Patriarhia Bulgariei a luat hotărârea să recunoască autocefalia noii Biserici a Macedoniei de Nord printr-o decizie sinodală din data de 13 decembrie a.c.
După cum era de așteptat, ierarhia din Sofia și-a exprimat indirect dezacordul cu privire la atribuirea titulaturii „de Ahrida”, cetate a cărei istorie și-o revendică bulgarii. De aceea îl vor introduce provizoriu pe Arhiepiscopul Ștefan în diptice fără referire la Ahrida (Ohrida). Soluția este așteptată la nivel panortodox.
Un alt fapt interesant este că recunosc decizia sârbilor de acordare a autocefaliei, nu a Constantinopolului de restaurare a comuniunii. Prin aceasta înfruntă pretențiile de primat ale Fanarului.
De asemenea, este notabil faptul că Patriarhia noastră (Română) nu a luat nici o poziție în ședința sinodală din toamna acestui an.
Decizia integrală a bulgarilor a fost redată de portalul grecesc Ακτίνες:
„Sfântul Sinod a decis în consens că primește în comuniune euharistică Tomosul de autocefalie pe care l-a dat Patriarhia Serbiei Bisericii Republicii Macedonia de Nord. Până la emiterea unei decizii panortodoxe pe tema denumirii Bisericii Ortodoxe din Republica Macedoniei de Nord.
Sfântul Sinod adaugă următoarea formulă la dipticele Bisericii Ortodoxe din Bulgaria cu privire la menționarea ArhiepiscopuluiȘtefan drept „Arhiepiscop al Bisericii Republicii Macedonia de Nord.”
Amintim că grecii (Patriarhia de Constantinopol și Biserica Greciei) nu acceptă termenul de „Macedonia” sau un derivat al lui în denumirea noii Biserici Locale.
Miercuri, 18 mai 2022, s-a întrunit în ședință Biserica de Skopje cu numele «Biserica Ortodoxă Macedoneană – Arhiepiscopia de Ahrida» (BΟM-AH) sub Arhiepiscopul Ștefan.
Sinodul a acceptat comuniunea bisericească și noua pagină în relațiile ei cu Patriarhia Serbiei. Iar astăzi, 19 mai 2022, dimineață Patriarhul Serbiei și Arhiepiscopul de Ahrida au conslujit în biserica Sf. Sava din Belgrad ca un început și o nouă mișcare și o pornire a relațiilor celor două Biserici.
În același timp, Sinodul a mulțumit Fanarului pentru recunoașterea și acceptarea în „comuniune bisericească”, acceptând chemarea Patriarhiei Ecumenice pentru o conslujire în curând a Patr. Bartolomeu și Arhiep. Ștefan de Cincizecime sau Luni, de Sfântul Duh.
Reprezentantul „Bisericii Macedonene – Arhiepiscopia de Ahrida”, Episcopul Timotei de Debar, în declarațiile sale către presa din Skopje, a menționat că scopul BΟM-ΑH este autocealia, cerere care, înainte să ajungă la Fanar, trebuie mai întâi să fie cerută de Patriarhia Serbiei de la Patriarhia Ecumenică și apoi să treacă Fanarul la emiterea finală a tomosului.
Dar și-a exprimat optimismul că foarte curând toate Bisericile Ortodoxe vor accepta și vor recunoaște Arhiepiscopia de Ahrida cu scopul mai depărtat să revină pacea și unitatea în lumea ortodoxă.
Transmisiunea slujbei de intrare în comuniunii a celor două Biserici:
Continuă evoluțiile pe chestiunea Bisericii de Skopje după recunoașterea ei de către Patriarhia Ecumenică.
Președintele Macedoniei de Nord, Stevo Pentrofski, a trimis o scrisoare către Patriarhul Ecumenic Bartolomeu prin care cere de la „Biserica Mamă” să purceadă la acordarea Tomosului de Autocefaliee Bisericii țării sale. Președintele de Skopje, recunoscând dreptul Fanarului de a emite un Tomos de Autocefalie Bisericilor care aparțin de jurisdicția ei canonică, menționează, printre altele: „Având în vedere dreptul istoric și canonic al Patriarhiei Ecumenice, împreună cu concetățenii mei de mărturisire ortodoxă, nădăjduim sincer și așteptăm soluționarea grabnică finală a statutului administrativ al Bisericii noastre prin acordarea unui Tomos de Autocefalie din partea Voastră”. Și adaugă: „În această perioadă critică, deciziile oportune ale Patriarhiei Ecumenice pot să influențeze determinant identitatea duhovnicească neamurilor de acum și viitoare și, prin aceasta, și atmosfera duhovnicească și socială a Republicii Populare Democrate a Macedoniei de Nord”. […]
Înaintea acceptării în comuniunea de către Constantinopol, a premers angajamentul scris al Arhiepiscopului Ștefan că exclude folosirea termenului „Macedonia” sau a altui derivat din titlul Bisericii de Skopje, care după schismă s-a autoproclamat „autocefală” cu titlul „Biserica Ortodoxă Macedoneană” (BΟM) și pe care nu a recunoscut-o nici una din celelalte Biserici Ortodoxe. Însăși BOM, abia în 2009, a adăugat la titlul deja existent expresia „Arhiepiscopia de Ahrida”.
Dar angajamentul scris al Arhiep. Ștefan către Fanar a fost înnoit, de data aceasta de autoritățile politice skopjanite, atât de Primul-Ministru al Macedoniei de N Oliver Spasofski, pe 13 ianuarie 2020, cât și de predecesorul său, dl. Zaef, după vizita amândurora la Patriarhia Ecumenică, cerând de la Bartolomeu să ofere autocefalie Bisericii țării sale.
Decizia finală rămâne la Fanar, după cum doar el are jurisdicția canonică și prerogativa să treacă la emiterea Tomosului de Autocefalie Bisericilor care aparțin de jurisdicția sa. O decizie pentru care Fanarul va trebui să ia în considerare mulți parametri, atât geo-politici, cât și bisericești pentru unitatea mai largă bisericească și pacea în regiune. […]
Paragraful esențial din scrisoarea Președintelui: „Având în vedere dreptul istoric și canonic al Patriarhiei Ecumenice, împreună cu concetățenii mei din confesiunea ortodoxă, nădăjduiesc sincer și aștept soluționarea grabnică și finală a statutului administrativ al Bisericii noastre prin acordarea Tomosului de autocefalie din partea Voastră. Completarea deplină a autocefaliei Bisericii noastre este interesul social de frunte pentru noi deoarece deschide posibilitatea pentru dezvoltarea nouă și ușurată a Arhiepiscopiei de Ahrida și pentru progresul și reconcilierea Macedoniei de Nord.”
Membrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse au citit Comunicatul Sfântului Sinod al Patriarhiei de Alexandria cu privire la întemeierea Exarhatului din Africa de către Biserica Ortodoxă Rusă, publicat pe 12 ianuarie 2022.
Sfântul sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse consideră necesar să răspundă încercărilor făcute în acel document de a distorsiona adevăratele motive și împrejurările întemeierii Exarhatului.
Decizia Patriarhiei Moscovei este explicată în Comunicat ca decurgând „din faptul recunoașterii autocefaliei Bisericii Ortodoxe a Ucrainei de către Preafericitul Teodor al II-lea, Papă și Patriarh al Alexandriei și a toată Africa”.
Afirmația de acest fel se întemeiază pe o poziție evident mincinoasă pentru că Biserica Ortodoxă Ucraineană, așa cum a existat, tot astfel urmează să existe până astăzi ca o parte autonomă în administrație a Bisericii Ortodoxe Ruse. Nu a cerut și nu a primit nici o autocefalie Biserica Ucraineană. Dimpotrivă, a respins categoric procedura de acordarea a așa-zisului Tomos de autocefalie impus ei din afară și prin susținerea conducătorilor politici de atunci ai țării și al schismaticilor. Acestea au fost menționate repetat și public în declarațiile oficiale ale Sinodului Ierarhiei și ale Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ucrainene, în cuvântările ierarhilor, ale clericilor, ale monahilor și ale mirenilor ei, a căror majoritate covârșitoare au dorit și doresc păstreze unitatea cu Patriarhia Moscovei.
Așa-zisa autocefalie a fost acordată de Patriarhia de Constantinopol nu Bisericii Ortodoxe Ucrainene canonice – cea mai mare confesiune din Ucraina, care numără 108 episcopi, 12.381 parohii, 12.513 clerici, 260 sfinte mănăstiri și 4.630 monahi – ci unei grupări de schismatici, care s-au rupt de ea și urmează să o războiască. Tocmai pe baza acestor indivizi, care nu dispun de hirotonie validă și de harul preoției, și a celor de un cuget cu ei, Patriarhia Constantinopolului a constituit prin încălcarea canoanelor o „biserică autocefală”. Tocmai această structură schismatică, care este lipsită de har, a primit-o în comuniune Preafericitul Patriarh Teodor al Alexandriei.
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe a Rusiei semnalează cu tristețe schimbarea ecleziologiei ortodoxe, care a fost manifestată prin materializarea scenariului așa-zisei autocefalii ucrainene. Totuși schimbarea aceasta nu a fost comisă de Biserica Rusă, cum susține Comunicatul Sinodului Bisericii Alexandriei. Se regăsește în acțiunile Patriarhiei de Constantinopol, care a comis o intruziune ilegală în Ucraina, precum și în declarațiile reprezentanților ei înalți. eforturile de desemnare a unui Întâistătător primat în diptice ca „primul fără egali” în Biserica Ortodoxă, care chipurile deține dreptul exclusiv după judecata lui să acorde și să ridice autocefalii, să rupă segmente din Bisericile Locale, să revoce unilateral documente istorice de mai bine de trei sute de ani, să anuleze abuziv decizii disciplinare ale Sfintelor Sinoade ale altor Biserici autocefale, să „repună” abuziv în preoție persoane care niciodată nu au avut-o, constituie o apostazie evidentă de la învățătura despre Biserică a Sfinților Părinți și de la tradiția ortodoxă străveche.
Membrii Sfântului Sinod își amintesc cuvântările Întâistătătorilor Bisericii Ortodoxe a Alexandriei pentru Biserica Ortodoxă canonică din Ucraina în sânul Patriarhiei Moscovei, fiind cuprinse declarațiile Preafericitului Patriarh Teodor, pe care le-a susținut în mod repetat în trecut până de curând. După cum dădea mărturie Preafericirea Sa în 2016 în unul din interviurile sale, mereu a urmat o „asemenea poziție, că Biserica Ucraineană constituie o parte indivizibilă a Bisericii Ortodoxe Ruse”. În 2018, când a vizitat Odessa, Întâistătătorul Patriarhiei Alexandriei a îndemnat pe credincioși să rămână dedicați „Bisericii canonice a Ucrainei de sub Preafericitul Mitropolit Onufrie”.
Totuși, pe 8 noiembrie 2019, Preafericitul Patriarh Teodor brusc a declarat că recunoaște gruparea schismatică ucraineană, a început să-l pomenească pe conducătorul ei la sfintele slujbe și, pe 13 august 2021, la primit în comuniune euharistică directă.
După cum este cunoscut, recunoașterea structurii schismatice din Ucraina de către Preafericitul Patriarh Teodor nu a fost primită printre alții nici în propria Biserică Ortodoxă a Alexandriei. Mulți clerici ai ei s-au poziționat public pentru Biserica Ortodoxă canonică Ucraineană, și-au declarat dezacordul față de decizia evident ilegală a Întâistătătorului lor și nu au dorit să se supună canonic aceluia care a urmat calea schismei.
Doi ani Biserica Rusă nu a răspuns cererilor clericilor africani pe care le-a primit, ci a așteptat cu răbdare ca Preafericitul Patriarh Teodor să-și schimbe decizia. Totuși, în perioada care a trecut, Preafericitul nu s-a mărginit numai la pomenirea în dipticele Întâistătătorilor ortodocși a căpeteniei uneia dintre grupările schismatice ucrainene, ci l-a primit în comuniune euharistică pe el și pe alți „ierarhi” ai acestei structuri. Aceste fapte grozave au convins Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse despre nevoia de a răspunde cererilor care i-au fost depuse și, în aceste condiții excepționale, să întemeieze Exarhatul Patriarhal în Africa.
Această decizie care nu este deloc ușoară, care a fost luată în regimul recunoașterii schismaticilor ucraineni de către Patriarhia Alexandriei în nici un chip nu constituie expresia unei revendicări a teritoriului canonic al Bisericii străvechi a Alexandriei, ci urmărește unicul scop de a oferi acoperire canonică acelor clerici ortodocși din Africa ce nu doresc să participe la legiferarea schismei.
Îndemnăm pe Preafericitul Patriarh Teodor al II-lea al Alexandriei și a toată Africa și pe ierarhii Preasfintei Biserici a Alexandriei să ridice susținerea lor față de schismă și să revină la calea canonică pentru a păzi unitatea Sfintei Ortodoxii.
Precizările făcute de Sinodul Patriarhiei Ruse cu privire la formarea Exarhatului din Africa sunt bine-venite și corecte, lămuresc unele aspecte care ar fi trebuit clarificate chiar în decizia patriarhală de înființare a structurii în discuție, și anume: cauza discordiei rezidă într-o învățătură eretică, primatul papist, Exarhatul înființat are caracter temporar și condiționat și nu reprezintă o pretenție jurisdicțională, o intruziune permanentă, ci doar o formă de acoperire canonică pentru clericii din Africa, de apărare a învățăturii și ordinii ortodoxe.
Chiar și așa, persistă lipsa referirii la canoane sau rânduieli și temeiuri patristice concrete care permită această acțiune a rușilor, ce ar putea fi ușor interpretată drept o agresiune jurisdicțională. O justificare temeinică ar pune în discuție mai limpede atât abaterile grave doctrinare comise de Fanar și diviziunile din cadrul Bisericii Ortodoxe produse, cât și soluționarea lor prin convocarea unui Sinod Panortodox.
O abordare pertinentă a subiectului a fost realizată deja, cu rezerva că este părtinitoare pro-rusă și ascunde lacunele deciziei Moscovei în loc să le penalizeze. Extragem mai jos doar detaliile canonice și dogmatice ale problemei, cu toate că sunt foarte interesante și celelalte aspecte de politică bisericească tratate:
Biserica Ortodoxă Rusă (BORu) a încălcat sfintele canoane pășind pe teritoriul canonic al unei alte Biserici Autocefale și creând acolo o ierarhie paralelă? Susținătorii Fanarului/ BOaU/ Patriarhiei Alexandriei în publicațiile lor spun fără echivoc că da și, mai mult, a creat o schismă în Africa. Dar orice persoană de bun simț poate vedea că actul BORu este doar o reacție la schisma reală pe care Fanarul a creat-o în 2018 prin legalizarea schismaticilor ucraineni pe teritoriul canonic al Bisericii Ortodoxe Ucrainene. În același timp, la momentul invaziei Patriarhiei Constantinopolului, Biserica Ortodoxă Ucraineană nu se afla în schismă cu Biserica Ortodoxă, nu a fost acuzată de erezie și nu s-a întinat cu fapte sau decizii necuviincioase. Când ierarhia BORu a avertizat Fanarul că, intervenind în Ucraina, va deschide „cutia Pandorei”, nimeni nu a vrut să o asculte.
În cazul creării Exarhatului Rus în Africa, situația este fundamental diferită: Patriarhia Alexandriei, prin recunoașterea BOaU, a deviat în schismă. Hotărârea Sfântului Sinod al BORu din 29 decembrie 2021 spune: „Ca urmare a căderii în schismă a Patriarhului Teodor al Alexandriei, pomenirii la Sfânta Liturghie a conducătorului așa numitei „Biserici Ortodoxe a Ucrainei” la 8 noiembrie 2019 printre Întâistătătorii Bisericilor Autocefale, recunoașterii grupării schismatice menționate și coliturghisirea cu conducătorul acesteia la 13 august 2021, o parte a clerului Patriarhiei Alexandriei, după ce și-a declarat dezacordul cu poziția Întâistătătorului lor, s-a adresat Patriarhului Chiril al Moscovei și al întregii Rusii cu cererea să fie acceptați în sânul Bisericii Ortodoxe Ruse”. Adică la momentul creării Exarhatului Patriarhal Rus în Africa, Patriarhia Alexandriei se afla deja în schismă.
Am putea spune că BORu a acționat absolut canonic în această situație, la fel ca clericii africani, care s-au desprins de comuniunea cu patriarhul lor pentru a se alătura BORu. Dar nu totul este atât de simplu și lipsit de ambiguitate.
Există Canonul 15 al Sinodului I și II de la Constantinopol, care prescrie ca clericii să se desprindă de episcopii lor în cazul în care aceștia din urmă deviază la erezie: „Dar cel care, din cauza unor erezii condamnate de Sfintele Sinoade sau părinții Bisericii, se desparte de comuniunea cu Întâistătătorul său pentru că el predică public erezia și fățiș o mărturisește în Biserică, astfel de persoane nu numai că nu sunt supuse pedepsei canonice pentru că s-au îndepărtat de comuniunea cu așa-zisul episcop înainte de o clarificare sinodicală, dar ei vor fi considerați vrednici de cinstea cuvenită în rândul ortodocșilor. Căci ei nu au condamnat un episcop adevărat, dar episcopi mincinoși și învățători mincinoși și nu au fragmentat unitatea Bisericii prin schismă, ci de schisme și dezbinări au căutat cu stăruință să elibereaze Biserica”.
Acest canon a fost citat ca argument de către ierarhii și țarii ruși când, fără binecuvântarea Patriarhului Constantinopolului, ei l-au ales în mod independent pe episcopul Iona de Reazan ca mitropolit al Kievului și al întregii Rusii la Sinodul Local din 1448 (de fapt, au proclamat autonomia Bisericii). Rușii au decis atunci să facă acest lucru deoarece Patriarhia Constantinopolului căzuse în erezie acceptând unitatea de la Florența în 1439.
Un detaliu istoric interesant – Mitropolitul Iona a devenit Întâistătătorul Bisericii nu numai în Cnezatul Moscovei, dar și în Mitropolia Kievului, care se afla sub stăpânirea Marelui Ducat al Lituaniei. Adică Biserica Rusă era atunci una în ambele state, dar a fost împărțită în două Mitropolii nu de Patriarhul Constantinopolului, ci… de Papa Calixt al III-lea la 15 octombrie 1458. Papa, conform Unirii de la Florența, se considera cap al Bisericii și credea că astfel de probleme țin tocmai de competența sa. Patriarhul uniat al Constantinopolului Grigorie al III-lea Mammas a crezut la fel și abia după decizia Papei l-a făcut pe Grigore Bulgarul „Mitropolit al Kievului, Lituaniei și Rusiei”.
Mai târziu, toată lumea a recunoscut această stare de lucruri, dar adevărul rămâne adevăr: Mitropolia Kievului a fost separată de cea Moscovei de un conducător absolut necanonic al Bisericii Catolice și a făcut parte din Patriarhia Constantinopolului până în 1686, când prin decizia Patriarhului Dionisie al IV-lea al Constantinopolului a fost realipită la Biserica Rusă, care la acel moment devenise deja patriarhie.
Totuși, aceasta este doar o remarcă istorică. Să revenim la aspectele canonice ale creării Exarhatului Rus în Africa.
Conform Canonului 15 al Sinodului I și II de la Constantinopol, clericii trebuie să întrerupă comuniunea cu episcopii lor dacă ei cad în erezie. Dar schisma și erezia nu sunt aceleași lucru. Canonul 1 al Sfântului Vasile cel Mare spune următoarele în legătură cu aceasta: „Vechile autorități <…> foloseau nume de erezii, de schisme și de adunări ilegale. Prin erezii ei au înțeles oameni care erau cu totul îndepărtați și înstrăinați de dogmele adevăratei credințe; prin schisme erau caracterizate persoanele care se desprindeau din motive ecleziastice și cauze care puteau avea o soluție; adunările ilegale neautorizate erau ținute de prezbiteri sau episcopi caterisiți sau de mireni neinstruiți”. Adică schisma este o împărțire a opiniilor asupra problemelor care pot fi vindecate și, spre deosebire de erezie, nu justifică crearea unei ierarhii paralele.
Înseamnă că BORu a acționat necanonic? Din nou, totul nu este atât de simplu. Cert este că toate acțiunile Fanarului în Ucraina – recunoașterea schismaticilor, crearea BOaU, „desființarea” Bisericii Ortodoxe Ucrainene – nu sunt doar acțiuni schismatice, dar și manifestări ale unei erezii reale – erezia papismului la Constantinopol. Și toți cei care sunt de acord cu acțiunile Fanarului sunt, în primul rând, susținători ai ereziei. Până la urmă, Biserica mărturisește de la bun început că numai Iisus Hristos este Capul Bisericii. El exercită această conducere în mod direct și nu are nevoie de „adjuncți”, „vicari” sau alți „executori” aici pe pământ. Aceasta este o problemă de principiu și nu presupune niciun compromis. Dezacordul asupra acestei probleme nu poate fi vindecat numai prin respingerea doctrinei false a vreunui ierarh care este capul Bisericii pe pământ sau, ca să spunem mai diplomatic, are autoritate exclusivă. Se poate spune că erezia papismului de la Constantinopol nu a fost încă condamnată de vreun Sinod, dar orice erezie a fost respinsă și condamnată de ierarhi individuali sau de Bisericile Autocefale chiar înainte de condamnarea oficială la Sinoadele Ecumenice.
Papismul de la Constantinopol a fost de fapt condamnat la Sinodul Arhieresc al Bisericii Ortodoxe Ruse în 2008. Deși cuvântul „erezie” nu a fost menționat la acel moment, ci a fost înlocuit diplomatic cu sintagma „noua concepție eclesiologică”, conținutul acestei erezii era deja formulat și s-a notat că Biserica Ortodoxă Rusă a respins-o.
Textul Rezoluției Speciale sună astfel: „Sinodul își exprimă profunda îngrijorare față de tendințele <…> manifestate în declarațiile unor reprezentanți ai Sfintei Biserici din Constantinopol. Plecând de la o interpretare a Canonului 28 al celui de-a IV-a Sinod Ecumenic, neîmpărtășit de plenitudinea Bisericii Ortodoxe, acești ierarhi și teologi dezvoltă o nouă concepție eclesiologică care devine o provocare pentru unitatea pan-ortodoxă. Conform acestei concepții: a) doar Biserica Autocefală care este în comuniune cu Scaunul Constantinopolului este considerată că aparține Ortodoxiei Universale; b) Patriarhia Constantinopolului are jurisdicție exclusivă în toate țările în care este răspândită credința ortodoxă; c) în aceste țări numai Patriarhia Constantinopolului reprezintă opiniile și interesele Bisericilor Autocefale în fața autorităților publice; d) orice arhiereu sau cleric care slujește în afara teritoriului canonic al Bisericii sale Autocefale se află sub jurisdicția ecleziastică a Constantinopolului, chiar dacă el însuși nu își dă seama; e) Patriarhia Constantinopolului stabilește limitele geografice ale Bisericilor și, dacă opinia sa nu coincide cu opinia unei anumite Biserici în această privință, își poate stabili propria jurisdicție pe teritoriul acelei Biserici. <…> Această viziune a Patriarhiei Constantinopolului asupra propriilor drepturi și împuterniciri intră în contradicție acută cu tradiția canonică multiseculară pe care se sprijină existența Bisericii Ortodoxe Ruse și a celorlalte Biserici Autocefale”.
De ce Sinodul Arhieresc al Bisericii Ortodoxe Ruse nu i-a dat numele de erezie? Pentru că era anul 2008, încă nu a avut loc invazia Fanarului în Ucraina și mai exista speranța că ierarhii de la Constantinopol își vor veni în fire și vor înțelege că se mișcă în direcția greșită.
Însă Arhimandritul Sofronie (Saharov), un ascet ortodox rus, un cleric al Patriarhiei Constantinopolului și un ucenic al Sfântului Siluan din Athos, a fost mai liber în declarațiile sale. În 1950, el a scris următoarele: „În prezent, în sânul Sfintei noastre Biserici există un mare pericol de a devia de la învățătura dogmatică. <…> Vă puteți întreba: Prin ce putem cunoaște această denaturare în prezent? Răspundem: la Constantinopol neo-papismul, care încearcă rapid să treacă de la faza teoretică la cea practică. <…> Trebuie oare să menționăm că această formă de papism este o erezie eclesiologică ca și papismul roman?”.
Se poate presupune că erezia papismului de la Constantinopol va fi numită erezie și condamnată la viitorul Sinod Arhieresc al Bisericii Ortodoxe Ruse din 2022, iar apoi în așa-numitul format Amman de către primații și reprezentanții Bisericilor Autocefale care au hotărât că nu sunt de acord cu această erezie sub forma recunoașterii BOaU.
Pe baza celor expuse mai sus, se poate argumenta că BORu, după ce a creat Exarhatul Patriarhal în Africa, a procedat corect atât în privința canoanelor, cât și a diplomației bisericești, deoarece o astfel de decizie ar fi putut fi luată aproape imediat după recunoașterea BOaU de Patriarhul Teodor al Alexandriei. Cu toate acestea, BORu a așteptat mai bine de doi ani și se poate presupune că în această perioadă au avut loc contacte informale la diferite niveluri pentru a explica ierarhilor alexandrini caracterul necanonic și neconstructiv a poziției lor.
La Congresul care se desfășoară la Budapesta, delegatul Patriarhiei Moscovei, Mitropolitul Ilarion, a vorbit în deschidere despre Sfânta Euharistie în termeni clar ecumeniști. Acest gest stârnește nedumeriri și întrebări serioase. Conflictul cu Constantinopolul pare acum mai mult unul de natură politică decât dogmatic și canonic.
În condițiile în care Biserica Rusă a oprit participarea la manifestări comune cu Fanarul, lucru ce a dus la blocarea dialogurilor ecumeniste din 2019, iată că acum nu a ezitat să fie prezentă la Congresul din Ungaria, la care vine și Patriarhul Ecumenic Bartolomeu. Nu doar că nu era nimerită această participare la forumuri străine de duhul Ortodoxiei, dar contravine chiar și cu propriile hotărâri și interese. Scopul urmărit, după cum am subliniat de mai multe ori în contextul intruziunii fanariote în Ucraina, trebuie să fie apărarea dreptei credințe, nu interesele pământești. Aceste aspecte au fost sesizate și de părinții mărturisitori din Grecia, care au publicat articolul de mai jos pe această temă.
O problemă delicată ridicată de afirmațiile Mitropolitului Ilarion este aceea a folosirii termenului de „Biserică”, folosit în mod confuz pentru a putea induce ideea de unire între ortodocși și catolici. Deși pare marginal pentru unii, acest mod de a teologhisi, ratificat și la Sinodul din Creta, nu este simplă retorică, ci un demers cu rezultate concrete și nefaste, anume sincretismul religios, amestecarea credințelor.
Mitr. Ilarion la Budapesta, 6 sept. 2021 (Foto: CNA)
În cateheza inaugurală la a 52-lea Congres Euharistic Internațional, care a avut loc pe 6 septembrie la Budapesta, Mitropolitul Ilarion a oferit o lecție mizerabilă despre Sfânta Euharistie Ortodoxă, prezentând-o ca pe o trambulină pentru unirea papistașilor și ortodocșilor în ciuda diferențelor dogmatice. Știrea care a circulat este că manifestarea va dura o săptămână și se va încheia cu Liturghia pe care o va săvârși Papa Francis în Piața Eroilor. În aceeași zi se va afla în țară și Patriarhul Bartolomeu.
A spus concret: «Catolicii și ortodocșii nu sunt uniți în Euharistie, dar sunt uniți în convingerea că în Pâinea și Vinul euharistic de după sfințirea Lor nu avem doar prezența simbolică a lui Hristos, ci prezența Lui deplină și reală».Într-un alt punct: «Ei (Sfinții) au atins ținta, în timp ce noi suntem pe drum. Dar calea spre mântuire este de negândit fără Euharistie. Nu există mântuire fără Biserică: aceasta este convingerea pe care noi toți o împărtășim, atât catolicii, cât și ortodocșii, chiar dacă localizăm Biserica într-un mod cumva diferit». […] «Dar Biserica este de neînțeles fără Euharistie. Prin urmare, chiar noimele Bisericii și ale Euharistiei și ale mântuirii sunt legate inseparabil în teologia noastră». Mitropolitul Ilarion ne spune că putem să comparăm și, în final să unim Ortodoxia cu erezia pentru că în Pâinea și Vinul euharistic de după sfințirea Lor nu avem doar prezența simbolică a lui Hristos, ci prezența Lui deplină și reală. Pentru duhul luciferic al pan-religiei, prezența reală a Domnului nu există exclusiv și numai în Tainele Ortodoxiei, ci și în Tainele papismului.
Apoi Mitropolitul, când spune că împărtășim cu papistașii fraza «Nu există mântuire fără Biserică», se referă la «extra Ecclesiam nulla salus», adică nu există mântuire în afara Bisericii. Câte Biserici există pentru el: una, sfântă, sobornicească/catolică și apostolească sau multe, după cum a decis pseudo-Sinodul din Colimbari?
Desigur că se creează confuzie când Mitropolitul de Volokalamsk nu identifică sensul «Biserică» cu Biserica una, sfântă, sobornicească și apostolească, ci încalcă granițele ei stricte și îi cuprinde în ea și pe papistași. După ce a spus toate cele de mai sus, trage concluzia că, atâta timp cât Biserica este de neconceput fără Euharistie, prin urmare Ortodoxia și papismul pot să împartă aceeași Euharistie.
Intercalăm câteva puncte dintr-un articol mai vechi ca să ne amintim ce este Biserica romană:
… «De acum nu mai este nevoie de Sfântul Duh ca să conducă Biserica «la tot adevărul». Nu mai este nevoie de Sfânta Scriptură, nici de Sfânta Tradiție, pentru că mai este un dumnezeu pe pământ, cu putere să facă inutil și să proclame drept amăgitoare învățăturile Dumnezeului ceresc. Pe baza acestei infailibilități, Papa este singurul dreptar de credință și poate să exprime dogme noi chiar contrare normelor întregii Biserici, pe care toți credincioșii sunt datori să le primească ca să nu fie tăiați de la mântuire».
«Astfel, este același lucru Papa cu Biserica și Papa fără Biserică, adică Papa este totul și Biserica nu este nimic.»
Citind cuvintele Mitropolitului Ilarion, înțelegem că se desfășoară o luptă în curs pentru dominație între apărătorii panereziei ecumenismului din Rusia și Fanar. Este o nedumerire cum de consimt oamenii, în cazul concret Ierarhii ecumeniști din Rusia, să fie subordonați ai Papei. În afară de faptul că schimbă ecleziologia ortodoxă când se străduiesc să dea mărturie cu argumente teologice inexistente despre comuniunea euharistică viitoare, se nedreptățesc și pe ei înșiși. Pentru că ereticii nu fac nici o concesie de dragul unității. Dimpotrivă, rămân în rătăcirile lor, nu arată pic de pocăință și se străduiesc să atragă de partea lor pe acei neteologi pe care îi găsesc. Din păcate, pentru Mitropolitul Ilarion, subjugarea la primatul Papei este de dorit și canonic. Este vorba de o robie duhovnicească sau, mai exact, despre o înjosire duhovnicească reprobabilă în care este prinsă Biserica Rusiei.
Să nu râdem noi, oamenii, de o erezie condamnată de Sinoadele Părinților, care are ca piatră din capul unghiului pe Papa, nu pe Hristos, numai acela poate să o provoace. Cine știe cât este prețuită priveliștea unirii Adevărului Ortodoxiei cu ereziile sub conducerea Papei? Cine știe câți arginți face noua trădare a ecumeniștilor, încât pot să se facă egali pe ei înșiși cu ereticii, botezul nostru cu al lor? Singurul lucru sigur este că motivele care îi conduc pe arhierei ca Mitropolitul de Volokalamsk la astfel de poziționări provocatoare sunt clar demonice și nu au nici o legătură cu Duhul Sfânt, Care conduce acordul sobornicesc/catolic al Părinților Ortodoxiei.
Nu putem să nu semnalăm o contradicție. Biserica Rusiei a întrerupt pomenirea Patriarhului Bartolomeu și acum dorește să obțină comuniunea cu Papa. O, fiară fără șovăire a amăgirii!…
Unirea Fanarului cu Roma ar putea interveni destul de devreme, în 2025. Photo: UOJ
Într-un interviu realizat de ziariști occidentali cu Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, acesta din urmă a confirmat faptul că aniversarea a 1700 de ani de la Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325) poate „sluji drept o oportunitate pentru Bisericile creștine de a reflecta asupra călătoriei lor”. Unirea cu catolicii, dar și cu protestanții este un subiect important alături de promovarea în sânul Ortodoxiei a ideii că Tronul patriarhal de Constantinopol deține o întâietate de putere și un loc central pentru celelalte Biserici Locale.
Anul 2025 a fost propus de Patriarhul Ecumenic încă din 2014 ca un potențial moment important în realizarea unirii dintre ortodocși, catolici și protestanți. Atunci, după întâlnirea de la Ierusalim cu Papa Francisc, acesta a declarat pentru AsiaNews: „Ne-am înțeles să lăsăm ca moștenire pentru noi înșine și pentru urmașii noștri o întâlnire în Niceea în 2025, pentru a celebra împreună, după 17 secole, primul Sinod cu adevărat ecumenic, unde a fost prima dată promulgat Crezul”. Această perspectivă a fost înnoită de nunțiul papal din Moscova în decembrie 2019 și se pare că terenul este deja pregătit pentru unirea care se va decreta în viitor.
Faptul că acum Patriarhul Bartolomeu vorbește despre ocazia întrunirii în Sinod în 2025 împreună cu ereticii din Occident arată că există planuri reale de unire ecumenistă. Iar ceea ce ar fi comun nu este atât Crezul, cât legislația canonică. Adică nu trebuie insistat pe a ajunge la aceeași credință, ci mișcarea ecumenică ar face bine să aibă mai mult în vedere faptul că avem chipurile reguli de conduită comune. Așadar viitoarea aniversare se dorește a fi „un apel adresat tuturor creștinilor să conștientizeze faptul că ceea ce ne unește este mai mare decât ceea ce ne ține separați într-un obicei banal”.
Sunt enumerate și alte acțiuni ecumeniste semnificative, cum ar fi Enciclica Patriarhală din 1920, care este considerată un soi de „cartă constituțională”, și începerea în 1981 a dialogului cu luteranii, la 400 de ani după primele contacte eșuate. Este evident că fapte criticabile și în contradicție evidentă cu tradiția ortodoxă devin elemente importante și pozitive în ochii Patriarhului Bartolomeu. Parcă se rescrie istoria Bisericii. Pe de o parte, devine normativă Enciclica din 1920, deși nu a reprezentat cugetul întregii Ortodoxii nici la momentul când a fost emisă, iar pe de altă parte, dialogul cu luteranii se întemeiază pe niște tratative compromise de acum 400 de ani, când apăruseră prin ruptura de catolici și au respins credința ortodoxă. Contradicții mai flagrante parcă nici nu se puteau imagina.
Dar asta nu e tot. Cei care se împotrivesc direcției ecumeniste sunt catalogați drept grupări extremiste, care au fost condamnate prin decizia Sinodului din Creta pentru că ar rupe unitatea Bisericii. Să mai spună cineva că au fost inocente deciziile de acolo! Sau că nu au implicații concrete în practică. Sau că nu denaturează perspectiva asupra unității Bisericii, care ar trebui apărată prin mărturisire chiar și prin întreruperea pomenirii celor care aduc în sânul ei inovații dogmatice. Canonul 15 I-II afirmă practic contrariul spuselor Patriarhului Ecumenic, anume că cei care dezbină sunt clericii care se abat de la adevărul de credință, și nu cei care reacționează contra lor și țin la corectitudinea dogmelor. Tocmai aceștia din urmă se silesc să apere Biserica și pacea ei în Hristos, care se obține prin lepădarea și înfruntarea lumii.
O perspectivă străină de Evanghelie străbate descrierea în general a acțiunilor ecumeniste așa cum le vede conducătorul Constantinopolului. Acesta vorbește de „transformarea lumii în Hristos”, pe când idealul creștin este de a preschimba sufletele, nu lumea, care zace sub cel rău. Mesajul apostolic autentic este acela că trebuie să dobândim dragostea, pacea și unitatea în Hristos, în Duhul Sfânt și să fugim de iubirea lumii, care este străină și potrivnică lui Dumnezeu (cf. 1In. 2:15-16). Deci ecumenismul este o pervertire cruntă în cuvinte frumoase, care vorbesc de iubire, pace și împăcare, protejarea săracilor, dar în numele unui bine căzut, amăgitor și decadent, care duce la iad, nu la înviere.
În același context, relațiile pe care le întreține Fanarul cu Papa sunt lumești, pe de o parte, și trădătoare în materie de credință, pe de altă parte. Chiar în cuvintele din interviu ale Patriarhului, ele sunt rezumate astfel: „Avem multe interese și intenții comune (cu Roma, n.n.) cu privire la problemele sociale, de exemplu, protejarea semenilor noștri aflați în situații dificile, a săracilor, refugiaților, promovarea păcii și a reconcilierii, dialogul interconfesional, protejarea creației. Desigur, problema care privește calea spre unitatea creștină și progresul dialogului teologic rămâne axa centrală în relațiile noastre”. Măcar de-ar fi urmărit scopuri cu adevărat benefice aceste raporturi, cum ar fi contracararea mișcărilor LGBT sau marginalizarea vieții religioase din societate.
Este imposibil să nu fie observată, în schimb, indiferența față de unitatea internă a Ortodoxiei. Ba chiar este negată expres existența unei schisme curente cauzate de conflictul din Ucraina. Acesta este catalogat ca fiind doar „o viziune diferită din partea Bisericii Ruse asupra chestiunii ucrainene, care s-a manifestat prin oprirea comuniunii cu Biserica Mamă a Constantinopolului și apoi cu alte Biserici autocefale care au adoptat decizia de acordare a autocefaliei”. Această ruptură nu este considerată schismă pentru că ține de probleme administrative, nu de diferențe dogmatice. De parcă orice întrerupere a legăturilor bisericești nu ar afecta unitatea. Dar se pare că Patriarhul Ecumenic jonglează cu noțiunile după cum îi convine pentru a-și atinge scopurile lui sau chiar unele străine.
Există o legătură între orientarea ecumenistă și pretențiile papiste ale Fanarului. Practic, Ortodoxia se dorește a fi remodelată după tiparul papistaș, pregătită pentru unirea cu papismul. Dar asta practic înseamnă destructurarea ei, supunerea ei la o comandă centralizată lumește. Astfel, conducătorul fanariot spune că „Bisericile Locale își pot gestiona problemele interne independent, dar legate inerent de Biserica lor mamă din Constantinopol”. Polarizarea aceasta în jurul așa-zisei Biserici Mamă este străină de funcționarea și organizarea Bisericii Ortodoxe, care se ghidează după canonul 34 apostolic. Acesta prevede organizarea în Biserici Locale pe principii naționale, etnice pentru o bună funcționare, nu pentru divizare și fragmentare. De aceea, argumentele aduse că împărțirea pe nații a Bisericilor ar însemna etnofiletism sunt false și manipulatoare. Chiar și Sinodul din 1872 este unul controversat, ale cărui decizii nici măcar nu au fost adoptate corect, ci la presiuni politice. Este greu să se spună că etnofiletismul ar fi mai mult decât o greșeală, anume o erezie, pentru că nu afectează credința în sine.
Acuzele aduse Moscovei că nu a fost dispusă să coopereze pentru rezolvarea schismei din Ucraina sunt cel puțin nefondate, dacă nu tendențioase. Pe de o parte, Patriarhia Rusă a condamnat, caterisit și anatematizat pe Filaret și adepții săi, gest recunoscut de toate Bisericile Locale ca o rezolvare completă și corectă a problemei. Pe de altă parte, cea care refuză dialogul în privința acordării autocefaliei unor schismatici este Patriarhia Ecumenică, nu cea Rusă.
Din toate acestea se vede că Patriarhia Ecumenică reprezintă o amenințare serioasă pentru integritatea Bisericii Ortodoxe atât în materie de dogme prin tendințele ecumeniste, cât și la nivel administrativ prin intervenția papistă din Ucraina. Acest pericol se răsfrânge direct asupra credincioșilor de rând, dar și asupra ierarhilor. Așadar trebuie să fim conștienți fiecare de atacul care ne vizează, iar ierarhii și Sinoadele Bisericilor Locale ar trebui să reacționeze și să rezolve oficial și definitiv problemele, așa cum s-a încercat la Amman și cum face apel în continuare Patriarhul Ierusalimului.
Patriarhul Bartolomeu alături de Președintele SUA, Joe Biden Sursă foto: Iefimerida.gr
Când am citit în grecește la începutul anului interviul acordat de Patriarhul Bartolomeu, am rămas bulversat de atitudinea de sfidare mascată, de pervertire a creștinismului în esența lui. Am vrut să scot în evidență într-un articol acest lucru, dar, până la urmă, nu am făcut-o, mai ales că nici alte publicații străine nu i-au acordat atenție. Deși nu spune lucruri noi, totuși tonul, înstrăinarea pe care o afișează față de tradiția ortodoxă este revelatoare.
După ce am descoperit că interviul cu pricina a fost tradus în românește și este difuzat de revista Lumea credinței, am simțit că subiectul nu merită trecut cu vederea. Mai ales că introducerea făcută de editorii români este una pozitivă, deși scurtă. Impresia este că se face o popularizare în rândul credincioșilor a ideilor și mentalității fanariote progresiste. O eventuală educare a percepției poporului credincios ar face mai ușoară implementarea politicii Constantinopolului dacă legile bisericești tot nu-i sunt favorabile. Socialul poate juca acest rol cum a făcut-o și în chestiunea ecumenismului. Cu cât sunt mai puțini oameni care cunosc tradiția autentică a Bisericii și mai mulți cei care se conduc după idei seculare, cu atât mai mică este rezistența la alterarea predaniei, a etosului și a comorilor Ortodoxiei. Cu atât mai ușor bate vântul schimbării.
Chiar discursul Patriarhului Ecumenic este unul propagandistic, fără idei de forță, fără temeiuri canonice, fără referințe clare, doar generează impresia că ar avea dreptate prin impozanța pe care o afișează. Mai rău, se folosește de victimizare, ca și cum el ar fi cel nedreptățit. Această atitudine este numită în introducerea românească drept „deschidere a inimii”. Poate ar fi fost mai potrivit să-și păzească inima și faptele de acțiuni și intervenții viciate, poate ar fi bine să ne păstrăm luciditatea în fața unor minciuni sfruntate spuse de la o așa înălțime a autorității.
Două subiecte dureroase sunt abordate într-un mod cu totul întristător de Patriarh: pandemia și schisma din Ucraina.
Pandemia
Tema pandemiei este tratată într-un mod progresist desăvârșit: o prezentare deformată a realității și un atac manipulator asupra celorlalți, asupra dușmanilor de clasă, care sunt niște indiferenți și lipsiți de dragoste și compasiune față de semenii lor. Aceasta ca și cum asistăm la o situație în care suntem „șocați de suferințele a nenumărați semeni de-ai noștri și suntem impresionați de sacrificiul de sine al medicilor”. Această descriere se potrivește mai degrabă epidemiei de ciumă sau holeră, cu zeci de mii de morți pe noapte. Totuși situația în realitate nu este chiar așa. Există bolnavi și morți, dar nu la cote extreme. În plus, restricțiile au creat și continuă să creeze multe probleme economice, culturale, sociale și religioase. Deci există mai mulți oameni afectați, nu doar cei infectați cu virusul corona. Lipsa de preocupare pentru celelalte categorii de oameni nu este tot indiferență, poate mai calculată și mai rece, insidioasă și vătămătoare?
A spune că respingerea măștii vine din „moartea dragostei între oameni” mi se pare absolut exagerat. Poate sunt unii care chiar iau în calcul considerente științifice și practice; e greu să cataloghezi refuzul măștii ca un dispreț față de suferința altora, este o acuzație ridicolă. La fel este și afirmația că perspectivele deschise de știință sunt nu doar de bun augur, ci „un dar din cer”. Pur și simplu cerul sau raiul este pe o altă treaptă. De fapt, asistăm la o reinventare a principiilor morale creștine pe baze pământești și chiar pe ideologii moderniste și progresiste, așa-zis științifice, nu pe jertfa și învățătura lui Hristos.
Teoria din vara anului trecut că restricțiile nu afectează Biserica, ci protejează pe credincioși este reluată și în acest interviu. La fel, este o declarație fără explicație, tendențioasă. De parcă bolnavii au nevoie doar de asistență medicală, nu și de libertate religioasă, de posibilitatea să se roage și să ia parte la cultul Bisericii pentru a cere ajutorul lui Dumnezeu. Asta fără a mai intra în detalii care vădesc disproporționalitatea și intruziunea în rânduiala ortodoxă. Spre exemplu, de curând în Grecia statul a interzis slujbele de Bobotează după ce anterior anunțase că le permite. Sfântul Sinod a trecut peste aceste dispoziții și a dispus oficierea sfințirii mari a apei. Bisericile abia de curând sunt deschise după o perioadă de două luni. Asta pentru a aduce în discuție evenimente care nu sunt din România.
Disponibilitatea de a se vaccina este iarăși propagandistică în condițiile în care nu se cunoaște nici măcar eficacitatea vaccinului împotriva răspândirii virusului.
Schisma ucraineană
Dar cel mai dureros subiect este cel al schismei provocată în Ucraina și în toată lumea ortodoxă. Aici sunt reluate aceleași idei ale propagandei fanariote fără o minimă documentare a lor.
Este interesantă confuzia indusă în privința identității „ortodocșilor ucraineni”, care au cerut, pe de o parte, autocefalia, pe de altă parte sunt ținta unor atacuri extremiste. Adevărul este că ortodocșii canonici de sub vlădica Onufrie nu au cerut autocefalie, ci schismaticii rupți de Ortodoxie și recunoscuți ca atare de toate Bisericile Locale. Iar condamnarea abuzurilor și a răpirilor de biserici este una ipocrită pentru că este doar formală, fără o intervenție reală, binefăcătoare; asta pe lângă faptul că nu spune deschis că prigonitorii sunt tocmai cei cărora le-a acordat autocefalie, iar cei persecutați sunt creștinii canonici, pe care el îi disprețuiește ca un „bun” păstor.
Imaginea creată este aceea că intervenția Fanarului a fost pentru a repara nedreptatea față de milioane de ortodocși ucraineni care se aflau în afara Bisericii „fără vina lor”, și nu pe considerente politice. Aceasta s-a făcut pe baza practicii ecleziale, după cum a fost acordată autocefalie în trecut altor nouă Biserici Locale. Acest drept ar ține de „însăși structura Ortodoxiei”. De aceea situația actuală nu este una de schismă, ci este vorba doar de o acțiune a Patriarhiei Moscovei de a rupe comuniunea cu unele Biserici. Asta după ce „timp de trei decenii a închis ochii de bună voie și în mod ostentativ față de situația tragică din Ucraina”. Singura soluție este recunoașterea autocefaliei ucrainene de către toate Bisericile, fără întâlniri pan-ortodoxe și interminabile interviuri pe această temă. De ce? Pentru că aceasta ar fi „Eclesiologia Ortodoxă” și el, Patriarhul Ecumenic, nu poate permite ca ea să fie sacrificată pe altarul unor interese mărunte. Nu e vorba de papism la mijloc, ci de responsabilități consemnate în istoria bisericească, în teologia și canoanele ortodoxe. Renunțarea la această doctrină ar însemna o cedare spre federalizarea Bisericii Ortodoxe pe model protestant, iar rușii urmăresc, de fapt, preluarea autorității pe care o are în prezent Fanarul.
Desigur, acest discurs este profund mincinos în mai toate aspectele lui și a fost combătut de multe ori. Refuzul unei dezbateri la nivel pan-ortodox este elocvent și indică șubrezenia poziției în fața unei cercetări oneste și serioase. Realitatea este că schismaticii care au primit falsa autocefalie, ambele facțiuni, au fost condamnați pe drept și legitim în trecut, iar Patriarhia Ecumenică nu avea nici un drept și nici un temei să-i primească înapoi mai ales fără o pocăință din partea lor. Fanarul a acordat autocefalie mai multor Biserici, dar nu unilateral, ci cu acordul scris sau tacit al celorlalte Biserici Locale și pentru acele țări care făcuseră parte din jurisdicția sa. Este omis voit exemplul Patriarhiei Georgiei, care și-a primit autocefalia de la Patriarhia Antiohiei undeva în sec. al X-lea. De asemenea, pentru că nu există, nu este menționat nici un canon sau text patristic care să expună învățătura despre vreun primat de putere, nu doar onorific. Întotdeauna problemele s-au rezolvat în Ortodoxie sinodal, iar refuzul unei astfel de abordări este o înfruntare vădită și o trădare a ecleziologiei ortodoxe mai degrabă decât negarea pretinselor drepturi ale Patriarhiei Ecumenice. Iar acuzația de protestantism este ridicolă pentru că acesta nu constă în federalizare, ci în refuzarea oricărei autorități clericale și atomizarea credincioșilor, care sunt lăsați de capul lor, singuri cu Dumnezeu, fără ierarhie sacerdotală. Diferența este uriașă. De fapt, în Ortodoxie frățietatea se manifestă tocmai în sinodalitate, în organizarea ierarhică și totodată independentă pe teritorii episcopale, care sunt reunite în mitropolii și patriarhii pe criterii administrative, care iau în considerare circumstanțele sociale. De aceea, de cele mai multe ori, organizarea bisericească se pliază pe cea politică, dar nu se suprapune automat și total.
Unul dintre cei mai nocivi și mai trădători Patriarhi
Însă ceea ce frapează sunt cuvintele cu care refuză discutarea schismei ucrainene și termenii în care-și susține părerea. Este vorba de o îndârjire maximă, fermă, indiscutabilă și nenegociabilă. Practic, este o atitudine fățiș eretică și sfidătoare, care nu face decât rău dacă este tolerată mult în sânul Bisericii și nu sunt luate măsuri la nivel sinodal pan-ortodox față de această poziție.
Concret, persistența în greșeală este exprimată în aceste cuvinte: „În calitate de Patriarh Ecumenic, nu pot permite ca Ecleziologia Ortodoxă să fie sacrificată (modificată) pe altarul intereselor mărunte. Nu am dreptul să fac nici un singur pas înapoi. Nu folosește la nimic curtoazia, atunci când sunt puse în primejdie Teologia, rânduiala (ordinea) și Sfânta Tradiție a Bisericii noastre. Cuvântul Adevărului „este mai ascuțit decât orice cuțit”. O mărturisește istoria, izvoarele, documentele și evenimentele. O alterează banii, intimidările, propaganda și visurile unei nopți de vară. Ei bine, asta nu! Să stăm bine!”. Așadar nu există loc de cedări, nici un pas îndărăt, nici o curtoazie.
Sfidarea aceasta este pur și simplu de factură papistă. Este apogeul parcursului pe care l-a avut Patriarhia Ecumenică în ultimul secol. Dependența ei de puteri străine pentru supraviețuirea pe teritoriul ostil al Turciei este o slăbiciune care a dus-o pe căi ecumeniste neortodoxe. Rugăciunile și apropierile de catolici, evrei și chiar musulmani au smintit și pus răbdarea ortodocșilor la mare încercare. A existat o toleranță mare până acum, dar ea este speculată de Fanar pentru a merge mai departe, pentru a influența întreaga Ortodoxie și a o direcționa pe căi și direcții străine. Puterea politică a SUA se folosește destul de evident de ea ca agent și devine de nesuportat.
Noi, ca români, trebuie să fim conștienți de situația de ansamblu a Ortodoxiei și să ne poziționăm corect. Deocamdată nu ne atinge direct răul, dar sunt exercitate presiuni asupra tuturor Bisericilor Locale să recunoască falsa autocefalie; noi nu suntem trecuți cu vederea. De aceea este cel puțin curioasă publicarea acestui interviu de către revista Lumea credinței. Ortodoxia este străină de progresismul afișat de Fanar și trebuie să rămână așa, nu să inducă acest duh în mentalul credincioșilor. Lupta cu lumea pentru dobândirea mântuirii este mult mai serioasă și dură decât dulcegăriile și falsitățile la care apelează Patriarhul Bartolomeu.
Fanarul a emis un comunicat
aferent, în care menționează:
«Astăzi, 13 ianuarie 2020,
Sanctitatea Sa, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu a primit, în urma unei cerere a
lui, pe excelența sa, dl. Oliver Spasovski, Prim-ministru al Republicii
Macedonia de Nord, însoțit de predecesorul său, excelența sa dl. Zoran Zaev, și
de tovarășii lor, dl. Dane Talevski și dl. Dejan Sotirovski.
Scopul vizitei a fost revizuirea problemei bisericești a țării lor. La întâlnire au fost puse pe tapet fazele precedente ale subiectului, între care și voința revenirii Bisericii de acolo la canonicitate sub numele de Arhiepiscopia Ohridelor, în urma recursului în apel depus între timp la Biserica Mamă.
S-a decis cu privire la aceasta
să fie chemate la reședința Patriarhiei Ecumenice delegații ale Bisericii
Serbiei și ale Bisericii din țara lor, pentru negociere și efortul aflării unei
soluții acceptabile în comun.
Atmosfera discuțiilor a fost
caldă și sinceră, iar după acestea înalții oaspeți au fost așezați la masa
patriarhală și mai departe au plecat, întorcându-se la ale lor.
Dl. Prim-ministru și cei
dimpreună cu el au exprimat respectul și încredințarea lor față de Biserica
Mamă, de la care au primit binecuvântare pentru toți de acolo, cler și popor. În
jurul Patriarhului Ecumenic s-au aflat la dezbatere și au contribuit la ea
Înaltpreasfințiții Mitropoliți Emanuel al Franței, Maxim al Silivriei,
Amfilohie al Adrianopolisului, Preacuviosul Arhimandrit Ioachim și Diacon
Grigorie, Prim-secretarul și Secretarul adjunct ai Sfântului Sinod, precum și venerabilul
domn Constantin Delicostantis, Dascăl Arhonte al neamului și director al
Biroului Patriarhal 1.»
Nota noastră: Patriarhul Ecumenic s-a pronunțat că nu se pune problema autocefaliei Bisericii schismatice din Muntenegru, unde se fac demonstrații ample împotriva deciziei guvernului de a naționaliza averea Bisericii canonice de acolo. Totuși o altă țară care face parte din Biserica Serbiei iese la rampă, Republica Macedoniei de Nord, cerând să intre în canonicitate, conform comunicatului oficial al Patriarhiei Ecumenice. Cam toate agențiile de știri prezintă subiectul ca pe o cerere de autocefalie, deși nu este menționat expres acest termen. Având în vedere că pe teritoriul macedonean activează două structuri bisericești, dar cea mai puternică s-a declarat independentă de Serbia și nu este recunoscută de nici o altă Biserică, se înțelege că oaspeții oficiali doresc să continue același demers, după cum se și menționează. Biserica Sârbă are o structură autonomă pe teritoriul macedonean, numită Arhiepiscopia de Ohrida, dar este foarte mică și nerecunoscută de stat.
Mai este de remarcat numirea Patriarhiei Ecumenice drept Biserică Mamă în condițiile în care teritoriul macedonean nu a aparținut de ea. Deci este numită într-un sens neo-papist.
Patriarhul Bartolomeu / Mitropolitul Onufrie al Ucrainei
Biserica
Rusă: „Constantinopolul nu poate să soluționeze subiectul Ucraina”
La Sankt
Petersburg s-a întrunit astăzi, joi, 30 mai, Sfântul Sinod al Bisericii Rusiei
sub președinția Patriarhului Chiril al Moscovei și a toată Rusia.
Printre
altele, Sfântul Sinod s-a ocupat și cu subiectul bisericesc din Ucraina.
Pe parcursul
ședinței, Patriarhul Chiril și membrii Sinodului au accentuat faptul că „nu
poate soluționa Constantinopolul problema care s-a dezvoltat în jurul Bisericii
Ortodoxe din Ucraina”.
„Cunoaștem
că Arhiepiscopul Hrisostom al Ciprului depune eforturi pentru a soluționa
situația de astăzi din Ucraina. Totuși aceasta arată neputința Patriarhului
Bartolomeu de Constantinopol să soluționeze complicația din Ucraina”, a arătat reprezentantul
Departamentului de comunicare al Patriarhiei, Vladimir Legoida.
De asemenea,
a menționat că „Biserica Rusă a exprimat în mod repetat dorința și necesitatea
unei soluționări panortodoxe a subiectului pentru că această chestiune nu poate
fi soluționată unilateral”.
La final,
Vladimir Legoida s-a referit la complexitatea subiectului care s-a deteriorat „după
deciziile anticanonice” ale Sfântului Sinod al Patriarhiei Ecumenice, după cum
le-a caracterizat el.
Pe de altă parte,
Patriarhul Bartolomeu nu clipește în susținerea proiectului început în Ucraina.
De curând a declarat într-un interviu
pentru un ziar bulgar: „Patriarhia de
Constantinopol a restabilit canonicitatea poporului care era în afara Bisericii
fără un motiv dogmatic” și consideră nocivă prezența Bisericii Ruse pe
teritoriul Ucrainei. Bineînțeles, aceasta în contextul în care tocmai ce a fost
hirotonit un „episcop” grec în noua formațiune bisericească de acolo duminica
trecută. Tot la fel de evident este că noul episcop este un colaborator
apropiat al Fanarului.
Rușii, în schimb,
comentează
prin purtătorul lor de cuvânt, Vladimir Legoida, că „alegerea unui
Arhimandrit al Bisericii Ortodoxe a Greciei drept «episcop» al «noii biserici»
din Ucraina nu-i adaugă vreo canonicitate și nu afectează unitatea Ortodoxiei
din lume”, chiar dacă au fost prezenți și alți reprezentanți ai Bisericilor
canonice la eveniment (din Sfântul Munte).
* * *
Se observă o tensionare a lucrurilor, dar încă nu a sosit vremea acțiunii, care nici nu pare să fie departe. Între timp, mai putem menționa că, dacă Fanarul nu a acceptat o discuție cu cărțile pe masă cu privire la istoria Mitropoliei de Kiev, apar cărți pe această temă editate atât de ruși, cât și de Constantinopol.
%20at%20IEC%202020_Daniel%20Ib%C3%A1%C3%B1ez_5.jpg?w=670&h=447)
