acestei reglementări, lungimea medie a anului civil va fi de 365 zile, 5 ore, 48 minute şi 48 secunde, în acord deplin cu lungimea medie a anului tropic.
6) Praznicele fixe vor avea datele pe care le-au avut până astăzi.
7) Praznicele mobile vor fi stabilite după praznicul Paştilor. Potrivit dispozițiilor canonice, care sunt respectată fără atingere, Paştele va fi prăznuit în duminica ce urmează după prima lună plină de după echinocţiul de primăvară.
8) Determinarea lunii pline pascale se va face pe baza calculelor astronomice, fiind luate în vedere întotdeauna progresele realizate de ştiinţă, iar determinarea datei Paştelui se va face potrivit timpului sfintei cetăţi a Ierusalimului.
9) Patriarhia Ecumenică va cere observatoarelor sau departamentelor de mecanică a cerului ale Universităţilor din Atena, Belgrad, București şi Pulkovo (Petrograd) să alcătuiască tabele pascale pe termen lung, pe care le vor comunica tuturor Bisericilor Ortodoxe.
10) Prezenta reformă a calendarului iulian nu poate constitui un obstacol pentru modificarea ulterioară a lui, pe care doresc să o accepte toate Bisericile creştine.
Observații:
La § 5. Noul calendar este mai exact decât cel gregorian, a cărui lungime medie a anului diferă cu 24 sau 26 de secunde de lungimea medie a anului tropic. Diferenţa dintre lungimea anilor civili al noului calendar şi cea a celui gregorian este atât de mică, încât numai după 877 ani se va observa o diferenţă între calendare. În fapt, între următorii ani seculari, anii subliniaţi vor fi ani bisecţi în calendarul gregorian: 2000, 2100, 2200, 2300, 2400, 2500, 2600, 2700, 2800. Deci divergența va fi prezentă în anul 2800.
La § 8. Deoarece ziua este socotită de la miezul nopţii la miezul nopţii, data civilă a primei opoziții a lunii (opposition de la lune) după echinocţiul de primăvară vrea să fie determinată pe baza timpului meridianului care traversează prin Biserica Sfântului Mormânt. Prima duminică după această dată este ziua Paştelui, adică, dacă această dată cade duminica, Paştile va fi prăznuit în duminica următoare.
La Patriarhie, 5 iunie 1923 † MELETIE al Constantinopolului † Calinic de Cizic † Arhiepiscopul Alexandru de America de Nord † Mitropolitul Gavriil de Muntenegru şi Litoral † Vasile de Niceea † Iacov de Dyrrachion Arhimandrit Iuliu Scriban V. Antoniades Dr. M. Milankovici, profesor al Universității din Belgrad † Arhimandrit Gherman, Secretar şef al Sfântului Sinod
2.Congresul pan-ortodox din
Constantinopol, întrunit sub președinția S.S. Patriarhul Ecumenic Meletie al
IV-lea,
şi deliberând
în sesiunile din 23 mai şi 5 iunie 1923 cu privire la limitele în care ar putea
Biserica Ortodoxă să participe la conferinţele care au în vedere găsirea unui
calendar nou mai complet ştiinţific şi practic, decide în unanimitate:
1) Roagă
Patriarhia Ecumenică, după înțelegerea prealabilă cu restul Bisericilor
Ortodoxe, să declare Ligii Naţiunilor că Biserica Ortodoxă doreşte cu entuziasm
să accepte în viitor să fie găsit un nou calendar, pe cât ar dori toate Bisericile
creştine ca acest lucru să fie acceptat. Iar dacă Liga Naţiunilor consideră că
nu este de competenţa ei să primească această declaraţie a Patriarhiei
Ecumenice, ține de ea să facă declaraţia de mai sus în orice alt mod ar
considera potrivit.
2) Biserica
Ortodoxă preferă un calendar care păstrează continuitatea săptămânii, totuși nu
este legată de acest punct de vedere în cazul în care celelalte Biserici sunt
de acord cu acceptarea unui calendar nou, care necesită întreruperea continuității
săptămânii.
3) Atât cât va avea loc un consimțământ comun al Bisericilor creştine, Biserica Ortodoxă este dornică să se declare în favoarea unei fixări a praznicului Paştelui întotdeauna într-o zi de duminică.
4) Exprimă urarea ca o asemenea duminică fixă a Paştelui să corespundă cu duminica reală a Învierii Domnului, care va fi determinată prin metodologie ştiinţifică.
La Patriarhie, 5 iunie 1923
Concret, Congresul a emis o hotărâre de îndreptare a calendarului, care cuprindea și reformarea pascaliei, adică prăznuirea Paștelui după noile referințe. Pe această bază, mai multe Biserici Locale, printre care și cea Română, au trecut la schimbarea calendarului. Măcar celelalte decizii greșite (3-5) nu au avut efect canonic în lumea ortodoxă.
Premiza de la care se pornește, adică faptul că „anularea diferenţei dintre calendarele religios şi cel civil este o necesitate inevitabilă”, este falsă. Nu doar că multe Biserici trăiau deja cu această diferență, dar și viitorul a demonstrat că nu există un impediment serios în a ține sărbătorile religioase la date diferite decât cele din calendarul civil. Desigur că Biserica se confruntă cu o provocare dacă ține pasul și cum se raportează la observațiile științifice, însă nicidecum aceasta nu poate fi numită stringență, necesitate. Pe de altă parte, această exprimare are avantajul că evită punerea în discuție a calendarului gregorian sau chiar o conformare cu reforma catolică. Altfel spus, reforma aceasta calendaristică nu este o aliniere religioasă cu papistașii, ci cu știința modernă.
Modificările propuse sunt corecte, chiar și schimbarea pascaliei, dar, deși reprezintă o hotărâre a Congresului, nu se precizează cum și de cine vor fi aplicate. Pe lângă faptul că un Congres nu are puterea de a lua astfel de decizii, el nici măcar nu a fost pan-ortodox, așa cum se autointitulează. Așadar o hotărâre care ar trebui implementată în comun de toate Bisericile nu putea fi determinată de un for local și izolat. Patriarhiile absente nu aveau nici o obligație să se conformeze, ceea ce a și dus la o schismă calendaristică între Bisericile Locale. Este adevărat că cea de-a 6-a decizie viza sărbătorirea în 1925 a 1600 de ani de la Sinodul I Ecumenic și propunea convocarea unui Sinod pan-ortodox care să se ocupe de rezolvarea tuturor problemelor, dar printre acestea evident că nu se număra și implementarea primei decizii în discuție, care trebuia să fie aplicată în 1923, cu doi ani mai devreme.
În ce privește cea de-a doua decizie, legată de elaborarea unui calendar mai fix, aceasta este cu totul neavenită. Nu existau nici presiuni, nici cereri din partea vreunor foruri laice ca Biserica Ortodoxă să accepte un nou tip de calendar, cu o alcătuire mai simetrică, proporțională. Cel puțin nu sunt indicate astfel de solicitări, ci pur și simplu conferința se alătură din proprie inițiativă demersurilor din acea perioadă, străine de preocupările bisericești.
Într-adevăr, Liga Națiunilor s-a implicat în căutările vremii interbelice de a fi găsit un calendar care să răspundă mai bine nevoilor economice, care să fie simetric și să permită ciclicitatea zilelor, săptămânilor și lunilor, astfel încât să poată fi făcute comparații între perioadele similare din ani diferiți sau din luni diferite. Faptul că duminica și week-end-ul cad în momente diferite ale anului și că lunile au zile diferite nu permite ca activitatea să fie planificată proporțional sau să fie făcute comparații economice, financiare și sociale. O lună cu patru duminici diferă de una cu cinci. În plus, Paștele determină cicluri de vacanțe, vânzări și, în general, are un impact puternic asupra populației, iar mobilitatea lui încurcă așa-zicând strategiile de piață, producție, concedii și alte domenii sociale. Totuși este absolut nefiresc ca Biserica să țină cont de astfel de cerințe în stabilirea celei mai importante sărbători.
Pentru a înțelege mai bine acest aspect, Paștile este prăznuit la data la care s-a petrecut. Însă acest moment poate fi privit după diferite calendare și, în consecință, sărbătorit potrivit lor. Dar, deoarece Învierea Mântuitorului a fost în legătură strânsă cu Paștile evreiesc, trebuie păstrate aceste coordonate, care sunt date de calendarul evreiesc, anume luna plină de 14 nisan. Am putea-o prăznui pe data de 18 aprilie, presupusă a fi ziua în care a înviat Hristos după calendarul iulian, doar dacă am ignora conjunctura în care s-a petrecut, ceea ce este inacceptabil. Cel puțin nu din considerente mercantile. Liturgic, nu poate fi sărbătorit acest mare praznic în data la care s-a petrecut, ci de principiu a doua zi după Pesah-ul iudaic, dar duminica. Rememorăm faptele petrecute prin a ține cont de tot contextul în care s-au întâmplat. Așadar „duminica reală” nu poate fi una fixă.
Pentru a contextualiza acest subiect, trebuie menționat că ea a fost pusă Vaticanului, Patriarhului Ecumenic și „Arhiepiscopului” de Canterbury (anglicanilor) de Liga Națiunilor la 2 noiembrie 1923 și apoi la 9 septembrie 1931. Instituții mari cereau fixarea acestei date în a doua duminică din aprilie. Căile ferate din Germania, Franța, Spania, guvernele mai multor țări, precum Germania, Danemarca, Spania, Estonia, Finlanda, Franța, Canada, Grecia, India, Noua Zeelandă, Țările de Jos, România, Suedia, Ungaria, Cehoslovacia, Belgia erau implicate în această chestiune.
Vaticanul a răspuns prin „Episcopul” de la Berna a fost că problema nu este una dogmatică, dar ține de tradiții vechi și ea poate fi studiată, dar nu adoptată fără acordul unui conciliu ecumenic. Patriarhul Ecumenic Meletie a făcut trimitere la decizia Conferinței din 1923 ca Bisericile Ortodoxe ar fi de acord cu stabilizarea datei Paștelui sub rezerva unui acord comun al bisericilor creștine. Iar anglicanii au exprimat în scris (25 aprilie 1925) că sunt împotrivă, chiar dacă nu este o problemă dogmatică și nu va consimți dacă această modificare nu va fi acceptată și de celelalte comunități creștine.
Sfântul Sinod al BOR a cerut, prin adresa 1308 din 9 septembrie 1931, un răspuns de la profesorul Vasile Gheorghiu la problemele ridicate de Societatea Națiunilor, publicată la Geneva în broșura Quatrieme Conference Generale des Communications et du Tranzit, vol. I: Reforme du calendrier. Acesta a criticat atitudinea Patriarhului Ecumenic și a arătat că „Biserica nu poate să renunțe nici pe viitor ca să-și serbeze Paștile în altă duminică decât numai în duminica întâi de după lună plină, de după echinocțiul de primăvară” și orice desfacere de marii luminători, soarele și luna, reprezintă un „atentat la, am putea zice, de-a dreptul criminal la adresa sfintei noastre Biserici”[2]. El chiar a precizat că „Biserica Ortodoxă Română are îndatorirea sfântă ca să corecteze punctul de vedere al Patriarhului Ecumenic”.
Concluzionând asupra deciziilor luate la Conferința din 1923, acestea au produs confuzie și au fost punctul de pornire pentru schisma liturgică din sânul Bisericii Ortodoxe, care dăinuie până astăzi, prin implementarea doar în unele jurisdicții ortodoxe a calendarului îndreptat. Se pare că atunci nu a fost luată o hotărâre aplicabilă, însă a fost un pretext, o scânteie care a aprins focul latent care mocnea în diferite teritorii ortodoxe. Implementarea corecturilor aduse calendarului iulian au fost decise de către Sinoadele Bisericilor Locale, care au invocat și au folosit reglementările din 1923, figura importantă fiind Patriarhul controversat Meletie Metaxakis.
O altă Conferință importantă a fost cea de la Moscova (1948), care a unificat pascalia la nivel ortodox, dar care a consfințit practic scindarea în privința sărbătorilor fixe „până la elaborarea și ratificarea celui mai perfecționat calendar”.
[1]
Pr. Prof. Dr. Viorel Ioniță, Hotărârile întrunirilor panortodoxe din
1923 până în 2009: spre Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe, Basilica, București, 2013, p. 19-21.
[2] Pr. Vasile Florin Florescu, Preotul Profesor Vasile Gheorghiu – Viața și opera, Ed. Doxologia, Iași, 2019, p. 442-458.
Schisma calendaristică din sânul Ortodoxiei între Bisericile Locale este o rană nevindecată, ce duce la tot mai multe probleme. Unitatea de cult este importantă, dar nu cu lumea profană sau cu celelalte confesiuni eretice, ci cea internă, formată în Duhul lui Dumnezeu. Aceasta nu ține doar de uniformitate și de consensul liturgic, ci de înțelegerea elementelor de forță ale cultului sacramental. Este vorba de respectarea tradițiilor patristice referitoare la ținerea reperelor temporale (zile, săptămâni și luni) și păstrarea duhului de sfințenie, închinare înaintea lui Dumnezeu și întâlnirea în unitate a credincioșilor. Astfel se poate evita atât profan(iz)area ritualului și credinței ortodoxe prin subjugarea lor față de știință, cât și alunecarea în zona superstiției, a unui cult magic și fixist, prin ridicarea calendarului la nivel de dogmă și neînțelegerea lui.
Conferința controversată de la Constantinopol din 1923 a produs discuții fierbinți și chiar schisme grave în urma modificării calendarului bisericesc. Dincolo de pretextul real că sunt rămase în urmă calculele astronomice, contextul este unul mai larg, cu implicații politice și inter-confesionale. Totuși, înainte de a aborda această chestiune, este utilă înțelegerea problematicii pascaliei și fixării ei în cadrul calendarului iulian, un subiect destul de mistificat.
Adeseori apărătorii stilului vechi, neschimbat, susțin ideea că la Sinodul I de la Niceea a fost stabilit echinocțiul la data de 21 martie în calendarul iulian și se încalcă această hotărâre dacă se atinge acest punct. Este adevărat că au fost fixate ca repere echinocțiul și luna plină de după el, totuși în vremea aceea existau mai multe calendare, nu doar cel iulian, ci și cel egiptean cel puțin. Mai mult decât atât, Patriarhul de Alexandria comunica tuturor data Paștelui în funcție de acest din urmă calendar și ea trebuia corelată în ziua corespunzătoare din uzul bizantin, adică din calendarul iulian.
În vechime existau două centre astronomice importante: Alexandria și Roma. Patriarhiile din aceste mari orașe au fost însărcinate să anunțe data Paștelui dinainte tocmai pe acest considerent. Astfel că se păstrează o serie de Scrisori pascale ale Patriarhilor alexandrini prin care făceau acest lucru. Se știe că primul care a inaugurat această tradiție este Dimitrie (188-230), urmat de Dionisie cel Mare (247-264), Petru (300-311). Alexandru (311-328), Atanasie (328-373), Teofil (385-412) și Chiril (412-444)[1]. În acest sens, există mărturii la istoricii Eusebiu al Cezareei (Istoria bisericească, VII, 20, 1-4) și Teodoret de Cyr (Istoria bisericească, I, 9, 12), precum și în Scrisorile pascale ale Sf. Atanasie cel Mare (PG 26, 1431A-1444A). Pe lângă acestea, Sf. Chiril al Alexandriei menționează convenția de la Sinodul I de a sărbători Paștile după rânduiala alexandrină într-o scrisoare către episcopii sinodali din Africa (PG 77, 376-377) și două către papa Leon, păstrate în traducere latină, în care apără prestigiul calculelor astronomilor alexandrini (PG 77, 377-383).
În scrisorile pascale ale Sf. Chiril, traduse și în românește, acesta anunță data Paștelui, precum și celelalte repere ce țin de Postul Mare, după zilele și calendarul egiptean. Spre exemplu, în prima epistolă anunță data Paștelui pentru 26 famenot, care corespundea lui 22 martie 424[2].
Se mai cunoaște faptul că au existat diferențe și dispute între Alexandria și Roma pe această temă. Se pare că egiptenii socoteau echinocțiul pe data de 21 martie, iar romanii pe 25 din aceeași lună. Abia odată cu Dionisie Exiguul (525) s-a reglementat această situație și Roma a adoptat datele alexandrine[3]. Disensiuni au persistat până în sec. VIII între Roma și britanici și populația din Galia.
Deocamdată este de remarcat că imediat după Sinodul I Ecumenic calendarul iulian nu a stat la baza datelor după care se ghida Biserica în prăznuirea Paștilor, ci cel egiptean. Acesta era alcătuit din 12 luni a câte 30 de zile, la care se adăugau 5 zile la final de an sau 6 în anii bisecți. Acesta este sistemul de la care a pornit Sosigene în formarea calendarului adoptat de Iulius Caesar în anul 44 î.H., cunoscut drept calendarul iulian. Așadar afirmația că la Sinodul I a fost stabilită data echinocțiului la 21 martie este inexactă și induce în eroare. Mai mult, abia după o perioadă de câteva sute de ani Roma acceptă data aceasta. Altfel spus, Sinodul a pus ca reper echinocțiul, care trebuia observat astronomic, nu stabilit doar pe hârtie.
Pe de altă parte, pascalia alexandrină este anterioară Sinodului de la Niceea, ea fiind doar validată, nu instituită de Sfinții Părinți care s-au întrunit acolo.
Nu la mult timp, a apărut și s-a răspândit moda elaborării unor tabele pascale pe perioade mai îndelungate. Se știe că Sf. Chiril a alcătuit un astfel de tabel pentru anii 403-512, la cererea împăratului Teodosie al II-lea, pe baza unui ciclu de 19 ani. Dionisie Exiguul este cel care a alcătuit astfel de tabele pentru anii 532-721. În vremea Sf. Maxim existau reguli și tabele ajutătoare prin care putea fi găsită data Paștelui din fiecare an. Sf. Ioan Damaschinul s-a ocupat și el cu acest calcul pascal. Astfel, mai ales după cucerirea Alexandriei de către arabi, dar și mai înainte, când această cetate a devenit în majoritate monofizită, tabelele acestea au devenit necesare pentru că nu mai exista centrul care să comunice data Paștelui după observații strict astronomice.
Cu timpul, nu doar că aceste tabele au intrat în uz, ci au fost considerate ca fiind instituite de la Sinodul I Ecumenic. Ele foloseau cicluri de 19 ani pentru că aceasta era perioada repetitivă a anilor lunari. Aceștia erau fixați în funcție de lună, ale cărei faze durează 29 de zile și jumătate. Așadar un an de 12 luni conține 354 de zile în loc de 365. Diferența trebuia recuperată prin intercalarea unei luni în 7 din cei 19 ani pentru a se menține nu doar ciclul lunar, ci și cel solar.
Aici trebuie menționat că anii și lunile sunt stabilite după mișcarea astrelor mari, adică soarele și luna, după cum este scris în Sfânta Scriptură, la Facere 1:16: „Și a zis Dumnezeu: Să fie luminători pe tăria cerului ca să lumineze pe pământ, ca să despartă între zi și noapte; și au stat spre semne și spre vremuri și spre zile și spre ani”. De aceea echinocțiul este important ca dată care delimitează anii.
În ce privește stabilirea datei Paștelui, se ține cont de luna plină pentru că Învierea Mântuitorului a avut loc în jurul datei Paștelui evreiesc, care era pe data de 14 nisan, adică în a 14-a zi a fazei lunii, la lună plină. În serbarea acestui praznic s-au conturat două tradiții, una care ținea să fie respectată duminica și alta care nu ținea cont de acest aspect, ci doar de data de 14 nisan, drept pentru care au fost numiți patrusprezeceni. S-a impus primul obicei, deși se pare că și celălalt avea origini apostolice. La vremea Sinodului I nu aceasta a fost disputa, ci faptul că creștinii sărbătoreau la date diferite, în funcție de evrei, care nu aveau un obicei unitar. Unii serbau Paștile la luna plină de dinainte, iar alții după echinocțiu. Urmându-i pe aceștia, se crea o separare și între credincioși, drept pentru care principala hotărâre de la Niceea a fost ca peste tot să fie ținută aceeași dată de praznic, să existe unitate. În acest scop, a fost abandonat obiceiul de a urmări când serbează iudeii, practic aceia dintre ei de dinainte de echinocțiu. Dar nu a fost stabilită o metodă precisă, pentru că deja exista cea alexandrină și cea romană. Ambele au fost validate în principiu, pentru că erau asemănătoare (urmăreau luna plină de după echinocțiu), deși aveau mici diferențieri cu privire la reperele astronomice.
Cu timpul, s-a observat că între timpul astronomic și cel convențional exista o diferență. Anul din calendar era mai lung decât în realitate pentru că anul solar sau tropic are, de fapt, doar 365 de zile, 5 ore, 48 de minute și 46 de secunde în loc de 365 de zile și 6 ore. Cei care au sesizat acest lucru au fost: Isaac Arghirul, Nichifor Gregora și Ghemistos Plethon. Însă Biserica a pus mai mult preț, așa cum se cuvenea, pe unitatea de prăznuire decât pe exactitatea cronologică.
Până în zilele noastre, toată această problematică a fost complicată de căderea Bisericii Romei în erezie și scindarea de Ortodoxie definitiv în 1054, pentru ca ulterior papa să alcătuiască un nou calendar prin care să rectifice diferența dintre calendarul iulian și cel astral, dat de mișcarea soarelui și lunii. Biserica Ortodoxă nu s-a simțit obligată să aprobe noul calendar gregorian adoptat la 1582, dar s-a văzut presată la început de secol XX de instituțiile civile în acest sens, care cereau nu doar împroprierea calendarului gregorian, ci și stabilirea Paștelui la o dată mai stabilă, care să nu varieze atât de mult (35 de zile=29 de zile cât țin fazele lunii + 6 cât poate fi decalată prin sărbătorirea în duminica următoare).
Din păcate, aceste presiuni au avut un ecou nefast pentru că o serie de Biserici Ortodoxe Locale au decis schimbarea calendarului într-un mod nebisericesc. Decizia lor a fost neunitară, antisinodală și pe temeiuri anticanonice.
Desigur că o astfel de hotărâre în direcția aceasta poate fi luată, dar trebuie să îndeplinească niște condiții minimale, să nu lezeze conștiința credincioșilor, să fie folositoare, să fie un răspuns adecvat la provocările legate de astronomie venite din partea factorilor seculari sau a catolicilor, nu o conformare prin care se diluează identitatea Ortodoxiei. Însă aceste aspecte rămân să fie dezbătute într-un alt episod al acestui material.
Deocamdată mai trebuie precizat că se conturează două extreme, una oficială și una populară. Prima accentuează importanța științei și calculelor cronologice în dauna unității de cuget și cult, iar cealaltă ignoră realitățile astronomice măsurabile și exagerează trăirea superstițioasă a timpului, inventând teoria timpului liturgic și a celui profan. Nu trebuie să uităm că Dumnezeu a stabilit unitatea de măsură pentru zile, luni și ani și anotimpuri prin mișcarea soarelui și lunii, după cum spune clar Sfânta Scriptură. Ar fi absurd să credem în niște repere calendaristice doar pentru că ele au intrat în obișnuința cultului ortodox dintr-o eroare de observație a celor câteva minute lipsă din decursul unui an.
Totuși, deși Sinodul I Ecumenic nu a adoptat pascalia după calendarul iulian, aceasta a fost legată de echinocțiul de pe 21 martie prin tradiția ulterioară. Poate fi validat acest obicei la nivel sinodal sau, oricum, acceptat în conștiința ortodoxă ca un fapt indiscutabil? Sau, dimpotrivă, poate fi el contestat pe baza observațiilor astronomice? Din păcate, nu avem încă un răspuns edificator pronunțat pe această temă, ci doar o atitudine generalizată hibridă prin care sunt evitate extremele; nu sunt respinse cu totul nici măsurătorile științifice, nici nu sunt lepădate predaniile bisericești.
[1] Pr. Dr. Gabriel Mândrilă, „Studiu introductiv: Scrisorile pascale I-XII (414-424) și teologia Sf. Chiril al Alexandriei în perioada anterioară disputei nestoriene” în vol. Sf. Chiril al Alexandriei, Vremea postului și a înfrânării. Scrisori pascale, Editura Metafraze, 2012, p. 39.
[2] Sf. Chiril al Alexandriei, Vremea postului și a înfrânării. Scrisori pascale, p.90.
[3] „Calendarul: O revoluție fără de sfârșit”, Studiu introductiv de Florin Crîșmăreanu la vol. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Despre calcularea datei Paștilor. Comput bisericesc, Ed. Doxologia, 2018, p. 22.
