Biserica nu neglijează realitatea cruntă a războiului și a militarilor (Foto: RadioRomâniaActualități)
„Pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu.” (In. 14: 27) „Să nu socotiți că am venit să aducă pace pe pământ, ci sabie” (Mt. 10: 34).
Războiul și creștinismul
Contactul cu războiul și ororile lui bulversează pe oricine și cu atât mai mult pare într-o opoziție cruntă cu pacea lui Hristos. Chiar credința și apartenența la Biserică ni se pune la încercare. Ușor se poate ajunge să devenim pacifiști și să negăm din punct de vedere creștin orice fel de război sau să dăm vina pe Patriarhul Chiril al Moscovei că nu-l admonestează pe Putin ca să oprească „operațiunile militare” din Ucraina. Chiar și eu, într-un alt articol, am cedat acestui impuls. Dar oare această groază ne duce la pacea de sus sau la una molatecă și chiar trădătoare și pierzătoare?
Este mai mult decât evident că războiul nu ține de logica creștină, ci mai degrabă mucenicia. Martiriul creștin înseamnă a-ți da viața, nu a o lua pe a altora. Dar implicațiile sociale pot pune societatea și pe oameni în parte la decizii grele, să apere chiar în confruntări sângeroase integritatea corporală sau statală sau valorile și principiile pe baza cărora își duc viața. În cazul în care nu pot fi evitate aceste situații, cum trebuie procedat?
Normele bisericești canonice despre război
Întâi de toate, trebuie spus că Biserica are o viziune mult mai contextualizată despre conflictele armate. Sf. Atanasie cel Mare, în canonul 1, care nu tratează tema războiului, spune marginal pe acest subiect: „a ucide nu este îngăduit, dar în război a nimici pe vrăjmaş este şi legiuit şi vrednic de laudă. Astfel că, într-adevăr, chiar de cinste mai mare se învrednicesc cei ce s-au distins în război şi acestora li se ridică monumente, care vestesc faptele lor curajoase”. Deși s-ar putea bănui că această referință nu este din unghi bisericesc, un alt mare Sfânt al Bisericii, Vasile cel Mare, tratează concret această tema în canonul 13: „Părinţii noştri nu au socotit uciderile din războaie între ucideri; mi se pare că le dau iertare celor ce luptă pentru buna cuviinţă şi pentru dreapta cinstire de Dumnezeu. Dar poate că este bine a-i sfătui ca trei ani să se reţină de la împărtăşire, ca cei necuraţi cu mâinile”. Așadar este iertată și acceptată participarea la războaie, doar să nu fie în scopuri greșite. Nu contează dacă sunt de agresiune sau de apărare, important este să fie pentru protejarea ordinii sociale și creștine. Nu e vorba de războaie religioase, de jihad, sub steagul Bisericii, ci de unele inițiate și purtate de puterile profane, de state. Chiar și așa, crimele de război sunt considerate necurății sufletești și există sfatul, nu impunerea unei perioade de îndepărtare de la Împărtășanie.
Întâmplări, fapte și atitudini bisericești față de război
Pe lângă normele canonice, este știut că războaiele au fost binecuvântate de Biserică în diferite situații. Chiar și românii au fost încurajați și au primit rugăciunile ei când au luptat în Războiul de independență sau în cele două Războaie Mondiale, spre exemplu, ca să nu mai vorbim de vremea voievozilor. Considerate ca fiind purtate în apărarea integrității țării, soldații au primit binecuvântarea ierarhilor. Poate că am putea judeca acum cât de corect a fost să luptăm de o parte sau de alta a taberelor beligerante, dar este post factum și nu ținea de alegerea ierarhiei, ci de decizia autorităților statale.
Să ne amintim că împăratul Constantin a dus lupte sub semnul crucii prin descoperire de la Dumnezeu. Chiar împotriva celor din aceeași împărăție romană. Adică nu e doar o apreciere a unor oameni, ci o intervenție directă a Domnului. La fel, o pleiadă de mari mucenici au fost soldați, precum Sf. Gheorghe, Dimitrie, Mina, Teodor și foarte mulți alții. Poate mai puțin relevant pentru unii, în Vechiul Testament evreii au primit ajutor divin în diferite confruntări militare chiar și de cucerire a țării Canaanului.
Mai mult, Sf. Cuvios Paisie Aghioritul a participat la războiul civil împotriva grecilor comuniști. A fost transmisionist, nu a omorât efectiv pe nimeni, dar a fost înrolat într-o tabără beligerantă sub steagul țării. Și vorbește elogios despre curajul de care au dat dovadă el sau alții în război, precum și de lașitatea și comportamentul inuman al altora. Vitejia din război o aseamănă foarte viu cu bărbăția necesară în a duce nevoințele creștine pentru curățirea de patimi. Nu vorbește niciodată depreciativ despre conflictul care era fratern, ci chiar laudă acea intervenție care a scăpat Grecia de un regim comunist.
Poziționarea morală față de conflictele armate
Deci în primul rând trebuie depuse toate eforturile pentru a se evita orice conflict armat. Abia când nu există altă soluție, se poate recurge la forța armată. Altfel spus, confruntarea militară în care ne angajăm personal sau ca țară trebuie evaluată din punct de vedere moral: este justificată, apără valori sociale sau creștine sau este expresia unei tiranii și violențe inacceptabile?
În cazul conflictului din Ucraina, mizele sunt greu de înțeles de noi, românii. Poate că nici ucrainenii și nici rușii nu le înțeleg bine. În orice caz, nu putem cere de la Patriarhul Chiril să-l oprească pe Putin, să ia poziție împotriva lui, să-l afurisească. Cel puțin din ce se știe până acum.
Au existat Sfinți care au criticat acțiunile unor împărați, cum este Sf. Ambrozie al Milanului, care l-a oprit pe împăratul Teodosie să intre în biserică din cauza unor represalii asupra populației. Cu siguranță au fost unii care au dat sfaturi sau au înfruntat pe împărați și conducători de oaste în diferite situații clare. Cu cât integritatea morală și înțelepciunea unui arhiereu sau patriarh sunt mai mari, cu atât va simți necesitatea să intervină într-un fel sau altul asupra decidenților în diferite conflicte.
Însă nu se conturează motive suficiente să fie criticat și condamnat Patriarhul Chiril că nu ar cere lui Putin să se oprească. Din punctul de vedere al rușilor, ei se simt atacați, iar liderii politici au tot dreptul să acționeze. E adevărat că nu este o agresiuni invadatoare, ci e în termeni geo-politici, de hegemonie sau pot fi invocate și motive de bună vecinătate, de apărare a populației din Ucraina de naziști etc. Dar e suficientă această narațiune pentru Rusia pe moment. Este absurd să le impunem lor criteriile noastre.
Ce a spus concret Patriarhul Chiril
Întâistătătorul Bisericii Ruse a declarat pe 24 februarie, în ziua când a început conflictul armat, că „empatizează cu oricine este afectat de această tragedie” „cu durere profundă și resimțită din inimă”. Cere tuturor părților din conflict să evite pagubele civile, iar clericilor și credincioșilor să ajute victimele. Definește războiul din Ucraina drept un conflict care a apărut în urma unor disensiuni și neînțelegeri între cele două popoare care au un trecut istoric comun. În final, face o rugăciune ca Dumnezeu să apere Rusia și Ucraina prin mijlocirile Sfinților.
Pe 27 februarie, într-o predică de la finalul slujbei de duminică a vorbit despre necesitatea unității cu frații și surorile din Ucraina. Descriind miza conflictului, dorește ca „Dumnezeu să ne apere ca situația politică prezentă din Ucraina fraternă atât de aproape noi să ducă la a face să prevaleze forțele răului, care mereu au depus eforturi împotriva unității rușilor (slavilor) și a Bisericii Ruse. Dumnezeu să ne apere ca o asemenea linie pătată cu sângele fraților noștri să fie trasă între Rusia și Ucraina. (…) O garanție a acestei prietenii este Biserica noastră Ortodoxă unită, reprezentată în Ucraina de BOU condusă de Preafericitul Onufrie. (…) Fie ca Domnul să păstreze Biserica noastră în unitate”. De asemenea face un îndemn să fie „păstrată pacea dintre popoarele noastre în timp ce ne protejăm patria noastră comună împotriva tuturor acțiunilor din exterior care pot distruge această unitate”. Când vorbește de Rusia, se referă la pământul care acum include Rusia, Ucraina și Belarus, iar conflictul de acum îl privește ca o „dezordine internă”. Scopul țintit este ca „poporul nostru fidel din Ucraina să se bucure de pace și liniște”.
Chiar dacă nouă ni s-ar părea neadevărate aceste cuvinte și simțăminte, totuși istoria rușilor slavi nu este departe de acest tablou. Îndemnul Patriarhului nu este la agresiune și cotropire sau la anexarea unor țări vecine. Nu binecuvintează războiul ca un mijloc potrivit, nu face propagandă în acest sens, dar îl agreează. Nu dorește victime și nu se bucură de ele. Trebuie să recunoaștem că există o frățietate între cele două popoare, subliniată de unele Biserici Locale, și că nu-i putem cere să aibă o viziune diferită. Putem să nu fim de acord, dar ar fi absurd să pretindem să renunțe pur și simplu la niște convingeri și simțăminte care țin de nația lui.
Criticile aduse de purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române
Un val de acuze și critici la adresa Patriarhului moscovit se aude la noi și nu numai, cu pretenții să procedeze într-un fel sau altul. Chiar și Vasile Bănescu, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române, a făcut o serie de aprecieri de valoare. Poziția adoptată este una generală, partizană și plină de „imaginație morală”, pe care ar trebui să o adopte orice creștin „real, nu închipuit”. Culmea este că nu invocă valorile evanghelice și cele naționale drept criterii pentru comportamentul unui credincios, ci „civilizația Decalogului și a culturii europene”, „democrația sacrosantă din punct de vedere politic”, „valorile morale universale”, „libertatea și demnitatea persoanei umane”. Sigur că trebuie să despărțim „dreptatea de nedreptate, adevărul de minciună, complicitatea de onestitate, cruzimea de omenie”, dar nu este o sarcină ușoară și la îndemână, mai ales făcând abstracție de diplomație, după cum ni se cere.
Atunci când vorbește de „terenul știrilor false emise de perfida propagandă anti-europeană”, chiar nu știi ce să mai înțelegi. Suntem în România bombardați de știrile false rusești sau de cele europene? Perfide sunt chiar dezinformările din media românească anti-rusească. Cel mai probabil și rușii au regimul lor de cenzură și propagandă, dar care se aplică în teritoriul lor, nu al nostru. În plus, în această situație de confuzie și minciuni, cine vrea să înțeleagă ceva ar trebui să aibă libertatea să confrunte ambele poziții, nu să se ajungă la o cenzură și mai ales la justificarea ei, care arată cât de stabile sunt principiile democratice.
Ajutorarea umanitară a refugiaților din Ucraina din toate puterile este un imperativ care nu poate fi pus în discuție. Suferința de pe urma războiului trebuie alinată cu toată implicarea noastră. Nu facem diferență între oropsiții de soartă ucraineni, ruși sau români. Bunătatea trebuie să se reverse asupra tuturor, atât material, cât și sufletește.
Ideologia euro-atlantică a Patriarhiei Române
Dar nu este corect a folosi aceste cazuri umanitare pentru a justifica o ideologie, mai ales una care nu are legătură cu identitatea noastră creștină și națională. Nu putem să ne înrolăm în tabăra „democrației sacrosante indiferent de confesiune”. Nu e corect să extindem acest război de la unul local la dimensiuni mondial(ist)e. Sau este? Abia aici intervine lipsa de justificare în a ne implica noi într-un conflict armat de partea care sigur nu merită.
Să ne amintim că Patriarhul nostru a plasat partizan BOR între instituțiile importante nu doar din România, ci și din Uniunea Europeană. Iar pacea o așteaptă de la forțele politice euroatlantice pe calea dialogului pacificator spre binele Ucrainei și al întregii Europe. Dar se pune întrebarea: sunt compatibile valorile occidentale cu cele ortodoxe, reprezintă ele „buna cuviință și dreapta cinstire de Dumnezeu” menționate de Sf. Vasile? Mai precis, „drepturile omului” europene, LGBTQ-ismul și cinismul economic se încadrează în morala creștină reală, nu închipuită? Nu cumva ajungem la disoluția Bisericii și a statului nostru prin promovarea unor interese străine?
Gândirea lucidă ar trebui să ne arate că noi ne încadrăm într-o politică și regim care numai pașnice nu sunt. Ba chiar noi înșine suntem supuși unei grozave agresiuni economice, culturale și morale și nu considerăm asta o pacoste comparabilă cu războiul. Nu luăm în calcul că pierderea sufletului este mai rea decât înfrângerile materiale pentru că nu mai avem demnitate. Ne înrolăm într-o pace prefăcută, care duce multe războaie prin brațul NATO sau al țărilor puternice, ceva similar cu regimul comunist de odinioară, care făcea cântarea României în timp ce călca în picioare oameni și conștiințe.
Demnitate creștină și națională
Țin să precizez că nu sunt un partizan al rușilor, am auzit și știu de ororile comise de ei în război și de deportările făcute prin politica lor în Bucovina și Basarabia. Nu am nici un interes să fie ocupată Ucraina, nici să fie independentă; pur și simplu nu ține de aprecierea mea. Nu știu dacă Putin chiar are dreptate să invadeze țara vecină și dacă într-adevăr pune ordine sau își instaurează dominația lui pur și simplu. Nu-l consider un reprezentant post-bizantin al Ortodoxiei, ci un lider de stat și atât.
Îmi doresc să fiu cinstit și să mă feresc să acuz peste măsură și nefondat intențiile altora. Politica pământească și interesele imediate nu ar trebui să prevaleze asupra principiilor și caracterului umane și creștine. Dacă unii sunt de acord cu valorile occidentale și sunt impuse, adoptate în România, pot trăi în această țară așa cum au trăit și primii creștini sub conducători și state idolatre. Bineînțeles, fără să-și trădeze credința.
Dar nu pot înțelege și nu pot accepta ca linia Bisericii să fie ajustată și strâmbată după calapod pământesc chiar de către reprezentanții ei. Ce folos mai e de ea? O putem arunca la coș sau perverti doar de dragul supraviețuirii în confortul modern? Negăm și renunțăm la istoria și contribuția ei la formarea și identitatea poporului român? Cred că această lipsă de verticalitate ne va duce la groapa de gunoi a celor lipsiți de valori și la judecata lui Dumnezeu. Nu strică puțin curaj să menținem linia tuturor duhovnicilor ortodocși care au criticat și s-au dezis de UE și de valorile mondialiste deoarece nu doar că ne omoară sufletele, ci nici măcar bună-stare pământească nu ne aduc.
Pacea lui Hristos este diferită de libertinaj și nu se obține fără luptă și sacrificiu real, chiar și în condiții limită, de război. Bineînțeles că nu-l provocăm noi, dar nu-l putem evita și vine asupra noastră din cauza forțelor întunecate. Și atunci dăinuirea și verticalitatea presupun asumarea unui crez, nu numai dare din coate.
Facem urările cuvenite finalului de an, un an nu tocmai bun pentru noi toţi, aşa cum s-a lăsat previzionat la Revelionul precedent.
2021 a fost anul afundării în dictatură, confirmării dar şi lămuririi pesimismului pandemic într-o realitate dictatorială deloc suprinzătoare. Din păcate, niciunul dintre noi nu ar fi dorit să primească un aşa titlu de profet, pe propria piele. Politica de sănătate publică s-a afirmat prin elemente de decor, care cu greu pot acoperi, spoi, o degradare flagrantă a ordinii de drept. Incidenţă, transmisibilitate, infecţiozitate şi alţi asemenea termeni, au răsunat în gol în vocea propagandei mediatice.
2021 nu a fost, precum precedentul, anul pierderii drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, ci, consecutiv acestei pierderi, 2021 a reprezentat o mutilare post-adevăr a organizării sociale şi a principiului dreptăţii. Mult mai grav decât “restrângerea drepturilor şi libertăţilor fundamantale” în plan individual, anul acesta am fost martorii unei negări brutale nu doar a sferei juridicului, ci şi a firescului, a bunei înţelegeri a rosturilor faptelor sociale.
Minciunii profesată cu impunitate românii i-au răspuns cu o nesupunere dezangajată dar îndărătnică, spaima oricărei birocraţii de stat.
Vaccinarea “la chiuvetă” a devenit fenomen de masă, iar pe baza acestui debuşeu s-au produs solidarizări punctuale, reactivarea reţelelor informale PCR (pile, cunoştinţe, relaţii) şi ocazii de ridiculizare a autorităţilor de stat. În loc de spaţii de libertate şi fapte de mărturisire, anul 2021 a adus spaţii de luare în râs şi de mimare a conformităţii.
Recunosc sincer că nu ştiu care, dintre cele două abordări, reprezintă o provocare mai mare pentru dictatorii zilei.
Însă strategia românilor deşi se verifică în practică din punctul de vedere al eficienţei, nu poate fi una de succes pe termen lung. În orice caz, nu este una ziditoare sufleteşte.
Mecanismul dictatorial îşi continuă mişcarea de constricţie, grăbit de o jurisprudenţă din ce în ce mai substanţială, dar nedefinitivă, în sensul anulării Hotărârilor de Guvern vizând starea de alertă şi de o generalizare a dezinteresului cetăţenesc pentru măsurile dispuse de autorităţile de stat. Pe de altă parte, Curtea Constituţională a respins excepţiile de neconstituţionalitate formulate cu privire la starea de alertă, certificatul verde se aplică chiar şi în lipsa unei baze legale, prin politica faptului împlinit şi prin abuz de putere publică, iar partidele politice au refuzat să reglementeze accesul liber în justiţie pentru cei afectaţi de măsurile pandemice.
Anul 2021 a adus laolaltă cei doi principali complici la adevărata lovitură de stat produsă în primăvara lui 2020. PSD şi PNL sunt astăzi împreună la guvernare, scutindu-ne de teatrul politic de prost gust care se adăugase celorlalte necazuri pe care dictatura ni le-a adus. Astăzi sunt împreună, cu o majoritate formală zdrobitoare, cu o desconsiderare flagrantă pentru principiul dreptului natural şi principiului bunei credinţe şi loialităţii constituţionale. Îndărătnicia unor parlamentari din spectrul puterii reprezintă o foarte slabă speranţă de întârziere a marşului dictatorial, dar e singura speranţă politică pe care o avem.
Mulţumim Domnului că a dat gând bun securităţii să îngăduie înfiinţarea şi accederea partidului A.U.R. în Parlamentul României, opoziţia făcută de aceştia fiind una consistentă şi de o utilitate nesperată. (Anunţ cu această ocazie că începând cu luna decembrie a acestui an am devenit membru simplu al Filialei Iaşi a partidului AUR, pentru considerente ce vor fi prezentate cititorilor într-un alt material.)
Nădăjduim ca îndărătnicia românească să lărgească spaţiul de decuplare de ţările occindentale, acolo unde realitatea ia forma stării de fapt pe care propaganda oficială de la noi încă o califică a fi de factură conspiraţionistă. Transformarea paşaportului covid în paşaport exclusiv vaccinal, impunerea vacinării de rapel la fiecare 3 luni, interzicerea libertăţii exercitării dreptului la muncă, degradarea civilă, conturează o “normalitate” mult mai înspăimântătoare decât orice virus.
Dictaturile nu dispar de la sine şi nici nu sunt răsturnate prin revolte populare. Revoluţiile presupun o logistică şi o infrastructură de putere care nu se pot produce de populaţie. Elitele civice care se străduie să menţină flacăra aprinsă, prin proteste de stradă şi prin socializare alternativă, sunt epuizate psihic şi material, şi îşi aşteaptă lovitura decisivă. Sunt însă neabătute în credinţa că tot ceea ce se întâmplă #eDespreLibertate.
“Doi paşi înainte, unul înapoi” este formula de succes cu care Lenin a produs bolşevizarea Rusiei, formulă pe care comuniştii noştri au folosit-o la definitivarea procesului de colectivizare, naţionalizare şi deposedare de drepturile democratice. Pasul înapoi nu este o concesie, o eroare, o neputinţă ci componenta esenţială a mecanismului social de constricţie.
2021 nu a arătat nici cea mai mică ezitare a molohului. Impunitatea este totală pe cât este răspunderea penală a indivizilor din funcţii de evidentă.
De aceea, ne aşteptăm ca în perioada următoare să fie legiferată baza legală care a întârziat intervenţiile decisive împotriva nealiniaţilor îndărătnici şi care a permis justiţiei de primă instanţă să anuleze Hotărârile de Guvern emise nelegal. Preconizăm că puterea publică va căuta noi forme de legitimare prin afirmarea “noii libertăţi“, “libertăţii responsabile“, “libertăţii utile“, “libertăţii partajate“.
Fie că o să ne placă sau nu, cred că anul 2022 va fi al luptei nu pentru libertate, ci pentru noima, semnificaţia libertăţii. Tot ce ştim şi tot ce s-a scris despre acest subiect urmează a fi dez-înţeles şi re-înţeles, iar ulterior, în anii ce vin, formalizat constituţional, nu neapărat la nivel naţional.
Libertatea va fi, în înţelesul său cel mai direct, fie urcată pe cruce, fie abandonată ca o vechitură împovărătoare.
Să ne ajute Domnul să rămânem tari în Credinţă şi în Adevăr şi să ne bucurăm cu folos de aceste vremuri de primejdie pentru suflet!
Sunteți gata pentru doza de vaccinare?? (Foto: The Sun)
Sclavagismul dă năvală peste noi mai tare decât ne putem da seama. În plus, cu nuanțe puternic idolatre. Nu mai suntem robii lui Dumnezeu și frați egali între noi și nici măcar hoinari sub cerul liber, ci devenim pioni într-un stat și ordine totalitare, la care ne înrolăm de bunăvoie. Sau suportăm consecințele marginalizării, repudierii și lipsirii de drepturi și libertăți.
Această situație amintește de una similară din trecutul îndepărtat, dar pilduitor. Cândva faraonul Egiptului și-a luat în robie propriul popor, folosind în avantajul său o situație specială, anume foametea de șapte ani care îi chinuia în acea vreme.
După cum relatează cartea Facerii din Vechiul Testament, pe scurt, faraonul a avut două vise pe care i le-a explicat Iosif, fiul lui Iacov/Israel, prin care Dumnezeu i-a prevestit că vor veni șapte ani de belșug urmați de alți șapte de mare foamete. În felul acesta, Iosif, care i-a tâlcuit visele, a fost pus mare dregător să adune recoltele din primii ani ca să ajungă pentru cei ce vor urma. Însă ce ne interesează este faptul că, după ce locuitorii din Egipt și Canaan și-au terminat aurul și averile, nu aveau cu ce să mai cumpere hrană. Atunci au zis: “Cumpără-ne pe pâine, pe noi cu pământurile noastre, şi vom fi robi lui Faraon noi şi pământurile noastre” (Fac. 47:19). Și faraonul a ajuns stăpăn peste trupurile și pământurile lor, încât erau datori să dea a cincea parte din recoltă toți, în afară de preoții egipteni, care erau hrăniți de la curtea imperială și nu au fost nevoiți să se vândă (Fac. 47:26). Această situație a durat cel puțin până la Moise, adică peste 400 de ani. Cel mai probabil a ținut cât a existat domnia faraonilor, până la cucerirea de către greci și romani.
Sub influența creștinismului, sclavia a dispărut, chiar dacă au rămas diferite forme de înrobire. Cert este că credința în Hristos nu este compatibilă cu sclavia. Toți suntem robi și fii ai lui Dumnezeu, iar oamenii între ei sunt datori să se poarte cu respect și dragoste și fără duh de stăpânire. Nici măcar dușmanii sau străinii nu trebuie tratați ca niște inferiori și nu este acceptabil să fie luați în robie.
Însă această mentalitate se pierde tot mai mult și revenim ușor la una sclavagistă modernă. Marea masă a populației este controlată tot mai mult de lideri selecți. Acest fapt se rasfrânge asupra locurilor de muncă, a controlării banilor, veniturilor. Vorbim de industria IT, pharma, armament, energie. Chiar și statele sunt supuse unor ordine exterioare, venite formal de la organisme internaționale, cum ar fi NATO, ONU, OMS, UE… Mijloacele de supraveghere bineînțeles că sunt moderne și la limita dintre ordine legală și lagăr.
Schimbarea majoră pe care o aduce pandemia de coronavirus și îndeosebi campania de vaccinare este că induce o supunere ritualică a populației înfricoșată de virus. Nu mai este vorba de deservirea oamenilor, ci de înrobirea lor prin constrângere, dar… benevolă. Cam cum s-au văndut egiptenii antici pentru pâine în cel mai bun caz.
De ce vorbesc despre înrobire? Pentru că certificatul verde care se introduce aduce cu sine o pierdere a libertății și o segregare nejustificată. Trebuie să acceptăm sănătatea vaccinată și nu avem voie să fim “bolnavi” decât departe de societate.
Impunerea unor măsuri de carantină severe este normală, ca în cazul leproșilor sau a altor boli molipsitoare. Însă procesul prin care statul român (sau european, sanitar-oms-ist, cine știe de unde vin dispozițiile?) este viciat. După cum a arătat Curtea de Apel București în motivarea anulării a trei hotărâri de guvern recente, statul ajunge să-și aroge drepturi discreţionare, virtual nelimitate, de a dispune practic de toate coordonatele vieţii individului. Mai în detaliu, dacă orice om este posesor al drepturilor și libertaților fundamentale prin naștere, în situația de astăzi structurile statale s-au comportat de ca și cum ele ar deține acele libertăți ale populației și dispun de ele după bunul plac, asigurându-le sau restrângându-le discreționar.
Da, este adevărat că statul trebuie să asigure sănătatea publică, dar nu cu forța, ci doar celor care apelează la el și fără să afecteze pe ceilalți decât dacă situația o cere. În cazul unei molime devastatoare, este firesc să fie restrâns dreptul la circulație, dar motivat, proporțional și temporar. Adică cel care ar trebui să argumenteze justețea acțiunilor este statul, nu cetățeanul să dovedească netemeinicia directivelor. Sunt folositoare măștile? De ce? Dar vaccinurile? În ce măsură? Carantinarea are efecte pozitive sau mai mult negative? Condiționarea deschiderii școlilor de vaccinarea a peste 60% din personal pe ce se bazează? Ori este virba de un abuz imens?
Surparea principiilor de drept, morale, sociale nu este vizibilă unui ochi indolent, pentru omul consumist. Nu se schimbă aproape nimic vizibil, dar se năruie structura și se va dărâma totul în viitor. Pentru un creștin, sunt mai importante vietuțile decât câștigul material. El acționează invers, nu pe o logică imediată. Doar că astăzi nu prea mai avem putere creștină ca să (ne) convingem de valoarea sufletului. Nici minunile Mântuitorului, nici ale Sfinților nu i-au convins pe toți, dar nici pe acelea nu le avem. Dar fără roada Duhului, fără a simți suflul de vjață în sufletul noatru, va fi greu să contrapunem ceva în fața provocării de a fi robi ai trupului în noul regim sanitar.
Este cumplită controlarea prin sistemul digital pentru că este încarcerat trupul. Dar mai sumbră este cedarea libertații sufletului, care se folosește la o adică de posibilitatea supravegherii totale de tip Big Brother.
Pe scurt, poate un creștin să renunțe la libertatea sa și să intre în logica sclavagistă vaccinistă prin folosirea certificatului verde? Evident că nu, chiar de-ar fi să facă sacrificii mari. Dar e nevoit să găsească puterea de a fi creștin.
Peste toate, se prefigurează un totalitarism și mai intruziv în cotloanele sufletelor. Deocamdată pare a fi o presiune de etapă până la uniformizarea la nivel religios, nu doar material-ideologic. Deja ecumenismul pavează drumul spre o religie mondială, iar majoritatea o aplaudă sau se face că nu vede și nu e pusă în pericol dreapta-credință. Preferă ceapa și cărnurile lui Faraon decât ieșirea din robia lui.
Ceea ce cerem și căutăm este să nu fie folosită vaccinarea (nu doar vaccinul în sine) pentru a produce segregare. Este nedrept. Certificatul verde este un cal troian care produce discriminare în societate în loc să faciliteze pur și simplu circulația internațională pentru doritori.
Pacea este o taină şi nu se află decât în Hristos, prin Hristos şi pentru Hristos.
– Pacea e în suflete ori în lume, în istorie ori în veşnicie?
– Fiind în Hristos, ea e în toate şi prin toate.
– Poate exista o falsă pace lăuntrică?
– Patimile duc la o stare de împătimire care devine permanentă, dar nu e pace;
greşelile duc şi ele la o rătăcire ce se crede atotştiutoare, dar vine o clipă
a adevărului şi o astfel de stare dovedeşte o falsă pace; duhul rău poate să-1
îndrăcească pe om până la orbire, dar asta nu e pace, ci robie; eul, orgoliul,
tendinţa de dominare tind să ne înşele printr-o pace personală, lipsită de
Dumnezeu, dar omul va afla neapărat că e creatură şi nu poate afla pacea decât
la Dumnezeu.
– Poate exista pace lăuntrică fără războiul nevăzut?
– Cine nu luptă şi nu învinge patimile şi ignoranţa, acela nu cunoaşte
pacea.
– Ce este de fapt războiul nevăzut?
– Întoarce-te în tine însuţi şi vei vedea!
– Poate exista pace lăuntrică fără pace cu oamenii?
– Atâta vreme cât eşti vinovat faţă de oameni, cu voie şi fără voie, cu
ştiinţă şi fără ştiinţă, prin omisiune ori prin acţiune, nu poţi fi împăcat
nici cu Dumnezeu şi nici cu tine însuţi.
– Ce este pacea lăuntrică în Hristos?
– Este trăirea în Duhul Adevărului, împărăţia Duhului Sfânt în om. Ea necesită
discernerea duhurilor şi capacitatea de statornicire în Adevăr.
– Mi se pare greu de delimitat binele de rău.
– De aceea e omul om, om liber, om-împărat, ca să deosebească duhurile. Dacă
n-avem discernământ, nu suntem vrednici a fi oameni. Oamenii trebuie să fie
sfinţi.
– Pacea e în Lege ori în Har?
– În Har!
– Pacea, atât în inimile oamenilor, cât şi în lume, pare cu totul
instabilă!
– Pacea oamenilor depinde de măsura în care ei se găsesc în Duhul Adevărului,
este deci înainte de toate o problemă spirituală, chiar dacă ea se manifestă pe
plan politic, social, economic, cultural, educativ ori moral. Toate problemele
oamenilor sunt probleme de conştiinţă, iar conştiinţa nu-şi află pacea decât în
domeniul religiosului. Religiosul este fundamental în istorie.
– Valeriu, pacea este determinată de conştiinţă ori de putere?
– Este o greşeală a accepta pacea puterii fără adevăr. Nu se poate accepta pacea
robiei! Nu se poate accepta pacea răului! Satana îţi oferă puterea lui dacă i
te închini, dar toată puterea, în cer şi pe pământ, I-a fost dată lui Hristos,
deci creştinii nu pot primi pacea ispititoare a lui satan.
– Valeriu, pacea e luptă?
– Pacea izvorăşte din biruinţa binelui asupra răului, fie la nivelul
conştiinţei, fie la nivelul istoriei. Aici se află şi sensul războiului nevăzut
al asceţilor, şi sensul apocaliptic al istoriei.
– Deci pacea trebuie să fie în necontenită ofensivă?
– Pacea trebuie să fie în ofensivă şi mereu vigilentă. Pacea lui Dumnezeu a
coborât prin „ofensiva” întrupării Domnului Hristos şi prin „ofensiva” Duhului
Sfânt, ce va lucra în lume până la a doua venire a Lui. Creştinismul este
afirmare, căutare, cutezanţă, stăruinţă, muncă, luptă, putere de jertfa.
Creştinii nu vor accepta decât pacea lui Hristos, oricât de multe sacrificii li
se vor cere.
– Pacea trebuie apărată?
– Unii apără pacea lui Dumnezeu, alţii apără pacea satanei. Dar puterea fiarei
apocaliptice va fi nimicită de puterea Mielului.
– Care sunt metodele de luptă creştine?
– În lupta de afirmare, creştinismul este spiritual şi deci liber. În
apărare, creştinii sunt obligaţi adesea să răspundă agresorului cu armele lui:
David a trebuit să-l ucidă pe Goliat, Sfântul Nestor l-a aruncat în suliţe pe
Lie şi a primit mucenicia.
– Suntem pentru pace ori pentru război?
– Există o pace mai nimicitoare decât orice război şi există un război aducător
de pace. Cercetaţi duhul care naşte evenimentele şi finalitatea pe care o
urmăresc ele şi aşa veţi şti ce este bine de făcut.
– Auzim mereu vorbindu-se despre pace!
– Fiecare putere propune pacea ei, dar toţi sunt ipocriţi, mascând sub noţiunea
vagă a păcii propria lor dominaţie.
– Ce-i lipseşte lumii creştine de azi: credinţa, adevărul ori puterea?
– În primul rând e o criză de credinţă; pe fondul ei lumea se situează în
afară de adevăr şi din această cauză Dumnezeu a luat puterea din mâinile
creştinilor.
– Cum să interpretăm puterea satanică a secolului nostru?
– Dincolo de explicaţiile istorice, sunt altele de structură şi în ultimă
instanţă sunt cele spirituale. Structurile lumii acesteia sunt
materialist-ateiste, forţele născute din Est tind să sfărâme planeta. Oamenii
sunt atât de posedaţi de putere, de materie şi de plăcere, încât se trăieşte
halucinant. Dezastrul este iminent, fie pe cale paşnică, fie pe cale militară,
din cauza duhului rău care stăpâneşte modul de viaţă al lumii moderne. Lumea are
nevoie de suferinţă pentru a se putea reorienta spiritual. Dumnezeu are căile
Sale de intervenţie în istorie. Noi nu participăm la acest dezastru, ci suntem
trecuţi pe sub tăvălugul lui nimicitor, căci noi mărturisim oamenilor Adevărul.
Dar oamenii de azi nu-l pot primi, căci din nou sunt fii ai satanei.
Despre libertate
– Este libertatea o emanaţie a răului?
– Nicidecum. Răul nu există ontologic (ontologie = teoria existenţei). În Dumnezeu
nu există rău. Răul este răstălmăcirea libertăţii cu care Ziditorul a înzestrat
pe oameni şi pe îngeri, creaturile Lui, cu conştiinţă liberă. Răul începe cu
orgoliul lui satan şi cu neascultarea omului.
– Respectă Dumnezeu libertatea omului?
– Prin atotştiinţa Sa, Dumnezeu a respectat ontologic libertatea omului,
căci în creaţie a prevăzut naşterea Fiului Său, iar prin atotbunătatea Sa,
Dumnezeu s-a făcut Om şi suferă împreună cu noi până ce se va mântui lumea.
Natura omului e liberă. Dar libertatea absolută nu e în creaţie, ci în Creator.
– Satana respectă libertatea omului?
– Satana nu cunoaşte lăuntrul omului, dar foloseşte toate mijloacele ca să-l
robească pe om, căci el însuşi este rob netrebnic. Nu există libertate în rău.
– Omul respectă libertatea omului?
– Prin egoism şi tendinţa de dominare, omul e lup pentru om; prin virtute
şi luminarea harului, omul e Hristos pentru om. Respectarea omului de către om
este o problemă a îndumnezeirii oamenilor.
– Ce este eliberarea omului?
– Omul trebuie să se elibereze de tirania păcatului, de tirania naturii, de
tirania semenilor săi, de tirania ignoranţei şi, până la urmă, să învingă
moartea, iar acestea le poate realiza doar prin Hristos.
– Dar robia ce este?
– Este opusul eliberării, adică robia faţă de patimi, faţă de legile
naturii, faţă de om, robia ignoranţei şi, în ultimă analiză, robia morţii.
– Se poate acorda libertate răului?
– Răul are libertate, dar oamenii trebuie să-şi apere libertatea lor,
demnitatea lor, integritatea lor, valorile lor, credinţa lor. Libertatea ce o
are răul nu e şi îndreptăţire la guvernare, el trebuie înfruntat şi eliminat
din lume.
– Poate exista o falsă libertate?
– Dacă poate exista un hristos mincinos, este firesc să existe şi o
libertate falsă. Ea poate fi spirituală, politică sau socială. Toate formele de
manifestare a libertăţii sunt valoroase numai în Adevăr.
– Care e raportul între libertate şi autoritate?
– În lumea noastră nu poate exista libertate fără autoritate şi nici
autoritate fără libertate. Aici ele se află într-un echilibru instabil, numai
în Dumnezeu sunt absolute.
– Care sunt criteriile de ordine ale conştiinţei libere?
– În primul rând poruncile lui Dumnezeu, apoi necesităţile naturale şi
vitale şi după aceea valorile consacrate de experienţa omenească şi legile
stabilite de oameni – dar toate acestea trebuie redefinite şi înţelese în
context.
– Care e autoritatea ce dă pondere libertăţii?
– Este evident că omul nu este creatorul şi stăpânul lumii şi al vieţii, că
omul singur nu are dreptul să fie stăpânul oamenilor. Numai omul aflat în
comuniune cu Dumnezeu, omul îndumnezeit are stăpânire peste lume şi intră în
comunitatea universală.
– Fiind oameni liberi şi nedesăvârşiţi, cum vezi problema infailibilităţii (desăvârşirii)
omului?
– La nivelul conştiinţei personale, omul este infailibil (desăvârşit) prin certitudinea
personală a adevărului, dar cu rezerva tocmai a lipsei sale de infailibilitate (desăvârşire).
Deci omul singur nu poate fi infailibil. Numai Hristos a fost Om infailibil.
– Ce este deci libertatea omului?
– E mediul în care se dezvoltă personalitatea umană, e condiţia responsabilităţii
umane şi mai este justificarea omului-împărat (care deosebeşte duhurile).
– Care e deosebirea între libertate şi libertăţi?
– Libertatea e condiţia, libertăţile sunt drepturi. Libertăţile definesc şi
totodată limitează libertatea. Libertatea e în duh, libertăţile sunt în literă.
– Care este condiţia universului în raport cu omul?
– Universul şi natura au fost concepute ca să corespundă libertăţii omului.
– Este un echilibru uimitor între forţe multiple. Universul material al
omului funcţionează la fel cu universul spiritual al omului şi amândouă conduc
pe om la Dumnezeu.
– Poate omul să-şi determine singur destinul?
– Ateii materialişti, obsedaţi de plăceri, de dorinţa de dominaţie şi
egoism, au creat civilizaţia modernă, care culminează în tehnicitate. Ei au
izolat natura umană şi au părăsit poruncile lui Dumnezeu. Încercarea lor de a
crea un rai pământesc şi senzual a dat însă greş. Natura se epuizează şi se
poluează, devenind improprie vieţii. Tehnica, la rândul ei, are mult mai mari
posibilităţi de distrugere decât de construcţie. La toate acestea se adaugă
răul cel mai rău: alienarea (tâmpirea) oamenilor. În aceste condiţii, adepţii antropocentrismului
(teorie conform căreia omul este centrul universului) modern nu se mai simt
stăpâni pe destinele lumii pe care ei înşişi au construit-o. Astfel, lumea
alienată, fără Dumnezeu, îşi află pedeapsa propriei ei răutăţi.
– Ce este libertatea în viziunea materialismului ateist?
– O farsă, un fel de manifestare a hristosului mincinos. Determinismul materialist
culminează în condiţionarea conştiinţei ca un complex de reflexe condiţionate, prin
care omul e terminat ca om, ca personalitate, căci nu mai are libertate şi nu
mai are sfinţenie în sine.
– Dar materalismul ateu foloseşte idei-forţă ca: libertate, comunism, egalitate,
dreptate, materie, popor, ştiinţă, etc.
– Spiritul şi viziunea materialismului ateu pervertesc toate valorile, căci
le pun în serviciul egoismului şi tiraniei. Este dovada că valorile umane nu
sunt absolute prin ele însele, ci preţuiesc în funcţie de duhul, sensul şi
măsura în care sunt folosite. Numai în Hristos totul e adevărat, bun şi
folositor. În afara Lui, totul este dezastru.
– Cum îşi poate afla omul împlinirea?
– Împlinirea omului este în comuniunea cu Duhul Sfânt. Duhul Sfânt e chemat
să aducă unitate în diversitate, să aducă ordine în istorie, să aducă sfinţenie
în viaţă. Sfinţenia nu e ceva serafic, nepământean şi ezoteric, ci e
deschiderea ce o face Hristos spre o lume trăită în Duhul Sfânt.
– Va primi lumea creştină a secolului 20 viziunea libertăţii creatoare şi mesianice?
– Evenimentele tragice prin care trece lumea modernă vor crea condiţiile reîntoarcerii la credinţă. Trebuie să revenim la Duhul Sfânt, la Evanghelie, la forţa apostolică. Avem datoria să strigăm cu toată puterea Adevărul, pocăinţa şi întoarcerea lumii la Dumnezeu. Creştinismul renaşte în cuptoarele de foc şi tortură ale materialismului ateu. Satana va pierde, prin chiar metodele sale de lucru, lumea pe care credea că o va câştiga. Hristos apare limpede ca Mântuitor, ca Mesia, şi va fi urmat cu credinţă de oameni.
Rămas-bun
Sângerând de răni adânci, De zile fără soare, De răni ascunse şi puroi, Cu oasele slabe şi moi, Stau ghemuit în pat şi mă gândesc Că în curând am să vă părăsesc, Prieteni dragi.
Nu plângeţi că mă duc de lângă voi Şi c-o să fiu zvârlit ca un gunoi Cu hoţii în acelaşi cimitir, Căci crezul pentru care m-am jertfit Cerea o viață grea şi-o moarte de martir. Luându-L pe Iisus de Împărat, Năvalnic am intrat pe poarta strâmtă Luându-mă cu diavolul la trântă Şi ani de-a rându-ntr-una m-am luptat Să devin altul, Un erou, Om nou.
Şi-am vrut Neamul să-l mut De-aici, de jos, La Domnul Iisus Hristos. Nu vă-nfricaţi de cei ce-n temniţi vă închid Şi nici de cei ce trupul vi-l ucid. De Cel ce viaţa-ţi scoate din robie Şi fericirea-ţi dă în veşnicie, De El să-ţi fie frică, turmă mică.
Acum, când văd cât sunt de păcătos, De mic şi de neputincios, Că am nevoie multă de-ndurare, De dragoste, de milă, de iertare, Că numai Dumnezeu le poate toate Şi lumea din robie El o scoate, Devin copil supus, Sunt umilit Şi-s fericit.
Din cerul Tău înalt şi prea ales, Părinte, când mă vei lua la Tine, Prietenilor mei de pe pământ Redă-le, Tu, în alb veşmânt Un suflet care i-a iubit şi i-a-nţeles. (lipsește ultima strofă)
Fragmente din cartea Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, subcap. „Dialoguri cu Valeriu” și „Un om în care via Hristos – Valeriu Gafencu”.
