Curajul mărturisirii, întreruperea pomenirii și eschivele Mitropolitului de Pireu

de Ierom. Lavrentie | 12 ian. 2020 | Opinii | 2 comentarii

Având în vedere că Mitropolitul Serafim de Pireu este unul dintre ierarhii care a fost în fruntea mărturisirii ortodoxiei în ultima vreme, gestul său de a consluji cu Arhiepiscopul Ieronim merită mai multă atenție. El marchează un punct de cotitură, trecerea de la curaj la paradă. Comunicatul recent al Mitropoliei de Pireu tocmai asta arată, o concesie față de apostazia tot mai generalizată. De aceea mă simt dator cu o reanalizare și o prezentare din nou a situației, dar și cu formularea unor considerații pe marginea acțiunii de întrerupere a comuniunii înainte de o hotărâre sinodală. Aceasta mai ales pentru că acel Comunicat a fost determinat de anumite presiuni în această direcție. Desigur că toate aceste analize sunt cam reci, dar inevitabile într-o măsură pentru a ne poziționa cât mai curat duhovnicește.

Cea mai derutantă afirmație din Pireu este că acțiunile Fanarului sunt existente. Deși din prismă juridică ar avea susținere această apreciere și tind să înțeleg modul în care o spune Mitropolitul, totuși ea suscită mai multe explicații. El nu vorbește de acțiunile nule, dar existente ale Arhiepiscopului Ieronim de recunoaștere a „autocefalilor”, ci ale Patriarhiei Ecumenice. Cu alte cuvinte, le recunoaște efectele și pe baza lor justifică pomenirea lui Epifanie de către Ieronim. Pe când ar fi fost mai cinstit să declare existentă, dar nulă recunoașterea schismaticilor de către Întâistătătorul Atenei. Dar am dat credit bunei lui intenții și am luat această formulare a sa ca referindu-se, de fapt, la Arhiepiscopul Ieronim tocmai pentru că restul textului neagă competența Patriarhului Bartolomeu de a interveni în teritorii străine, adică primatul de tip papal. Pe de altă parte, dincolo de nuanțele juridice, mi s-ar părea mai corect spus că sunt existente infracțiunile Patriarhiei în Ucraina, nu acțiunile ei. Dar… nu litera contează, ci duhul.

Însă partea în care are mare dreptate, dar în care strecoară și ceva confuzie este cea despre prevederile canonului 15 I-II cu privire la întreruperea comuniunii înainte de o condamnare sinodală. Mai mult, cred că mărul discordiei cu „unii frați iubiți neliniștiți” se învârte tocmai în jurul acestui subiect. De altfel, în mediul grecesc a existat în ultimul timp o fricțiune vădită, dar care sper că se va clarifica în bine. Se impune sau nu oprirea comuniunii cu Arhiepiscopul Ieronim și la ce nivel este această obligație: canonic sau moral?

Mai întâi trebuie remarcat că observațiile Mitropolitului Serafim sunt corecte, anume că nu este suficientă „râvna sfântă”, ci sunt necesare și cunoștințe canonice, adică o fundamentare patristică temeinică a acțiunilor în acest sens. „Nu poate fiecare credincios, chiar și Episcop, mișcat de buna-credință covârșitoare sau de râvnă sfântă să se ungă singur drept Sinod Ecumenic și să se apuce de proceduri succinte pe subiecte administrative și canonice ale Bisericii și să treacă la «caterisiri și anatematizări» ale membrilor trupului Bisericii, pentru că aceasta constituie apoteoza duhului anormal și protestant rău-credincios!!!”

IPS Serafim punctează foarte bine faptul că, după eroarea acordării autocefaliei, „nu se contaminează nimeni de conslujirea cu aceia care recunosc în mod evident greșit acțiunile” Constantinopolului și „contaminarea din conslujire intervine numai prin părtășia personală cu persoanele laice restabilite”. Altfel spus, oricine are comuniune cu „autocefalii” ucraineni, prin pomenire sau conslujire, își primejduiește mântuirea, dar fără ca aceasta să-l scoată automat din Biserică. Adică cine face aceasta nu devine automat eretic sau schismatic prin conslujire și comuniunea cu el nu este interzisă canonic, deci nu este valabilă teoria vaselor comunicante, a transmiterii condamnării prin comuniune în cadrul Bisericii. Prin urmare, conslujirea cu Arhiepiscopul Ieronim nu constituie contaminare și părtășie la acțiunile lui schismatice.

Totuși este greșită justificarea Mitropolitului că „nu se pune problema aplicării imediate a canonului 15 al Sinodului I-II” pentru faptul că la mijloc ar fi doar o problemă administrativă, nu și de erezie. Adică nu ar putea invoca o erezie ca motiv pentru întreruperea comuniunii cu Arhiepiscopul, după cum prevede acest canon. Același lucru l-a afirmat și în urma Sinodului Ierarhiei, când au fost recunoscuți „autocefalii” ucraineni: „Nu voi trece individual la orice acțiune de rupere a unității trupului Ierarhiei Bisericii Greciei, după cum aș fi procedat imediat pentru un subiect de comuniune ecumenistă, aplicând canonul 15 al Sinodului I-II”. Această accepțiune ignoră faptul că „autocefalia” a fost instituită printr-un Tomos care cuprinde idei eretice, prin care se atribuie un primat de putere, nu onorific Patriarhiei Ecumenice. Aceste concepții sunt greșeli ecleziologice, deci de dogmă și, prin urmare, au caracter eretic. Deci nu e vorba doar de probleme administrative, ci și de dogmă la mijloc.

Pe de altă parte, expresia „aplicare imediată” a canonului 15 trimite cu gândul la necesitatea opririi comuniunii, care totuși nu este înscrisă în textul lui, ci doar dreptul de a proceda astfel. Însă expresiile Mitropolitului sunt de așa natură, încât este posibil să fie interpretate și ca referindu-se la o îndatorire morală, nu la o obligație canonică.

Rezumând toate, rezultă că Mitropolitul Serafim are un conflict intern cu unii mânați de râvnă sfântă, dar el nu dorește să facă pasul întreruperii comuniunii. Justifică aceasta și aduce argument că nu este o problemă de credință, deși este. Nu se înțelege de ce nu s-a pus problema aceasta încă de la Sinodul din Creta. Dar, până la urmă, canonic așa este, nu stă asupra lui obligativitatea întreruperii comuniunii deocamdată, ci doar o datorie morală.

Am fi așteptat să aibă un curaj mai mare de mărturisire, mai ales având în vedere că a combătut destul de virulent schisma ucraineană, dând afară de la emisiunile de radio din eparhia sa pe Mitropolitul Ieremia de Gortina pentru declarațiile lui „pro-ucrainene” și trimițând o scrisoare oficială prin care cere întrunirea unui Sinod Ecumenic. Dar este posibil să aibă tactul său, nu poate fi acuzat de trădare a credinței în acest moment, ci ar fi mai indicat să fie sprijinit și înțeles mai bine în demersul său. Însă nici justificările pe care le aduce nu sunt chiar convingătoare și concludente, drept pentru care se strecoară o îndoială asupra sincerității sale. Nu cred că avem suficiente indicii să ne facem o părere clară asupra situației unuia dintre puținii episcopi care sunt activi în apărarea Ortodoxiei.

În orice caz, aș fi așteptat să justifice concesiile pe care le face cel puțin prin tactul de a aștepta momentul și contextul potrivit, care încă nu a sosit. Pentru un episcop nu este la fel de ușor ca pentru un preot oarecare.

Dar, din exterior, un conflict deschis între Mitropolit și preoții din jurul „Κατάνυξη” nu cred că ar fi de bun augur acum. Însă sper că va exista suficientă chibzuință să nu intervină acțiuni hazardate. Deocamdată Comunicatul său a fost caracterizat drept „inacceptabil, diplomatic și antipatristic”, precum și reacția față de conslujirea cu Arhiepiscopul. Este justificat să intervină o rupere a relațiilor de colaborare pentru atitudinea sa ezitantă și descurajantă, însă nu există motive să fie categorisit drept schismatic sau eretic și, deci, să fie întreruptă comuniunea cu el. Ne-am dori un episcop mai neînfricat, dar măcar să nu ne pierdem luciditatea și stăpânirea de sine.

Însă nu trebuie trecut cu vederea aspectul cel mai important, mărturisirea credinței, față de care oricine este dator, în special episcopii. Mitropolitul Serafim nu era dator după canoane să refuze comuniunea cu Arhiepiscopul Ieronim, dar putea să facă lucrul acesta ca un gest de verticalitate. Având în vedere că recunoașterea „autocefalilor” ucraineni presupune o ecleziologie eretică, avea acest drept conferit de canonul 15. Dar, probabil știind acest fapt foarte bine, IPS Serafim a catalogat întreaga problematică drept una administrativă pentru a se eschiva chiar și de la îndatorirea sa morală, duhovnicească, lucru care nu este onest. Însă nu e corect să-și protejeze cinstea cu artificii care nu fac cinste.

Mai trebuie spus că putea refuza conslujirea cu Arhiepiscopul chiar și fără să fie la mijloc o erezie. Cu toate că nu avea acest drept canonic, putea foarte bine să facă un gest de mărturisire și să refuze să conslujească pentru a nu da prilej de sminteală, de îndoială. Nu poate nimeni să-l oblige. Desigur că nu ar fi fost ușor să alunge tocmai pe Arhiepiscop și pe președintele Greciei, care a fost prezent la slujba de Bobotează, dar conștiința mărturisitoare asta ar fi dictat oricărui ierarh cu cuget ortodox neabătut. Nu doar prin acțiuni canonice se apără credința, ci mai ales prin gesturi de curaj și demnitate în fața celor nelegiuiți, fie că sunt ei episcopi sau alte fețe oficiale. Dar nici măcar o încercare de evitare a acestei conslujiri nu am văzut, cum a făcut cel puțin Mitropolitul Atanasie de Limassol când a fost nevoit să slujească împreună cu Patriarhul Alexandriei.

Toată această ezitare vine în contextul în care a făcut, în ultima vreme, câteva gesturi treptate prin care bate în retragere. E vorba de acceptarea ca predicator angajat al Mitropoliei a unui Episcop al Patriarhiei Ecumenice devotat cauzei fanariote, care fusese cândva alungat din Pireu după un conflict, alungarea Părintelui Anghelos din Mitropolie fără un motiv temeinic și mai ales argumentarea neconcludentă a conslujirii de acum cu Arhiepiscopul, care l-a pomenit în diptice pe schismaticul Epifanie.

Și trebuie să punctăm un lucru foarte important pe acest fundal. Întreruperea pomenirii este o acțiune de mărturisire, dictată de conștiința noastră lovită de trădările ierarhilor. Noi căutăm să păstrăm comuniunea cu cei care nu sunt eretici tocmai pentru a rămâne în duhul autentic de mărturisire și a nu aluneca într-unul schismatic, de delațiune și vânare a greșelilor aproapelui. Toate discuțiile canonice și pe marginea textelor patristice cu privire la regulile întreruperii pomenirii vizează doar a păstra o măsură curată și în duhul Ortodoxiei. Însă râvna pentru apărarea Bisericii nu trebuie să fie limitată de canoane, ci tocmai încurajată de ele. Este de datoria oricui (este capabil) să vorbească, să spună adevărul și să mustre eventual abaterile smintitoare care se petrec în Biserică. Datoria aceasta morală nu este doar ceva de la care ne putem eschiva, ci o sarcină pe care oricine este dator să o poarte. Vinovăția morală nu ne scoate din Biserică, dar ne afectează mântuirea, ceea ce nu este deloc puțin lucru.

Cum putem privi Biserica noastră care devine tot mai înțesată de episcopi, preoți și credincioși care se îndepărtează tot mai mult de Hristos? Cum putem avea încredere în aceștia, care se fac vinovați public și fățiș de trădarea constantă și tot mai insistentă a credinței? Cei mai mulți reacționează cu liniște, ca și cum nu ar fi afectați, dar ar trebui conștientizat că aceasta nu este deloc o atitudine plăcută și mântuitoare, ci mai degrabă pierzătoare de suflet.