Semnalăm o solicitare de sprijin pentru republicarea de către Editura Manuscris a memoriilor scrise de Petru Cojocaru și Mihai Buracu, supraviețuitori ai „fenomenului Pitești” . Finanţarea se desfăşoară prin metoda crowdfunding (obţinerea sumelor necesare de la publicul interesat), fiind utilizată platforma online sprijină.ro
„Cea mai cumplită barbarie a lumii contemporane” – astfel descria scriitorul Aleksander Soljenițîn, laureat al premiului Nobel, acțiunea violentă petrecută între 1949-1951 la închisoarea Pitești. Peste 600 de tineri au fost torturați, obligați să își renege valorile, familia și prietenii și, în cele din urmă, să-și lovească colegii de detenție. Doi dintre cei care au trecut prin această cumplită experiență – cunoscută drept „fenomenul Pitești” – au fost Petru Cojocaru și Mihai Buracu.
După căderea comunismului, cei doi foști deținuți politic au avut puterea să își înfrunte trecutul și să își aștearnă pe hârtie amintirile despre unul dintre cele mai negre momente din istoria recentă a României. Iar astăzi avem șansa de a le face cunoscute tinerilor și publicului larg, pentru ca suferințele lui Petru Cojocaru și Mihai Buracu să nu fie niciodată uitate.
Cu ajutorul fiecăruia dintre voi, volumele vor fi publicate de Editura Manuscris, în condiții grafice foarte bune, și vor întregi colecția de memorialistică de detenție. Din 2016 până în acest moment, Editura Manuscris a publicat atât memoriile unor foști deținuți politic – precum Galina Răduleanu, Marcel Petrișor, Demostene Andronescu sau Nicolae Purcărea –, cât și sinteze de istorie a perioadei comuniste, dintre care amintim volumul lui Alin Mureșan: „Pitești. Cronica unei sinucideri asistate”, care este cea mai amplă lucrare dedicată acțiunii violente căreia i-au căzut victime și Petru Cojocaru și Mihai Buracu.
Editura Manuscris a fost creată de Fundația Memorialul Închisoarea Pitești care administrează o parte din fostul penitenciar Pitești, inclusiv camera 4 Spital – locul unde s-au petrecut cele mai grave atrocități în cadrul „fenomenului Pitești”. Astăzi, spațiile sunt transformate într-un memorial dedicat victimelor și pot fi vizitate în mod gratuit.
Dintre cei peste 600 de tineri care au fost torturați în închisoarea Pitești între 1949-1951, numai o parte a cunoscut căderea regimului comunist în decembrie 1989, iar dintre aceștia din urmă puțini și-au scris memoriile. De aceea, fiecare mărturie este esențială pentru cunoașterea și înțelegerea trecutului nostru. Iar prin publicarea celor două volume putem contribui la educarea publicului larg cu privire la efectele unui sistem totalitar și vom păstra memoria suferințelor celor ce au avut curajul să se împotrivească comunismului.
Sumele obținute prin această campanie vor acoperi costurile de editare, grafică și tipar ale volumelor. Astfel, dorim tipărirea volumelor în tiraje care să asigure un preț accesibil și promovarea celor două titluri către un public cât mai larg.
Deşi nu avem nicio implicare directă în acest proiect, alegem să îl promovăm cu entuziasm întrucât completează imaginea publică a victimelor regimului comunist. Este îndeobşte recunoscut faptul că scopul regimului comunist a fost acela de a „distruge elitele româneşti” pentru a pregăti terenul noii orânduiri sociale. Cu toate acestea, este evident că prin dimensiunea politicii represive, bazată pe crime individuale dar şi pe genocid, în fapt s-a urmărit mutilarea sufletească a omului de rând, a intelectualităţii mijlocii, a celor ce reprezintă pilonii de sprijin ai societăţii.
Literatura de detenţie recentă vădeşte limpede această intenţie criminală, auxiliară eliminării elitelor româneşti, constând în eliminarea unei întregi categorii sociale care, oricât de generos am califica-o, nu poate fi caracterizată sau asociată elitelor culturale, politice, economice.
Conchidem deci că sutele de mii de victime ale comunismului pledează de la sine atât pentru o reconsiderare a rolului elitelor în societate, cât mai ales pentru o reaşezare a românilor de rând în matca firească a vieţuirii curajoase, energice, mărturisitoare.
Foarte mulți ortodocși simt în Părintele Serafim Rose (†1982, a cărui pomenire o facem astăzi) o voce autentică a credinței într-un veac al descreștinării lumii. Dar puțini știu că Biserica Rusă din exil, al cărei membru a fost, pe vremea sa era într-o opoziție și separare similară cu cea de astăzi între Patriarhia Moscovei și cea de Constantinopol, adică nu avea comuniune cu Biserica serghianistă de odinioară. Îndrăznim să spunem că era într-o postură asemănătoare cu nepomenitorii care s-au ridicat împotriva hotărârilor ecumeniste semnate la Sinodul din Creta 2016. Aceeași atitudine tradiționalistă și de păstrare a credinței autentice îi anima și pe Părinții de atunci. Articolul de mai jos este o prezentare a poziției moderate recomandate pentru împrejurările cu care se confruntau, atât de folositoare și pentru noi, cei de acum. Ispitele de-a stânga și de-a drepta sunt o constantă pentru viața bisericească, poate mult mai întețite în zilele noastre.
Probabil cel mai relevant aspect este acela că Biserica Rusă din exil a ajuns să fie recunoscută de toți îndeosebi datorită Sfinților pe care i-a dat, pe când zelotiștii greci nu au reușit să se coaguleze corect și rămân într-o stare de schismă. Lucrul care cântărește cel mai mult este sfințenia, trăirea credinței, nu lupta seacă pentru literă și dreapta credință în formă. Mai precis, este vorba de o spiritualitate sănătoasă, ferită de lumesc, dar și de rigorism sec și de exagerări apocaliptice.
Calea împărătească. Adevărata Ortodoxie într-un veac al apostaziei
Păr. Serafim Rose
Precum grăiesc Părinții, extremele de-a stânga și de-a
dreapta sunt la fel de vătămătoare… (Trebuie) să umblăm pe calea împărătească, evitând
extremele de ambele părți. (Sf. Ioan Casian, Cuvantarea a II-a)
CREȘTINII ORTODOCȘI viețuiesc astăzi într-una din cele mai critice perioade ale istoriei Bisericii lui Hristos. Vrăjmașul mântuirii omului, diavolul, atacă pe toate fronturile și se luptă prin toate mijloacele nu numai ca să abată pe cei credincioși de la calea mântuitoare înfățișată de către Biserică, ci chiar să biruiască Biserica lui Hristos, în pofida făgăduinței Mântuitorului (Mat. 16:18), și să transforme însuși Trupul lui Hristos într-o organizație „ecumenică”, pregătind venirea alesului său, Antihristul, marele conducător al lumii din zilele de pe urmă.
Știm, desigur, că această încercare a lui Satan va eșua;
Biserica va fi Mireasa lui Hristos chiar până la sfârșitul lumii și Îl va întâmpina
pe Hristos Mirele, la a Doua Sa Venire, neprihănită și nestricată de unirea
nelegiuita cu apostazia acestui veac. Dar marea întrebare a vremurilor noastre,
pe care și-o pun toți creștinii ortodocși, este una foarte importantă: Biserica
va dăinui, dar câți dintre noi ne vom mai găsi în ea rezistând puternicelor încercări
ale diavolului de a ne trage din sânul ei?
Vremurile noastre se aseamănă mult celor ale Sf. Marcu al
Efesului, din secolul al XV-lea, când se părea că Biserica era pe punctul de a
fi dizolvată în necuvioasa Unire cu latinii. Cu mult mai rele și primejdioase
sunt vremurile noastre decât acelea; căci atunci Unirea a fost un act impus cu
forța, din exterior, pe când acum ortodocșii au fost pregătiți vreme îndelungată
pentru apropiata contopire „ecumenică” a tuturor bisericilor și religiilor, după
decenii de relaxare, indiferență, duh lumesc și îngăduință în minciuna pierzătoare
cum că „nimic nu ne desparte cu adevărat” de toți ceilalți care își spun creștini.
Biserica Ortodoxa a supraviețuit falsei uniri de la Florența și chiar a
cunoscut, după aceasta, o perioadă de prosperitate în exterior și de înflorire
duhovnicească înăuntrul ei; dar, după noua falsă unire ce se urmărește acum cu
un elan sporit, va mai exista Ortodoxia în afara catacombelor și a pustiei?
În timpul ultimilor zece ani și mai mult, sub catastrofalul curs „ecumenic” urmat de Patriarhul Atenagora și urmașii săi, Bisericile Ortodoxe s-au apropiat, deja periculos de mult, de un naufragiu deplin. Cea mai recentă declarație „ecumenică” a Patriarhiei Constantinopolului, „Mărturisirea de la Tiatira” (vezi The Orthodox Word, ian.-feb. 1976) este îndeajuns de grăitoare spre a dovedi cât de mult s-a pierdut din conștiința ortodoxă de către Biserica Locală ce era odată întâia între Bisericile Ortodoxe la mărturisirea adevărului lui Hristos; acest document sinistru arată doar cât de aproape sunt ierarhii de la Constantinopol spre a fi absorbiți în „creștinătatea” eterodoxă a Apusului înainte chiar de Unirea formală ce încă se pregătește.
RĂDĂCINILE ecumenismului actual din Bisericile Ortodoxe se duc
până la renovaționismul și modernismul anumitor ierarhi ai anilor 1920. În
Biserica Rusă, aceste tendințe au zămislit, pentru început, mișcarea „Bisericii
Vii”, care, cu sprijinul regimului comunist, a încercat să il înlăture pe
Patriarhul Tihon și să „reformeze” Biserica într-o maniera protestanta radicală,
iar apoi – ca un urmaș mai „conservator” al „Bisericii Vii” – instituția
bisericii serghianiste (Patriarhia Moscovei), care a insistat, la începuturi,
asupra laturii politice a reconcilierii cu ideologia și țelurile comuniste
(conform scandaloasei „Declarații” a Mitropolitului Serghie din 1927), și doar în
ultimele decenii s-a aventurat, iarăși, pe tărâmul renovaționismului
ecleziastic prin participarea sa activă în mișcarea ecumenică. În Biserica Greacă,
situația a fost asemănătoare: „Sinodul Pan-Ortodox” renovaționist din 1923, cu
reformele sale protestante, inspirate de către Patriarhul Meletie Metaxakis de
tristă amintire, s-a dovedit a fi prea radical pentru a fi acceptat de către lumea
ortodoxă și renovaționiștii au trebuit să se mulțumească doar cu impunerea unei
reforme a calendarului asupra câtorva Biserici ne-slave.
Mari mișcări de protest s-au ridicat împotriva reformatorilor,
atât în Biserica Rusă, cât și în cea Greacă, cauzând diviziuni profunde, ce
s-au păstrat până acum în lumea ortodoxă. În Biserica Rusă, serghianismul a
fost respins cu hotărâre de către vasta majoritate a episcopilor și credincioșilor,
în frunte cu Mitropolitul Iosif de Petrograd; această mișcare „iosifită” s-a organizat,
mai apoi, într-o oarecare măsura și a devenit cunoscută drept „adevărata biserică
ortodoxă”. Istoria acestei biserici ruse ilegale, a „catacombelor”, este, până în
ziua de astăzi, învăluită de taină, însă, în ultimii ani, o serie de mărturii
surprinzătoare ale activităților ei actuale au ajuns la lumina, ducând la
masuri de reprimare aspre din partea guvernului sovietic. Este cunoscut numele
actualului ei Întâistătător (Mitropolitul Teodosie), ca și cel al unuia dintre
cei zece sau mai mulți episcopi ai ei (episcopul Serafim). În diaspora,
Biserica Rusă din afara Rusiei s-a angajat chiar de la începuturile
serghianismului, în 1927, într-o poziție anti-serghianistă fermă și, cu numeroase
ocazii, și-a exprimat solidaritatea față de adevărata biserică ortodoxa din
Rusia, refuzând, în acest timp, comuniunea deplină cu Patriarhia Moscovei.
Tradiționalismul ei intransigent și neclintit în această problemă, precum și în
altele, nu au fost pe placul unora dintre ierarhii ruși ai Europei Apusene și
Americii, care erau mai receptivi la curentele „reformiste” ale Ortodoxiei
secolului al XX-lea, ei despărțindu-se, la diferite momente, de Biserica Rusă
din afara Rusiei, cauzând astfel actualele deosebiri de „jurisdicție” din
diaspora rusă.
În Grecia, mișcarea de protest, printr-un instinct ortodox
asemănător, a luat și ea denumirea de „creștini ortodocși adevărați”. De la începuturile
ei din 1924 (când s-a introdus reforma calendarului), mișcarea a fost puternică
mai ales printre călugării, preoții și mirenii cei simpli ai Greciei; primul
episcop care a părăsit Biserica de stat a Greciei și s-a alăturat mișcării a
fost Mitropolitul Hrisostom de Florina; aceasta își urmează până astăzi viața și
organizarea pe deplin independentă, cuprinzând circa o pătrime din totalitatea
creștinilor ortodocși din Grecia și poate peste jumătate dintre călugări și
maici. Deși este cunoscută popular ca „vechii calendariști”, „adevărații creștini
ortodocși ai Greciei” susțin un tradiționalism ferm în viața și, în general, în
gândirea ortodoxă, privind problema calendarului doar că un prim stagiu sau ca pe
o piatră de temelie a modernismului și reformismului.
În timp ce cancerul „ecumenist” roade astăzi tot mai mult din rămășitele
mădularelor glăsuitoare ale Bisericilor Ortodoxe, o simpatie crescândă este
arătată de către cei mai simțitori membri ai jurisdicțiilor ortodoxe „oficiale”
cauzei și reprezentanților Bisericilor anti-ecumeniste și anti-reformiste ale
Rusiei, Greciei și diasporei. Unii, văzând că jurisdicțiile „oficiale” urmează în
mod irevocabil o direcție anti-ortodoxă, le abandonează ca pe niște nave ce se
scufundă și vin în rândul „adevăraților creștini ortodocși”; alții, nădăjduind încă
la o revenire către orientarea ortodoxă în Ortodoxia mondială, consideră pentru
moment a fi de ajuns să își exprime simpatiile pentru „adevărații creștini
ortodocși” și să protesteze cutezători împotriva mentalității „reformiste” din
jurisdicțiile „oficiale”. Cei zece ani de epistole anti-ecumeniste ale
Mitropolitului Filaret, Întâistătătorul Bisericii Ruse din afara Rusiei, au
atins o coardă sensibilă în cadrul unor Biserici Ortodoxe, chiar dacă răspunsul
„oficial” la ele a fost, în mare măsură, tăcerea sau ostilitatea.
Astăzi, mai mult ca în orice altă perioadă a luptei de 50 de
ani pentru păstrarea tradiției ortodoxe într-un veac al apostaziei, vocea
Ortodoxiei celei adevărate și fără compromis ar putea fi auzită în întreaga lume și ar putea avea un efect profund asupra direcției de viitor a
Bisericilor Ortodoxe. Poate, într-adevăr, este deja prea târziu a împiedica „cel
de-al optulea Sinod Ecumenic” renovaționist și unirea „ecumenică” ce zace în
spatele lui; dar poate una sau mai multe Biserici Locale ar mai putea fi
convinse să pășească îndărăt de la calea aceasta dezastruoasă, ce va duce la
lichidarea totala (ca ortodoxe) a acelor jurisdicții ce o vor urma până la capăt;
și, în orice caz, persoane sau chiar comunități întregi pot fi salvate, cu
siguranță, de la această cale, fără a-i mai menționa pe acei eterodocși ce și-ar
mai putea afla calea către sânul mântuitor al adevăratei Biserici a lui
Hristos.
ESTE DE O IMPORTANȚĂ vitală, deci, ca această voce să fie una
a Ortodoxiei autentice, adică patristice. Din nefericire, se întâmplă uneori,
mai ales în focul unei dispute, ca poziții fundamental ortodoxe să fie
exagerate de către una din părți și înțelese greșit de către cealaltă, și
astfel o impresie pe de-a-ntregul înșelătoare se zămislește în unele minți, cum
că astăzi cauza adevăratei Ortodoxii este un soi de „extremism”, un soi de „replică
de dreapta” la direcția predominant de „stânga”, urmată acum de către conducătorii
Bisericilor Ortodoxe „oficiale”. O asemenea viziune politică a luptei actuale pentru
adevărata Ortodoxie este cu desăvârșire falsă. Această luptă, din contra, a
luat forma, în rândul celor mai de seamă reprezentanți ai ei de astăzi – fie
din Rusia, Grecia sau din diaspora – unei reveniri la calea patristică a moderației, a unui mijloc între extreme; este ceea ce Sfinții Părinți numesc CALEA
ÎMPĂRĂTEASCĂ.
Învățătura acestei „căi împărătești” este expusă, de pildă, în
Sfaturile duhovnicești ale Avvei Dorotei,
care citează îndeosebi din cartea Deuteronomului: Să nu te abaţi nici la dreapta, nici la stânga, ci să umbli pe calea împărătească
(Deut. 5:32; 17:11), și de către Sf. Vasile cel Mare: „Drept cu inima este cel
al cărui cuget nu se întoarce nici către exces, nici către lipsă, ci se îndreaptă
doar către calea virtuții”. Dar poate că cel mai clar este exprimată această învățătură
de către marele Părinte ortodox al secolului al V-lea, Sf. Ioan Casian, care
s-a confruntat cu o sarcină foarte asemănătoare sarcinii noastre ortodoxe de
astăzi: să înfățișeze învățătura curată a Părinților Răsăriteni oamenilor din
Apus, ce erau imaturi duhovnicește și nu puteau încă să înțeleagă profunzimea și
subtilitatea învățăturii duhovnicești răsăritene, tinzând astfel către extrema
laxității ori către cea a hiper-stricteții la aplicarea acesteia în viață. Sf.
Casian expune învățătura ortodoxă a căii împărătești
în Convorbirea sa despre „cumpătare” (sau „discernământ”) – Convorbire lăudată
de Sf. Ioan Scărarul (Treapta 4:105) pentru „filosofia ei preafrumoasă și măreață”:
„Cu toată puterea noastră și cu toată străduința noastră, să
ne silim a dobândi darul cel bun al cumpătării, care ne poate ține nevătămați
de excesele ambelor părți. Căci, precum grăiesc Părinții, ambele extreme sunt la
fel de dăunătoare – atât prea-multa postire, cât și umplerea pântecelui,
prea-multa priveghere, cât și somnul peste măsură și celelalte exagerări.”
Cumpătarea „îl învață pe om să umble pe calea împărătească, evitând ambele
extreme: de-a dreapta nu-i îngăduie să cadă în înșelare din pricina abstinenței
excesive, la stânga nu îi îngăduie să fie târât în nepăsare și destindere”. Iar
ispita „cea de-a dreapta” este chiar mai primejdioasă decât cea „de-a stânga”:
„Abstinența excesivă este mai dăunătoare decât a te îmbuiba; căci, împreună cu
pocăința, cineva ar putea ajunge, de la aceasta din urmă, la dreapta înțelegere,
însă de la cea dinainte nu este cu putință” (de ex., din pricină că mândria
cuiva pentru „virtutea” proprie îi stă în calea smereniei pline de pocăință
care l-ar putea izbăvi). (Convorbiri,
II, capitolele 16, 2, 17)
Aplicând această învățătură la situația noastră, putem spune despre
„calea împărătească” de astăzi a adevăratei Ortodoxii că este un mijloc între extremele
ecumenismului și reformismului, pe de o parte, și a „râvnei fără cunoștință”
(Rom. 10:2) pe de alta. Adevărata Ortodoxie nu merge „în pas cu vremurile” pe
de o parte, nici nu face din „strictețe”, „corectitudine” ori „canonicitate”
(bune în sine) o scuză pentru o auto-satisfacție fariseică, exclusivism și neîncredere,
pe de alta. Această moderație adevărată ortodoxă nu trebuie confundată cu indiferența
sau cu o stare de „căldicel”, ori cu orice fel de compromis între extremele
politice. Spiritul de „reformă” este atât de predominant astăzi, încât oricine cu
vederi hrănite de „duhul vremurilor” va privi moderația cea cu adevărat
ortodoxă ca apropiată „fanatismului”, dar cine privește problema mai profund și
aplică dreptarul patristic va găsi calea împărătească a fi departe de orice fel
de extremism. Poate nici un învățător ortodox al zilelor noastre nu oferă un
asemenea model de moderație grăitoare și arzătoare precum răposatul Arhiepiscop
Averchie de Jordanville; numeroasele sale articole și predici respiră duhul înviorător
al adevăratei râvne ortodoxe fără vreo abatere la „dreapta” ori la „stânga”,
accentuând în mod constant asupra laturii duhovnicești
a Ortodoxiei celei adevărate. (Vezi mai ales articolul său „Râvna sfântă”, din The
Orthodox Word, mai-iunie,
1975).
BISERICA RUSĂ din afara Rusiei a fost așezată, din pronia
dumnezeiască, într-o poziție foarte avantajoasă spre a păstra „calea împărătească”
în mijlocul confuziei ortodoxiei veacului al XX-lea. Viețuind în exil și sărăcie,
într-o lume ce nu a priceput suferința oamenilor ei, ea s-a concentrat asupra
păstrării neschimbate a credinței ce îi unește norodul, aflându-se, în mod
firesc, străina întregii mentalități ecumenice, care este întemeiată pe indiferență
religioasă și auto-satisfacție, pe bogăție materială și internaționalism fără
de suflet. Pe de altă parte, a fost ținută de la a cădea în extremismul „cel
de-a dreapta” (cum ar fi declarația că Tainele Patriarhiei Moscovei sunt fără
de har) de către conștientizarea profundă a faptului că Biserica serghianistă
din Rusia nu este liberă; cineva,
desigur, poate să nu aibă nici o comuniune cu un astfel de organism, dominat de
atei, dar definirea cu exactitate a situației ei este cel mai bine să fie lăsată
unui Sinod liber al Bisericii ruse din viitor. Dacă pare a exista aici o
„contradicție logică” („dacă nu îi tăgăduiți Tainele, atunci de ce nu sunteți în
comuniune cu ea?”), aceasta e o problemă doar pentru cei raționaliști; cei ce
se apropie de problemele Bisericii atât cu inima, cât și cu cugetul, nu au nici
o dificultate în a accepta poziția aceasta, care este testamentul lăsat Bisericii
Ruse din Diaspora de către înțeleptul ei Întâistătător, Mitropolitul Anastasie
(+1965).
Trăind în libertate, Biserica Rusă din afara Rusiei a socotit drept una din îndatoririle ei de căpătâi exprimarea solidarității și a comuniunii depline cu Adevărata Biserică Ortodoxă a Rusiei din subteran, a cărei existență este ignorată cu desăvârșire și chiar negată de către Ortodoxia „oficială”. La vremea rânduită de Dumnezeu, când vor trece încercările teribile asupra Bisericii și poporului rus, celelalte Biserici Ortodoxe vor putea înțelege mai bine situația Bisericii Ruse; până atunci, tot ceea ce poate nădăjdui cineva este ca și pe mai departe Bisericile Ortodoxe libere să nu pună sub semnul întrebării dreptul de a exista al Bisericii Ruse din afara Rusiei sau să nege harul Tainelor ei, aproape toate dintre ele rămânând îndelungă vreme în comuniune cu ea (până ce neparticiparea ei la mișcarea ecumenică a izolat-o și a făcut să devină un reproș la adresa celorlalte Biserici, îndeosebi în ultimul deceniu) și, până în ziua de astăzi, ele rezistând (cel puțin pasiv) la încercările de proveniență politică ale Patriarhiei Moscovei de a o declara „schismatică” și „necanonică”.
În ultimii ani, Biserica Rusă din afara Rusiei a mai acordat
susținere și recunoaștere și „Adevăraților Creștini Ortodocși ai Greciei”, a căror
situație, de asemenea, a fost extrem de dificilă și neînțeleasă. În Grecia, întâia
lovitură împotriva Bisericii (reforma calendarului) nu a fost atât de mortală
precum „Declarația” Mitropolitului Serghie în Rusia și din această pricină a avut
nevoie mai multă vreme conștiința teologică a grecilor ortodocși să zărească întreaga
ei semnificație anti-ortodoxă. Mai mult, puțini episcopi din Grecia au fost îndeajuns
de curajoși spre a se alătura mișcării (în vreme ce, în comparație, numărul
episcopilor ne-serghianiști de la începuturi era mai mare decât al întregului
episcopat al Bisericii Greciei). Și doar în ultimii ani, cauza vechilor calendariști
a devenit chiar „respectabilă intelectual”, de vreme ce tot mai mulți absolvenți
de Facultate i se alătură. De-a lungul anilor, a suferit persecuții, uneori
destul de puternice, din partea statului și a Bisericii oficiale și până în
ziua de astăzi a rămas desconsiderată de către cei „sofisticați” și fără nici o
recunoaștere din partea lumii ortodoxe „oficiale”. Din nefericire, neînțelegerile
și dezbinările interne au continuat să ducă la slăbirea cauzei vechilor calendariști
și ei duc lipsă de o singură voce unanimă, care să exprime poziția lor pentru
Ortodoxia patristică. Totuși, poziția lor fundamental ortodoxă nu poate fi negată
și nu pot fi întâmpinate decât cu bucurie asemenea prezentări grăitoare ale ei,
precum se pot vedea în articolul ce urmează.
Realizarea Sporită în ultimii ani a unei unități fundamentale
a cauzei adevăratei ortodoxii din întreaga lume, fie în Biserica din catacombe
a Rusiei, la vechii calendariști ai Greciei sau în Biserica Rusă din afara
Rusiei, i-a făcut pe unii să gândească în termenii unui „front unit” al
Bisericilor mărturisitoare spre a se opune mișcării ecumenice, care a luat în
posesie Ortodoxia „oficială”. Totuși, în condițiile actuale, acesta se va
materializa cu greu; și, în orice caz, este o viziune politică asupra situației,
ce privește într-o manieră prea exterioară semnificația misiunii adevăratei ortodoxii.
Dimensiunile depline ale protestului ortodox împotriva „ortodoxiei ecumeniste”,
împotriva ortodoxiei neutralizate, căldicele, a apostaziei, trebuiesc încă descoperite,
înainte de toate, în Rusia. Dar nu este cu putință ca mărturia atâtor mucenici,
mărturisitori și campioni ai ortodoxiei celei adevărate din veacul al XX-lea să
fie zadarnică. Fie ca Dumnezeu să Își țină zeloții pe calea împărătească a
adevăratei Ortodoxii, credincioși Lui și Sfintei Lui Biserici, până la sfârșitul
veacului!
Acest articol a apărut în original în The Orthodox Word, Sept.-Oct., 1976 (70), pag. 143-149.
Comentariu adăugat: Pentru a înțelege mai bine contextul vieții bisericești în care s-a format Părintele Serafim, este utilă o scurtă istorie a Bisericii Ruse din afara granițelor (ROCOR). Aceasta s-a format în anii 1919-1921, când, în urma unor îndrumări ale Patriarhului Tihon în caz de situații de urgență, părți din Biserica Rusă s-au organizat autonom în conjuncturi extraordinare. Foarte mulți ierarhi și credincioși au părăsit teritoriile rusești ca urmare a persecuțiilor lansate de regimul comunist care a venit la putere în 1917. Exista deja o diasporă cu mult înainte de anii persecuției, mai ales în Răsărit, adică în Asia, dar și în Europa Occidentală, pe lângă ambasadele rusești. Așadar foarte ușor s-a constituit o structură bisericească din diaspora. Mai întâi a existat o organizare în interiorul teritoriilor rusești fără a avea posibilitatea de a lua legătura cu Patriarhul Tihon. Mai apoi, când comuniștii au învins pe opozanți, majoritatea și-au continuat activitatea în afara granițelor. Primul pas în organizarea lor bisericească a fost un apel la Patriarhia Ecumenică de a li se îngădui să se ocupe în continuare de turma lor cuvântătoare, permisiune acordată la data de 29 dec. 1920 de către locțiitorul de Patriarh de atunci (scaunul fiind vacant), Dorotei. Patriarhul Tihon însuși a recunoscut structura aceasta, deși ulterior a semnat un decret prin care desființa Administrația bisericească ce a fost constituită, dar se pare că la presiunile bolșevicilor pentru că la scurt timp a fost întemnițat. Primul Sobor, care a înlocuit Administrația proviziorie anterioară, a fost organizat în fosta Yugoslavie în noiembrie 1921, unde a fost ales întâistătător Mitropolitul de Kiev Antonie, cel mai în vârstă dintre ierarhi. Întâistătător a fost considerat Patriarhul Tihon, care era pomenit ca atare la slujbe, iar mai apoi Mitropolitul primat Antonie. Acesta a făcut unele demersuri pe lângă ambasadele străine pentru a interveni în favoarea Pariarhului Tihon, care a fost eliberat astfel din închisoare. După moartea Patriarhului tihon a fost recunocut locțiitorul lui, anume Mitropolitul Petru. Când a urmat Mitropolitul Serghie, ROCOR-ul s-a adresat lui pentru lămurirea unor chestiuni organizatorice. Acesta a răspuns cu o scrisoare plină de iubire prin care îi îndemna să se autoadministreze singuri. Ulterior, când Serghie a început compromisurile cu regimul sovietic și a făcut celebra Declarație de supunere față de bolșevici, a emis și un decret prin care cerea diasporei să facă același gest de recunoaștere și supunere. Au fost mulți ierarhi și clerici care s-au opus Declarației lui Serghie, printre care chiar Mitropolitul Petru, locțiitorul de drept. (Situația era de așa natură că Serghie era locțiitorul lui Petru, care se credea a fi mort și care desemnase trei candidați drept urmași ai săi înainte de a fi întemnițat, deși încă a mai fost ceva timp în viață). Mulți ierahi au rupt chiar comuniunea cu Serghie doarece considerau gestul lui unui trădător și schismatic, fără acordul legitim al Bisericii, pe lângă faptul că era o concesie de credință și apostazie. Mitropolitul Evloghie a fost unul dintre cei care au semnat supunerea. Dar, după ce a săvârșit o slujbă la Londra în cinstea celor persectuați de regimul sovietic, a fost renegat de Serghie. Drept aceea Evloghie a cerut primirea în Patriarhia Ecumenică și a format în cadrul ei un Exarhat rusesc care a dăinuit până anul acesta. El s-a deosebit de restul Bisericii ruse din diaspora prin faptul că a acceptat Declarația de supunere față de regimul sovietic, deși, cum am văzut, comemora pe martirii din Rusia comunistă. Cei mai mulți ierarhi au refuzat supunerea și au păstrat comuniunea cu Mitropolitul Petru, pe care îl considerau superiorul lor. Patriarhul Varnava al Serbiei a încercat să mijlocească o împăcare între episcopi și Serghie până s-a convinsă că cel din urmă este o unealtă nocivă a comuniștilor. De atunci a depus eforturi și a îndemnat pe toți să formeze o structură unită. Într-un final, a fost semnat în 1935 un „Decret despre Biserica Rusă de peste granițe”. A existat comuniune și cooperare strânsă nu doar cu Biserica Serbiei, ci și cu Antiohia, Alexandria și Ierusalim. În general, ROCOR a existat ca Biserica Rusă, diferită și nesupusă regimului comunist, pe care îl privea ca fiind străin de etosul rusesc. A rupt comuniunea cu serghianiștii pentru și prin faptul că nu au semnat supunerea față de bolșevici. În același timp, diaspora era conștientă că cei din Rusia trăiesc în alte condiții decât cei din afară și nu pot fi judecați. Totuși cei din afara granițelor nu puteau să-și asume niște gesturi de compromis incompatibilie cu niște oameni aflați în deplină libertate. Au simțit și nutrit un sprijin permanent pentru cei din țara lor, dar s-au delimitat de linia ateist-comunistă. Materialul din care am extras în mare parte ideile de mai sus a fost publicat chiar într-un număr al revistei Părintelui Serafim Rose, The Orthodox Word. În 2006 a fost restabilită comuniunea deplină, semnată oficial de Patriarhul Alexie II și Mitropolitul Laurus pe 17 mai 2007.
Pe lângă experiențele și principiile de viață ale Părintelui Arsenie, acuzatul ZEK, foarte importante sunt și impresiile exprimate de acesta pe marginea situației Bisericii din vremea aceea, de dinainte de venirea bolșevicilor la putere. Cuvintele de mai jos par a fi izvorâte doar din smerenie creștină, din exagerarea unor greșeli ale clericilor din perioada țaristă. Totuși nu este vorba doar de niște abuzuri oarecare, de multe ori inerente, ci unele impuse de puterea țaristă, care a opresat Biserica și a făcut din ea o unealtă politică de control al populației. Sunt observații ale celui care era martor al situației sociale din acea vreme. Unele detalii pe acest subiect pot fi găsite în articolul tradus în românește și publicat pe Astradrom. Importanța curentului de la Optina și încă alte câteva mănăstiri este subliniată din nou. Au fost semințele unei credințe ce a produs martiri, dar a păstrat și autenticitatea ortodoxiei.
Similitudinile cu situația de astăzi a Bisericii noastre Ortodoxe Române sunt întâmplătoare sau o evoluție firească a istoriei. Cu deosebirea că, cel puțin din afară, Biserica Rusă la ora actuală nu pare la fel de viciată de necredință și politică strict pământească.
Multă ceartă s-a făcut între voi. Este grea și insuportabilă viața în lagăr. Știm unde vom sfârși. Pentru aceasta am devenit atât de duri. Toate putem, dacă vrem, să le explicăm și să ne îndreptățim. În nici un caz nu avem dreptul să brutalizăm și să înjunghiem. V-am auzit că judecați puterea, sistemul și pe oameni. Și pe mine m-ați adus aici numai și numai ca să găsiți un aliat să vă ajute să înfrângeți partea cealaltă. Spuneți, așadar, despre comunism că a dărâmat bisericile, a închis credincioșii, a războit Biserica. Da, așa este. Să cercetăm lucrurile mai în adâncime, să vedem de unde au provenit.
Cu mult mai înainte, poporul nostru și-a pierdut credința, și-a
disprețuit tradiția, și-a uitat istoria, negând cele sfinte și cuvioase
ale lui. Cine e de vină pentru acestea? Puterea de acum? Noi suntem de vină. Secerăm ce am semănat…
Să ne amintim ce exemplu au dat poporului intelectualii, nobilii,
comercianții, funcționarii statului, și mai întâi de toate ce exemplu am
dat noi, clericii. Am fost cei mai răi dintre toți.
Pentru aceasta, și copiii preoților, văzând în familiile lor imoralitate
și iubire de bani, au devenit cei mai fanatici atei, cei mai aprinși
revoluționari. Cu mult înainte de Revoluția din 1917, clerul își
pierduse orice putere de conducere a poporului. Devenise – vai de mine! –
o ceată de meseriași unde împărățea necredința și corupția. Din
mulțimea de mânăstiri din țara noastră, numai 5-6 erau faruri luminoase
ale creștinismului: Valaam, Optina cu marii ei Stareți, Diveievo, Sarov
și poate încă una-două. În celelalte, nici credință și nici virtute nu
găsea nimeni, ci se sminteau [oamenii –n.m.] de ideile lor lumești și demonstrația neghioabă.
Ce putea să ia poporul de la asemenea purtători de rasă, de la asemenea așa-ziși reprezentanți ai lui Dumnezeu? Noi l-am împins la revoluție pentru că nu i-am dat exemplu bun, nu i-am insuflat credința, dragostea, răbdarea, smerenia.
Nu uitați toate acestea. De aceea ne-a părăsit atât de repede poporul;
de aceea L-a negat, împreună cu noi, și pe Dumnezeu; de aceea a dărâmat
bisericile.
Nu pot, așadar, nu pot să judec statul, puterea de astăzi, deoarece sămânța ateismului a căzut atunci pe pământul pe care noi înșine l-am pregătit cu greșelile și decăderea noastră. Aceasta a fost cauza și începutul răului. Toate câte au urmat, încă și acest lagăr și martiriul nostru, jertfele fără sens ale atâtor oameni nevinovați, nu sunt decât consecințele inevitabile. Câte se întâmplă, desigur, sunt înfricoșate, dar ca preot și patriot trebuie să vă spun și vouă ce le spuneam și fiilor mei duhovnicești: țara noastră, în orice stare s-ar găsi, trebuie să o iubim, să o sprijnim, să o apărăm. Suferințele de astăzi vor trece; toate se vor îndrepta cândva…