Părintele Mihail Deliorga expune în materialul video de mai sus viziunea și propunerea sa cu privire la unitatea la care ar trebui să ajungă cei care țin la credința ortodoxă. Eu am numit-o provocare pentru că reacția celorlalți va vădi cât de mult țin la învățătura sănătoasă a Ortodoxiei. Exemplul georgienilor, care au stat uniți în cererea lor de a ieși din Consiliul Mondial al Bisericilor în 1997 este unul de urmat și astăzi în esența sa de a avea o mărturisire comună, în care să nu se caute scoaterea în evidență a diferențelor, ci a unității.
Această linie a fost exprimată de mai mulți în diferite forme, printre care amintesc și poziția de acum mulți ani formulată în acest articol intitulat Principiile corecte ale întreruperii pomenirii.
IPS Nifon la Adunarea Generală a CMB de la Karlsruhe (Imagine: Basilica)
Adunarea Generală, care se întrunește de regulă la un interval de 7-8 ani, este organismul cel mai important de conducere al „Consiliului Mondial al Bisericilor” (CMB). Aici sunt stabilite regulamentele și este trasat parcursul de urmat în viitor. Manifestările exterioare, mai ales rugăciunile în comun, despre care am scris, sar prima dată în ochi. Dar toate acestea se bazează pe semnarea unor acorduri și documente programatice, care dezvăluie natura acestui Consiliu și pe care le analizăm în rândurile ce urmează.
Anul acesta, la a 11-a Adunare de la Karlsruhe, participanții au emis mai multe documente. Atenția a fost atrasă în mare parte spre subiectul de moment al atacului armat al Rusiei asupra Ucrainei. Discuțiile au fost aprinse pe această temă și au stârnit criticile Patriarhiei Ruse că documentul elaborat ar avea la bază un substrat politic. Dintre reproșurile aduse de Moscova, dincolo de contrele diplomatice profane, reținem îndeosebi faptul că nu a fost primită propunerea delegaților Bisericii Ucrainene canonice de a fi condamnate acaparările de biserici de către schismatica „Biserică a Ucrainei”.
Dar tonul general al mișcării ecumenice, care ar trebui să fie în centrul atenției, este dat de documentul intitulat:Declarația de unitate. „Ecumenismul inimii”, promovat în acesta, ne dă radiografia momentului. Ecologia și împroprierea însuflețită a doctrinei unității sincretiste sunt semnele distinctive ale caracterului pământesc, secularizat și profan al etosului religios din cadrul CMB.
Ecologismul
Ecologia promovată de CMB nu este o simplă preocupare de natură, ci are un caracter religios, este pusă în legătură cu dreptatea și echitatea. Protejarea mediului înconjurător are conotații politice, sociale și morale.
Pe lângă documentele oficiale emise pe marginea conflictelor din Coreea, Nagorno-Karabah, Ucraina, Papua de Vest, Orientul Mijlociu, există și unul general dedicat temei ecologiei. Pocăința este pusă în corelație cu timpul care devine tot mai scurt pentru a îndrepta păcatele egoismului și lăcomiei, care „amenință viața întregii creații”. Drept urmare, este adresat un apel întregii lumi să treacă la surse de energie regenerabile, dar cu respectarea și protejarea celor săraci, bineînțeles. „Bisericile” membre sunt chemate să se implice teologic și financiar în implementarea acestui plan măreț. Mai mult, sunt create diferite Comisii speciale care să coordoneze acest program.
Chiar Declarația de unitate abordează subiectul ecologiei din primul paragraf, definind CMB ca fiind o asociație care „trăiește și dă mărturie într-o lume care este în același timp creația frumoasă a lui Dumnezeu, dar și sfâșiată de criza ecologică, război, pandemie, sărăcia sistemică, rasism, violența bazată pe gen…”. Este de observat că lumea nu este privită ca fiind răvășită de păcat, căderea ei nu este una duhovnicească, ci una ecologistă. Crucea lui Hristos și dragostea lui Dumnezeu sunt cele care depășesc diviziunile și rupturile din lume. Deși inepuizabile, ele urmăresc un scop pământesc, sunt mai puternice așa-zicând și contrabalansează greutățile materiale. Bineînțeles că această viziune contrastează puternic cu Evanghelia și învățătura ortodoxă a Bisericii despre degradarea spirituală, nu materială a pământului după căderea din rai, cu toate că sunt redate citate scoase din context de la Apostolul Pavel pentru a-și sprijini punctele de vedere.
Doctrina unității stabilită la Adunările Generale ale CMB
În ce privește unitatea spre care tind „Bisericile” membre CMB, este făcută o trecere în revistă a modului cum a evoluat acest concept de-a lungul celor 10 Adunări anterioare, încununate cu cea de anul acesta. Practic, sunt asumate deciziile anterioare, revigorate și dus procesul mai departe, fără vreo revizuire.
Astfel, la Amsterdam (1948) și la Evanston (1954) „a fost afirmată unitatea (unimea) în loialitate față de Hristos, a fost abordat păcatul diviziunilor bisericești persistente și a fost exprimată speranța că Bisericile ar putea «sta laolaltă» în asocierea lor imperfectă”. La New Delhi (1961) s-a spus că unitatea Bisericii ar fi făcută vizibilă când toți vor găsi împăcarea în credința apostolică, în viața sacramentală și în misiune. După șapte ani, la Uppsala (1968), catolicitatea/sobornicitatea a fost scoasă în evidență ca opusă egoismului și particularității și s-a făcut apel la crearea condițiilor pentru un Sinod universal autentic care să aibă rol conducător pe viitor. În Nairobi (1975) a fost dusă mai departe viziunea sobornicească spre o asociație sinodală a bisericilor locale. Apoi în Vancouver (1983) a fost reamintit faptul că unitatea se realizează în trei puncte: credința apostolică, recunoașterea reciprocă a Botezului, Euharistiei și preoției și luarea în comun a deciziilor. Potrivit Adunării din Canberra (1991), unitatea Bisericii va fi posibilă când toate bisericile vor recunoaște una în alta Biserica cea una, sfântă, sobornicească și apostolească în așa fel încât diversitatea tradițiilor teologice, etnice și istorice sunt integrate în comuniune. Aniversarea a 50 de ani de activitate la Harare (1998) a însemnat un apel către biserici „să se întoarcă spre Dumnezeu și să se bucure cu nădejde”. Doctrina baptismală a fost adoptată la Porto Alegre (2006) cu sensul că toți cei botezați în Hristos sunt uniți cu El într-un trup, care este chemat să se manifeste într-o diversitate bogată. La Busan (2013) s-a pus accentul pe unitatea Bisericii ca slujitoare a reconcilierii de la Dumnezeu a întregii lumi și a toată creația.
Ecumenismul inimii
La a 11-a Adunare de la Karlsruhe, s-a pus accentul pe „ecumenismul inimii” ca o încununare a tuturor eforturilor de unitate de până acum. Așadar planul doctrinar, care a constituit prima etapă, este dus spre cea mai înaltă culme a dragostei. Din nefericire, cum era de așteptat, nu prin mijloace potrivite, ci prin năzuințe specifice râvnei înșelate după daruri, harisme și virtuți înalte, pe care le insuflă demonii celor predispuși spre amăgire pentru a atrage pe cât mai mulți entuziaști.
„Lucrarea de unitate are nevoie să fie insuflată din nou de dragostea pe care am văzut-o în Iisus Hristos.” Deși pentru ochiul neavizat al lumii această declarație este una nobilă, duhovnicește ea ascunde un duh de înșelare. Pe de o parte, unitatea Bisericii este dată de Hristos, nu se pierde, o avem și nu este ceva ce căutăm pentru că nici porțile iadului nu vor birui credința adevărată. Pe de altă parte, năzuința de a trece din start la formele cele mai înalte de spiritualitate este caracteristică înșelării demonice. Sf. Ignatie Briancianinov accentuează în mod deosebit ideea că învățătura ortodoxă insistă pe faptul de a nu căuta dragostea, ci frica de Dumnezeu, căci din ea răsar firesc toate celelalte virtuți prin păzirea poruncilor evanghelice.
Unitatea diplomatică nu e calea spre unitatea în Hristos
Limbajul corect politic ascunde probleme și disensiuni serioase. Pe acestea CMB nu poate sau chiar nu dorește, dar oricum nu are o abordare corectă pentru a le depăși. Acest fapt reiese din fraze ca aceasta: „Acum noi suntem mai mult în acord decât în dezacord asupra multor aspecte ale credinței apostolice, în mare parte despre înțelegerea noastră asupra Tainelor și a imperativului de a sluji pe poporul lui Dumnezeu din lume. Există o implicare profundă în direcția unității văzute, o concentrare înnoită asupra spiritualității ecumenice și asupra ecleziologiei care începe cu botezul”. Perspectiva aceasta de a fi mereu pe cale și într-o înțelegere tot mai bună, dar fără să fie atinsă vreodată unitatea adevărată este un circ ieftin contrar naturii adevărate a Bisericii și jertfei Mântuitorului nostru. Desigur că funcționează în sens negativ și foarte mulți ortodocși sunt amăgiți și mulți eretici sunt ținuți în amăgire, dar acesta este un lucru de plâns.
Concluzie: ereticii nu pot conduce la unitate
Din nefericire, participarea ortodoxă la astfel de evenimente și mișcări ecumeniste nu este justificată și ascunde o mare trădare a dreptei credințe și a spiritualității autentice. Nu doar că nu există o mărturie a adevărului în fața ereticilor, ci se alunecă spre o înșelare tot mai accentuată și mai profundă. Doctrina ecumenistă înghite orice zbatere de conștiință.
Reamintim că au existat problematizări ale ortodocșilor cu privire la implicarea în CMB. În 1997 și ΄98 Bisericile Georgiei și Bulgariei au părăsit Consiliul, ba chiar și sârbii au luat această decizie în Sinodul lor local, dar s-au răzgândit după un an. În acest context, au fost puse în discuție principiile de bază ale participării la mișcarea ecumenică în CMB.
Una din cele patru teme serioase a fost rugăciunea în comun. Raportul final din 2002 al Comisiei speciale, care a fost constituită în 1998, a fost unul uluitor. Rugăciunile „ecumenice” nu sunt privite ca o părtășie deplină, ci ca o comuniune parțială a celor ce merg împreună spre unitate. Este adevărat că ne putem ruga laolaltă cu neortodocșii în anumite condiții cum sunt catehumenii sau ereticii interesați de credința drept-slăvitoare, dar auspiciile oferite de CMB nu sunt de așa natură, ci au un caracter și țel eretic. Unitatea urmărită de mișcarea ecumenică este de factură protestantă și neconformă cu învățătura dreaptă. Prin urmare, rugăciunile în comun nu pot fi justificate decât în mod mincinos și trădarea Ortodoxiei este fățișă, numai să fim preocupați să o observăm, nu indiferenți.
Toată zbaterea ecumenistă nu poate decât să stârnească uimirea unui ortodox sincer: Cum am putea crede că unitatea Bisericii poate fi căutată de eretici, care prin definiție sunt cei care au rupt-o? Este evident că e vorba doar de o cruntă mișcare de despărțire de Dumnezeu sub pretextul căutării unității Bisericii.
Dacă ținem cont că ierarhul român Nifon al Târgoviștei a fost ales în forurile de conducere ale CMB, devine și mai presantă nedumerirea: Ce îi face pe ierarhii ortodocși români și din alte Biserici Locale să lepede adevărul de credință și să stăruie să implice Ortodoxia tot mai mult în acest cancer numit ecumenism?
Cu o decalare de doi ani cauzată de restricțiile din pandemia de covid, zilele trecute s-a ținut la Karlsruhe, Germania, a XI-a Adunare Generală a Consiliului Mondial al Bisericilor. Presărat cu rugăciuni în comun dimineața și seara și dezbateri tematice, evenimentul a stat sub deviza: „Dragostea lui Hristos mișcă lumea spre împăcare și unitate”. De asemenea, logo-ul a fost format din patru elemente: crucea, porumbelul, cercul (lumea) și calea.
În plus față de elementele principale (sigla și motto-ul), caracterul pământesc este și mai clar scos în evidență de ritualurile de rugăciune și dezbaterile organizate.
Chiar și la celelalte Adunări din anii precedenți a fost stridentă și greu de digerat pentru un ortodox prezența elementelor păgâne, nici măcar creștine, dar și a diferitelor ritualuri de rugăciune în comun cu eretici protestanți și anticalcedonieni. O scurtă istorie realizată oficial chiar de CMB subliniază protestul participanților ortodocși față de ritualurile religiilor africane și japoneze:
Din păcate, aceste manifestări ritualice nu au dispărut cu totul, chiar dacă s-au diminuat, și reprezentanții ortodocși participă la ele. Filmulețul oficial care prezintă o secvență din rugăciunea de deschidere este elocvent pentru un creștin ortodox serios că totul este străin de învățătura apostolilor. Elementele păgâne, voia bună, exaltarea și atmosfera de spectacol artistic sunt puternic contrastante cu interiorizarea, seriozitatea, pocăința, umilința și credința în Dumnezeu cel în Treime, în Hristos și în Evanghelia Lui. Crucea și bucuria duhovnicească nu au nici o legătură cu ceea ce se poate vedea în exemplul de „rugăciune” de mai jos, la care au participat și ortodocși, printre care IPS Nifon al Târgoviștei:
La această sesiune de rugăciune de deschidere a participat cu un discurs și Patriarhul Ioan al XI-lea al Biserici Antiohiei. De asemenea, s-a rostit Crezul, rugăciunea Tatăl nostru și a fost intonată și o cântare psaltică în arabă printre celelalte cântecele cu tromboane, dansuri, tobe, mișcări scenice și citiri din texte scripturistice:
O temă importantă, bineînțeles, pentru „pacea lumii” este războiul din Ucraina. Delegați ai ortodocșilor (un mirean) și schismaticilor (un episcop) din această țară și-au prezentat punctele de vedere pe acest subiect.
La rândul ei, Biserica Rusă și-a exprimat dezacordul față de proiectul unei Declarații a CMB despre războiul din Ucraina deoarece condamna invazia rusă fără să menționeze celelalte părți implicate în conflict. El a ironizat documentul spunând că este mai bun decât se aștepta. De asemenea, l-a comparat ca importanță cu documentele de la McDonald΄s și Starbucks și cu declarațiile președintelui german care a semnat un document pentru transferul pașnic al puterii către opoziție acum trei ani, dar apoi s-a spălat pe mâini.
Atmosfera profană a acestor adunări este suficientă pentru a înțelege că scopul ei nu este nicidecum unitatea Bisericii, ci o reconciliere strict politică lumească și, mai corect spus, păgână în sensul unei credințe fetișiste și a unei venerări a pământului, naturii și lumii. Practic, țelul declarat nu este cerul, raiul și împărăția lui Dumnezeu, ci viața de aici. Sufletul, Biserica, Dumnezeu, credința, rugăciunea devin tot atâtea noțiuni pervertite și coborâte la un nivel înapoiat și idolatru.
Grija pentru ecologie a Patriarhului Ecumenic, spre exemplu, se vede că nu numai că nu are la bază principii ortodoxe, ci este una mai degrabă de inspirație din religiile primitive. Este doar un pretext pentru a induce o gândire străină despre lumea aceasta. Dar chiar și Pr. Ioan Sauca, Secretar General interimar la CMB promovează pe site-ul Patriarhiei grija față de „planeta noastră comună, Pământul”.
De altfel, agenția Basilica a prezentat evenimentul din Karlsruhe concentrat în jurul „marilor probleme ale lumii la care creștinii nu pot rămâne impasibili: pandemie, războaie, diverse forme de discriminare, criza de mediu ș.a.”, făcând abstracție de toate derapajele canonice și dogmatice care afectează și degradează nepermis participarea ortodoxă. Pentru că totul nu se reduce la alegerea de noi comitete de conducere și nici la abordarea unor probleme care nici măcar nu țin de sfera religioasă și care evident că nu pot fi rezolvate de Biserică. Indiferența față de suferințele și crizele oamenilor din lume nu trebuie contracarată cu alinierea la programele și strategiile politicii mondiale.
Este normal ca Ortodoxia să aibă legături și să accepte nivelul rudimentar religios al celorlalte erezii și religii, dar fără să-și piardă identitatea proprie și fără să ia parte, coborându-se în această mocirlă. Argumentele unora dintre ortodocși că în mișcarea ecumenică se dă o mărturie despre dreapta credință celorlalți pălesc în fața realității și nu sunt decât o luare în derâdere a Evangheliei lui Hristos.
Ecumenismul, ca învățătură ce capătă o întindere tot mai mare și care provoacă dileme în conștiința ortodoxă, a fost criticat nu doar de Părinți cu viață sfântă, cum sunt Sfinții Iustin Popovici și Paisie Aghioritul, dar și foarte mulți alții, ci și osândit de un Sinod. Este vorba de anatema rostită de Sinodul ROCOR (al Bisericii Ortodoxe Ruse din afara granițelor) din 1983. De unii marginalizată, iar de alții absolutizată, această decizie este explicată de un episcop participant, Vitalie de Montreal, la un an de la emiterea ei:
Mitropolitul sfânt Filaret, cel care a prezidat Sinodul din 1983. A prins în viață pe Sf. Ioan Maximovici (de-a dreapta) și pe Episcopul Sava de Edmonton (la stânga sa) Foto: Saint Vladimir’s Parish website
Sinodul Episcopilor din 1983 a fost un sinod foarte special, a cărui notă aparte constă în modestia și obscuritatea lui. Bineînțeles, asta a fost prima dată în istoria Bisericii noastre când un sinod a fost ținut la Schitul Sfintei Schimbări la Față – nici măcar într-o mănăstire. Cei paisprezece ierarhi care au luat parte la Sinod au călătorit din toate părțile lumii libere – în frunte cu Primul Ierarh al Bisericii noastre, Preasfinția Sa, Mitropolitul Filaret. Zece dintre ei erau oameni în vârstă de peste șaptezeci de ani. În plus, nici un Sinod anterior nu a fost atât de scurt, ținând în total doar mai puțin de două săptămâni. Schitul, în care au fost ținute toate sesiunile, este situat într-o locație foarte frumoasă, departe de drumurile foarte aglomerate și înconjurat din toate părțile de conifere și păduri de foioase: locația lui ar putea fi descrisă chiar năpădită de vegetație… „Cortul”-biserică de lemn al schitului nostru, proiectat de arhitectul nostru rus V. G. Glinin, care adormise în același an 1983, se amestecă liniștit cu vârfurile pinilor care înțesează locul de jur împrejur din toate părțile.
Bineînțeles, nici presa internațională, nici cea locală nu a făcut nici o singură mențiune despre sinodul nostru foarte nesemnificativ, lucru care accentuează mai mult modestia lui. Într-adevăr, nici unul din acești membri ai presei nu a avut timp de noi când în celălalt capăt al Canadei, la 4.800 kilometri de Mansonville (Quebec), se ținea un sinod ecumenic a toată lumea (e vorba de a 6-a adunare generală a CMB din Vancouver, n.n.). Toate religiile au fost reprezentate acolo: ortodocși, romano-catolici, protestanți de toate tipurile, evrei, musulmani, buddhiști, hinduși și chiar simpli șamani (sau, ca să formulăm mai direct și simplu: vrăjitori). Dacă se adaugă la această colecție bălțată femeile-preot și prezența printre participanți dintre dansatorii cu picioarele goale în stilul Eleanora Duncan, atunci nu se pot găsi cuvinte potrivite pentru a descrie caracterul acestei adunări de anvergură mondială.
Sunt aproape o sută de ani acum de când a început ecumenismul să atace Biserica cea una adevărată a lui Hristos, învestită de El cu autoritatea de a lega și dezlega, și a început să unească toate nenumăratele erezii, atât mici, cât și mari, pe care le recunoaștem că sunt cumva scântei ale adevărului, din care biserica ecumenică viitoare trebuie să se formeze în locul Bisericii istorice a lui Hristos, care s-a dovedit, în opinia lor, un eșec. Împotriva acestei învățături monstruoase s-a dezvoltat o vastă literatură, dar nu o putem rezuma în detaliu într-un articol atât de scurt. Fără nici un dubiu, timpul discuțiilor și polemicilor a trecut și a sosit vremea de a judeca această mișcare și, oricât de nesemnificativ ar părea Sinodul nostru din 1983, el a condamnat într-un final ecumenismul și l-a anatematizat în următoarele cuvinte:
Celor care atacă Biserica lui Hristos prin faptul că învață că Biserica lui Hristos este împărțită în așa-numite „ramuri”, care diferă în privința doctrinei și a modului de viețuire, sau că Biserica nu există văzut, ci va fi formată în viitor, când toate „ramurile” sau sectele sau denominațiunile și chiar religiile vor fi unite într-un corp; și care nu disting preoția și Tainele Bisericii de acelea ale ereticilor, ci spun că botezul și euharistia ereticilor sunt lucrătoare spre mântuire; așadar celor care cu știință au comuniune cu ereticii menționați anterior sau care pledează, răspândesc sau apără noua lor erezie a ecumenismului sub pretextul dragostei frățești sau a pretinsei unificări a creștinilor separați, Anatema!
Biserica Rusă de peste Hotare, condusă acum de Mitropolitul Filaret, declară despre sine că este o parte inseparabilă a Bisericii Ruse istorice. Ca Biserică Locală, ea are dreptul de a convoca Sinoadele ei permanente pentru a-și promulga rezoluțiile, care sunt total obligatorii după aceea pentru toți fiii ei, împrăștiați în lume. Timpul va spune dacă celelalte Biserici Locale vor adopta rezoluția noastră sau nu cu privire la ecumenism după cum au fost introduse în Cartea Canoanelor Sfinților Apostoli, a Sfintelor Sinoade Ecumenice și a Sfinților Părinți ai Bisericii Universale. Știm foarte bine că toate rezoluțiile noastre sinodale împotriva Patriarhiei din Moscova au fost luate abia la cunoștință de celelalte Biserici Locale – spre paguba lor duhovnicească. Bisericile Ortodoxe Locale au încercat să se justifice prin a spune că tăcerea lor era datorată dificultăților în a discerne toate problemele interne ale Rusiei și că rezoluțiile noastre împotriva Patriarhiei Moscovei Sovietice au fost mai mult politice decât bisericești, deși acum este limpede pentru orice persoană rezonabilă că doctrina comunismului este ateistă și materialistă. Rusia nu este Nicaragua și, când un popor așa de mare, care ocupă a șasea parte a pământului, suferă, întreaga lume suferă. Boala comunismului a pătruns acum în toate națiunile și a spune că nu poate înțelege oricine problemele interne ale Rusiei ar fi, ca să o punem în termeni moderați, amuzant dacă n-ar fi avut o influență atât de tragică asupra tuturor Bisericilor Ortodoxe și a popoarelor. În privința ecumenismului, fiecare Biserică Locale își fundamentează învățăturile și viața pe canoanele Sfinților Apostoli și ale celorlalte Sinoade Ortodoxe, apoi nu pot decât să recunoască faptul că ecumenismul este clar cea mai periculoasă dintre erezii pentru că a adunat toate ereziile care există sau au existat și a numit asta unire a Bisericii – o faptă ce are gust a Antihrist.
Prin proclamarea acestei anateme, ne-am protejat turma de ispita apocaliptică și, în același timp, am pus cu reținere (reluctantly) în fața conștiinței tuturor Bisericilor Locale o chestiune serioasă, care mai devreme sau mai târziu vor trebui să o rezolve într-o manieră sau alta. Soarta duhovnicească pe viitor a Bisericii Ortodoxe universale depinde de rezoluția acestei probleme. Anatema pe care noi am proclamat-o este de jure o manifestare cu caracter local a Bisericii Ruse de peste hotare, dar de facto are o semnificație imensă pentru istoria Bisericii universale, pentru că ecumenismul este o erezie la scară universală. Locul Bisericii Ruse de peste hotare este acum vădit în conștiința a toată Ortodoxia. Domnul a pus o cruce mare pe noi, dar, oricum, nu mai este posibil să rămânem tăcuți pentru că o tăcere continuă ar fi ca o trădare a Adevărului, de care lucru fie ca Domnul să ne elibereze pe toți!
Traducere din rusă din Orthodox Observer, No. 58 (aprilie 1984).
Observații: 1. Din descrierea pe care o face Arhiepiscopul Vitalie, se pare că Sinodul cu pricina a fost unul aparte, care și-a propus să dea o rezoluție cu privire la ecumenism și s-a întrunit special în acest scop.
2. Anatema nu este pronunțată asupra celor aflați în comuniune cu ecumeniștii (ortodocși), ci asupra celor cu astfel de viziune, care slujesc cu bună știință cu diferiți eretici sau îi consideră parte a Bisericii.
3. Este o provocare adresată tuturor pentru că problema ecumenismului este una de amploare și răvășește mai toate Bisericile Locale, este de o gravitate și întindere îngrijorătoare. Aceasta nu înseamnă că e formulată în termeni moderați sau impreciși, ci este o anatemă, un blestem capital.
4. Decizia sinodală din 1983 are aplicabilitate pentru membrii ROCOR, dar privește cugetul întregii Biserici, fiind vorba de o învățătură de credință, nu de o problemă locală.
5. Sinodul a fost și rămâne în contrapondere cu toate manifestările și deciziile ecumeniste ale clericilor ortodocși. Este autentic și recunoscut, parte integrantă a Ortodoxiei mondiale, poate cea mai vie din secolul trecut. Probabil doar decizia Conferinței de la Moscova din 1948 rivalizează într-o oarecare măsură cu el pentru că a delegitimat mișcarea ecumenică la nivelul acelui an; însă, din păcate, politica ulterioară a CMB și a ecumeniștilor în general a dejucat și depășit acel impas al lor.
6. Deocamdată nu există o decizie pan-ortodoxă asupra ecumenismului, doar Sinodul din Creta (2016) reprezintă un punct esențial, în care a fost legiferat, dar cu multe probleme, fără acceptare universală și cu destule rezerve din partea celor cu cuget drept-slăvitor. Însă nu este exclus ca anatema din 1983 să ajungă o normă recunoscută universal.
Așadar această anatemă este o provocare importantă peste ani la care ierarhii, mai ales adunați în Sinoade, nu au dat un răspuns mulțumitor și ar trebui să o facă. Nu se compară o text de condamnare explicită nici măcar cu hotărârea sinodală din Creta, care a fost formulată în termeni confuzi și ezitanți, pe care cei prezenți nici măcar nu au curajul să și-o asume ca fiind dogmatică. Chiar și condițiile modeste din 1983 transmit un mesaj mai ortodox și mai convingător decât măsurile de pază draconice din Colimbari 2016.
Din păcate, pe lângă ancorarea în credință, va fi necesară și o preocupare în direcția evaluării mișcării ecumenice. Aceasta pentru a realiza gravitatea ei, pentru că se insinuează câte puțin în angrenajul Ortodoxiei chiar prin decizii oficiale și prin linia teologică înnoitoare. În general ierarhii, dar la care se adaugă conlucrarea restului membrilor Bisericii, cel puțin deocamdată acceptă transformarea a ei din „stâlp și temelie a adevărului” (1Tim. 3:15) în lăcaș cu orizont material și cel mult social, dar pustiu de prezența vie a lui Dumnezeu. Dar toți vom da socoteală în ziua judecății sufletelor.
Motto: „Daţi zeciuială din izmă, din mărar şi din chimen, dar aţi lăsat părţile mai grele ale legii: judecata, mila şi credinţa; pe acestea trebuia să le faceţi şi pe acelea să nu le lăsaţi! Călăuze oarbe, care strecuraţi ţânţarul şi înghiţiţi cămila!” (Mt. 23: 23-24)
Cuvintele de mai sus sunt la fel de valabile pentru zilele noastre pe cât au fost și în vremea când le-a rostit Însuși Mântuitorul. Ele nu exprimă decât durerea și mustrarea la adresa celor care se mulțumesc cu ritualuri ieftine și nesocotesc cele mai de căpătâi porunci ale lui Dumnezeu. „Duhul este cel ce dă viață; trupul nu folosește la nimic” (In. 6:63). Cât de ușor ne limităm la forme goale și renunțăm la gesturile simple și încărcate de duh! Dar întrebarea se pune: Hristos S-a întrupat, a pătimit și a înviat pentru sănătatea și bună-starea noastră sau pentru ceva mai bun și mai de trebuință, pentru inimile și viața veșnică a oamenilor, pentru noi?
Care este esența ritualurilor ortodoxe
Însă în primul rând ecumeniștii de astăzi convinși, dar și cei care doar acceptă Sinodul din Creta, țin mai ales și îndeamnă și pe alții să prețuiască mai mult rânduielile exterioare decuplate de la puterea sfințitoare a credinței curate. Chiar se laudă că nu au lepădat credința pentru că săvârșesc Liturghia și tot ritualul neschimbate. Dar oare nu au citit niciodată Evanghelia? Nici măcar la slujbe? Este atât de greu să pună puțină inimă și sinceritate în rânduiala exterioară a vieții liturgice?
Este adevărat, trebuie să recunosc că cel mai greu
lucru din lumea aceasta este să punem credință în faptele noastre. Este cel mai
ușor să împlinim îndatoririle noastre față de bunul Dumnezeu fără credință,
fără tragere de inimă, fără conștiință. Este cumplit de anevoios să luptăm cu
noi înșine, să nu ne amăgim. Este știința științelor și arta artelor, după cum
definesc Sfinții Părinți această lucrare, după cum și măiestria duhurilor rele este
să deraieze calea oamenilor de pe drumul cel drept și sănătos, să presare
neghină care să înăbușe și să facă neroditoare strădaniile cele bune.
Pentru a nu fi prinși în cursele celui rău este
nevoie să cercetăm Scripturile, să căutăm pe Dumnezeu, să batem la porțile
inimii noastre și să cerem mila lui Hristos. Nu se poate să le evităm fără o
pregătire pe măsură, fără o strădanie potrivită. Nu este posibil să ne mântuim
fără să cunoaștem tradiția curată lăsată de Mântuitorul prin apostoli
Bisericii. Desigur că nu e nevoie să cunoască toți toate amănuntele, să fie
experți. Totuși nu putem avea pretenții de mântuire când înghițim cămila și
strecurăm țânțarul, când păstrăm unele aspecte exterioare și formale, dar
neglijăm esența poruncilor lui Dumnezeu: credința dreaptă, sănătoasă, plină de
evlavie conștientă.
Sf. Teofan Zăvorâtul înfățișează elocvent
simplitatea credinței: „Ați cunoscut din experiență puterea mântuitoare a
întregii chivernisiri din Biserica lui Dumnezeu, în toate amănuntele ei, până
la tămâia din cădelniță și la simpla ofrandă adusă la biserică. Iar dacă toate
acestea sunt născociri – așa cum spun ei – atunci sunt născociri mântuitoare. […] Evanghelia nu vor să o înțeleagă altfel decât în
măsura în care o găsesc asemănătoare cu propriile lor considerații. Care este
sfârșitul? Sfârșitul lor este respingerea totală a creștinismului și, ca
urmare, pierzarea. […] În Sfânta Biserică a
lui Dumnezeu nu este posibilă o asemenea șovăială și oscilare a ideilor și
speculațiilor deșarte. Aici norma mântuitoare este stabilită odată pentru
totdeauna în Sfântul Crez, fiind transmisă încă de la apostoli și cuprinsă de
Sfânta Biserică Ortodoxă”[1].
Cine sunt cei care schimbă tradiția tocmai în
miezul ei dacă nu ierarhia ce a aderat la deciziile Sinodului din Creta? Cine
se dezice de Biserică: cei care mustră pe arhierei chiar și prin întreruperea
pomenirii sau tocmai cei ce au adoptat ecumenismul? Care este criteriul ce
trebuie urmat: tradiția apostolilor sau bunul plac al ierarhiei, care se vrea
impus prin Sinod?
Elementele ecumenismului actual
Pentru a fi mai explicit și a aduce argumente
concrete despre trădarea subtilă, dar uriașă, ar trebui să înțelegem ce este
ecumenismul în forma lui actuală. El este descris chiar de un promotor al său
în aceste cuvinte: „Ortodocșii ecumeniști și cei anti-ecumeniști pleacă ambii
din același principiu ecleziologic fundamental, exprimat succint într-o
declarație anti-ecumenică a Sfintei Chinotite a Muntelui Athos în aprilie 1980:
«Noi credem că sfânta noastră Biserică Ortodoxă este Biserica cea una, sfântă,
sobornicească și apostolică a lui Hristos, care deține deplinătatea harului și
adevărului”. Dar ortodocșii pro-ecumeniști și cei anti-ecumeniști trag
concluzii radical diferite din acest principiu unic. Ecumeniștii ortodocși,
precum Pr. Serghie Bulgakov (1871-1944) și Pr. George Florovski (1893-1979),
concentrându-se pe noțiunea că Biserica Ortodoxă deține deplinătatea adevărului și a harului, concluzionează că celelalte
biserici creștine dețin, de asemenea,
harul și adevărul, chiar dacă nu în deplinătatea lor. […] Asta nu înseamnă că toate comunitățile creștine
sunt egale în materie de credință și doctrină, de vreme ce ecumeniștii
ortodocși sunt de acord cu anti-ecumeniștii că Biserica Ortodoxă singură deține deplinătatea credinței creștine și este adevărata Biserică văzută a lui Hristos”[2].
Așadar până și ecumeniștii recunosc diferențele acestea, care au fost speculate
în formulele finale ale documentelor sinodale din Creta. Ei nu neagă faptul că
Biserica Ortodoxă ar fi Biserica cea una a lui Hristos, ci se folosesc de
formule sofisticate și sofiste pentru a afirma faptul că celelalte culte ar fi
și ele părtașe la trupul lui Hristos. Iarăși, nu neagă diferențele și
inegalitatea dintre confesiunile creștine, dar afirmă că toate acelea formează
în mod nevăzut Biserica apostolică. Pe când adevărul este că Sinoadele au
puterea să scoată din trupul Bisericii pe eretici, ea este un organism viu și
alege singură pe cine să primească și pe cine nu, sub insuflarea Duhului Sfânt;
nu pot eterodocșii să facă parte din ea împotriva voinței ei. Istoria
bisericească tocmai acest lucru îl arată, că Biserica și-a păstrat unitatea și
integritatea prin excluderea din sânul ei și condamnarea ereticilor. Acum
teoriile ecumeniste reprezintă tocmai o răsturnare a rânduielilor Sfintelor
Sinoade și rânduieli bisericești.
Pentru a ne face o imagine completă asupra
liniilor de forță ecumeniste, adaug succint și alte câteva idei de bază din
articolul citat mai sus. Pe lângă distincția dintre unicitatea și deplinătatea
Ortodoxiei ca Biserică a lui Hristos, din care rezultă posibilitatea și
oportunitatea stabilirii unui dialog între Ortodoxie și eretici, autorul
insistă pe încă alte două principii. Nu admite absența harului mântuitor în cadrul formațiunilor eterodoxe, și
nici negarea denumirii lor ca biserici.
Cele două aspecte din urmă reclamă unele detalieri,
dar totuși sunt clare din punct de vedere doctrinar. Oricât ar încerca să
contrazică dictonul Sf. Ciprian al Cartaginei „extra ecclesiam, nulla salum” (în afara Bisericii nu există
mântuire), el reprezintă chintesența cugetului Bisericii dintotdeauna. Dumnezeu
lucrează și în afara Bisericii, dar nu putem concluziona de aici că harul lui Hristos
este prin definiție prezent în afara granițelor bisericești canonice. Iar faptul
că a fost respinsă propunerea preotului Vsevolod Chaplin: „comunități care se
numesc pe ele însele creștine” în loc de «denumirea istorică a celorlalte biserici
și confesiuni creștine» dovedește că acesta este un punct pe care ecumeniștii
nu-l cedează, anume ca ereticii să fie considerați biserici. De aceea a existat
o așa de mare împotrivire la scoaterea termenului de „biserică” din text cu
referire la neortodocși.
Din toate acestea rezultă un program bine conturat
și care urmează să fie implementat pas cu pas. Dialogul și relațiile cu
ereticii trebuie să devină o normalitate mai întâi în rândul ierarhilor, profesorilor
de teologie și preoților, apoi și la nivelul credincioșilor simpli. Trebuie ca
ortodocșii să fie obișnuiți cu ideea că și cei din afara Bisericii au parte de
harul lui Hristos și sunt frați vitregi ai noștri pe care trebuie să-i iubim și
să-i acceptăm în numele unei iubiri fără granițe. Cu alte cuvinte, este atacată
sistematic îndărătnicia „pravoslavnică” (inventând etichete persiflante precum
„ecumenoclaști”) pentru a fi înlăturată puritatea credinței, pentru a se ajunge
la un amestec dizolvant cu toți apostații. Și, din păcate, mulți dintre
ortodocșii chiar practicanți cad în plasa aceasta, ignoră pericolul
înfricoșător de a avea „deschidere” nepermisă față de erezii.
Ecumenismul ratificat prin documentele din Creta
Pentru a arăta prezența acestei teorii ecumeniste
în rândurile documentului 6 din Creta, prezint aici câteva pasaje din care se
desprind chiar ideile mișcării ecumenice:
1. Art. 1: «Biserica Ortodoxă, fiind Biserica una, sfântă, sobornicească și apostolească, crede cu tărie, în conștiința ei de sine eclezială profundă, că ocupă un loc principal în chestiunea promovării unității creștine în lumea contemporană.»
Această frază exprimă convingerea implicării în
fruntea mișcării ecumenice pe baza faptului că Biserica noastră este în mod
deplin Biserica cea una, pe când ceilalți ar fi nedeplini. Conștiința de sine
reprezintă o viziune dogmatică, nu doar instituțională despre Biserică. Și nu
este o convingere dogmatică misionară sau despre rolul în societate, ci una
eclezială, adică ce privește definiția Bisericii în esența ei. Așadar, din
convingere dogmatică, acest pasaj declară că Ortodoxia conlucrează cu celelalte
culte creștine pentru a reface unitatea bisericească. Această afirmație este în
contradicție flagrantă cu istoria dintotdeauna, de care am pomenit. Tocmai că
unitatea Bisericii a fost păstrată prin excluderea ereticilor care atentează la
ea. A-i considera acum în interior și că există o dezbinare și că trebuie
conlucrat cu ei pentru a ajunge, chipurile, la unitate, aceasta înseamnă tocmai
negarea dreptății și păcii dumnezeiești păstrată cu sacrificii până acum.
Dar există o rătăcire printre ortodocșii de astăzi
care nu vor să vadă adevăratul sens al articolului discutat. Dau drept exemplu
pe Arhim. Tihon, starețul atonit al Mănăstirii Stavronichita. Acesta a fost
prezent la Sinodul din Creta (Colimbari) și a făcut chiar și o descriere a celor petrecute acolo. Dar a mai scris și un text elogios,
intitulat Sfântul și Marele Sinod prin textele
deciziilor lui, în care
prezintă hotărârile luate ca și cum ar fi ortodoxe. Deși la final există
indicația că va urma o continuare, se pare că nu s-a întâmplat acest lucru.
După cum mi-au indicat monahii de la chilia Panaguda, articolul acesta
„demonstrează” că nu a fost atinsă învățătura ortodoxă. El se aseamănă cu
broșura lansată de Patriarhia Română, care prezintă o viziune ortodoxă, dar
care nu se regăsește în documentele cretane, de fapt.
Așadar Arhim. Tihon afirmă, la un moment dat,
comentând art. 1: „Biserica Ortodoxă crede cu tărie și deține în cea mai adâncă
parte a conștiinței ei, prin trăirea experimentală a harului Preasfântului Duh,
că este una și singură prin faptul că este trupul Domnului și Dumnezeului
nostru Iisus Hristos, Care S-a întrupat, care se prelungește în veci”. Așadar
se poate observa că este vorba de o citire incorectă a textului sinodal. Acolo
nu se afirmă că Biserica ar crede că ea este Biserica cea una, ci că deține un
loc principal în promovarea unității „ecumenice”. Este cel puțin ciudată
această orbire și neputință de a citi textul sinodal în toată splendoarea lui.
Probabil că, dintr-o panică dureroasă a trădării, nu poate accepta acest lucru
dezastruos. Totuși atitudinea de a băga capul în nisip, care nu este doar a
Arhim. Tihon, nu este una folositoare, ci extrem de păgubitoare.
2. Art. 18: «Biserica Ortodoxă, fidelă ecleziologiei sale, identității structurii sale interne și învăţăturii Bisericii primare a celor șapte Sinoade, în timp ce participă la Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB), nu acceptă nicidecum ideea egalității confesiunilor și nu poate primi nicidecum unitatea Bisericii ca pe o oarecare adaptare interconfesională (s.n.). În acest spirit, unitatea căutată în cadrul CMB nu poate fi doar produsul acordurilor teologice, ci și al unităţii de credinţă, păstrată și trăită în Biserica Ortodoxă în Taine.»
După cum s-a văzut în textul de mai înainte,
acestea sunt principii tipice pentru ecumeniștii ortodocși. Anume că recunosc o
inegalitate între confesiuni, dar că toate ar fi în măsuri diferite părți ale
Bisericii lui Hristos. Expresia: „nu poate primi
nicidecum unitatea Bisericii ca pe o oarecare adaptare interconfesională” nu se
referă la unitatea Bisericii Ortodoxe, ci a celei care îi cuprinde, de fapt, și
pe eretici. Chipurile, nu este acceptat un compromis interconfesional, o stare
de amalgam, care se regăsește în prezent, care tocmai că ar exprima dezbinarea
din sântul Bisericii una sancta, ci
se dorește o conlucrare pentru a se ajunge la o unitate bine stabilită. Cu alte
cuvinte, Biserica acum ar fi formată din confesiuni inegale, care sunt într-o
stare de diviziune și ea trebuie să ajungă la unitate nu prin compromisuri. Dar
această viziune este în esență contrară perspectivei ortodoxe.
Mai mult, ultima parte a paragrafului ne arată care ar fi
acea unitate fără compromis: „Unitatea căutată în cadrul CMB nu poate fi doar
produsul acordurilor teologice (adică prin compromisuri), ci și al
unităţii de credinţă” (ortodoxă). Însă cuvintele subliniate marchează tocmai un
compromis; dacă ar fi eliminate, s-ar ajunge la un cu totul alt înțeles. Așadar
CMB nu promovează un compromis vădit, ci unul prin acorduri și discuții, dar
care nu reprezintă strict adevărul de credință, ci un amestec între tradiția
autentică și acordurile teologice care au loc.
Dacă avem în vedere că IPS Teofan, spre exemplu, a citat acest articol 18 ca și cum ar fi ortodox, pentru a arăta că textele din Creta nu ar conține erori
dogmatică, tabloul trădării cred că este complet. Ierarhii noștri nici măcar
nu-și dau seama care este credința ortodoxă, nici nu știu ce au semnat, nici nu
vor să revizuiască, ci apără mai departe linia deraiată ecumenistă pe care
înscriu întreaga Biserică.
3. Art. 8: «În cadrul relațiilor sale cu restul lumii creștine, Biserica Ortodoxă nu se bazează doar pe puterile omenești ale celor care poartă dialogurile, ci se bizuie în primul rând pe protecţia Duhului Sfânt prin harul Domnului, Care S-a rugat “ca toţi să fie una” (In 17: 21).»
Prezența așa-zisă a harului și în rândul lumii neortodoxe
a fost bifată prin acest paragraf. Ideea care se desprinde din el este că harul
lui Dumnezeu ar lucra spre o dorită unitate între cu ereticii. Pe când Hristos S-a
rugat ca toți ortodocșii să fie una cu Dumnezeu și între ei, nu cu cei din
afara Bisericii. Tocmai că rugăciunea Mântuitorului nu-i are în vedere decât în
exclusivitate pe membrii bine-credincioși ai Bisericii.
4. Art. 6: «Biserica Ortodoxă acceptă denumirea istorică a celorlalte Biserici și Confesiuni creștine eterodoxe.»
Acest paragraf a fost cel mai dezbătut și nu merită repus
în discuție acum. Oricum, este limpede că ecumeniștii țin la el ca la o redută
câștigată, anume să-i considere biserici pe eretici și membri ai Bisericii lui Hristos.
Desigur că singură participarea la CMB este suficientă
pentru a parafa devierea de la ortodoxie, fără a mai lua în calcul detaliile
amintite. Dar acelea întăresc și vădesc greșelile.
Păstrarea smerită,
dar curată a predaniei ortodoxe
Au mai existat Sfinți care au împărtășit convingeri
eretice până la o vreme, cum ar fi Sf. Gherasim de la Iordan și Sf. Ioanichie
cel Mare, dar și-au revenit; conștiința, evlavia curată și căutarea lor sinceră
i-au adus la adevăr. Au existat și ierarhi care au semnat documente în care erau
strecurate expresii subtil eretice, cum ar fi Grigorie, tatăl Sf. Grigorie
Teologul, și Dianie, episcopul Cezareei Capadociei. Aceștia și-au retractat
semnătura când unii monahi, printre care și Sf. Vasile cel Mare, au rupt
comuniunea cu ei. Oare este atât de greu și pentru sinodalii români (ca să nu
mai zic și cei din alte Biserici Locale) să se dezică de aceste hotărâri
pierzătoare dacă ei au cuget ortodox? Repet, dacă au cuget ortodox.
Biserica nu este la discreția noastră, ca să putem noi
condamna pe episcopi și să punem ordine, dar nici străină de noi, încât să fim
indiferenți. Cine spune că lasă pe Hristos să aibă grijă de Biserica Lui, iar
el nu face nimic, ci acceptă totul ca și cum ar fi foarte bine, unul ca acesta
dovedește că el nu este al lui Hristos și că prin el nu lucrează Domnul spre
apărarea Bisericii Lui. Căci cum poate un mădular viu al trupului lui Hristos
să nu reacționeze în nici un fel când trupul este atacat. Doar dacă este
mădular mort sau bolnav.
Să fim treji, priveghind, atenți la deraierile care ni se
impun, pentru a nu sluji la domni străini! Măcar să fim ca cei șapte mii de pe
vremea Proorocului Ilie, care nu și-au plecat genunchiul lui Baal, pe care îi
știa doar Dumnezeu, dar prin care a dăinuit poporul ales de atunci!
[1] Sf. Teofan Zăvorâtul, Învățături și Scrisori despre viața creștină, p. 133-135.
