Chipul reconstituit al Părintelui Arsenie

După ce am prezentat observațiile Părintelui Arsenie despre transformările adânci din societate și din sufletele oamenilor în rău, în articolul de față sunt înfățișate principiile pe care și le-a stabilit cu mult zbucium în viața de preot și călăuzire duhovnicească. Acestea sunt valoroase în sine, dar constituie și un îndemn la citirea cărții cu mărturiile ucenicilor, în care este dezvoltată practic tema lucrării lui Dumnezeu în sufletul fiecăruia.

Vreau acum să vă povestesc câteva fragmente din viaţa mea, care au fost pricina formării concep­ţiilor mele duhovniceşti, care au determinat calea mea de mai departe spre cunoaşterea lui Dumnezeu şi spre ocârmuirea turmei încredinţate mie de Dumnezeu.

Am trăit o viaţă lungă, din care mai mult de ju­mătate din ea am fost înconjurat de oameni purtători de lumină şi bucurie duhovnicească.

Prima a fost mama mea, Maria Alexandrovna, om înzestrat, inteligent, pătruns de o adâncă credinţă în Dumnezeu. Conştientă că sunt trup şi suflet, ea s-a purtat faţă de mine în două feluri; ca şi către un fiu adevărat şi ca şi către o creatură cuvântătoare a lui Dumnezeu, obligată să mă educe în adânca credinţă a Creatorului.

Ea se socotea pe sine cu totul responsabilă în faţa lui Dumnezeu, căci El i-a încredinţat un suflet omenesc.

Eu am fost al treilea copil în familie. Fratele meu a murit când avea doi ani, iar sora mea a murit când avea patru ani.

Când m-am născut, mama a făcut o făgăduinţă înaintea lui Dumnezeu, că va depune în mine credin­ţi sinceritate şi dragoste către oameni. Şi aşa, cu ade­vărat, m-a educat mama.

La vârsta de 16 ani, fiind pasionat de arta veche rusă, deja năzuiam spre monahism.

A urmat pentru mine apoi pustia Optinei. Era greu să ajungi sub conducerea Stareţilor de acolo, dar din mila lui Dumnezeu am fost primit. Doi ani am trăit în Mănăstirea Pustiul Optinei sub povăţuirea Stareţilor Nectarie şi Anatolie. De ce doi Stareţi? Pe mulţi acest lucru îi nedumerea. Probabil după înţe­lepciunea Stareţilor mei asta intra în sistemul meu de formare duhovnicească. […]

Venind la Stareţ, zdrobit şi asuprit, doream să-i povestesc totul, dar el ştia deja. Da, ştia totul. După caracterul atitudinii tale, faţă de ceea ce s-a petrecut, determina nivelul tău de cădere sau de desăvârşire duhovnicească. Te învăţa apoi a primi întâmplarea cu rugăciune, ca pe voia lui Dumnezeu.

Comentariile tale, necinstirile primire, supără­rile tale nu se iau în considerare. Se iau în considerare în faţa lui Dumnezeu doar smerenia şi înţelepciunea duhovnicească. Celui neînţelept şi nedesăvârşit duhovniceşte, cele întâmplate cu el, ca urmare a păcăto­şeniei sale, le vede ca nedreptate.

Când am primit de la părintele Nectarie şi de la Părintele Anatolie binecuvântarea de a pleca să slujesc în lume în biserică de enorie (aceasta era ceva cu totul neobişnuit în acele timpuri), eu am rămas profund uimit şi dezorientat.

Nu ştiu ce i-au vorbit stareţii mei despre mine Prea Fericitului Patriarh Tihon, dar am fost invitat el.

Primindu-mă Sfinţia Sa, mi-a dat voie să slujesc ca al treilea preot într-o biserică de enorie unde protoiereu era părintele Pavel, om duhovnicesc.

Cam zece minute a vorbit cu mine Patriarhul Tihon. M-a binecuvântat şi cu cuvinte prooroceşti mi-a spus despre soarta mea de păstor, adică despre ceea ce avea să se întâmple cu mine în viitor. Să vă spun acele cuvinte nu pot. Pentru mine ele sunt foarte preţioase. Vă spun doar că aflându-mă în exiluri, prin mai mul­te lagăre, scos pentru a fi împuşcat, bătut în timpul anchetelor şi aproape mort în marşurile făcute pe tim­puri geroase, în toate aceste împrejurări eu credeam în cuvintele marelui Preasfinţit al pământului rusesc, Patriarhul Tihon, că se vor împlini, adică voi veni din nou la fiii mei duhovniceşti. Credeam cuîndrăzneală, deoarece acestea erau cuvintele Patriarhului. […]

Eu, ieromonahul Arsenie, am simţit cu duhul şi am văzut două căi diferite, dar care duc la aceeaşi ţintă. Am căzut pe gânduri şi am cerut de la Domnul să mă călăuzească pe care cale duhovniceas­că să merg, pe care trebuie să o aleg.

Am stat mult pe gânduri, rugându-mă stă­ruitor ca Domnul să mă ajute să iau o alegere dreaptă. Am plecat la Optina ca să iau un sfat de la stareţ.

Am stat trei zile acolo. Părintele Anatolie m-a ascultat şi mi-a zis: „Te binecuvântez! Mila Domnului să fie cu tine. Îndrăzneşte!”.

Părintele Nectarie m-a primit în a treia zi înainte de a pleca. Ascultându-mă, a tăcut apoi înde­lung. Se pare că se ruga. Mi-a spus: „În Moscova sunt preoţi care îi călăuzesc pe enoriaşii lor după pravila de la Optina. Iată de la cine trebuie să luăm exemplu. Mergi pe la biserici, vezi, cercetează, sfătuieşte-te! Domnul să te povăţuiască! Mergi, îţi vei găsi calea ta”.

Întorcându-mă la Moscova, am trecut pe la mulţi preoţi care conduceau comunităţi religioase. Fiecare avea părerea sa. Sfaturile pe care le primeam erau diferite, se deosebeau unul de altul, dar binecu­vântarea părintelui Anatilie era pentru mine ca o stea călăuzitoare. Am văzut, Guvernul făcea tot posibilul pentru distrugerea Bisericii, şi am înţeles că pe viitor va fi şi mai rău. Clerul bisericesc era supus presiuni­lor, unele biserici le închideau, pe altele le dărâmau. Mintea mea era mereu frământată de aceasta: cum să-i învăţ pe oameni să creadă în Dumnezeu până la infinit şi să-l iubească pe aproapele lor?

Socoteam şi iarăşi socoteam că credinţa creşti­nă se bazează pe două porunci: a iubi pe Dumnezeu şi a iubi pe aproapele. Cuvintele acestea de multe ori vi le-am spus vouă.

Domnul a fost milostiv cu mine, mi-a arătat o mare minune mie, nevrednicului. Fiind ceasul în ju­rul orei două, după terminarea Sfintei Liturghii, într-o adâncă îngândurare, am plecat pe străzile oraşului. Gândindu-mă la slujirea mea preoţească, pe neașteptate am văzut că mă aflu în ulicioara Goncear. Acum mi se pare că se numeşte strada Volodarsk, aproape de Piaţa Taganska. Uitându-mă la ceas, am văzut că era dena ora cinci. Însemna că trei ore am mers îngândurat. Oare ce m-a adus pe mine aici? Amintiri din copilărie sau altceva?

Am văzut că eram aproape de casa prietenului meu, prieten cu care nu mă întâlnisem de câţiva ani. Despre viața lui acum nu mai ştiu multe. Am vrut să trec mai departe, dar o putere de neînţeles m-a împins să intru. Am sunat la uşă. Uşa mi-a deschis-o chiar Kostea, bucurându-se foarte mult şi zicându-mi: „Petru! Acum la mine este Preasfinţitul Ilarion, epi­scopul Vereiei. Voi avea o discuţie importantă şi înde­lungată. Aşteaptă în camera vecină”.

Eu am simţit că voi încurca discuţiile lor. Spunându-i câteva cuvinte, am început să-mi iau rămas bun. Deja deschisesem uşa de la intrare ca să ies, când aud o uşă din casă deschizându-se şi o voce poruncitoare zicându-mi: „Ieromonah Arsenie! Eu vă aştept!”. Am tresărit. Aceasta era o minune mare. Am intrat în cameră. Preasfinţitul Ilarion m-a binecu­vântat şi mi-a propus să iau loc. Cu toate că auzisem multe lucruri despre el, totuşi, îl vedeam acum pentru prima oară. Se ştia că el era foarte apropiat de Patriar­hul Tihon.

Cu episcopii nu prea eram în legătură, aşa că de unde putea să mă ştie pe mine, al treilea preot dintr-o biserică nu prea mare din Moscova, aflată departe de şoseaua „Sadovoekoliţa” în cartierul Kupecesk?

– Spuneţi-mi de îndoielile dumneavoastră, zise Prea Sfinţitul.

De unde putea să ştie Vlădica Ilarion de îndoielile şi cugetările care mă chinuiau?

Stânjenit, am început să povestesc. Vlădica, întrerupându-mă, mi-a zis:

– Timp la dispoziţie am. Aruncaţi-vă toată ruşinea şi vorbiţi cuvânt cu cuvânt, aşa cum ați fi la mănăstire.

Am luat îndrăzneală şi, netemându-mă că aş putea spune ceva împotriva pravilei obişnuite, am început destăinuirea mea încurcată, plină de îndoială, în căutarea căii mele de păstor. I-am vorbit despre do­rinţa mea de a organiza o comunitate şi cum aş vrea să-mi desfăşor lucrul duhovnicesc şi să-i povăţuiesc pe enoriaşi. Am vorbit despre multe.

Vlădica m-a ascultat cu atenţie neîntrerupându-mă. Eu am evidenţiat poruncile Domnului, spu­nând că vreau să sădesc în sufletele fiilor duhovniceşti credinţă în Dumnezeu şi dragoste faţă de aproapele, pentru ca acestea să-i dea omului posibilitatea şi pu­terea de a merge pe calea credinţei şi a dragostei, mai ales în timpurile de față, când răutatea, fărădelegea şi prigoana împotriva Ortodoxiei au început să crească.

Fiind format duhovniceşte la Optina și fiind legat de ea cu tot sufletul, înţelegeam măreția Stareţilor duhovniceşti şi gândeam că această cale este cea mai bună dintre căile pe care ți le poate oferi Biserica pentru a duce sufletul omenesc spre mântuire. Dar pot eu, oare, un preot de enorie, să conduc zeci sau poate sute de fii duhovniceşti de-ai mei pe o aşa cale, dându-le sfaturi şi conducând fi­ecare enoriaş? Nu pot. Slujind în Biserică şi fiind în legătură cu enoriaşii, mărturisindu-i, am întâlnit în mijlocul lor suflete care puteau să primească măreaţa şi adevărata cale a slujirii potrivit Optinei, dar erau şi alți credincioşi cu alt caracter, nefiind în stare să pri­mească.

Cum să procedez? Eu trebuie să-i învăţ pe toţi a crede în Dumnezeu, să-i învăţ să iubească pe cei din jurul lor şi să pun în inimile lor gând de împotrivire faţă de răutăţile, fărădelegile ateismului, „să forţez” pe oameni cu dragostea şi credinţa mea în Dumnezeu pentru a înlătura tot răul, pentru a se putea orienta în zăpăcelile lumii şi ale răului.

Calea pe care mergea superiorul bisericii, protoiereul Pavel, era tradiţională pentru preoţii din oraş şi, după părerea mea, astfel de cale nu dădea statorni­cie în viaţa duhovnicească lăuntrică.

Toate cele ce le gândeam şi le râvneam le-am expus pe faţă Vlădicii Ilarion.

Ascultându-mă atent, Vlădica Ilarion a început să vorbească cu mine ca şi când el ar fi ştiut toată viaţa mea.

Mi-a amintit de mama mea, de arta de care în tinereţe eram preocupat, mi-a amintit despre viaţa în Optina şi foarte călduros a vorbit despre părintele Pavel.

Ridicându-se apoi în picioare, cu faţa către icoane, a zis pronunţat: „Domnului să ne rugăm”. După terminarea rugăciunii, Vlădica s-a așezat, iar eu am rămas în picioare. Atunci mi-a zis.

– Dumneavoastră vreţi să uniţi două căi într-una: Optina şi ceea ce se trăieşte în parohiile noastre, la superiorul dumneavoastră, părintele Pavel.

– Da, i-am răspuns eu.

– Dumneavoastră vreţi să puneţi iubire infinită de Dumnezeu şi iubire către aproapele, ca şi cum v-ați iubi pe dumneavoastră înşivă şi cu acestea să înteme­iaţi în sufletele oamenilor puterea de rezistenţă împo­triva păcatelor, prigoanelor, tulburărilor, ateismului şi căderilor. Întâlnirea noastră s-a petrecut din pro­nia lui Dumnezeu, fiind necesară pentru noi amân­doi. Eu, Episcopul Ilarion, vă binecuvântez pe Sfinţia Voastră să mergeţi pe drumul pe care l-aţi ales, unind două căi într-una. Despre convorbirea noastră îl voi anunţa şi pe Prea Fericitul Patriarh. Vă binecuvântez să mergeţi pe calea aleasă. Dumnezeu să vă păzească de toate nenorocirile şi năpastele.

Din ziua aceea am început să slujesc în biserică acţionând conform hotărârii luate. În fiecare zi slujieam Liturghia de dimineaţă, străduindu-mă să fac totul clar, pe înţelesul credincioşilor, ca să participe şi ei duhovniceşte la Liturghie. Cu părintele diacon Lev m-am înțeles ca fiecare cuvânt al ecteniei să fie pronunțat cu voce tare și clar. Acelaşi lucru l-am discutat cu cântăreţii din corul bisericesc, care erau trei femei. La Liturghia de dimineață veneau 8-10 oameni care trăiau în apropierea bisericii. La mărturisire, către mine nu venea nimeni. La Liturghia a doua era mulțime de oameni. Slujea Părintele Pavel. Eu eram doar preot ajutător.

La părintele Pavel la mărturisire era întotdeau­na rând. Eu stăteam cu crucea în mână şi cu Sfânta Evanghelie pe analog, dar enoriaşii nu veneau la mine.

Apoi părintele Pavel a început să trimită și la mine dintre enoriaşii care veneau la spovedit. Se apro­piau fără tragere de inimă, iar când se spovedeau îi țineam mult, vorbindu-le despre importanţa spoveda­niei şi despre necesitatea de a ne ruga în toatăclipa şi de a citi zilnic câte un capitol din Sfânta Evanghelie.

Ascultau cu răceală, câteodată intrau chiar in contrazicere, dar treptat, puţin câte puţin, 10-15 persoane au început să vină regulat la mine. […]

Acum vă voi vorbi despre anii fizic grei, dar, din punct de vedere duhovnicesc, cei mai luminoși, pentru că și în exiluri, și în lagăre eu am întâlnit oameni de o statură duhovnicească foarte înaltă, nevoitori ai credinței, pătimitori ce ajutau oamenilor. Voi știți, eu am întâlnit oameni a căror credință era atât de mare și de desăvârșită, încât mie mi se părea că, dacă apropiai de ei o lumânare, acea lumânare se va aprinde îndată de o lumină cerească.

Iată, despre acești drepți vă voi destăinui vouă fiindcă învățam și învățam de la ei.

Mă întorc către mama mea, Maria Alexandrova. Eu am mai vorbit despre ea. Mama a fost un om neobișnuit. A crescut într-o familie intelectuală de profesori, unde credința era socotită un obiecei necesar pentru poporul rus, ceva asemănător cu folclorul popular.

În astfel de împrejurări, ea singură a venit la credință, aducându-i apoi la cunoașterea credinței pe mama și pe tatăl ei, bunicii mei.

Credința mamei în Dumnezeu era atât de mare, iar cunoașterea Sfinților Părinți și a literaturii duhovnicești atât de largă, încât minuna și pe filosofii duhovnicești contemporani. De ce să vorbesc despre mama? Pentru că anume mama mea a sădit în sufletul meu boabele credinței, le-a crescut, iar eu am ieșit în viață stând pe o temelie tare de pe care nimic nu putea să mă miște.

Mănăstirea Optina, primirea preoției, înființarea comunității, drumul greu al lagărelor și al exilurilor, toate au fost zidite pe credința ce m-a fost dată de mama.

Acum vă voi vorbi despre a treia parte a vieţii mele, pe care am petrecut-o în lagăre şi exiluri, însă nu despre greutăţile fizice pe care le-am suferit, ci despre oamenii minunaţi pe care i-am întâlnit acolo, care m-au învăţat multe şi care mi-au transmis expe­rienţele lor duhovniceşti.

Primul dintre aceste făclii duhovniceşti a fost preotul Ilarion, în călugărie Ioan, care a slujit în satul Troiţa, regiunea Arhanghelsk. Despre el sunt scrise frumoasele amintiri ale Xeniei Vladimirovna. În acele amintiri este redată cu amănuntul influenţa pe care preotul Ioan a avut-o asupra mea.

Al doilea a fost ieromonahul Serafim din Mănăstirea Hila – Ktolobensk.

Amintirile despre el le-a scris Alexandra Sergheievici. Cu al treilea m-am întâlnit pe neaştepta­te chiar în baraca mea din lagăr. Acesta este monahul Mihail.

Fiecare din ei mi-a transmis, chiar neştiind ei, o adâncă înţelepciune duhovnicească care m-a îmbogă­ţit foarte mult.

Din punct de vedere fizic, lagărul era peste pu­teri şi groaznic, însă nenumăratele întâlniri şi mărtu­risiri ale deţinuţilor mi-au descoperit mie, preotului, o nemăsurată (înaltă) duhovnicie a oamenilor.

Să nu vă gândiţi că toţi aceşti oameni au fost episcopi, preoţi sau monahi. Printre acei nevoitori ai credinţei se aflau simpli mireni care primiseră o astfel de plinătate a credinţei în Hristos încât eu, ieromona­hul, eram departe de ei. Mărturisirile lor erau pentru mine o descoperire dumnezeiască.

Îmi amintesc de simplul țăran Ivan Sergheievici.

Întotdeauna tăcut, liniştit. El s-a mărturisit cu trei zile înainte de moarte. Eu am ascultat mărturisirea lui, povestirea vieţii sale. La urmă, el mi-a spus următoa­rele cuvinte: „Părinte, eu peste trei zile voi muri. Mă trimit în mină”. El vorbea adâncit în sine, cu o adâncă credinţă în Domnul. Eu ascultam şi plângeam.

Îmi amintesc de un inginer în vârstă. I-am ţinut numai numele de botez: Viaceslav. Îl vedeam în baracă în fiecare zi. Odată, seara, s-a apropiat de mine şi mi-a zis: „Părinte, eu sunt un credincios rău. Mâine va fi curăţirea lagărului. Pe mine mă vor împuşca, primiţi-mi spovedania şi dezlegaţi-mi păcatele”.

Acest „credincios rău” era atât de înalt duhovniceşte, încât eu îl ascultam pe el cu cutremur. În ziua următoare l-au împuşcat.

Dar câte au fost aceste întâlniri şi cât de mult am câştigat!

Tot acolo în lagăr se afla ierodiaconul Ioan din

Mănăstirea Peciora. Era mic de statură, tuns ca şi ceilalţi, cu fața tristă în toată vremea. Când vorbea, vocea îi răsuna. Muzicanţii dintre deţinuţi vorbeau că Ioan posedă un bas profund – lucru foarte rar – şi cu acest glas trebuia să cânte numai la Opera „La Scala” din Milano.

Părintele Ioan a venit la mine în baracă să se mărturisească în şoaptă, dar fiecare cuvânt al lui era auzit la cel puţin cinci metri. Mărturisirea nu a putut decurge. Ne-am înţeles să-i ascult mărturisirea la pădure, la tăierea copacilor. În acel an, pe mine mă scoteau la tăiat pădurea.

Ceea ce am auzit la acea spovedanie m-a adus într-un cutremur duhovnicesc. În faţa mea stătea un mare drept. Eu m-am îmbogăţit atunci cu o comoară duhovnicească nemăsurată. Tot ce a vorbit el despre viaţa sa, purtări, au fost pentru mine o adevărată des­coperire şi o învăţătură pentru întreaga mea viaţă.

Dar pe toţi drepţii pe care i-am întâlnit în lagăr este cu neputinţă a-i număra.

Aş dori să vă vorbesc încă de problemele lega­te de mărturisire. Dacă cel ce venea la mărturisire era plin de dorinţa de a-şi deschide sufletul său Domnului şi cu nădejdea în lucrarea harului dat preotului dorea să-şi cureţe sufletul prin iertarea păcatelor, atunci aceasta întotdeauna era pentru mine o bucurie şi un pas spre desăvârşire. Pe omul ce venea la mine cu un mare necaz: moartea copilului, a soţiei, a bărba­tului sau cu alte nenorociri, eu îi primeam, mă rugam împreună cu ei şi primeam suferinţa lor ca pe a mea. Pătimeam împreună cu ei şi retrăiam starea lor ca şi cum m-aş fi unit cu ei în durerile lor.

Dacă omul acesta pleca liniştit după mărtu­risire, înţelegând că în toate scârbele este vorba lui Dumnezeu pentru noi, atunci eu eram duhovniceşte fericit. După mărturisire mă rugam cu sârguinţă pentru cei ce se mărturiseau.

Odată am povestit unui episcop K. şi unui protoiereu din Nijnii Novgorod despre trăirile mele in­terioare atunci când primesc mărturisirea celui ce se spovedește. Ei mi-au răspuns: „Este periculos să vă implicați sufletește așa fierbinte în mărturisirea celui venit. Vă veți arde sufletul dumneavoastră. Nu vor putea încăpea toate scârbele străine”.

Eu nu m fost de acord. V-am mai povestit cândva, dar voi repeta. Am mărturisit sute, poate chiar mii de oameni. De la fiecare dintre ei m-am îmbogățit cu câte o părticică de lumină duhovnicească. Aceste bogății le-am dat mai departe altor oameni nefericiți și pătimitori.

Pe când slujeam în biserică, am întâlnit enoriași care veneau o singură dată pe an ca „să le dezleg păcatele”, în Postul Mare. Venirea lor la mărturisire, o dată pe an, era un obicei formal. Cuvintele mele către aceștia cădeau în deșert, nu erau primite. Eu mă mâhneam cu adevărat.

Din cartea Părintele Arsenie, acuzatul «ZEK-18376». Un sfânt în lagărele comuniste, Editura Egumenița, 2009.