Oricine rămâne blocat în logica juridică şi în substanţa principiilor generale ale dreptului nu are nicio şansă să priceapă ce tocmai s-a întâmplat în România. Acest şoc s-a petrecut pentru unii dintre cei mai cunoscuţi jurişti din România, care sunt pur şi simplu stupefiaţi de efectul Legii nr.278/2021 ce a fost adoptată astăzi de Senatul României, prin care sunt subordonate dispoziţiilor C.N.S.U. nici mai mult, nici mai puţin decât toate drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, astfel cum sunt prevăzute în Constituţie. Toate!
La prima vedere ar părea că este ceva greşit sau că e pur şi simplu vorba despre o neînţelegere, cu atât mai mult cu cât legea votată astăzi a trecut în linişte pe sub atenţia opiniei publice şi a întrunit consensul grupurilor PNL, USRPLUS şi UDMR, precum şi oportuna abţinere a grupului PSD.
Lovitura este atât de năprasnică şi de cuprinzătoare încât nu poate fi discutată în termenii uzuali ai conversaţiei publice cu care suntem obişnuiţi.
Lovitura face evidentă o conjuraţie a senatorilor români din toate partidele, mai puţin AUR, care au votat fără să clipească articolul de lege de mai sus în baza căruia toate drepturile şi libertăţile ..cică.. “fundamentale“, sunt condiţionate de obligaţia prezentării certificatului digital.
…pentru asigurarea exercitării drepturilor şi libertăţilor fundamentale se poate institui obligaţia prezentării certificatului digital…
Pentru noi, cei care nu vom avea un certificat digital, acest articol anulează întregul sistem constituţional şi nu există niciun fel de exagerare în această susţinere. Modalitatea în care acest amendament a fost adoptat (în aceeaşi zi, în decurs de câteva ore, a fost emis raportul comisiilor de fond dar şi pus pe ordinea de zi şi supus votului), tăcerea/discreţia cu care s-au desfăşurat procedurile din comisiile parlamentare, neindicarea nominală a senatorilor care au produs acest amendament, toate vorbesc despre caracterul coordonat al loviturii fatale pe care ordinea de drept a societăţii a primit-o astăzi.
Trebuie spus că ordinea de drept s-a aflat într-un proces de coroziune precipitată de îndată ce a fost instituită “starea de urgenţă” prin decretul prezidenţial de anul trecut, declarat tardiv(!) a fi neconstituţional, pentru motive marginale. S-a continuat prin negarea efectivă a principiilor generale ale dreptului, nerespectarea standardelor de legiferare, nerespectarea obligaţiilor ce derivă din legislaţia dialogului social, nerespectarea procedurilor parlamentare, negarea efectivă a dispoziţiilor constituţionale, culminând astăzi cu anularea de facto a regimului constituţional şi substituirea sa cu un regim legalist dar arbitrar din punct de vedere juridic.
Ne aflăm în plin arbitrariu, susţinut de inerţia/blazarea socială şi de o putere amorală, dispusă la orice. Pătimim din pricina păcatelor noastre şi pentru că nu am ştiut ori dorit să priveghem la păstrarea dreptăţii în viaţa cetăţii. Suntem martorii unui colaps stupefiant al ierarhiei societăţii, elitele româneşti trădând şi abandonând cu totul misiunea lor socială.
Cel mai probabil, cadrajul mediatic şi inerţia socială vor camufla/oculta semnificaţia acestei violente deposedări de drepturi pe care a suferit-o neamul nostru în această zi, neintrată încă în vigoare, dar asta nu stinge cu nimic din gravitatea nemaipomenită a acestei înfrângeri.
Camera decizională este Camera Deputaţilor, după care legea se trimite Preşedintelui la promulgare. Există posibilitatea sesizării Curţii Constituţionale a României pentru un control de constituţionalitate anterior intrării în vigoare, prin intervenţia Avocatului Poporului, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau a unui număr de 50 de deputaţi. În principiu, anterior intrării în vigoare pot sesiza Curtea Constituţională şi Preşedintele, Guvernul sau preşedintele Camerei Deputaţilor, dar faţă de conduita lor de până acum nu putem lua în considerare această opţiune.
Această înfrângere zdrobitoare dovedeşte o prăbuşire fundamentală a societăţii, a cărui organ legislativ a fost pur şi simplu capturat şi deturnat de la scopul său legitim.
Parcursul articolului de lege de mai sus poate suferi felurite evoluţii, însă faptul că Titlul II din Constituţia României a fost subordonat de Senatul României emiterii unei hotărâri de Guvern, la propunerea C.N.S.U., reprezintă un funest moment istoric, intrarea triumfală în vremurile de pe urmă. Este efectiv de neînţeles, în alţi termeni decât duhovniceşti, o aşa prăbuşire a lumii noastre.
*în varianta publicată iniţial a acestui articol s-au strecurat câteva greşeli gramaticale şi de culegere a textului, pentru care îmi cer iertare.
Pentru a descrie ceea ce se întâmplă pe scena politică se cere folosirea unor termeni care, deşi par tehnici, sunt oarecum mai exacţi şi ajută la îndepărtarea confuziei şi neînţelegerilor.
Precizări prealabile
A existat o bună perioadă după căderea comunismului o adevărată idolatrie faţă de cărţile care tratau teme precum: tehnici de manipulare, metode de persuasiune, propagandă şi psihologie a maselor, tehnici de vânzări şi tehnologii politice şi aşa mai departe.
Această curiozitate arzătoare s-a manifestat pe de o parte ca reacţie la întunericul intelectual în care societatea a fost ţinută în timpul dictaturii comuniste, prin raportare la acele Fonduri S destinate unor categorii speciale de cititori şi, pe de altă parte, ca o nevoie stringentă de a acumula putere personală prin obţinerea de informaţii utile la momentul reintrării în capitalism şi în noul regim democratic.
Idei necesare la nivelul comunităţii
Din păcate, cele mai multe dintre aceste lecturi au vizat un scop strict individual, unul de avansare a intereselor personale, fie că vorbim de câmpul politic, economic sau cultural ori, mai benign, în scop defensiv, de apărare faţă de diferitele forme de manipulare cu care suntem ţintiţi.
Dar piaţa publică de idei nu a fost îmbogăţită cu tematici esenţiale pentru înţelegerea raporturilor sociale şi a modului în care funcţionează societatea, motiv pentru care discursul public din societate este preponderent mincinos, este în continuare foarte superficial, paternalist şi dominator, un discurs care nu angajează teme reale ale interesului colectivităţii decât în forme butaforice.
Tehnicile despre care mulţi dintre noi am citit şi pe care le recunoaştem ca semne de abuz şi de rea-credinţă sunt folosite fără niciun fel de ruşine sau rezervă de la cele mai importante pupitre ale autorităţii publice, uneori chiar şi din Biserică, fără a fi denunţate în niciun fel.
Politica – spaţiul predilect de manifestare
Politica românească este supra-saturată de comunicare manipulatorie, care s-a încetăţenit de o aşa manieră încât face imposibilă angajarea în forme rodnice de dialog, care să ridice nivelul de cunoaştere şi înţelegere comună. Aşa cum relaţiile comerciale de astăzi au ajuns să fie sufocate de condiţii non-negociabile, dictate de pe poziţii de putere economică, similar, relaţiile sociale sunt configurate exclusiv în termeni de adeziune la discursul dominant, orice îndoială sau punere sub semnul întrebării fiind prompt sancţionate.
Politica discursului public este integral viciată de calcule personale iar deposedarea individului de demnitatea firească ce decurge din relevanţa argumentului rostit cu bună-credinţă este îndreptăţită şi justificată de toţi cei ce se luptă pentru un dram de atenţie publică.
Manipularea cuvântului este însoţită de domnia forţei, de manifestarea glacială a autorităţii care face abuz de poziţia sa dominantă ignorând orice îndatorire de convingere onestă cu privire la binele comun. Comunicarea publică (strategică) este o formă organizată de minciună menită să erodeze conştiinţa colectivă (înţelegerea comună a grupului ţintă) şi să înfrângă rezistenţa individuală.
Alinierea massmedia la minciună
Se observă în rândul mass-media o aliniere docilă la acest cod manipulator, o submisivitate care nu poate fi explicată doar prin faptul că „presa are lesă” şi că „este vândută/cumpărată la tarabă”. Există o coerenţă a limbajului încifrat care depăşeşte graniţa punctajului mediatic al presei mainstream, ceea ce ne face să credem că, de fapt, vorbim despre un duh al lipsei de sinceritate care transcende întreaga comunicare publică şi care se manifestă inclusiv în plan individual.
Toate aceste observaţii conturează o ameninţare cu caracter urgent, una care revine şi care a fost omniprezentă în perioada comunistă, denunţată de Soljeniţîn ca fiind Minciuna Generală Conştientă.
De ce ne (mai) interesează?
Ortodocşii care înţeleg nevoia activităţii în plan civic trebuie să-şi dezvolte capacitatea de a decoda şi denunţa enunţurile manipulative, însă fără a evolua spre acuzaţiile ad hominem, oricât de temeinice şi necesare ar părea acestea. Dacă denunţăm şi pe mincinos odată cu minciuna rostită, ne blocăm în poziţii de partizanat care nu ne ajută, nu ne reprezintă, care ne înlănţuiesc în poziţionări neputincioase.
Aceste succinte consideraţii m-au trimis cu gândul la cartea concisă, cunoscută, care a circulat destul de mult la începutul anilor 2000, Manipularea cuvântului de Philippe Breton, dar ale cărei idei nu se regăsesc în conştiinţa publică, decât cu titlu de excepţie. Deşi aici pe blog am făcut în mai multe rânduri referire la framing-ul abuziv al comunicării publice, termenul consacrat este cel al cadrajului/recadrajului, modul în care un eveniment este „aşezat într-un cadru moral” atunci când este adus în discuţie.
Exemplul preşedintelui Ionhannis
Pentru a fi mai explicit, fac trimitere la declaraţia de presă de astăzi a preşedintelui Iohannis, despre protestele împotriva restrângerii libertăţilor cetăţeneşti. Elementul de cadraj abuziv este următorul:
Intolerabile și complet de neacceptat sunt manifestările violente, extremismul, xenofobia, toate acestea ascunse grosolan în spatele unor revolte îndreptate împotriva unor măsuri menite să protejeze viața și sănătatea tuturor.
Acest cadraj este abuziv prin aceea că ignoră conţinutul legitim al motivelor de protest şi îi atribuie un caracter nereprezentativ. Protestele nu pot fi caracterizate ca manifestări violente, extremiste şi xenofobe decât dacă abuzăm de înţelesul comun al acestor termeni. Deşi proclamă în prealabil faptul că exprimarea liberă a opiniilor este garantată, în fapt, preşedintele şi regimul său nu abordează fondul problemei ci se mulţumeşte cu o simplă poziţionare de ascendent moral.
În cartea Manipularea cuvântului pe care am adăugat-o în fruntea acestei postări pentru valoarea sa de reper taxonomic şi de resursă de informaţii, autorul vorbeşte despre corelativul libertăţii de expresie, acela al dreptului la liberă receptare. Degeaba sunt liber să vorbesc dacă nu este nimeni liber să mă asculte, liber să intre în dialog, dispus să participe la soluţionarea pe fond a problematicii.
Noua Normalitate – cel mai recent şi dominant cadraj
Cred că în această cheie vor evolua protestele acestor zile, care vor fi sufocate de cadrajele mediatice şi de cele oficiale, abuzive şi manipulatorii, până când se vor stinge sau vor irumpe prin alte forme de violenţă. Cert este că doleanţele nu sunt recunoscute ca fiind legitime, sunt negate atât în substanţa lor cât şi în forma de exprimare, oricât de autentice ni s-ar părea nouă.
Cadrajul autentic nu poate fi impus prin forţă, ci doar în urma unui reviriment cultural, doar dacă mişcarea de protest va găsi noi căi de valorificare a ideilor de libertate şi de drepturi cetăţeneşti. În caz contrar, vom rămâne prizonierii Noii Normalităţi (alt exemplu de cadraj înşelător).
Recomand parcurgerea selectivă a cărţii ataşate, începând cu pagina de Cuprins din final, mai mult pentru a avea o idee comună despre termenii prin care putem înţelege şi caracteriza natura comunicării strategice ai cărei prizonieri suntem.
O clară devoalare a caracterului controlat a partidului AUR are loc astăzi, cu ocazia îndemnului lui George Simion la proteste în faţa prefecturilor/primăriilor, chemate să aibă loc la ora 17:00. Această chemare survine în urma protestelor substanţiale, cu autentic caracter spontan, iniţiate de locuitorii oraşului Brăila, care s-au extins mai apoi în Galaţi, Constanţa, Timişoara, dar care au avut loc pe timpul nopţii negând, prin ora aleasă pentru desfăşurare, legitimitatea interdicţiilor de circulaţie.
Chemarea partidului AUR la proteste ce ar trebui să se desfăşoare la ora 17:00, după două zile de proteste de noapte, care au numărat câteva mii de participanţi, reprezintă, în opinia noastră, prima încercare transparentă a statului român de readucere sub ordine a populaţiei, conducându-i spre zona „sigură” a protestelor „avizate”, cu „voie de la miliţie”.
Nici George Simion şi nici altcineva de la partidul AUR nu au încercat să lămurească motivul pentru care este aleasă această oră de după-amiază, într-o zi de luni şi de ce să nu se continue protestul de noapte, care are o cu totul altă semnificaţie civică, fiind în răspăr cu dispoziţiile administrative ilegale emise de autorităţile statului român.
Această trecere sub tăcere a unui aspect deloc nesemnificativ dă vorbire, de la sine, despre importanţa pe care statul român o acordă simulării jocului politic autentic şi trasează, pentru cei dispuşi să vadă, limitele de demarcaţie pentru încrederea şi sprijinul ce pot fi acordate acestui partid politic, pasămite „anti-sistem”, „radical”, „naţionalist”.
Protestele reprezintă instrumentul esenţial de împotrivire colectivă faţă de nedreptatea dictaturii (sanitare) în care funcţionăm de mai bine de un an. Nu există alt mijloc de acţiune directă, colectivă, apt să determine (1)o acumulare de putere (politică) survenită pe (2)un reviriment cultural şi care să producă (3)instituţii legitime de reprezentare a voinţei populare care (4)să restabilească starea de libertate şi să (5)obţină validarea exterioară a rezultatelor obţinute.
Şi tocmai pentru că protestul civic reprezintă instrumentul esenţial de germinaţie, în absenţa căruia nu se pot organiza o rezistenţă şi o luptă pentru libertate, acesta este atent controlat de stăpânitori astfel încât să fie defulată presiunea socială într-un mod previzibil şi neameninţător pentru actuala structură de putere. Protestul este doar punctul de plecare care pune în mişcare mecanismul social/societal care produce, succesiv, cele cinci elemente/etape de parcurs în drumul spre emanciparea de sub orice sistem dictatorial.
În acelaşi timp protestul civic este şi condiţia sine qua non a schimbării, este elementul inconturnabil, cu neputinţă de a fi substituit, suplinit sau simulat, a luptei pentru libertate.
Din păcate, societatea românească este lipsită de elementele de sprijin necesare pentru ca astfel de instrumente să aibă impact real, fiind angrenată într-o minciună generalizată care surpă orice vocaţie de schimbare reală. Există un mare deficit de conştiinţe libere, care să fie animate de un spirit jertfitor faţă de binele celor mulţi, de aceea, din păcate, lupta pentru libertate trebuie pornită mult mai în amonte, prin reconstruirea unor elemente primare de sprijin logistic şi ideologic.
Vocile care s-au făcut cunoscute/auzite până în acest moment par a fi motivate, în primul rând, de dorinţa de afirmare (individualistă) ca vectori de opinie/reprezentare, motiv pentru care se observă şi o anumită miopie strategică, nefiind formulate obiective clare, foi de parcurs formulate în termeni de viabilitate minimală. Dincolo de îndemnul de „a ieşi din casă”, deci de creştere a gradului de participare la proteste, nu sunt formulate de organizatori obiective, aşteptări, deziderate, pe baza cărora să existe un reviriment cultural (în lipsa căruia nu poate fi produsă schimbarea).
Decăderea în dictatură survine în urma unei degradări culturale în societatea care nu (mai) este vigilentă în a-şi apăra valorile fundamentale. Fără un reviriment cultural cu sens invers, revenirea la libertate este imposibilă. Cine controlează bornele culturale ale mişcării de protest controlează puterea politică acumulată de elita protestatară, indiferent de gradul de participare. De aceea, liderii organizatori ai protestelor trebuie să vegheze cu mare atenţie la modul în care ei legitimează calificarea culturală (de către alţii) a propriilor demersuri. Toate aceste elemente suportă discuţii separate, care nu-şi au locul aici, fiind cu totul şi cu totul premature.
Acest articol îşi propune să puncteze un moment de devoalare a instrumentelor politice de controlare a societăţii, în acest caz fiind vorba despre partidul AUR, privit cu multă speranţă de un mare număr de credincioşi ortodocşi. Menţinem concluziile celorlalte două articole privind AUR, despre procesul electoral şi despre nevoia de a înţelege cu limpezime limitele în care putem sprijini AUR, ca partid „anti-sistem” inventat de sistem.
Iar aceste împrejurări trebuie coroborate cu situaţia presei care este cu desăvârşire compromisă, cu extrem, extrem de puţine excepţii, precum R3media şi câteva publicaţii locale, cu impact nesemnificativ pentru imaginea de ansamblu a presei române. Protestele trebuie încurajate, de asemenea şi participarea la proteste, la orice oră, însă aceste activităţi trebuie însoţite de un acut spirit de observaţie, la rece, astfel încât să ne auto-educăm în privinţa limitelor de acţiune şi de obiective, ca nu cumva să consolidăm prin naivitate şi împreună-lucrare tocmai regimul faţă de care credem că ne manifestăm împotrivirea.
Un nou test civic este iniţiat de Alianţa Părinţilor din România, care propune pentru data de 07 martie 2021, ora 15:00, o acţiune de protest ce va avea locul de întâlnire în Bucureşti, Parcul Izvor (probabil pentru a fi evitată limitarea adusă libertăţii întrunirilor pe perioada stării de alertă) în imediata apropiere fiind Piaţa Constituţiei, în faţa Palatului Parlamentului.
Iniţiativa este sprijinită deschis de majoritatea actorilor civici şi massmedia care au fost activi pe tema contestării măsurilor de restrângere a libertăţii cetăţeneşti, fiind asumată deschis şi de partidul AUR care, prin cei doi co-preşedinţi, îndeamnă la o participare cât mai largă, fără afiliere politică.
Obiectul protestului este reprezentat de adoptarea iminentă a proiectului de Lege a vaccinării forţate, cu denumirea oficială de PL-x nr. 399/2017 – Proiect de Lege privind vaccinarea persoanelor în România, proiect care va legifera un sistem birocratic de constrângere a cetăţenilor români să se lase vaccinaţi, lista inoculărilor obligatorii urmând a fi stabilită prin ordin de ministru.
Împreună cu diferitele variante de „paşaport de vaccinare” care se prefigurează a fi adoptat în viitorul foarte apropiat, această lege a vaccinării forţate normalizează decăderea noastră din dreptul inalienabil de a dispune de propriul corp, „garanţiile” procedurale în spatele cărora se ascund autorităţile fiind extrem de străvezii, acest lucru fiind probabil un efect intenţionat.
De altfel, întreaga linie de comunicare publică adoptată de statul român, prin instituţiile sale de resort, face uz de un ton autoritar, cu rol de ameninţare implicită, folosindu-se o naraţiune „a faptului împlinit”, fără alternativă şi fără cale de întors, impunând repere procentuale fantasmagorice pentru rata de vaccinare anti-covid (minim 70%!) care, în mod cert, nu pot fi atinse decât pe calea diferitelor forme de constrângere şi abuz pe care „noua normalitate” le impune.
Faţă de acest mod de comunicare şi legiferare, sigla reimaginată a simbolului partidului comunist (secera şi vaccinul) care a fost aleasă de iniţiatorii acţiunii de protest ca vector de comunicare vizuală este una cum nu se putea mai nimerită, din toate punctele de vedere!
Aşa cum au arătat cei care au ales să popularizeze protestul în mediul online, nimeni nu neagă dreptul celor care doresc să se lase vaccinaţi de a “beneficia” de acest procedeu medical, dar, ceea ce refuzăm şi elementul faţă de care se organizează protestul este caracterul forţat al vaccinării!
Opinia noastră este că participarea la acţiunea de protest reprezintă o datorie morală, chiar dacă, pragmatic privind lucrurile, statul român urmăreşte să descurajeze participarea la acţiuni care ţintesc să limiteze din marja sa de abuz prin intervenţie legislativă şi probabil că va adopta proiectul orişicum.
Sub acest aspect, participarea la protestul de duminică reprezintă mai degrabă o afiliere şi un angajament de împotrivire, pe termen lung, faţă de noul climat social-civic şi politic, faţă de anularea drepturilor cetăţeneşti. Aşa cum cunoaştem din timpul regimului comunist, simpla proclamare a unor principii sau instituţii juridice democratice, formalismele parlamentare şi viaţa civică controlată, împreună, nu reprezintă absenţa regimului totalitar, ilegitim şi criminal, dimpotrivă. Acestea sunt însă discuţii separate.
Îndrăznesc o notă complementară faţă de demersul iniţiatorilor de la Alianţa Părinţilor şi arăt că voi trimite invitaţii, în nume propriu, parlamentarilor români de a lua parte, fără însemne politice, la această acţiune de protest, dat fiind că efortul necesar pentru respingerea acestui proiect de lege este unul de mare importanţă şi impune o adeziune parlamentară clară la cadrul libertăţilor cetăţeneşti consacrate constituţional.
Cred că acest proiect legislativ are o mare însemnătate simbolică în privinţa separării apelor şi a conştiinţelor, între totalitarism cinic şi demnitate umană. Prin urmare, îndemn pe cititorii acestui text să procedeze similar şi să trimită mesaje, cu caracter personal/personalizat, parlamentarilor români pe care îi simt/consideră sensibili la ideea de demnitate, autonomie personală şi libertate sufletească.
Închei prin a adăuga că m-ar bucura să întâlnesc şi faţă(1) către faţă(2) pe cât mai mulţi dintre cititorii acestui blog, aşa încât vă îndemn să ne sincronizăm cumva, să ne vedem duminică în Parcul Izvor.
Părerea mea este că AUR reprezintă o creație a serviciilor secrete românești și că cel puţin George Simion, Dorin Lulea şi Claudiu Târziu sunt colaboratori ai acestor servicii, de nu chiar mai mult.
Aceasta este opinia pe care mi-o asum în temeiul experienţei mele de viaţă şi a celor pe care le cunosc despre politica românească, servicii secrete şi despre modul în care acestea controlează spaţiul public. Consider că nu există o diferenţă semnificativă de scop şi metodă între serviciile secrete de astăzi şi Securitatea comunistă, de aceea nu simt că greşesc când le denumesc generic Noua Securitate. Ca şi Securitatea comunistă, cred că Noua Securitate este profund vătămătoare pentru democraţie şi pentru climatul general al drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti şi militez pentru desfiinţarea serviciilor secrete şi înfiinţarea unor agenţii civile de informare şi documentare care să nu paraziteze puterea executivă şi care să nu se substituie factorilor de putere legitimi în societate. Consider că Noua Securitate este rea şi trădătoare, în ansamblul său, deşi cei mai mulţi dintre cei care lucrează acolo sunt, probabil, de bună credinţă şi iubitori de ţară.
Sub acest aspect, situaţia AUR nu este una deosebită de cea a restului partidelor aflate pe scena politică, toate părându-mi controlate strâns de ofiţeri şi colaboratori la vedere ai serviciilor secrete. De aceea consider că nici nu ne este de folos a discuta doar despre AUR ca fiind „securişti” câtă vreme nu se ia în discuţie cadrul mai precis al subiectului implicării serviciilor secrete în politică, presă, justiţie. Consider că, în România, doar Noua Securitate reprezintă o veritabilă plagă, singura şi autentică ciumă roşie +galben +albastră +verde +minorităţi.
Întrucât, în lipsa unor certitudini, nu ne este de folos să rămânem la stadiul de „AUR, creaţia securiştilor”, consider că discuţia ar trebui să se mute spre obiectivele pentru care AUR ar fi fost creată, aceste obiective reprezentând miza reală a intereselor noastre faţă de acest subiect.
Ca de obicei, arăt că acestea sunt simple speculaţii personale şi nu am probe care să întemeieze astfel de susţineri. Dar nici nu consider că avem nevoie de certitudini imposibil de obţinut ci cred că ne putem folosi de judecata omului de rând şi de presupuneri rezonabile.
De ce, deci, ar vrea Securitatea să existe AUR?
Păi, gândindu-mă, am găsit cam trei motive majore pentru care speculez că AUR este dorită pe scana publică.
1. Ca să aşeze scena politică din România pe un scenariu ideologic previzibil.
Scena politică occidentală este caracterizată de conflictul ideologic între conservatori şi progresişti, între trumpişti şi sorosişti, iar faptul că la noi, pe scena politică, nu exista o astfel de confruntare lăsa loc unor evoluţii în afara scenariului permis. Prin faptul că AUR accede în parlament, eșichierul politic românesc s-a normalizat, adică a intrat în tiparele ideologice firești. Pentru cei care gestionează evoluţia societăţii româneşti faptul că greutatea politică de moment culisează spre dreapta (cum e în Polonia) ori spre stânga (Franţa) contează mai puţin, câtă vreme jocul politic parcurge aceeaşi linie ordonatoare.
În mod surprinzător, accederea AUR în parlament ajută globalismului prin aceea că este confirmată evoluţia scenei politice româneşti în sincron cu cele occidentale. Cu cele 10 procente, AUR reprezintă mai degrabă un avantaj pentru tabăra progresistă decât o ameninţare. Este ceea ce legitimează paradigma politică existentă, dat fiind că penser contre c’est penser pour. Aceasta este o butadă care ne spune că atunci când te împotriveşti unui lucru, îl validezi, îl confirmi, îi acorzi demnitate. Trebuie reţinut că principiul real de înfruntare şi căile eficiente prin care se înfruntă un adversar politic sunt tăcerea/ ignorarea sau construirea unei alternative reale la ceea ce combaţi.
Acest principiu este esenţial pentru a înţelege lumea de astăzi în care există mult prea multe conflicte mimate al căror scop primordial este reprezentat de obţinerea legitimităţii, atenţiei publice, confirmării publicului. Este exact cazul vedetelor mondene care se ceartă în public, care scandalizează nu pentru a învinge preopinentul ci pentru a se păstra în atenţia publicului.
2. Ca să trezească fervoarea eurofilă.
În România curentul eurofil (pro-UE) risca să rămână doar o carcasă goală, cu multe procente la încredere dar fără mare grad de angajament. În limbajul nostru, sentimentul pro-UE era unul căldicel, dominant, dar fără inimă, un reflex al celor care declară preferinţa pentru UE în sondajele la care participă, dar care simt totuşi o lehamite corozivă de tipul „mai lasă-mă şi cu ăştia”. Prin apariţia AUR, sentimentul pro-UE se cere apărat, promovat, cultivat. În lipsa AUR, sentimentul pro-UE se compromite singur. AUR se declară pro-UE, dar acest lucru nu contează. Ei sunt trecuţi de presă la anti şi cu asta-basta.
3. Ca să ocupe un spaţiu neocupat pe scena politică.
Spaţiul politic neocupat este cel al naţionalismului/patriotismului suveranist şi al intereselor creştine şi acest spaţiu se cere confiscat. Confiscarea înseamnă obţinerea celui mai mare grad de legitimitate în a vorbi despre aceste teme, celei mai mari încrederi a electoratului interesat de aceste teme, fără a le face, totuşi, predominante pe scena publică. Confiscarea unor teme politice are mai puţin de a face cu vizibilitatea şi notorietatea unui actor angajat într-un dialog, cât are cu legitimitatea (neroditoare, inofensivă) pe care publicul o recunoaşte unui actor de a se exprima cu privire la o anumită temă. Legitimitatea se obţine atât prin faptul că cineva militează, se luptă pentru o anumită poziţie, cât mai ales pentru faptul că este atacat pentru aceasta.
Din acest motiv trebuie înţeles că asaltul mediatic pe care îl cunoaşte AUR astăzi este doar pe jumătate nociv, în aceea că îi încadrează într-un spaţiu izolat, nefrecventabil. Însă atacând, demonizând AUR, presa îi legitimează ca fiind reprezentanţi legitimi ai ideilor pentru care aceştia sunt atacaţi. Faptul că presa operează şi o distorionare a ideilor, idealurilor şi obiectivelor AUR pe scena publică ţine de interesul puterii politice de a le marginaliza şi de a le compromite.
Aici nu discutăm doar despre imagine, ci de un atac ce vizează evoluţia publică a acestui partid. De pildă, prin simplul fapt că AUR este etichetat ca fiind un partid extremist sau de extremă-dreapta, dezvoltarea structurii de partid este periclitată prin aceea că persoanele care vor dori să se înscrie în partid fac parte din rândul acelora pentru care o astfel de acuzaţie a presei nu comportă mare greutate.
Cu alte cuvinte, în loc să primească în rândurile sale 15000 de noi adeziuni din partea unor persoane care ar fi dorit să participe la un proiect conservator centrist, bazat pe ceea ce în mod legitim şi necontroversat este acceptat ca fiind nucleul convingerilor conservatoare, AUR va primi în rândurile sale 15000 de noi adeziuni din partea unui alt contingent electoral, al celor dispuşi să le fie asociată o astfel de etichetă, de radical/extremist/trumpist etc. Aici nu contează că presa este compromisă în mare măsură şi că este partizană şi nelegitimă în pretenţiile sale de obiectivitate, ci contează că AUR permite unui actor extern să o catalogheze ca atare.
Se creează un efect de profeţie care se împlineşte prin ea însăşi, prin aceea că descriind cu rea-credinţă un partid ca fiind extremist, în acel partid se vor înscrie persoane care vor valida această imagine. Cu cât etichetarea va fi mai flagrant mincinoasă şi abuzivă, cu atât mai uşor le va fi centriştilor să se îmbrace în „cămaşa extremistă”, dat fiind că „presa oricum minte şi denaturează”. Dar aceasta este o greşeală capitală! Orice descriere incorectă trebuie negată şi refuzată de la bun început!
Se ignoră faptul că presa este chemată în mod legitim să pună etichete, să ordoneze discursul public, iar faptul că emite aprecieri false, mincinoase sau cu rea-credinţă, nu o lipseşte de legitimitatea de a ordona spaţiul public prin astfel de etichetări. Discuţia despre cum presa face presă este cu totul diferită de cea despre temeinicia unei etichetări, categorisiri, descrieri.
Cu alte cuvinte, oricât de perfidă ar fi mass-media, împotriva unor etichetări precum cele asociate AUR trebuie luptat cu cea mai mare intensitate pentru că, în comunicare, reputaţia este totul! Acceptând dialogul cu un interlocutor care insistă să te califice incorect, acceptăm perspectiva aceluia asupra noastră.
De pildă, Sorin Lavric este portretizat ca fiind misogin şi rasist. Se apără arătând că unele fraze, care îi aparţin, au fost scoase din context. Dar mai departe greşeşte validând acea scoatere din context prin aceea că pune în discuţie acele idei în afară cărţii respective, în afara acelui interviu specific când respectivele idei au fost emise. Este de la sine înţeles că nu poţi explica (defensiv) o carte într-un interviu radio-TV şi că tot ceea ce poţi obţine prin această zbatere este o strangulare şi mai strânsă, şi mai sufocantă.
Câtă vreme Sorin Lavric acuză o scoatere din context, trebuie refuzat dialogul în condiţiile dictate de interlocutor şi trebuie combătute efectele acestor distorsiuni, pe toate căile: Misogin eşti dumneata! Citeşte cartea, domnule/doamnă x!
Sorin Lavric trebuie să-şi asume statutul său de politician şi faptul că este o ţintă pentru adversari şi să combată în mod creativ minciunile despre el. De pildă, mie mi s-ar fi părut oportun ca Sorin Lavric să anunţe, imediat, două lansări online de carte ebook: o nouă ediţie a cărţii Decoct de femeie, cu un prolog explicativ redactat în acelaşi registru stilistic şi, eventual, cu o notă a editorului. Ar fi fost necesară o a doua carte ebook (10 eseuri?) care să mute discuţia pe poziţii viitoare şi care să-i reconfirme lui Sorin Lavric legitimitatea sa de autor.
Explicaţiile pe care Sorin Lavric le-ar fi acordat ar fi fost contextualizate în mod real, ar fi legat subiectul cărţii şi ideile sale de spaţiul filosofic comun celor care au mai scris despre femei. Toţi cei din AUR ar fi avut un front comun de comunicare, nu l-ar fi lăsat singur pe Sorin Lavric să se expună linşajului mediatic. Ar fi fost util de preluat postări precum cea a Anatol Basarab, care face o scurtă antologie a autorilor care s-au exprimat similar, fără a fi de condamnat.
În fine, despre o reacţie PR adecvată sunt persoane mult mai potrivite decât mine să răspundă sau să dea sfaturi. Situaţia lui Sorin Lavric nu este pe atât de dificilă decât dacă este lăsată se se stingă în condiţiile actuale.
Dar ceea ce e important de reţinut este că acceptând această victimizare, aceste etichetări nedrepte, compromiterea AUR atinge şi ideile de la care se revendică, inclusiv pe cea vizând credinţa. Iar abia aici intrăm în partea dureroasă şi, orarecum, contra-intuitivă pentru credincioşii ortodocşi.
Dar nu aceasta este calea, nu disocierea şi nici respingerea legitimităţii câştigată de AUR prin vot ca urmare a programului electoral deschis asumat.
Nici conlucrarea fără discernământ cu AUR nu poate fi o soluţie întrucât legitimează un actor despre care nu putem fi siguri că este de bună-credinţă. Nici ignorarea AUR şi abandonarea acestora pe scena publică, linşajului mediatic, nu reprezintă o cale de urmat întrucât efectul linşajului acestora se va produce şi asupra noastră.
Consider că soluţia este purtarea sarcinilor şi neputinţelor acestora, conlucrând cu AUR spre obiectivele pe care aceştia şi le asumă cu bună credinţă. Din clipa în care au intrat în parlament, AUR au devenit „ai noştri”, fie că ne place sau nu lucrul acesta. Trebuie să învăţăm nu doar să convieţuim cu o asemenea prezenţă, cât mai ales să îi ajutăm în cele ce şi le propun cu folos.
Nicio altă cale nu este spre ajutorarea Bisericii, nici denunţarea lor ca securişti, nici ca trădători ai cauzei naţionale, nici ca parveniţi, nici oricare altă etichetă pe care le-am adăuga-o noi la vraful deja primit. Niciuna nu ne absolvă de la datoria de a ajuta cu sinceritate şi cu folos pe cel ce a devenit, în ierarhia reprezentării publice, mai marele nostru.
Am scris acest text pentru a lămuri ambiguitatea ce mi-a fost imputată anterior. Nu am interese în plan politic, consider că opţiunea #boicot este mult mai apropiată de interesele mele directe, este legitimă inclusiv în componenta sa politică dar, câtă vreme AUR este în prim-planul atenţiei publice, orice altă opţiune în afară de sprijin ne este vătămătoare. Ceea ce AUR va face cu acest sprijin al nostru îi va legitima pe ei şi obiectivele pe care şi le propun.
Lipsirea AUR de sprijin, disocierea de aceştia trebuie să fie rezonabil de bine motivată, nu doar o reacţie de orgoliu. Încă nu am întâlnit o astfel de poziţionare care să fie convingătoare.
Am decis să nu votez, dar dacă aş fi făcut-o, atunci aş fi ales AUR.
Înţeleg foarte bine impulsul #boicotVot, am citit cam tot ce a apărut în blogosfera conservator-creştină în ultimele zile, dar nu pot spune că boicotul este motivul pentru care nu voi participa la votare.
Am întâlnit pe parcursul informării din ultimele zile, în calitate de creştin ortodox, cinci îndemnuri cu privire la votul de mâine, în egală măsură întemeiate, pe care le redau într-o ordine întâmplătoare:
A. Votaţi AUR
AUR este primul partid creştin credibil, care îşi asumă ca principiu doctrinar de funcţionare ideea credinţei creştine. Este, pentru ortodocşi, cu adevărat prima opţiune politică coerentă care aduce laolaltă nu doar ideea de credinţă, cât şi cea de neam şi de libertate. Co-Preşedintele Claudiu Târziu este o persoană cunoscută în mediul nostru, are nu doar notorietate, cât şi continuitate în convingerile sale de esenţă creştină, în timp ce cu cele politice ale sale nu am fost mai niciodată de acord. Este însă o persoană care a activat lângă foştii deţinuţi politici, lângă părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa şi Marcel Petrişor, printre mulţi alţii, este deci, de departe, cel mai apropiat politician(?) de nucleul dur de valori şi elemente simbolice la care ortodoxia ar putea năzui în plan politic.
AUR este o construcţie politică modernă ca formă, având poate că supărător de multe lucruri în comun, până la identitate, cu tehnologiile politice folosite la proiecte precum Noua Republică, USR, Pact, Demos, toate acestea cu o filiaţie clară în laboratoarele politice ale serviciilor secrete. Dar aceasta este politica la noi în ţară, total inflitrată de noii securişti, o realitate pe care ar trebui să o luăm ca atare şi în funcţie de care să ne calibrăm acţiunile: HUMINT şi control direct al scenei politice pe care nimeni nu se mai oboseşte să le fardeze.
Revenind. AUR este primul şi singurul partid politic care a aderat (în totalitate) la cele 10 criterii orientative pe care ÎPS Calinic le sugera creştinilor ortodocşi pentru a fi avute în vedere atunci când îşi vor alege opţiunea de vor. Celelalte partide politice nu au fost interesate să valorifice electoratul creştin ortodox şi au ignorat orice ocazie de a se asocia acestui mesaj.
AUR numără în rândurile sale şi alte persoane care s-au manifestat convingător în calitatea lor de intelectuali creştini ortodocşi precum Ovidiu Hurduzeu sau Sorin Lavric.
La Iaşi candidează şi doamna avocat Diana Şoşoacă, al cărui fan nu am cum să fiu, dar care beneficiază de o notorietate masivă câştigată prin acţiuni juridice(?) foarte discutabile, fără rod, dar prin care a reuşit să-şi asocieze imaginea de cea a părintelui Calistrat Chifan sau a ÎPS Teodosie.
AUR a convins şi beneficiază de o susţinere largă în blogosfera ortodoxă: R3Media şi Mihai Şomănescu, Părintele Cristian Onea, Părintele Mihai Aldea, profesorul Radu Baltasiu, Frăţia ortodoxă „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” şi Dan Ciprian Grăjdeanu, întreaga tabără Rost ş.a.
2. #BoicotVot
Cred că cel care a adus pentru prima oară în discuţie ideea boicotului electoral creştin a fost Mihai Gheorghiu, liderul Platformei Împreună, despre care cunoaştem că, formal, reprezintă cea mai mare formă asociativă civică din societatea românească.
Cu toate acestea, apelul lui Mihai Gheorghiu lansat înainte de alegerile locale nu a avut ecou, fiind practic ignorat de propria sa bază civică, pe care Platforma Împreună ar trebui să o reprezinte. Despre subiectul formelor asociative creştine care nu sunt altceva decât carcase goale de conţinut ar trebui scris mai pe îndelete cu altă ocazie, pentru că neputinţa compromite mult mai mult şi mai profund decât am crede. În orice caz, în mesajul pe care domnul Mihai Gheorghiu l-a lansat este formulat un paragraf final care surprinde cu precizie argumentul central pentru opţiunea #boicotVot:
Votul ar trebui să fie instrumentul libertății mele, când el devine doar instrumentul capturării mele ca cetățean liber, doar falsificarea propriei mele libertăți, atunci gestul unic al libertății mele trebuie să fie refuzul legitimării propriei mele lipsiri de libertate, al falsificării primitive a unei democrații, oricum disfuncționale.
Acest mesaj a fost preluat şi amplificat de alte două tabere, apropiate ca poziţionare pe scena publică: prima este cea a lui Pompiliu Diplan/Neam Unit şi Calea Neamului şi cea de-a doua este a lui Iulian Capsali/Dan Chitic. Mai e şi Victor Roncea, despre care nu-mi face nicio plăcere să scriu.
Din păcate însă, opţiunea #boicotVot este în realitate o opţiune explicit #antiAUR, mascată în argumente cu temei moral/civic care, totuşi, nu se susţin.
La o cercetare sumară, pare că:
1) Pompiliu Diplan nu “i-a iertat” lui George Simion manevra de la protestul din Piaţa Universităţii, din septembrie, când Simion a dublat şi apoi diluat energia protestatară prin acţiuni civice concurente protestului organizat de Starea de Libertate. Sunt de acord că aici vorbim despre acţiuni clare de sabotaj civic din partea AUR, acţiuni care nu pot fi justificate nicicum.
3) Iulian Capsali pare că nu “i-a iertat” lui Claudiu Târziu trădarea din anul 2014 când a participat la europarlamentare în calitate de candidat reprezentant al familiei creştine şi când Claudiu Târziu a lăsat să se înţeleagă că Iulian Capsali ar fi un infiltrat securist, plătit de Patapievici prin Institutul Cultural Român sume care nu se pot justifica. Cel puţin cam asta îmi amintesc acum, probabil că fără mare precizie. În orice caz, cei doi au avut mai multe contre de-a lungul timpului, cauzate în general de susţinerea total lipsită de discernământ pe care Claudiu Târziu/tabăra Rost a arătat-o acelui băsescu.
5) Mai este şi Victor Roncea, noul redactor şef al Activenews, care este de asemenea pornit împotriva AUR, pentru motive care nici nu mai contează, date fiind circumstanţele personale ale acestui jurnalist.
Problema opţiunii #boicotVot pare că se reduce la plata unor poliţe şi la conflicte de orgolii, mai mult sau mai puţin îndreptăţite. Acuzaţiile de securism sunt ridicole câtă vreme „nici ei nu mai ştiu exact câţi sunt…” Prin urmare boicotul nu este despre o opţiune politică viabilă, care să urmărească un obiectiv politic legitim ci pare mai degrabă o acţiune de delimitare motivată de criterii subiective. BoicotVot ignoră faptul că AUR reprezintă explicit opţiunea politică pro-creştină într-o încleştare politică cu o miză superioară neînţelegerilor dintre persoane.
În modul în care este configurat mesajul public, BoicotVot nu reprezintă o opţiune civică autentică de luptă pentru libertate, ci pare o izbucnire de orgolii care nu serveşte intereselor noastre. Nici acţiunea civică nu este gândită ca atare, nu avem un set de obiective civice asumate de tabăra creştină, fiind vorba mai mult de acţiuni care urmăresc notorietatea/vizibilitatea, care dau coloratură scenei publice, dar care nu corespund unei viziuni de acţiune/schimbare/transformare în societate.
Cel mai probabil că, dacă AUR va intra în Parlament, va trebui să găsească o cale de împăcare cu cei de mai sus, dacă va dori să-şi dezvolte prezenţa în societate şi pe scena publică, căci altfel AUR va rămâne izolat moral şi curtat doar de traseişti şi de cei care vânează funcţii politice.
Or, promisiunea AUR este una diferită şi, dacă nu reprezintă doar o altă manevră de capturare şi risipire a electoratului creştin naţionalist (cum a fost PRU), ajungerea la un compromis cu ceilalţi reprezentanţi ai taberei creştin-conservatoare este obligatorie şi necesară.
Dacă AUR nu intră în Parlament, cum cred că se va întâmpla, totul va fi fost doar un foc de paie.
C. Votaţi PMP
PMP păstrează câteva persoane pe listele sale care nu pot fi cu totul abandonate sau ignorate de tabăra ortodoxă, dar pe care consider că nu le putem vota câtă vreme provin din gruparea acelui băsescu. De pildă Corneliu Berari îl susţine pe Mihail Neamţu la Timişoara, părintele Eugen Tănăsescu pe Florian Bichir. Mai este şi senatorul Vasile Cristian Lungu de la Cluj, un politician care merită mai mult decât îi oferă PMP.
Dar, în acelaşi timp, pe listele PMP se regăsesc şi Cristian Diaconescu, Robert Turcescu, Eba… mda..
Este cam aceeaşi situaţie cu cei 2-3 politicieni de la PNL, toleraţi strict pentru ca PNL să nu ajungă, în percepţia publicului, în aceeaşi tabără electorală de extremă stânga cu USR.
D. Votaţi PSD
Este opţiunea sugerată de domnul avocat Gheorghe Piperea sau de Dan Diaconu. Argumentul este că boicotul în împrejurările de faţă este un act pueril şi sinucigaş şi că imperativul stopării dictaturii medicale a lui Iohannis şi PNL obligă la realism şi maturitate. Singurul partid care se poate opune polului de putere actual ar fi PSD, chiar şi în varianta sa condusă de Marcel Ciolacu, Sorin Grindeanu, Mihai Tudose şi Vasile Dâncu. Avocatul Gheorghe Piperea mai arată că pe listele PSD este şi senatorul Daniel Cătălin Zamfir, autorul unor legi anti-cămătărie foarte importante.
Totuşi, PSD în varianta Ciolacu a fost principalul complice şi facilitator al dictaturii medicale, a sprijinit adoptarea unei legislaţii neconstituţionale, suspendarea aplicării CEDO în România şi, în general, a secondat toate iniţiativele de restrângere a drepturilor cetăţeneşti care au trecut prin mintea celor ce conduc astăzi ţara. PSD şi-a refuzat total rolul de opoziţie, alterând nepermis de mult climatul democratic de la noi din ţară.
Mai mult, Noul PSD s-a lansat într-o operaţiune de epurare care a fost lipsită de loialitate, trădând pe deputatul Liviu Pleşoianu în cel mai josnic mod, înainte de definitivarea listelor electorale, motivat de împrejurarea că acesta nu s-a dovedit atât de amabil cu ambasadorii străini, mai ales cu cel american, precum se arată ceilalţi politicieni de pe lista PSD. Vorbim deci despre o acţiune de pedepsire a lui Liviu Pleşoianu pentru delict de opinie, pe teme extrem de dureroase pentru noi, într-un moment care garantează practic neaccederea sa în Parlament.
E. Votaţi PER
Un partid mic, fără resurse, fără sprijin, care a colectat mai multe persoaneje cu notorietate într-o alianţă politică fără nicio coerenţă. Puţin probabil să obţină un număr suficient de voturi astfel încât să treacă pragul electoral deşi persoane precum Liviu Pleşoianu şi Aurelian Pavelescu ar fi fost, probabil, reprezentanţi ai intereselor naţionale în Parlamentul României. Din păcate pentru aceştia şi pentru pesediştii care au încercat o abordare naţionalistă a politicii în perioada lui Dragnea, aceştia nu au avut puterea să îşi asume o poziţionare pro-creştină explicită, poate cu excepţia lui Aurelian Pavelescu de la PNŢ.
Concluzie
Absenţa mea de la votarea de mâine nu se suprapune complet peste niciuna dintre cele cinci opţiuni sintetizate ad hoc mai sus.
Nu cred în boicot ca fiind o opţiune politică viabilă, nici pe termen scurt şi nici pe termen mai lung, ci acesta trebuie să reprezinte doar un pas iniţial, un transfer de legitimitate către o foaie de parcurs clară şi cu elemente minime de viabilitate. În termenii actuali, boicotul este o simplă abdicare şi, după cum spune şi Mihai Silviu Chirilă, un act sinucigaş. Nu este suficient să dovedim că ceilalţi sunt mai răi decât noi, ci trebuie să existe şi demersuri pozitive care să aducă roade.
Nu voi vota întrucât democraţia românească este compromisă iremediabil, procedurile politice sunt viciate la modul absolut, aflându-ne în plin arbitrariu juridic şi politic. Cred că în următoarele câteva puţine săptămâni vor surveni primele arestări preventive ocazionate de nerespectarea unor măsuri luate împotriva pandemiei, pentru fapte comise în strânsă legătură cu libertatea religioasă. Mai cred că abuzul şi arbitrariul se vor manifesta punctual şi local, cu o duritate foarte mare, mizând pe şoc şi dezechilibru emoţional în publicul ţintă, dar manifestând deschidere spre dialog şi solicitudine în chestiuni conexe.
Într-un climat de asemenea ruină morală şi juridică, în care nu se face aplicarea celor mai de bază principii ale dreptului şi ale ştiinţelor politice, în care tot ce contează este manifestarea puterii brute şi refuzul participării legitime la propria vieţuire socială, nu pot, cu conştiinţa împăcată, să particip la o butaforie.
Din acest motiv, sugerez cititorilor să dea ascultare propriei conştiinţe şi să aleagă în consecinţă, dincolo de orice fel de partizanate sau antipatii; să sperăm că prin votul pe care îl vom da nu înfăptuim o fugă de realitate şi nu ne punem greşit nădejdea în persoane despre care vedem bine că putem avea rezerve rezonabile.
La fel de adevărat este că cei care au putere să pună gândul bun înainte, să spere la un reviriment politic minimal pentru participarea ortodocşilor la mersul cetăţii, niciodată nu au avut parte de un număr atât de mare de opţiuni de vot pozitiv, dovadă că polarizarea crescută din societate împinge politica mainstream şi spre enclavele şi marginalul în care se regăseşte la acest moment suflarea ortodoxă. Este probabil că opţiunile pozitive apar ca fiind multe întrucât sunt irelevante.
Așadar, în afara acestor multe speculații personale pe care le fac în acest text, aș fi votat AUR ca răsplată pentru efortul și disponibilitatea de a se așeza, credibil, sub steagul ortodoxiei, dacă am fi avut parte de vremuri de ușoară abatere de la normalitate. Dar nu trăim astfel de vremuri, suntem la înserare și inferez că urmează un crunt întuneric. În alte timpuri asumarea discursului credinței de către persoane cu credibilitatea domnilor Târziu, Hurduzeu și Lavric ar fi fost o mare bucurie. Astăzi însă, simt că AUR ne este furnizat nu ca ultimă speranță ci, ca analgezic minor.
Cade în sarcina tuturor celor care nu vor participa la vot să găsească forme active de participare civică și politică prin care boicotul să devină un prim pas spre un obiectiv clar, nu doar o abdicare și o resemnare.
