Anul acesta, în plină falsă (exagerată) pandemie, sărbătorirea Cuvioasei Parascheva la Iași a avut darul să scoată la lumină situația tragică a Bisericii Ortodoxe în România. Autoritățile intervin abuziv, Biserica le mulțumește și se supără și îi critică pe credincioșii care au protestat și au forțat intrarea tuturor oamenilor să se închine. Iar peste toate, restricțiile au fost impuse din nou seara pentru a bloca accesul celor veniți de departe pentru ca sfidarea să fie răspicat exprimată și transmisă.
Totul a pornit de la deciziile controversate și vădit ilegale de interzicere a accesului celor din afara municipiului Iași să se închine la moaștele Sfintei. Chiar și PF Patriarh Daniel a denunțat acest aspect de la începutul pelerinajului într-un comunicat oficial, în care a afirmat: „Măsurile restrictive ce se impun ca absolut necesare trebuie să aibă un solid temei legal, să fie justificate în mod transparent, argumentat şi nediscriminatoriu”. Însă s-a mulțumit să-și „exprime speranța… că se va reveni cât mai curând asupra măsurii excesive de interzicere a pelerinajului de la Iași”, fără să întreprindă acțiuni clare de contestare publică a lor. Mitropolitul Teofan nici măcar acest lucru nu l-a făcut, ci doar a îndemnat „cu durere peste durere” la rugăciune, post și săvârșirea Sfintei Liturghii de departe, în contradicție evidentă cu sfaturile Sfântului Evanghelist Ioan: „Dacă vede cineva pe fratele său păcătuind – păcat nu de moarte – să se roage, şi Dumnezeu va da viaţă acelui frate, anume celor ce nu păcătuiesc de moarte. Este şi păcat de moarte; nu zic să se roage pentru acela” (1In. 5: 16). Altfel spus, pe lângă rugăciune este nevoie și de acțiune pentru că păcatele mari nu pot fi vindecate doar prin atingerea harului, ci prin mustrare și atitudine clară.
Deși mulți credincioși și preoți s-au adunat să protesteze împotriva măsurilor abuzive vineri seara, 9 octombrie, în fața Mitropoliei, nu au primit sprijinul acesteia, ci chiar au fost criticați și descurajați. Aceasta în condițiile în care manifestarea nemulțumirii în stradă rămăsese ultima soluție.
De ziua Cuvioasei, pe 14 octombrie, Sfânta Liturghie a fost ținută în afara incintei mitropolitane, cu participarea restrânsă a 500 de oameni, dar cu numeroși credincioși adunați pe lângă perimetrul desemnat de Jandarmerie. Dintre cei de pe margine au început să apară huiduieli la sfârșitul slujbei, când Mitropolitul a anunțat că nu se poate împărtăși nimeni dintre cei prezenți. Acest moment a fost surprins și de televiziuni:
Momentul a fost folosit de către un grup de oameni mai înfierbântați, care au început să strige împotriva ierarhilor, a Sinodului din Creta, a purtării măștilor și restricțiilor. Aceștia s-au manifestat chiar și înainte de a începe slujba și susțineau că sunt „împreună cu Pompiliu Diplan și (iero)monahul Teodot Rogojină din Arhiepiscopia Tomisului”. Cel puțin domnul Diplan s-a dezis de modul lor de a se exprima și momentul ales. Din relatări ale celor prezenți, se pare că Ierom. Teodot (care nu este nepomenitor) a încurajat această situație. Cert este că nu a existat un grup de nepomenitori care să fi organizat acest moment, cel mult dacă ar fi fost câțiva printre cei prezenți.
În orice caz, oamenii din jur s-au delimitat de scandalagii și au încercat să fie atenți la slujbă. Abia după aceea au început protestele în toată amploarea lor, când au fost forțate intrările la racla Cuvioasei și cordonul de jandarmi a fost spart:
La minutul 7:00 din filmarea de mai sus se vede clar cum a fost forțată intrarea, iar jandarmii nu au opus o rezistență foarte îndârjită.
Cu toate că forțarea cordonului de jandarmi nu este o soluție reală pentru ca să poată ajunge să se închine și cei din afara orașului Iași, totuși a fost o manifestare bună, fără urmări, fără violențe ulterioare, fără tulburări. Când reprezentanții laici și bisericești nu acționează potrivit obligațiilor lor și sfidează drepturile cetățenești și ale credincioșilor unii prin abuzuri, iar ceilalți tacit, atunci Dumnezeu a lucrat în modul acesta limitat, dar binevenit.
Mulți și-au manifestat indignarea pentru modul cum a fost gestionată această situație. După ce s-a anunțat în media că accesul este permis tuturor, au venit numeroși oameni din afară pentru a se închina, dar la fața locului nu s-a mai putut. Corect ar fi fost măcar să fie anunțată din timp reintroducerea restricțiilor ca să fie evitată această situație.
Parcă pentru a salva imaginea și a păstra discursul oficial că Biserica acceptă toate restricțiile (chiar dacă nu-i convin), vinovații de serviciu pentru așa-zisele tulburări au fost găsiți nepomenitorii, după cum relatează Activenews. În articolul lor se afirmă că „Sfânta Liturghie a fost întinată de un grup de agitatori, așa numiții „nepomenitori”…”, iar „acestui grup organizat li s-au adăugat câțiva protestatari sinceri…”. Pe lângă faptul că informațiile nu au acoperire în realitate, sunt introduse multe alte idei securiste. Chipurile, Mitropolia Moldovei și Bucovinei și mitropolitul ei, IPS Teofan, sunt ținta unor atacuri ale „serviciilor speciale moldovenești, ucrainene, respectiv rusești”. Altfel spus, acum s-a încercat discreditarea Mitropolitului prin manipulări, nu faptele lui sunt cele care-l acuză.
Culmea este că afirmațiile acestea sunt reluate și întărite pe baza unor declarații ale Pr. C-tin Sturzu, purtătorul de cuvânt al Mitropoliei. Acesta a spus: „Vorbim de niște provocări ale unor oameni, care, repet, unii s-au desprins de Biserica Ortodoxă Română sau, unii care nu s-au desprins, dar care, prin maniera în care se manifestă arată că nu înțeleg ce înseamnă o sfântă slujbă”.
Însă există și dovezi că nu nepomenitorii au fost cei care au scandat în timpul slujbei, ci relatările celor de la Astradrom, menționate mai sus, sunt adevărate:
Mai trebuie menționat că agitațiile din timpul Liturghiei au fost nesemnificative. Protestele care au urmat după aceea sunt cele care au generat anularea restricțiilor pentru cetățeni din afara orașului. Cei mai mulți au respectat momentul liturgic.
Așadar oricine iese din frontul oficial al BOR este catalogat drept extremist, asociat cu nepomenitorii ca odinioară cu legionarii și exclus. Preoții trebuie să știe de frică și să nu se „rupă” de ierarhie, chiar dacă aceasta se desparte de Hristos, capul Bisericii. Chiar și cei care mai au tresăriri de conștiință trebuie să nu mărturisească, să se alinieze, să asculte mai mult de oameni decât de Dumnezeu, fie că e vorba de Cezar, fie de arhiereii fără cuget drept-credincios.
Mai există atitudini îndrăznețe, dar care împrumută chiar din stilul corect politic și docil al ierarhiei. Complicitatea și fatalismul ierarhiei sunt înfierate, dar cu delimitarea de nepomenitori: „nu îndemn la haiducisme, nici măcar la nesupunere civică (deși asta ar fi o opțiune legitimă, după părerea mea), nici nu justific „nepomenirea”, ci la un lucru simplu, elementar: NU MAI FACEȚI VOI, PĂSTORII, TREABA PERSECUTORULU”. Păi, este fix ce au făcut și episcopii în cazul pelerinajului de Sf. Parascheva, adică au vociferat, dar au înghițit. Articolul de mai sus induce fix aceeași atitudine de acceptare tacită prin denunțare, dar fără hotărâre, cu docilitate, supunere mai degrabă față de prigonitori decât față de Hristos.
Câteva precizări despre nepomenitori: Termenul se referă, de fapt, la clericii care au întrerupt comuniunea prin nepomenirea ierarhului superior, nu și la credincioși, pentru că cei din urmă nu au cum efectiv să oprească pomenirea. Dar sunt și ei asociați pentru că-i sprijină pe preoții care au recurs la această măsură. Atitudinea aceasta se bazează îndeosebi pe canonul 15 I-II, dar și pe cele anterioare, adică 13 și 14. În canonul 13 sunt menționați monahii și mirenii care îi urmează pe cei care au rupt comuniunea cu episcopii. Deci este limpede că nepomenitorii nu aveau cum să fie prezenți la Sfânta Liturghie oficiată de ierarhii români.
Ar trebui să fie limpede că doar măsuri drastice precum întreruperea pomenirii sunt eficiente în aceste momente. Orice delăsare și compromis nu fac decât să sprijine linia desacralizantă și apostată pe care o urmează conducătorii bisericești, care urmăresc marginalizarea ortodocșilor în cadrul BOR. Nu putem sluji la doi stăpâni, și lui Hristos, și lui Veliar.
PS: Au fost formulate unele observații cu privire la crucea folosită la Sfânta Liturghie din ziua Cuvioasei. Deși nu este o greșeală relevantă, clară, totuși e de bun simț să nu fi fost utilizat un obiect cu încărcături negative, parcă sfidând sensibilitățile unora. Există cruci mult mai în spirit ortodox care ar fi putut să fie folosite.
Comunicarea
strategică este un instrument de modelare a percepţiilor
publicului cu privire la chestiuni de importanţă pentru factorul de
putere. Ştim astăzi că Grupul de Comunicare Strategică, a cărui
componenţă este secretă, guvernează activitatea de informare a
publicului despre efectele pandemiei Covid19, că a fost abilitat să
ceară închiderea unor situri şi bloguri, că urmăreşte să
combată fenomenul fakenews ş.a.m.d. În latura practică, ceea ce
contează, este conservarea legitimităţii şi credibilităţii
autorităţilor şi
obţinerea unui grad cât mai ridicat de conformare publică faţă
de dispoziţiile acestora.
În
raport de această temă, urmează să formulez o serie de speculaţii
pe care vă rog să le primiţi sub beneficiu de inventar.
Aşadar,
este cunoscut conceptul de naraţiune
oficială, prin
aceasta înţelegându-se o sumă de date şi informaţii corelate
într-un context explicativ care sunt validate de autoritate în
scopul de a-şi spori puterea. Naraţiunea oficială nu se suprapune
peste conceptul de adevăr
obiectiv, ci
reprezintă un cadru de interpretare a situaţiei de fapt care
asigură maximum de legitimitate, credibilitate şi de putere a
statului. Orice îndepărtare a
naraţiunii oficiale de
adevărul obiectiv,
sau de o naraţiune concurentă care este acceptată de
public ca fiind (mai)
adevărată, conduce
la pierderea
de credibilitate de către autorităţi,
la o
criză de legitimitate pentru măsurile adoptate care, mai departe,
degenerează într-o criză de putere.
Comunicarea
strategică urmăreşte să cultive un capital de încredere şi
obedienţă controlând discursul public şi piaţa ideilor care
alimentează conversaţia publică. În această activitate, fiecare
element se bucură de o anumită marjă de credibilitate iar scopul
operatorului este să „jongleze” cu
acest capital de
credibilitate, controlând
şi multiplicând activele de comunicare,
astfel încât să protejeze dinamica discursivă ideală
şi
să avanseze interesele autorităţii în condiţii de maximă
legitimitate publică.
Dacă
despre îndemnul de a ne informa din surse oficiale sau consacrate
(afiliindu-ne
naraţiunii
oficiale),
am auzit mult prea des în ultima perioadă, despre cealaltă
componentă a comunicării strategice, adică despre controlul
naraţiunilor concurente
se vorbeşte prea puţin, deşi aceasta este esenţa comunicării
strategice. Explicaţia este simplă, factorii de putere au un plafon
maxim de
credibilitate pe care îl pot atinge, plafon care însă
nu este suficient
pentru a asigura securitatea
operaţională în timp de criză. Cu titlu de exemplu, indiferent de
persoana primului ministru şi de partidul din care acesta provine,
încrederea publică de care un
premier se poate bucura
în România rămâne
destul de scăzută, fiind ostatic gradului
scăzut de încredere pe care cetăţenii sunt dispuşi să-l
investească în această funcţie publică. Or, dacă plafonul maxim
de încredere în
autorităţi este scăzut în mod natural sau dacă este menţinut la
cote superioare, de plutire, doar pe cale artificială, neexistând
resurse suplimentare pentru creştere, devine de importanţă
crucială să fie controlate sursele de generare a naraţiunilor
concurente de la baza
piramidei. Într-o
societate cu niveluri scăzute pentru
plafonul de încredere
colectivă în autorităţi este obligatorie politica de dezbinare a
actorilor autonomi de
la firul ierbii, politica
de ocupare a spaţiului public cu persoane controlate, de confiscare
a temelor de interes, de infiltrare a grupurilor neafiliate etc.
Ca
regulă generală, cu cât există mai multă încredere în
instituţii şi în politicile generate de acestea, cu atât mai
liberă este lăsată societatea la firul ierbii, dat fiind că
activitatea necontrolată nu este aptă să perturbe buna funcţionare
a statului, nici măcar atunci când este vorba despre crize de mare
gravitate. Dimpotrivă, acolo unde încrederea publicului în
autorităţi este foarte scăzută, statul
poate ajunge inclusiv
la un control „om cu om”, control care, până de curând, era
extrem de costisitor din punct de vedere social, economic, politic şi
cultural.
Dar până la controlul individual imediat, care operează punctual cu privire la un număr limitat de persoane, controlul ideilor aflate în circulaţie şi ierarhizarea lor valorică reprezintă principalul instrument de control al societăţii. Nu mai este nevoie să controlezi „om cu om” dacă sunt controlate sursele intelectuale şi puterea ideilor.
În
România, puterea ideilor care compun naraţiunile concurente este
degradată prin mai multe căi, delegitimare, decredibilizare,
distorsionare, înfierare, ignorare, intoxicare,
scoatere din context,
supra-expunere, minciună ş.a.m.d. Încadrarea (framing) reprezintă
un concept esenţial în comunicarea strategică şi se referă la
cadrul moral de apreciere a stării de fapt. Dubla
măsură mediatică, invocată des, se referă tocmai la această
încadrare de perspectivă morală a faptelor sau opiniilor relatate.
Lăsând
deoparte divagaţiile pretins teoretice, aducem în atenţie unul
dintre cele mai clare şi ilustrative cazuri de control al
naraţiunilor concurente, realizat printr-un joc
mediatic desfăşurat
între Mihai Gâdea şi actriţa Carmen Tănase, care
a fost ulterior
viralizat în spaţiul online şi tv românesc.
În esenţă, vorbim despre lucruri mari spuse de persoane fără putere, fără legitimitate, fără capacitatea de a coaliza. Această tactică este îndeobşte folosită atunci când idei marginale capătă vizibilitate mainstream prin intermediul unei persoane nepotrivite, unui vector de comunicare inadecvat. În cazul de faţă, actriţa Carmen Tănase îşi însuşeşte toate, repetăm, toate bornele naraţiunilor neoficiale despre Covid19 într-un dialog purtat cu Mihai Gâdea, care la rândul său îşi atribuie distanţarea critică a prietenului circumspect, care s-a informat din surse primare, care s-a deplasat la faţa locului/în spitale, care apără modalităţi legitime de prelucrare a datelor confidenţiale, care interpelează şi verifică temeinicia opiniilor concurente.
Dialogul este, în opinia mea, unul studiat, mai pregătit decât se obişnuieşte în astfel de cazuri, şi cred că va rămâne un caz de manual de controlare a naraţiunilor concurente şi de orientare a percepţiei publice. În esenţă, ceea ce e important de reţinut din poziţia actriţei Carmen Tănase este că formulează o profeţie care sporeşte temerea pentru viitor şi, în acelaşi timp, achiesează la ideea că, deşi există multe neclarităţi şi lucruri ciudate, acestea au la bază o reacţie mult exagerată a autorităţilor naţionale şi internaţionale, dar despre care nu se poate arăta că este de rea-credinţă. Opinia mea este că, dimpotrivă, proba relei-credinţe în administrarea crizei Covid19 se produce de la sine, este în teorie la îndemână de instrumentat şi este temei pentru angajarea răspunderii juridice a celor implicaţi.
Revenind. Ambii interlocutori punctează elementele de afiliere care permit o asociere cât mai largă a publicului ţintă, însă ceea ce contează sunt jocul moral şi dinamica argumentativă, deloc spontane sau întâmplătoare, unde, obiectiv vorbind, poziţia doamnei Carmen Tănase este înfrântă şi este redusă la o simplă speculaţie de viitor, la o frică de un rău ce va să vină, temere cu care cea mai mare parte dintre telespectatori se pot identifica uşor.
Naraţiunea
oficială este reconfirmată de concluzia comună a interlocutorilor
cu privire la exagerări justificate din partea autorităţilor
(aşadar o lipsă de proporţionalitate scuzabilă), la amânarea
momentului de bilanţ (fără a se vorbi despre tragere la
răspundere) şi
de anticiparea unui sinistru viitor (în raport de care neascultarea
se va manifesta exclusiv verbal sau doar
în cadru controlat).
Trebuie observat că dintre cei doi interlocutori doar Mihai Gâdea se bucură de legitimitate în calitate de moderator, el are poziţia retorică de putere, el este cel care pretinde lămuriri şi explicaţii, el îşi exprimă mefienţa utilă faţă de „adevărurile tari şi incomode” rostite de preopinenta sa. Lipsa de legitimitate a actriţei, care vorbeşte despre Faucci şi despre Event 201, Bill Gates, Contagion, Wuhan, doctorul de 34 de ani, 17 noiembrie apoi 14 zile incubaţie, ATI din Italia, geopolitică, instrumentarea statisticilor medicale în susţinerea votului pentru starea de urgenţă, Organizaţia Mondială a Sănătăţii, primăriţa medic de familie care a dezvăluit date personale etc toate acestea surpă legitimitatea doamnei Tănase ca vector de comunicare şi, pe cale de consecinţă, compromite valoarea acţionabilă a nemulţumirii faţă de gestionarea îmbolnăvirilor cu Covid19, nemulţumire care e justificată prin argumente slabe, corelaţii imprecise şi nerelevante ş.a.m.d.
Similar, arăt că aceeaşi tactică a fost folosită la compromiterea morală a temei vaccinărilor obligatorii, atunci când acest subiect a fost introdus în atenţia publică prin invitarea Oliviei Steer la o emisiune Sinteza Zilei şi asocierea/identificarea acesteia cu această poziţie civică. O campanie mediatică ulterioară a condus la amendarea postului Antena 3 de către CNA şi la compromiterea morală a celor ce se împotrivesc vaccinărilor. Emisiunea Sinteza Zilei din 21 Septembrie 2016 a fost momentul aducerii în prim planul societăţii româneşti a acestui subiect, gata compromis şi îngropat.
Şi în cazul Steer şi în cazul Tănase, popularizarea iniţială a subiectului şi aducerea în atenţia publicului mainstream nu se face prin intermediul unor persoane care se bucură de credibilitate profesională şi legitimitate, ci prin vectori improprii, astfel încât tema să aibă capitalul simbolic degradat şi să inhibe alte afilieri sau împroprieri. Dacă în cazul doamnei Steer cred că aceasta s-a lăsat atrasă într-o capcană, pentru doamna Tănase aş crede că e o participare benevolă şi că urmează o serie de episoade similare. Despre statul-magic care foloseşte aceste tactici destinate „omului grefat” au scris Ioan Petru Culianu sau Ilie Bădescu.
În cele din urmă, nu paza naraţiunii oficiale este cea care contează, căci orice fir narativ se poate schimba în funcţie de împrejurări. Prin naraţiune însă pot fi controlate atitudinile, iar aici contează să nu apară iniţiative de evaluare a acţiunii autorităţilor, de educare a unui public autonom şi liber, de tragere la răspundere şi de pedepsire a celor ce se fac vinovaţi de dezastrul social, medical, economic, civic şi politic pe care îl cunoaşte astăzi societatea. Se urmăreşte să nu capete vizibilitate vocile care pun sistematic sub lupă această criză, să fie dezavuate mişcările structurate de protest. Amânarea momentului de decont, care trebuia să fi avut loc deja, reprezintă principala îngrijorare şi preocupare a aparatului de putere din România.
Am
realizat transcriptul părţii finale, partea
de dialog – joc
mediatic între cele două poziţii, deşi
este foarte importantă şi prima parte, cea în care actriţa îşi
relevă baza factuală cu care se identifică publicul său:
Minutul
12:10
Mihai
Gâdea: Şi mă interesează această discuţie pentru că eu
cred că în momentul de faţă dacă ne uităm chiar şi pe sondaje,
pe care nu le putem verifica, în aceste sondaje vedem că e o
categorie importantă de oameni care cred altceva. Păi, hai să
ne ascultăm fiecare între noi ca să vedem fiecare ce crede.
Vreau să-ţi pun câteva întrebări.
Prima:
În momentul de faţă, şi uite, ca să verificăm în direct treaba
asta, o să îi rog pe colegii mei să-mi spună exact la ora asta
câte persoane sunt declarate pe glob morţi de coronavirus.
Carmen
Tănase: Îţi spun eu.
Mihai
Gâdea: Sunt spre vreo 400 mii, nu?
Carmen
Tănase: Da, 400 şi ceva de mii.
Mihai
Gâdea: Bun, 400 de mii. Crezi că aceste cifre, de 400 mii de
oameni, despre care s-a spus că persoanele vulnerabile sunt cu
diferite afecţiuni, comorbidităţi cum sunt ele numite, crezi că
au murit de coronavirus sau de altceva?
Carmen
Tănase: Cred că au murit de altceva.
Mihai
Gâdea: Crezi că există acest virus?
Carmen
Tănase: Este posibil, nu pot să spun nici da nici nu. Este
posibil să existe, aşa cum există un virus gripal care de multe
ori, de cele mai multe ori în unele cazuri este mortal, da, cred că
există un virus.
Mihai
Gâdea: Deci crezi că există. Crezi că este unul (apărut) pe
cale naturală sau, cum s-a discutat, apărut în laborator?
Carmen
Tănase: Nu ştiu să spun şi e un lucru care, pe mine personal,
nu mă interesează.
Mihai
Gâdea: Crezi că este operaţiunea, ca să zic aşa, a cuiva?
Carmen
Tănase: Ăăh, cred că s-au folosit unii, nu ştiu cine, dar
cred că s-au folosit de acest subiect, da.
Mihai
Gâdea: Bun, aici este o problemă. Pentru că dacă este
operaţiunea cuiva, întrebarea este a cui e? Dacă e a chinezilor,
ar fi achiesat la povestea asta şi nu i-ar fi demascat americanii,
ruşii, europenii?
Carmen
Tănase: Păi nu ştiu..
Mihai
Gâdea: Adica s-au înţeles americanii cu chinezii cu ruşii cu
Germania, cu Franţa, cu Australia, toată lumea să spună: există
un virus care nu există?
Carmen
Tănase: Nu ştiu dacă s-au înţeles cu ruşii şi cu
australienii, dar pot să spun clar că este un război între
Statele Unite şi China, nu? China era cât pe ce să acapareze toată
puterea economică a acestui glob. Şi nu cred că lucrul acesta ar
fi convenit foarte tare Statelor Unite ale Americii. Trump este un
tip, apropo, este ziua lui, La mulţi ani!, este un tip, deşi frust
aşa, e un tip diplomat, adica el e drăguţ cu toată lumea dar..
Acum eu nu pot să îmi dau seama şi nu am de unde să ştiu, că nu
mă pricep la lucrurile astea, dar observ. Eu nu ştiu de unde a
pornit. De undeva a pornit. Dar s-au folosit de acest lucru, unii
împotriva altora, clar!
Mihai
Gâdea: Îhâm..
Carmen
Tănase: Nici chinezilor nu le prea convine treaba cu Trump, nici
OMS-ului nu îi prea convine treaba cu Trump, le-a şi tăiat
prăjitura acolo, l-a cam îndepărtat aşa şi pe Faucci.. Trump
este o persoană destul de incomodă, e imprevizibil, probabil că se
folosesc de lucrul ăsta cum se folosesc şi de nebnia asta cu George
Floyd ca să nu mai iasă la alegerile din toamnă, deci ceva, cumva,
au folosit şi treaba asta politic, pentru că totul se foloseşte
politic.
Mihai
Gâdea: Că e folosit, n-am niciun fel de dubiu, aici sunte,
perfect de acord. Dar aici, într-un alt punct cred eu că noi gândim
diferit şi anume: A fost o tragedie, de exemplu, să zicem Colectiv,
una dintre cele mai mari tragedii, au fost unii care au folosit sau
au încercat să folosească?
Carmen
Tănase: Da, da.
Mihai
Gâdea: Bun, de ce nu ar face în orice altă speţă la fel şi
nu doar aici. Pentru că, în momentul în care eşti în opoziţie,
orice fac ăia e greşit şi încerci să foloseşti o dramă,
adversarii lui Trump o fac: care este numărul de infectaţi, atât,
câţi au murit în America, atâtea sute de mii; Trump e de vină că
nu a făcut cutare! Şi dintr-o dată au început să facă culpabilă
treaba asta. Faptul că se foloseşte asta, întrebarea mea este,
faptul că se foloseşte înseamnă că problema nu există?
Carmen
Tănase: Nu, înseamnă că..
Mihai
Gâdea: E pentru mine chiar o dovadă că există.
Carmen
Tănase: Nu, pentru mine este o dovadă că.. că nu este la
gravitatea la care se spune că este, pentru că, (aşa cum) îţi
mai spuneam eu odată la telefon, dacă peste noi acum ar veni ciuma
bubonică, nu, hai lepra că aia e mai spectaculoasă, domnule lepra!
Se ia nasol, grav. Deci în clipa în care te atingi de unul, e
posibil să-ţi cadă nasul peste două săptămâni, da, sau o
ureche. Eu nu cred că i-ar mai arde nimănui de fakenews-uri şi de
chestii politice. Nu cred că i-ar mai arde.
Mihai
Gâdea: Crezi?
Carmen
Tănase: Da, sunt convinsă. Da, pentru că n-ai cum, pentru că
ţi-e frică de-adevăratelea că rămâi fără nas, şi fără
urechi şi fără mâini şi te duci la Tichileşti acolo, sau cum se
cheamă.. Deci dacă ar fi fost un pericol real, deci băi, cum
spuneau ăştia, te-aşteaptă virusul după colţul străzii, aţi
primit lumina în casă de Înviere, v-a intrat virusul în casă.
Nu, nu-i mai ardea nimănui, dacă era real, dacă era atât de grav,
nu dacă era real că eu nu ştiu dacă e grav, habar n-am dacă e
real sau nu, nu despre asta e vorba. Până la urma urmei nici nu mă
interesează, am fost de atâtea ori în viaţa mea răcită, acum
bolnavă, am stat la pat cu temperatură. Acum două ierni din trei
în trei săptămâni eu eram la pat, cu imunitatea la pământ. Cum
să spun, nu mă sperie neapărat o.. cum se întâmplă, aia e. Dacă
se întâmplă, se-ntâmplă. N-o să stau acum să mă feresc de
oameni. Adică e o chestie de omenie, nu pot să fac asta, atunci
înseamnă că am abandonat lupta în această viaţă şi încă mai
am nişte lucruri de spus, pe treaba mea, acum e o întâmplare că
sunt aici.
Mihai
Gâdea: O să vorbim despre asta. Dar uite, eu te înţeleg
foarte bine, pentru noi ăştia mai afectuoşi, adica nu ştiu,
oamenii la care ţin, când mă întâlnesc cu ei, îi iau în braţe;
e o chestiune care.. aşa simt să-mi exprim sentimentele. Problema e
în felul următor: eu am văzut şi uite, apropo de media, îmi pare
foarte bine că discutăm treaba asta; în momentul în care tu vezi
la nivel global, şi nu spun doar americanii, nu spun doar.. de fapt
chinezii la început şi apoi americanii şi apoi, de fapt, toată
planeta. Asta e una din dovezile, după mine, că, nu doar că
virusul e real, (ci că) problema este reală! Faptul că nimeni
dintre toate puterile astea, n-a venit cineva să spună: domnule,
treaba asta nu există! Pentru că toate ţările au fost afectate!
Ok, te uiţi la ce spun marii specialişti. Acum eu nu ştiu să-l
evaluez, că sunt unii care-l contestă de exemplu pe Faucci. Bun, cu
toată dragostea, cine sunt eu, medical vorbind, să zic, nu domnule,
Faucci n-are dreptate, e un cretin. Cine sunt eu ca să spun despre
tot felul de alte personalităţi medicale – şi eu cred că, de
exemplu, Organizaţia Mondială a Sănătăţii a greşit destul de
grav în această chestiune, pe de altă parte, nici nu pot să spun
că tot ce au făcut a fst o tâmpenie, pentru că nu tot ce au făcut
a fost o tâmpenie. Şi mă uit la tot ce spun oamenii ăştia, îmi
iau informaţia, te uiţi inclusiv la cât poţi să înţelegi date
medicale şi, ce poţi să faci? Când eşti, când pe planetă se
declară o pandemie, este comparată cu gripa spaniolă, ce poţi să
faci? Zici domnule, staţi puţin, ăştia zic aşa, dar eu nu ştiu
dacă e aşa. Doar o secundă, mai mult decât atât. Unul dintre
motivele pentru care am vrut să merg în spitale, şi eu am fost în
spitale, am fost la Timişoara, la Victor Babeş, am fost la Victor
Balş, urmărind în primă instanţă, ca noi toţi ceilalţi, ce se
întâmpla la Suceava, la Suceava, unde s-au infectat pe bandă
rulantă şi în zilele acelea era coadă de dricuri la morga
spitalului din Suceava. Şi am mers la Spitalul din Timişoara, prima
dată, îţi spun înaintea lui Dumnezeu, pentru că suntem amândoi
cu temere de Dumnezeu: ăhh, cele mai nasoale lucruri nu le-am putut
arăta la televizor; o femeie, o doamnă, de vârsta mea, era în
terapie intensivă. Pentru ca toţi medicii aceia de acolo să fie
înţeleşi cu, eu ştiu, cu oculta mondială.. oamenii povesteau, ce
spuneau pe camere era, ce puteau să spună, lucrurile cele mai
nasoale, că doar nu puteau să dea date, era foarte rău. Erau şi
persoane care, şi pe care le-au văzut mulţi la televizor, care nu
erau într-o stare gravă. Dar erau şi aşa, erau şi aşa. Şi-ţi
pun următoarea întrebare: Dacă există riscul ca eu, care intru în
contact cu multă lume, să o îmbolnăvesc pe oricare de la mine din
familie, ce fac?
Carmen
Tănase: Nu mă lua aşa că nu merge.
Mihai
Gâdea: Dar te iau cât se poate de sincer.
Carmen
Tănase: Ascultă-mă! Eu n-am contestat că oamenii ăia din
terapie intensivă nu sunt bolnavi! Doamne, fereşte, cum să fac aşa
ceva? Cum să fac aşa ceva?
Mihai
Gâdea: Eu spun ce am văzut.
Carmen
Tănase: Eu spun că tot ce s-a întâmplat pe planetă, nu are
nicio legătură cu ceea ce este de fapt în mod real. Oameni în
terapie intensivă, şi cu durere spun lucrul ăsta, sunt tot timpul.
Sunt şi oameni în terapie intensivă de gripă sezonieră, care nu
mai scapă. Sunt tot timpul. Faptul că tu închizi Everestul şi
închizi planeta pentru asta şi, cum să spun, îmi încalci mie
absolut orice drept pe care îl are un om simplu, asta este de
neconceput.
Mihai
Gâdea: Da, dar asta este o discuţie separată.
Carmen
Tănase: Nu, nu e o discuţie separată.
Mihai
Gâdea: Adică, ce spui tu, sigur că este o discuţie pe care
noi trebuie să o avem ca societate, pentru că cred că s-au
încălcat multe drepturi.
Carmen
Tănase: Nu, s-au încălcat toate.
Mihai
Gâdea: Ok, s-au încălcat toate. Dar pe de altă parte, eu nu
pot să neg că există o problemă cu treaba asta, există o
problemă. Poate ea a fost exagerată, dar problema există.
Carmen
Tănase: Mihai dar există şi rujeolă.
Mihai
Gâdea: De acord, există.
Carmen
Tănase: Există cancer, de o viaţă nu s-a descoperit un
remediu pentru cancer, se poate duce mai departe, oamenii mai pot
grăi, dar oamenii fac nişte tratamente îngrozitor de dure, există
boli. Ne-am trezit acuma, ne-am născut ieri?
Mihai
Gâdea: Păi da, dar eu nu zic că nu există cancer, asta încerc
să spun. Există!
Carmen
Tănase: Păi bun, şi nici eu nu zic că nu există virusul. Dar
pentru asta.. şi câţi viruşi nu există! Hai să ne amintim 2006.
Mihai
Gâdea: Şi tu zici că măsurile au fost mult exagerate faţă
de ce..
Carmen
Tănase: Măsurile au fost mult exagerate; problema este de ce?
Mihai
Gâdea: De ce?
Carmen Tănase: Nu ştiu. Eu cred, în capul meu prost, așa cred eu, că e o etapă și că urmează ceva foarte rău, cred că este un exercițiu, o repetiție generală pentru ceva ce va veni. Că este un exerciţiu..
Mihai
Gâdea: La ce te referi?
Carmen
Tănase: Eu cred că a fost un exerciţiu, a fost o repetiţie
generală pentru ceva, ce va să vină, nu ştiu. Trebuie să ne
uităm la Hollywood la ce filme au mai apărut, ăăhh Joker, aha,
Joker, şi să vedem ce filme mai apar, nu ştiu..
„Biserica Ortodoxă Rusă a primit o scrisoare de la Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului cu întrebări privitoare la practica dumnezeieștii Împărtășanii cu restricții sanitare, dar nu vorbește despre întâlniri ale conducătorilor Bisericilor Ortodoxe Locale din lume”, a declarat pentru RIA Novosti Nicolai Balașov, Președintele suplinitor al Departamentului de relații externe bisericești al Patriarhiei Moscovei.
Rușii au în minte informația care a circulat după întâlnirea inter-ortodoxă care a avut loc în Iordania în 26 februarie la inițiativa Patriarhului Teofil al Ierusalimului, conform căreia Patriarhul Bartolomeu plănuiește să organizeze o întâlnire pan-ortodoxă după modelul de la Amman și să cheme pe toți Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe. Acum unii din Patriarhia Moscovei „văd” în epistola lui Bartolomeu o astfel de dispoziție, cu prilejul chestiunii Sfintei Împărtășanii. Totuși în epistola lui Bartolomeu nu se face nici o referire la întâlnire, ci a început o vânătoare de fantasme la Moscova.
„Dacă vorbim despre o convocare ipotetică a unei întâlniri… nu găsesc aceste informații rezonabile. Totuși o scrisoare cu întrebări referitoare la practica împărtășirii în raport cu îngrădiri sanitare a fost primită, dar nu vorbește de întâlniri”, a spus Balașov. Tot potrivit aceluiași, „în linii generale, firește, o comunicare între Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe, fiind inclusă dezbaterea acțiunilor cu privire la o amenințare comună pandemică, despre un schimb de experiență, este importantă și folositoare”, a spus și a informat că recent Moscova a primit o Scrisoare și de la Patriarhul Daniel al României, care se interesa, de asemenea, de poziția Bisericii Ruse cu privire la chestiunea împărtășirii în epidemie și a fost trimis un răspuns detaliat către București cu descrierea practicii.
Reprezentantul Bisericii Ruse a informat, de asemenea, că în aprilie au fost dezbătute subiecte de activitate pastorală și liturgică ale Bisericilor în decursul pandemiei de către Patriarhul Moscovei în cadrul unor convorbiri telefonice cu Patriarhul Irineu al Serbiei și cu Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe a diasporei ruse din America, Mitropolitul Tihon. „Studiem cu atenție experiența altor Biserici Locale, ai căror reprezentanți, la rândul lor, arată interes frățesc pentru deciziile pe care le ia Patriarhia Moscovei sub restricțiile de carantină”, a declarat Balașov.
„Cât îl privește pe Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului, cunoașteți bine motivele triste care au condus la suspendarea comuniunii bisericești cu el – printre alte prin corespondență – din partea Bisericii Ortodoxe Ruse și la pierderea practică a importanței precedente a Patriarhiei de Constantinopol ca centru de coordonare a unității lumii ortodoxe”, a accentuat delegatul Patriarhiei Moscovei.
Totuși, a adăugat, în poziționarea Bisericii Ortodoxe Ruse cu privire la chestiunea metodei de împărtășire, „nu există nici un secret”. Se reflectă în metoda validată de Sfântul Sinod și este publicată de surse bisericești oficiale în diferite limbi. „Mai mult, având în vedere anumite limite și cerințele regimului de carantină, cu participarea doctorilor, au fost elaborate și publicate reguli pentru împărtășirea acasă și în așezămintele medicale când sunt vizitate persoane izolate, care au legătură cu pericolul contaminării ori s-au contaminat cu infecția de coronavirus. Toți pot avea acces la aceste documente ”, a încheiat Balașov.
Observație: Patriarhia Moscovei împărtășește pe credincioși dezinfectând lingurița după fiecare credincios, după cum se vede în filmarea aceasta:
Sfântul Munte a luat o poziție oficială cu privire la măsurile de restrângere a slujbelor din motiv de pandemie. Demnă de luat în seamă este îndeosebi opinia exprimată cu privire la Sfintele Taine.
Sfânta Chinotită a Sfântului Munte, cu prilejul pandemiei de coronavirus, părtașă la setea duhovnicească a tuturor acelora care au vrut să meargă la biserică, să se închine Patimilor de viață făcătoare și Învierii Domnului și să se împărtășească de Preacuratele Taine, cu pregătirea potrivită, însă au fost obligați la restrângere, simte nevoia să ia poziție și public pe această temă.
Dumnezeiasca
Împărtășanie constituie izvor de sfințire, mântuire, nădejde, lumină și
participare la viața Domnului și în nici un caz cauză de transmitere a unor
boli molipsitoare sau a oricărui alt rău.
Acest lucru este
atestat de experiența de veacuri, aceasta o învață Biserica noastră în
cunoștință de cauză, acest lucru îl credem neclintit ca și creștini și membri
credincioși ai ei. biserica a fost și rămâne furnizoarea de bunuri veșnice, de
Sângele și Trupul lui Hristos, prin Care este posibil să ne unim cu Hristos cel
răstignit și înviat, biruind [noi] moartea.
Ne exprimăm
întristarea că prin poziționările publice despre evitarea dumnezeieștii
Împărtășanii, accentuând că această cea mai mare Taină a Bisericii Ortodoxe
este absolut indispensabilă pentru viața duhovnicească și credincioșii nu este
posibil să fie supuși lipsirii de ea.
Sfânta Chinotită nu
neagă măsurile de prevenție împotriva coronavirusului și respectă eforturile
conducerilor de stat, ale oamenilor de știință experți și ale celor ce lucrează
în așezămintele de sănătate pentru combaterea pandemiei. Lucrăm, cu Dumnezeu,
pe cât este posibil omenește, și, de aceea, am luat și respectăm până astăzi cu
atenție și discernământ măsuri potrivite de protecție și în Sfântul Munte.
Totuși în nici un
chip pandemia aceasta și confruntarea ei nu trebuie să fie legată cu putința
participării credincioșilor la Sfintele Taine ale Bisericii Ortodoxe cu
rezultatul limitării libertății religioase și a cultului creștin.
În împrejurarea
aceasta dificilă a bolii pandemice, există nevoia suplimentară de a scăpa la
Dumnezeu, de a participa la mijloacele corecte ale Bisericii și de a invoca ajutorul
dumnezeiesc și mijlocirile Sfinților prin modalități felurite, pe care le cunoaște
experiența ei de viață seculară, adică săvârșirea de procesiuni cu sfintele icoane
și cu cinstitele moaște, citirea unor rugăciuni speciale, săvârșirea unor slujbe
speciale.
Timpul încercării va
trece, măsurile restrictive vor fi ridicate gradual, însă totuși încercarea
aceasta, pe care a îngăduit-o Domnul pentru păcatele noastre, să fie prilej de
pocăință sinceră și întoarcere la învățătura Sfintei Evanghelii a lui Hristos
cel înviat, Care este nădejdea nu numai a cuiva personal, ci a toată lumea,
Același Care alungă orice frică deoarece este Biruitorul morții.
În perioada liturgică
a Sfintelor Paști pe care o traversăm să ne unim cu Domnul prin pocăință, prin
dragoste, prin milostenie, prin condescendență față de neputința aproapelui,
prin răbdare, prin credință nedespărțit și să lăsăm «toată viața noastră lui
Hristos Dumnezeu».
Hristos a înviat!
Toți reprezentanții și Înainte-stătătorii adunați
în Sinaxă comună din cele douăzeci de Sfinte Mănăstiri ale Sfântului Munte
Athos.
Circulă pe internet o scrisoare de circulație internă a Patriarhului către ceilalți ierarhi sinodali români, cărora le adresează o întrebare cu două variante: slujbe cu credincioși fără Împărtășanie sau amânarea deschiderii bisericilor. Se subînțelege că aceste condiționări vin din partea statului. Este un subiect delicat, care amintește de regele înțelept Solomon, care avea de făcut o judecată grea: două mame, care aveau copii mici, dintre care unul a murit, pretindeau că cel în viață este al lor. Regele, în înțelepciunea sa, a decis să taie copilul în două pentru a-l împărți lor. Reacția mamei adevărate a fost să-l cedeze celeilalte numai să rămână viu, pe când cea mincinoasă a acceptat această hotărâre, vădindu-se a nu fi mama reală. Cam în aceeași situație este și BOR astăzi, când trebuie să hotărască între a-și tăia cultul și credincioșii sau a păstra totul intact.
De fapt, ar trebui să ieșim din situația ridicolă în care suntem împinși. Pentru asta este nevoie de o minimă tărie de caracter și verticalitate.
Foarte bine a făcut Patriarhia că a lămurit într-un articol mai extins cadrul juridic al funcționării Bisericii în limitele respectării libertății religioase în contextul unor situații de urgență, cum este starea de urgență sau de alertă. Practic, statul nu poate interfera în probleme de ritual, ci doar să dea unele instrucțiuni generale, iar Biserica, în autonomia sa, dispune cum anume să fie aplicate în practică. Așadar provocarea a trecut cu totul pe teren ecleziastic.
Contextul pandemic actual (în special religios)
Contextul larg este următorul: avem o boală molipsitoare (coronavirus), care nu e chiar mortală într-un mod vizibil la scară largă pentru că foarte mulți sunt asimptomatici. Reacția autorităților este nu doar disproporționată, ci intruzivă, totalitară la nivelul țării, dar și în întreaga lume. Se impun măsuri care pot produce pagube mult mai mari economice, culturale și chiar medicale. În ce privește viața religioasă, s-au impus măsuri restrictive serioase, asumate chiar de Biserică pe motiv de boală. De data aceasta sunt lipsiți credincioșii de o sursă a vieții veșnice, nu doar de nevoi materiale. Cât se justifică acest lucru și cât de credincioși suntem noi, credincioșii?
În primul rând, foarte mulți contestă măsurile la nivel material. Nu e rezonabil să fie închisă toată populația, ci protejați cei vulnerabili prin politici și abordări serioase (care lipsesc). Asta o spun medici reputați, pe când oficialii vin cu perspective fanteziste, simulări pe calculator care nu au avut legătură cu realitatea.
În al doilea rând, la nivel religios, al credinței ortodoxe, suntem puși serios la încercare: în Cine și în ce credem? De ce mergem la biserică și de ce ne împărtășim? Doar ca ritual, doar ca emoție și ca să ne meargă bine? Sau cumva ca să dobândim ceva vital, fără de care viața pământească nu are sens, pentru care putem și chiar ni se cere să renunțăm la lume? Dacă cineva nu crede în viața pe care o primește prin Sfânta Împărtășanie, prin rugăciuni și cultul Bisericii, ci mai mult în sănătate, are rost să lupte pentru redeschiderea slujbelor? Din păcate, cred că în această situație de îndoială cruntă se află mulți dintre clerici, nu doar dintre credincioși. De aceea vin cu discursuri șocante pentru o conștiință ortodoxă.
Dau un exemplu:
Sfânta Împărtășanie: între har și molipsire
Pe lângă faptul că Biserica ar trebui să funcționeze în ciuda pericolelor, chiar și Taina Împărtășaniei oferă suficiente garanții. Practica Bisericii de până acum demonstrează că nu au existat contaminări prin intermediul împărtășirii. Avem și situațiile recente de la Cluj și a Arhiepiscopului Pimen. Nu s-au contaminat cei ce s-au împărtășit din același Potir cu cei infectați. Pur și simplu. De ce? Pentru că acolo este Trupul lui Hristos, este o taină a vieții, nu un simbol, nu un ritual teatral.
Teologic, știm că Hristos este prezent prin har în Sfintele Taine. Nu e vorba că mâncăm carnea Lui, care s-ar consuma, ci că primim Trupul Lui întreg fiecare. De aceea se și numește în grecește σωμα (corp), nu σάρξ (cu sensul de carne). Cum? Prin har, prin puterea lui Dumnezeu. Iar acest lucru nu putem să-L negăm. Prin Împărtășanie participăm la puterea Învierii lui Hristos, la viața veșnică, nu pur și simplu la trupul Lui. De aceea se și scrie cu majusculă Trupul când e vorba de Împărtășanie, pentru că e Însuși Hristos, nu doar ceva din El.
Trebuie luat în considerare și faptul că Sfânta Liturghie urmărește apropierea, alipirea credincioșilor de Dumnezeu. Rugăciunile și ritualul ne pun în legătură cu Hristos și, în final, ne aduc la primirea Tainelor. Nu se poate apropia cineva nepregătit. Chiar credința copiilor este cel mai bun teren pentru lucrarea Domnului, dar și maturitatea celor ce au trecut prin pocăința necesară. Există și minuni, cum este cazul (nu am la îndemână cartea) unui anume Toma, un ucigaș fioros din Rusia secolului trecut, care s-a căit de toate faptele sale și a ajutat pe cei bolnavi în perioadă de epidemie cumplită. El nu s-a îmbolnăvit, deși era gata să primească orice suferință și moarte ca răsplată pentru fărădelegile lui. Nu toți suntem ca el, dar rămâne un model și o perspectivă asupra vieții.
În această lumină, este rezonabil să credem că, deoarece prin Taine primim har, nu hrană materială, deși sunt adevărată mâncare, puterea lui Dumnezeu înconjoară întregul ritual de împărtășire, adică inclusiv lingurița și procovățul utilizate. Deci nu este normală folosirea unor materiale de unică folosință, igienizate, care ar atenta tocmai la Taină și la credința noastră. Vinul și anafora de după aceea mie personal mi se pare firesc să fie administrate în pahare de unică folosință și cu alte mijloace de protecție sanitară.
Desigur că nu putem ști în ce măsură lucrează Dumnezeu, cât ne păzește și cât trebuie să ne păzim noi. Totuși acestea sunt premizele de la care se poate porni. În caz că se observă îmbolnăviri, se pot ajusta regulile (dar nu în urma unor eventuale isterii și cazuri instrumentate). Este firesc să fie protejați oamenii; sănătatea nu este de disprețuit doar pentru că ține de trupul acesta trecător. Însă deocamdată nu există motive suficiente.
„În secolul al III-lea a existat o pandemie care a cuprins Italia, Africa și imperiul roman de vest. Unii cercetători cred că a fost virusul Ebola. La vârful plăgii, mureau mai mult de 5000 de oameni în fiecare zi în Roma. Unele orașe și-au pierdut populația cu mai mult de 60 la sută.
În timpul pandemiei, oamenii au intrat în panică. Mulți oameni și-au abandonat bolnavii în crăpături sau șanțuri și i-au lăsat pe morți neîngropați. Oamenii au fugit din zonele unde era boală și au abandonat persoanele în vârstă, bolnavii și persoanele cu dizabilități.
Dar a existat o clasă de oameni care a refuzat să intre în panică. Ultimul împărat necreștin a fost un bărbat pe nume Iulian. El a scris: „creșterea creștină recentă a fost cauzată de caracterul lor moral, chiar dacă, poate, este prefăcut și de bunăvoința lor față de străini și grija pentru mormintele morților”.
Într-o scrisoare către un preot idolatru (păgân), el a scris: „Galileenii nepioși (creștinii) îi sprijină nu doar pe săracii lor, ci și pe ai noștri, toată lumea poate vedea că poporul nostru nu are ajutor de la noi”.
Creștinii în timp de pandemie, în loc să părăsească orașul, au rămas acolo cu un mare risc pentru ei înșiși. Au îngrijit săracii, bolnavii și bătrânii.
Unii istorici au spus că putem urmări ascensiunea creștinismului la cele trei mari pandemii din secolele II, III și VI. Istoricii au spus că creștinismul a crescut pentru că oamenii au privit la incredibila mărturisire a creștinilor în perioadele de criză. În loc să se panicheze, au demonstrat credință și compasiune imensă.”
Astăzi creștinii autentici se
confruntă cu aceeași provocare, dar mai presantă, care vine și din partea
conducătorilor bisericești: aleg compasiunea sau salvarea lor? În plus, există
și presiunea socială. Dacă în vechime creștinii erau apreciați pentru curajul
și jertfa lor, astăzi sunt blamați ca fiind inconștienți și pericol social.
Deja nu mai e vorba de dragoste față de oameni, ci conștiință și credință.
Exemple contemporane
Poate am fi tentați să credem că nu mai există azi acea unitate și manifestare umană. Dar ne înșelăm. Spre exemplu, în Rusia există multe infestări. Chiar și în jurul marilor mănăstiri. Lavra Sf. Seghie se confruntă cu un val de îmbolnăviri. Au murit până acum trei părinți: Protosinghelul Tihon pe 6 mai, Ierodiaconul Calist pe 8 mai și Arhimandritul Elian pe 11 mai. Toți au fost înmormântați cum se cuvine, fără distanțări fricoase.
Protos. Tihon la Înviere
Acum s-au impus restricții severe de către autorități. Însă Părinții au spovedit și au primit oamenii la slujbe și sunt gata să facă acest lucru mai departe. Starețul și Rectorul Universității și-au revenit din boală. Este o realitate tragică, însă înfruntată cu credință și realism. Cei mai mulți monahi nu au suferit, au trecut cu bine peste îmbolnăvire. Dar cei în vârstă și cu sănătatea șubredă au nevoie de îngrijiri deosebite și sunt în pericol real. Totuși viața trebuie să meargă înainte cu toate precauțiile necesare, însă nu învinsă și împotmolită de boală. Cu atât mai mult viața cea adevărată.
Avem parte de îndemnuri pacifiste sub pretextul că „faptul că duhul tulburării şi al dezbinării şi al tragerii la răspundere nu este duhul Bisericii. Orice poziționare cum că eu înțeleg mai bine decât ceilalți mă expune. Orice duh polemic şi de judecare a aproapelui lasă urme şi răni”. Dar oare abaterea de la credință nu lasă urme și răni? Oare Părinții din vechime doar s-au rugat și au manifestat indiferență față de deciziile greșite luate de cei din Biserică la nivel moral și dogmatic? Această tendință de a ni se induce un spirit fals de Pateric cred că este adevărata problemă teologică.
Sunt ferm împotriva datului cu părerea din zel greșit, dintr-o dispoziție de a critica cu dispreț chiar și pe ierarhi, fără argumente serioase, fără respectul cuvenit. De altfel, prefer să evit tot felul de acuzații mai mărunte, deși poate nu neimportante. Totuși nu putem ascunde abaterile grave ale episcopilor, ale oficialilor Bisericii. Chiar și în probleme atât de sensibile și clare, cum este Împărtășania.
Când am acuzat greșelile dogmatice din Creta, ni s-a răspuns că nu s-a schimbat nimic în cult și în dogme. Se pare că nu e bine să provocăm pe Dumnezeu, încât să se ajungă să fie dată în spectacol toată necredința arhiereilor care încearcă din răsputeri să mascheze putregaiul dinăuntru. Iată că se modifică și cultul și Biserica validează, apostazia merge înainte. Nu presăm pe nimeni de la spate să se trezească, ci doar îndemnăm, atragem spre un bine care nu poate fi făcut cu forța.
Tocmai pentru a nu ne cantona doar în discuții și dispute pe hârtie, cred că e nevoie să ieșim, să ne expunem, să ne apărăm credința. Poate în stradă, dar mai sigur în biserici, în rugăciuni și acțiuni curajoase. Poate se va cristaliza ceva în acest sens.
Clarificare: Miza reală este aceea că statul nu mai acționează legal, prin pârghiile firești, ci la șantaj. Practic, acum a ieșit la iveală că guvernanții nu pot impune Bisericii nimic datorită libertății religioase. Însă se folosesc de slăbiciunea ei pentru a o compromite mai departe, dând ea singură hotărâri cu abateri de la principiile ei. În felul acesta trebuie validat discursul oficial al pericolului virusului, care prevalează chiar și în fața credinței. Biserica ar fi avut toată independența să-și facă slujbele după ritualul îndătinat, doar asumându-și responsabilitatea în caz de contaminări. Dar a ales un compromis, cel mai mic, adică Liturghii fără împărtășire, ceea ce este un non-sens. Chiar dacă nu s-ar împărtăși nimeni, dar ar fi fost din cauza nevredniciei sau lipsei de pregătire și ar fi fost o conștientizare a măsurii la care trebuie să se ridice fiecare. Așa, totul devine teatru. În ce privește compromisul acesta mai mic, fără încălcări evidente ale rânduielii liturgice, este asemănător cu cel propus unor mucenici de a mânca nu carne jertfită idolilor, ci o carne simplă, dar care era prezentată ca fiind jertfită. Ar fi mimat închinarea la idoli, dar ar fi rămas „fără pată”. Ori ei nu au acceptat acest truc prin care să-și piardă sufletul. La fel a fost cu creștinii care își cumpărau libeluri (documente că au jertfit) fără să se fi închinat în realitate zeilor. Aceștia erau canonisiți ca apostați în Biserica din vechime, adică să nu se mai împărtășească o perioadă de vreme. Ceea ce înseamnă că cei care acceptă astăzi aceste măsuri sunt despărțiți în duh de Hristos, sunt apostați și pot să-și revină doar prin pocăință și depărtare de la Sfintele Taine o perioadă sau printr-o mărturisire care să compenseze trădarea. Deci cine o vrea să-și păstreze cugetul curat în fața lui Dumnezeu va trebui să se ferească să se facă părtaș la această hulă și să participe doar la slujbe unde este garantată împărtășirea.
Deși toate Bisericile Ortodoxe Locale s-au confruntat cu aceeași situație delicată a pandemiei de coronavirus, nu toate au reacționat la fel. Atât deciziile autorităților politice au fost diferite, cât și atitudinile Bisericilor Autocefale. Toate acestea provin din deosebirea de perspectivă asupra modului cum trebuie înfruntată creștinește o boală molipsitoare. În general, Bisericile și episcopii mai tradiționaliști au pledat pentru deschiderea bisericilor, iar cei mai secularizați s-au aliniat discursului sanitar și politic al momentului. Acolo unde poporul este mai credincios și atașat de Biserică, precum în Georgia și Ucraina, slujbele s-au ținut cu participarea mirenilor chiar în ciuda hotărârilor statului.
Ucraina: Deși în Rusia bisericile au fost închise printr-o hotărâre comunicată de Patriarhul Chiril, Biserica Ucrainei, membră a Patriarhiei Moscovei, a procedat diferit, lucru ce dovedește atât credința fermă, cât și autonomia largă de care se bucură.
Georgia. Ca în toate celelalte zile, în această țară, slujbele au fost ținute fără întrerupere cu păstrarea distanței de protecție între participanți. Deși autoritățile georgiene au dispus închiderea lăcașurilor de cult, credincioșii au făcut tot posibilul să fie prezenți și în noaptea de Paști. Mai puțini ca în ceilalți ani, ei au trebuit să ajungă până la ora 9 seara și să plece după ora 6 dimineața. unii episcopi au făcut apel ca oamenii să stea acasă, dar nu cu mult succes. Majoritatea au purtat măști de protecție. Patriarhul Ilia și cei mai mulți preoți nu i-au îndemnat pe credincioși să rămână acasă, ba chiar i-au împărtășit după ritualul normal.
Serbia. După cum am menționat, Sinodul Sârb a cerut statului să facă o derogare și să permită credincioșilor să participe la slujba de Paști. Patriarhul Irineu s-a arătat înțelegător asupra faptului că nu le-a fost primită cererea din cauza „fricii mari și îndreptățite”, deși ar fi fost de dorit ca slujbele să fie oficiate cu participarea oamenilor. Într-un interviu pe temă, acesta a spus că nu este prima dată când poporul sârb sărbătorește Învierea în aceste condiții; bombardamentele germanilor și apoi ale aliaților au produs situații similare în trecut.
Din nefericire, în Rusia, Grecia, România și Antiohia, precum și în Cipru, bisericile au fost ținute închise. O surpriză o constituie Patriarhia Moscovei că a luat o astfel de decizie după ce inițial a combătut încercările primarului din Sanct Petersburg de a opri slujbele, pe când celelalte Biserici sunt cunoscute ca fiind mereu în tandem cu autoritățile civile.
Însă merită menționată poziția Mitropolitului Atanasie de Limassol, care a făcut unele declarații într-un interviu acordat Philenews. Printre altele, a răspuns criticilor pentru afirmația sa că „cei ce judecă sunt judecați”: «Sigur nu se primejduiește credința, nici Biserica nu se primejduiește, ci oamenii credincioși, care au dreptul inalienabil să-și exercite libertatea vieții lor religioase, a rugăciunii, a cultului lor. Eu îndemn lumea să facem toți ascultare de cele ce ne spun atât Întâistătătorii Bisericilor noastre, cât și Guvernul și să arătăm o dispoziție bună și spirit de conlucrare cu Statul și cu oamenii de știință ca să treacă pandemia».
«Sigur, cred că ar fi putut fi găsit un mod diferit prin care ar fi putut oamenii să vină la biserici, îndeosebi în aceste zile sfinte, luând toate măsurile indicate. … Arhiepiscopul și Sfântul Sinod au primit (măsurile statului). Noi facem ascultare de Arhiepiscopul nostru. … Trebuie să păzim cele ce ni le-a poruncit Statul pentru sănătatea publică a oamenilor și să rămânem acasă în rugăciune. … Ne aflăm aproape de schimbări mondiale. Nu vreau să spun lucruri și să bag în panică lumea. Se vor arăta lucrurile ușor-ușor. Și se vor arăta dispozițiile globalizării și a Noii Ordini și toate se vor clarifica ușor-ușor. Să avem răbdare. Ne rugăm să vină pacea în lume, să aibă oamenii pace în suflete și să nu se teamă și să se panicheze.»
Este evident că, dincolo de aceste diferențe exterioare care nu sunt de neglijat nici ele, există o deosebire de substanță, o criză în Ortodoxie, un conflict mocnit între curentul progresist și adaptat la planul lumesc și cel tradiționalist. Din păcate, noi, cei din România, nu suntem devotați credinței și dispuși la sacrificii pentru ea, cum ar fi normal, ci dimpotrivă, Biserica este gata să renunțe la credință pentru a nu deranja societatea așa-zis civilă. Probabil că mulți gândesc că vom trece și peste aceste greutăți cum am trecut și peste atâtea altele; dar este de remarcat că prin comunism am trecut și am rămas cu multe sechele. La fel, după trădările care s-au făcut în ultima vreme, lucrurile nu rămân neschimbate, ci se înrăutățesc fără să se simtă acut acest lucru, fapt ce agravează situația. Nu agitația este soluția, ci conștientizarea cu seninătate și încredere în Dumnezeu și dispoziția cea bună de a înfrunta viitorul cu credință fermă.
Deja am trăit un Paști îndepărtați de Domnul. Ce va mai urma și cât ne vom afunda în comoditate și în fricile trupești?
Așa cum am scris în prima săptămână a Postului, s-au statornicit prin tradiție unele rânduieli aparte cu postire mai severă și participare mai intensă la slujbele bisericești la începutul și încheierea Postului Mare. Îndeosebi în împrejurările de astăzi de izolare forțată, încercăm să facem unele recomandări duhovnicești de nevoință.
În primul rând, Săptămâna aceasta a Patimilor este o perioadă de luptă mai încordată cu patimile noastre, pentru vindecarea cărora S-a răstignit Însuși Hristos, după cum se cântă: „Cu patima Ta din patimi ne-ai liberat”. Aceasta presupune înfrânare de la lucruri deșarte, dar în mod deosebit de la păcate și bineînțeles că post, rugăciune, lectură din Sfânta Scriptură și alți Părinți duhovnicești și tăcere.
În ce privește postirea, tipicul prevede o rânduială asemănătoare cu prima săptămână de Post: mâncare miercuri (luni și marți cei care nu pot ține atâtea zile fără hrană, dar mai spre seară și alimente simple, uscate, fără ulei, după puterea și sănătatea fiecăruia), joi două mese cu ulei, Vinerea Mare se ajunează total (cine poate), iar sâmbătă se mănâncă atât cât să poată rezista fiecare la slujba Învierii.
Deniile ar putea fi suplinite nu atât prin ascultarea lor la televizor, cât prin citirea Acatistului Sfintei Cruci sau al Patimilor sau al Maicii Domnului. Poate că deniile de joi și vineri (a celor 12 Evanghelii și a Prohodului) sunt mai greu de înlocuit. Este mai greu să tragi un folos din rugăciuni transmise în direct, dar fiecare are măsuri duhovnicești diferite.
Este important ca în aceste zile să fie rememorate faptele și mai ales Patimile lui Hristos citind Sfintele Evanghelii. În fiecare familie este folositor să fie citite cu voce tare pasaje din Evanghelii. Spre exemplu, luni ar fi potrivit cap. 5 din Evanghelia după Matei (cu fericirile), marți cap. 7 din aceeași Evanghelie (o serie de pilde despre împărăția cerurilor), miercuri cap. 24 (despre semnele celei de a doua Veniri), joi cap. 13-19 (Patimile, Răstignirea și învățăturile de final date apostolilor) sau toate cele 12 Evanghelii care se citesc în mod normal la denii. Pe lângă acestea, sunt bine-venite și alte texte patristice despre Crucea purtată de Mântuitorul pentru păcatele noastre, dar și despre alte învățături folositoare.
Această situație de alungare din biserici ne poate face să simțim mai bine pe propria piele atât prigonirea lui Hristos, cât și minunea și puterea Învierii Lui. Nu lumânările, ouăle, carnea și odihna ne dau gustul Paștilor, cât a fi alături de suferința Domnului nostru, luptând și noi cu patimile dinăuntru și cu ispitele care vin din partea lumii.
