de Ierom. Lavrentie | 8 iul. 2019 | Cuvinte duhovnicești |
Unele cuvinte de pe urmă ale Starețului Sampson Sievers către fiii săi duhovniceşti adunaţi la el:
Slăbesc
tot mai tare… Să nu-i judecaţi niciodată [pe eterodocşi]. Ei nu cunosc această bogăţie
pe care voi şi eu o cunoaştem, această bogăţie nesfârşită… pe care ni s-a dăruit s-o cunoaştem
– a fi ortodox, şi nu eretic… Îi cer iertare Patriarhului pentru tot ce am
făcut necugetat şi din voie proprie… vreau să fiu cinstit… acestei despărţiri
de trup… pe durata perioadei de până la A Doua Venire şi
a celei de a treia perioade – veşnicia. După veşnicie, ce este viaţa pământească? Nimeni nu poate să ajungă
la deplinătatea veşniciei.
…
este cuviincioasă înfăţişarea mea? Sunteţi trişti că v-am ţinut aşa de mult? Nu v-am smintit?
Nu, suntem fericiţi…
Sunt
ceea ce sunt!
Nu avem nevoie de altul, nici de un sfânt, nici de un păcătos.
Sunteţi ceea ce sunteţi. Sunteţi
tocmai ceea ce avem nevoie!
N-am
fost niciodată un sfânt.
Avem nevoie chiar de ceea ce sunteţi,
Părinte, n-avem nevoie de nimic altceva!
Mi-e
greu să respir…
Slava noastră e veşnicia!
Umilinţa!
Nimic nu e mai important ca umilinţa şi lacrimile. Înveţi – eşti monah.
Să vă ducem trupul la Zhirnovitry, dacă ne primesc?
Pentru
ce?
Ce vreţi să spuneţi, Părinte?
Înmormântează-mă
lângă părinţii tăi.
Părinte, ce ziceţi de Peşterile
din Pskov*?
Prea
multă cinste… prea multă cinste…
Oriunde
sunteţi… la muncă sau oriunde, totdeauna să vă aduceţi
aminte că cea mai mare garanţie a mântuirii noastre suntem noi înşine. Viaţa altuia nu e treaba noastră. Să-i lăsăm să facă ce vor! Să-i
dezvinovăţim, să-i îndreptăţim, să ne aducem aminte totdeauna… că sunt oameni sărmani, că
nu i-a învăţat nimeni, nimeni, aşa-i?
Spuneţi lui ___ că ne vom vedea unul cu altul la Judecata din urmă. Să
se uite la mine fără frică, pentru că mi-a provocat o mare suferinţã, o mare răbdare,
o mare umilinţã
şi toate spre mântuirea mea veşnică.
Dacă m-am plâns cuiva de ea din lipsă de răbdare, din milă de sine, îi cer
iertare ei…
* * *
La
4:20 după-amiaza, pe 24 august 1979 Stareţului Sampson i s-a dăruit cea mai mare
dorinţã
a sa – o adormire creştină.
O
fiică duhovnicească de-a sa ţinea totdeauna mese de pomenire pentru Părintele în oraşul
ei, adunând laolaltă pe toţi prietenii ei. Părintele i-a apărut în vis şi
i-a dat următoarele indicaţii:
1.
Să nu iroseşti timpul de la ceilalţi oameni şi
să nu-ţi pierzi timpul tău propriu. Fiecare minut ar trebui să fie
dedicat slujirii Domnului pentru că acest timp este cel care a dobândit veşnicia.
2.
Să mă asculţi fără deosebire, să slujeşti
oamenilor şi în mintea ta să fii totdeauna cu Domnul. Eu sunt o pildă a
voii lui Dumnezeu.
3.
Tu crezi că vei câştiga mila mea prin mese de pomenire – gândeşti
greşit. Eu cer o strictă împlinire a tuturor rânduielilor şi
făgăduinţelor pe care le-ai dat.
4.
Tu eşti cu inima deschisă. Ai nevoie să-ţi
ascunzi toate mişcările emoţionale de toţi. Să ai luare aminte şi să-ţi
curăţi inima de toată necurăţia, aşa
ca să poţi agonisi Duhul Sfânt în inima ta.
5.
Nu există întoarcere înapoi. Fii tare în orice problemă duhovnicească, să slujeşti
numai Domnului în fiecare minut în gând, cuvânt şi
faptă!
Biografia
Stareţului Sampson se încheie cu culegere de cuvinte de
neuitat spuse către fiii săi duhovniceşti: „Pot
să vă descopăr doar a opta parte din taina vieţii
duhovniceşti. Nu puteţi auzi
mai mult decât atât”.
* Adică să fie înmormântat în peşterile de la Mănăstirea Peşterile Pskov, unde trăise înainte Stareţul Sampson.
de Ierom. Lavrentie | 6 iul. 2019 | Cuvinte duhovnicești |
Continuare la partea 1 și 2.
MILOSTENIA (DESPRE PROTOIEREUL IOAN KONONOV)
Cui ar trebui să fie date milosteniile şi
cui n-ar trebui să se dea milostenii? Cum putem proba oamenii cine are şi
cine nu are într-adevăr nevoie?
E
foarte greu să-i probezi. Noi avem ştiinţã deja de o
regulă: a nu da celor ce cerşesc pe treptele bisericii. În vremea noastră toţi
aceşti oameni îşi cheltuie banii ca să-şi cumpere băutură, tutun, pastile etc.
Sunt clienţi constanţi ai farmaciilor. Sunt oameni bolnavi. Vieţile
lor sunt atât de încâlcite, încât li se pare cel mai uşor
mod de a trăi şi au devenit de netămăduit. Un astfel de om nu simte nici
frigul, nici ploaia; simte nevoia doar să-şi
răsfeţe patima: ori vin, ori bani. Chiar ştim
că sunt mulţi cerşetori care au conturi în bancă şi
sunt foarte sănătoşi. Cu scopul de a nu ajuta o persoană la păcatul acesta, nu-i
vom da nimic, nu-i aşa? Nu trebuie să ne facem vinovaţi
de a-l fi ajutat să se scufunde în păcatul acesta ucigător. Apoi, Domnul vede
că am crezut pe cerşetor şi i-am dat o rublă, aşa-i? Şi
cerşetorul ia rubla aia şi cumpără nişte
vin sau se duce şi o pune în contul său de la bancă. Drept aceea, suntem
preveniţi dinainte să nu schilodim un om bolnav. Aceştia
sunt oameni bolnavi. Ci trebuie să cauţi pe cel cu adevărat nevoiaş,
care-ţi cere cu adevărat ajutorul pentru Domnul Iisus Hristos şi
aşteaptă, dar nu este nimeni care să i-l dea. Suntem vinovaţi
de a nu fi căutat pe aceşti oameni şi să fi purtat grijă de ei.
Dar este şi altceva, ca milostenia duhovnicească. Putem ajuta nu doar cu
bani şi material, ci şi într-un alt fel oarecare?
Bineînţeles
că putem. Putem da un sfat, o compătimire, lacrimi, lacrimile noastre sau putem
să ne bucurăm cu bucurie. Putem da, de asemenea, lucruri de-ale noastre de care
avem nevoie noi înşine. Regula este: să nu refuzăm ceva cuiva. Câteodată nu avem
nimic. Dă batista ta, dacă-i curată. Dă-o! Spune: „Am o cârjă” şi
dă cârja ta. Apoi mergi acasă fără cârja ta.
Ţi-am
spus odată cum mergeam pe stradă cu Părintele Ioan Kononov şi
cum a spus unui cerşetor: „Aşteaptă o clipă să trec colţul
şi-ţi voi da ceva chiar acum”. Cum s-a întors, a mers după colţ,
şi-a scos reverenda şi apoi şi-a
scos ultima sa şi singura cămaşã
şi a adus-o cerşetorului: „Poftim, ia-o, dacă vrei!” Şi
a rămas doar cu reverenda pe pielea goală. În final n-a rămas cu nici o haină
pe dedesubt. Începuse să poarte bluzele nevestei sale şi
apoi a dat, de asemenea, şi bluzele acestea săracilor. În ultima vreme, nevasta sa plângea
că nu mai avea nimic ce să poarte. Dar a murit în curând. S-a rugat pentru
moartea ei. Era o persoană dificilă şi-l mustra totdeauna. În simplitatea
inimii lui, a început să se roage în timpul Liturghiei: „Să lucreze bunătatea
Ta cea iubitoare asupra mea, scapă-mă de soţia
mea”. S-a simţit bolnavă, i-a făcut Sfântul Maslu, i-a dat Sfânta Împărtăşanie
şi a plecat în pace. A slujit la înmormântarea ei, a îngropat-o
şi a mers cu ea întru veselie.
Ei
bine, iubea să dea totul. Ascundeau de el zahărul, sarea, cerealele. Era
imposibil la drept vorbind – dădea totul. Dădea cărţi,
icoane. Avea o aşa dragoste! „Ei bine, cum să nu-l mângâi, să nu-i aduc
bucurie”, spunea.
Părintele
Ioan era plin de o grămadă de înţelepciune deosebită, absolvind Academia Teologică din Kazan.
Am fost în închisoare împreună. Am slujit de multe ori împreună cu el în
biserica de parohie, unde venea să slujească cu mine. Eram prieteni. Ne-au
băgat în închisoare pe noi, doi porumbei împreună, la început în celule
separate şi apoi s-au hotărât să ne unească. Noi doi am fost împreună
aproape un an. Nu ştiau că eram prieteni şi nimeni nu le-a spus că ne cunoşteam
de mult timp şi că eram de un gând. Apoi ne-au despărţit
oricum. Am rămas singur şi el a fost luat. I-au dat drumul mai târziu, dar nu pentru
mult timp. L-au eliberat în aparenţã
din supravegherea lor ca să-l poată prinde din nou. Era un predicator
remarcabil şi un duhovnic remarcabil, remarcabil. Era un psiholog şi
a vindecat demonizaţi şi bolnavi. Am slujit privegheri împreună, care durau şase
ore. „Hai să cântăm din nou”, spunea. Cântase deja de doisprezece ori „Doamne,
strigat-am…”, dar voia s-o facă din nou. Spunea: „Ce frumos, ce bine, să cântăm!”.
Cântau oamenii din biserică pentru că nu aveam cor. „Părinte Simeon, putem să
mai cântăm o dată?”
Bineînţeles, l-au luat pe el, porumbelul, şi m-au luat şi pe mine, aşijderea. Înţelegi, era un om uimitor. Şi în asemenea împrejurări, după cum ai pomenit, în privinţa cerşetorilor, nu le dădea bani. Le arăta întâi ospitalitate, îi încălzea şi-i hrănea. „Vino oricând şi-ţi vom da ceai şi supă de varză ori borş şi pâine”. Dar nu lua niciodată nimic [bani] cu el. Toată casa sa era plină de cerşetori. Cerşetorii îşi petreceau noaptea în casa lui şi venea câteodată poliţia. Erau scandaluri fără sfârşit etc. Era un sfânt adevărat. Da, dacă arăţi fotografia lui unui demonizat, demonul se va scutura.
Numai la fotografie?
Da,
de la o fotografie, de la fotografia lui. Vestitul Kononov, Protoiereul
Kononov. A slujit în sudul Stavropolului. Fiica lui este încă în viaţã, o cunosc –
Olga. A fost exilat la Borisoglebsk, unde eram şi
eu exilat. Acolo am devenit cunoscuţi. A fost închis de doisprezece ori. Dar
nu era niciodată vreun motiv real pentru că nu se implica niciodată în politică
şi nu se angaja niciodată în discuţii
anti-sovietice. Era un om foarte înţelept, sensibil. Era, cum se spune,
„Păstorul cel bun”. Ştia Evangheliile pe de rost, din scoarţã în scoarţã. Ştii
despre ce a fost dizertaţia lui de doctorat? Despre Fraţii
Karamazov. A analizat valoarea Fraţilor
Karamazov şi a Stareţului Zosima din punctul de vedere creştin.
Pentru aceasta şi-a primit doctoratul.
LUPTA CU PĂCATUL
Părinte, cum putem începe războiul cu păcatele şi
cu patimile noastre?
Ia-ţi
păcatul tău preferat, mica ta rădăcină: un nărav, cum îl numim, sau, cum îl
numesc Sfinţii Părinţi, o patimă. Dacă nu ne dezicem de el, nu vom moşteni
împărăţia lui Dumnezeu. Şi ce va fi dacă avem vreo câteva sau şi
mai multe? Suntem copleşiţi, aşa-i? Episcopul Teofan Zăvorâtul scria: „Ia cea mai rea patimă
a ta, nărav sau păcat şi mergi de lucrează asupra lui. Vei avea de-a face prin
aceasta şi cu toate celelalte păcate ale tale şi
în final le vei clarifica. Dar roagă-te totodată pentru ajutor din cer – să nu
crezi că poţi să lucrezi asupra lor singur”. Episcopul Teofan remarcă:
„dacă ai o pocăinţã
sinceră şi o umilinţã
sinceră, care urmează din ea, atunci cere celor care locuiesc cu tine să te
ajute. De dragul unei astfel de umilinţe – prin care te-ai umilit pe tine însuţi
în faţa celor apropiaţi ai tăi şi, după cum s-a întâmplat, te-ai pocăit în mod public – Domnul
te va scăpa repede de acest păcat şi patimă statornicită. Te va mântui pentru singură pocăinţa
ta, pentru că te-ai pocăit nu doar înaintea unui preot, ci chiar şi
înaintea celor apropiaţi şi a rudelor”. Nu mă refer, oricum, la vicii ca beţia,
ci la aşa fel de păcate ca trândăvia, lenea, mânia, un temperament
înfocat, lăcomia, ambiţia, preocuparea de sine, măgulirea de sine, toate cele pe care
trebuie să le dezrădăcinăm fără greşeală.
Ce trebuie să fac – cum să fiu slobozit de patima care dă
război împotriva mea? N-am nici o putere să lupt cu ea şi
asta mă duce la disperare.
Dacă
ai pocăinţã
sinceră, atunci Domnul, în chip nevăzut şi fără greş,
într-un mod de neînţeles pentru cel ce se pocăieşte,
Îşi va trimite harul Său să te ajute şi
vei ajunge să urăşti acea patimă. Tu însuţi nu-ţi
vei da seama cum se va întâmpla aceasta. Numai că Domnul cere sinceritate,
tărie şi perseverenţã.
E uşor pentru noi, călugări şi preoţi,
să vărsăm lacrimi pentru aceste lucruri când ne pregătim pentru slujirea şi
primirea Sfintei Împărtăşanii, când plângem în chip stăruitor, insistent, cutezător
pentru ele şi ne rugăm la Liturghie ca să fim vindecaţi,
curăţiţi şi eliberaţi. Toată puterea noastră este în credinţa
noastră, nu-i aşa? Şi tăria, statornicia şi umilinţa,
toate sunt din credinţã.
Neglijând
aceasta şi sperând să facem faţã
cumva [păcatului] înseamnă o uşurătate de minte de neiertat. Şi,
desigur, nu vei găsi niciodată slobozire de păcatele tale printr-o credinţã
ne-ortodoxă, aşa-zicând vagă. Trebuie să te lipseşti
pe tine însuţi de slavă, să te necinsteşti,
dând în vileag cu răbdare… cum a fost săvârşit
păcatul şi nu doar numele păcatului. Apoi primim ajutor nevăzut din
partea harului şi păcatul este şters din inimile noastre… până la punctul de a avea oroare faţã de el.
Acesta este indiciul că păcatul a fost iertat. Dar, atâta timp cât simţim
doar părere de rău că am păcătuit şi că n-am ajuns încă să-l urâm, n-a apărut nici un semn că
păcatul a fost iertat.
Ar fi nimerit să cer unui frate să-mi atragă atenţia
asupra tuturor faptelor mele greşite, a păcatelor şi
a păcătoşeniei în cuvânt şi fapte şi
să mă mustre?
Nu
poţi să te adresezi chiar către orice frate pentru un asemenea
ajutor. Trebuie să-ţi aminteşti cum ai putea să faci rău acelei persoane prin faptul că
trebuie să te mustre în timp ce el însuşi îşi pierde mântuirea. Nu pentru că va fi
ispitit să păcătuiască în acelaşi fel ca tine, nu. Ci pentru că s-ar putea să fie rănit de
părerea de sine, care este în principiu mândrie sau ar putea deveni vanitos.
Unui începător n-ar trebui să i se dea o asemenea însărcinare, nu contează cât
de mult îl iubeşti. În asemenea cazuri, în mănăstiri, merge în felul acesta:
du-te la Părintele duhovnic, plânge-te [de tine însuţi]
şi spune: „Părinte, arată-mi către care din fraţii
bătrâni m-aş putea adresa pentru ajutor spre a fi slobozit de patima asta şi
asta”. S-ar putea să-ţi dea pe unul din fraţi pentru ajutor.
Harul
lui Dumnezeu! Nu este nici un păcat, nici un nărav, chiar înnăscut de la părinţi,
care să nu poată fi tămăduit de harul lui Dumnezeu. Totul este vindecabil, în
măsura credinţei fiecăruia. De aceea noi, prin harul lui Dumnezeu, am plecat
pentru un „spital”, care se numeşte mănăstire, aşa încât putem tămădui cu precizie păcatele noastre ascunse.
Aceasta este motivaţia pentru monahism. Nu perfecţionarea
sinelui – nu!!! – ci pocăinţã!!!
Dar câteodată sunt convorbiri printre fraţi
despre desăvârşirea duhovnicească.
În
general, orice discuţie despre plecarea la mănăstire pentru a se desăvârşi
cineva este foarte îndrăzneaţã.
Descoperă un stadiu avansat de mândrie. Înţelegi?
Arată că este un om plin de părere de sine, un om grav bolnav! Trebuie dată
alarma că n-ar trebui nici să gândească un asemenea lucru, cu atât mai mult
să-l spună tare.
CONŞTIINŢA
Trebuie
să înţelegem că unealta pe care o numim conştiinţã este o
unealtă deosebit de delicată. Este, cum se spune adesea, mai delicată decât un
ceas de damă. N-ai să tai lemne cu un ceas de damă, nu-i aşa?
S-ar opri, aşa-i? Nici n-ai să crăpi lemne cu el, aşa-i?
Mecanismul s-ar dezmembra. La fel este cu conştiinţa
noastră. Cea mai fină greşeală se reflectă în conştiinţa
noastră, în oglinda noastră. Este glasul Duhului Sfânt. Aceasta este pricina
pentru care, înţelegi, cea mai mică constrângere a voinţei
sau a conştiinţei noastre devine un păcat de moarte pentru noi. Ne silim pe
noi înşine, nu-i aşa? Ştim că se întâmplă aşa ceva. Ne forţãm să
păcătuim, ne obligăm pe noi înşine, vorbim cu noi înşine înăuntrul ei. Şi,
deşi voinţa şi glasul nostru interior – ceea ce numim noi conştiinţã – se
împotriveşte, totuşi o facem. Ce viaţã
minunată ar fi fost dacă oamenii ar fi înţeles şi
ar fi băgat în seamă conştiinţa lor! N-ar fi fost nevoie de poliţie,
judecători sau închisori – de nimic. Oamenii ar fi avut grijă unii de alţii,
nu-i aşa? S-ar fi temut de păcat, va să zică de a batjocori pe
Dumnezeu. Aceasta-i dragostea de Dumnezeu.
Au conştiinţã chiar şi oamenii necredincioşi?
Cu
siguranţã.
Este, peste toate, o calitate naturală dată de Dumnezeu din naştere.
La necredincioşi, oricum, este foarte slabă şi
crudă (necoaptă). Dar conştiinţa, luminată de Sfântul Botez, ba chiar mai mult decât atât, de
Sfintele Taine, este foarte simţitoare, delicată şi subtilă. Şi, pe măsură ce ne curăţim conştiinţa
noastră prin pocăinţã
şi prin taina pocăinţei, adică prin despătimire, devine tot
mai sensibilă. De aceea Sfinţii plăcuţi lui Dumnezeu erau aşa de uimitor de sensibili în privinţa
dragostei şi a păcatului. Asta va să zică desăvârşire.
Părinte, dacă conştiinţa
unui om este întunecată, de unde ar trebui să înceapă? E cu putinţã
să o curăţească?
Cu
siguranţã.
Trebuie să încerce să strice rădăcinile o dată pentru totdeauna prin taina
pocăinţei, nu doar mergând la preot şi
mărturisindu-se. Asta nu-i de ajuns. Trebuie să postească vreo câteva
săptămâni, să citească şi canoanele de pocăinţã
sau către Iisus – asta-i regula pocăinţei. Dar îndeosebi trebuie să verse
lacrimi pentru păcatul său şi să ceară ajutor aşa ca să nu mai repete păcatul. Dacă-l
săvârşeşte din nou, trebuie să meargă la preot şi
să se mărturisească din nou. Această luminate prin taina [pocăinţei]
va ajunge să se sălăşluiască în om şi păcatul sau năravul se va face în cele din urmă uitat cu
totul de la sine şi nu va mai fi repetat.
ÎNFRÂNAREA
Părinte, de ce nu are un loc de frunte postul în timpurile
noastre, ci este cel mai adesea trecut cu vederea sau ţinut
în mod formal?
Din
cauza neînţelegerii dragostei lui Dumnezeu, a neînţelegerii
mântuirii cuiva şi veşnicia devine din ce în ce mai puţin
văzută în fiecare din noi.
Părinte, dar se spune că postul este maica tuturor virtuţilor.
Înfrânarea.
Postul nu trebuie neglijat?
Imposibil.
Imposibil! Este cu totul neavenit! Ştim ce fel de spovedanie ne-ortodoxă fac
oamenii care nu ţin posturile. Nu sunt niciodată înnoiţi.
Sunt neînstare de a-şi părăsi păcatul lor iubit. Asta pentru că o pocăinţã fără de
înfrânare nu poate fi adusă înaintea lui Dumnezeu. Orice spovedanie, orice
faptă de pocăinţã
este legată fără drept de apel de înfrânare. Imaginează-ţi
pentru o clipă că ai să mănânci până la săturare şi
apoi te vei sili pe tine să te pocăieşti. Va ieşi
ceva din aceasta? Nu va ieşi nimic din ea. Vei cădea în păcat pentru că demonii te vor
înfrânge cu mila ta de sine: „Fie-ţi milă de tine însuţi! De ce ai nevoie să faci asta? Ia o
gură de mâncare, păstrează-ţi energia, întinde-te, odihneşte-te!”
Pentru că demonii nu vor să te pocăieşti şi te supui lor datorită milei de sine.
Poate un diavol să împiedice pe cineva de la pocăinţã?
De vreme ce un om se hotărăşte să se pocăiască, să înceapă de a pune în faptă înfrânarea,
să postească, aude din toate părţile: Du-te de te odihneşte,
posteşti prea mult, păstrează-ţi
sănătatea, ai nevoie, peste toate, de putere şamd.
Asta
pentru că-şi zice în sine din mândrie: „Mă voi pocăi, mă voi pune la
punct”. E vorba de acel blestemat „eu” – mândria – care-l împiedică.
Şi
din această pricină nu poate face faţã
îndemnului.
Ei,
desigur. Dar umilinţa pune început într-un cu totul alt fel: „Doamne, ajută-mă,
ajută-mă!” Omul începe cu rugăciunea, aşa-i? Cerşeşte
ajutor şi oroare de păcat. Această oroare şi
pocăinţã,
această cerşire: „Iartă-mă şi ajută-mă!” sau „dăruieşte-mi-o!” va întoarce pe orice criminal
pe dos. În experienţa mea pastorală am avut prostituate care nu-şi
puteau imagina cum ar putea să trăiască fără patima lor de căpătâi, fără
plăcerea lor de căpătâi. Dar, fiind rănite de conştiinţã şi
având, până la urmă, credinţã,
au venit la mine prin mila lui Dumnezeu. Ei bine, au trebuit să se silească la
început să vină la mine, dar pe parcurs s-au obişnuit
cu mine şi au început să vină foarte des şi
după un an sau mai puţin s-au dezbărat de patima lor de căpătâi. Şi
îşi aduceau aminte de ea doar cu o cumplită oroare şi
lacrimi. Nu faptele în sine, ci că le-au făcut vreodată cumva. Una dintre
aceste persoane este acum călugăriţã,
şi încă o călugăriţã
puternică. Eu am tuns-o – este o călugăriţã
minunată. Şi nimeni n-ar fi putut ghici, văzând-o acum, că a fost cum a
fost. Se întâmplă aşa pentru că pocăinţa nu doar tămăduieşte
oameni, ci-i şi înnoieşte. Dar diavolii te ponegresc, spunând că nu vei putea să te
întorci vreodată de la păcat. Asta e o sugestie drăcească.
Am
avut un cleptoman. Nu se putea abţine şi fura. Dar prin pocăinţã
a devenit un om curat. A înapoiat tot ceea ce furase şi
s-a pocăit. Vezi, asta e o dovadă de cum se poate pocăi cineva sincer, aşa-i?
Prin hotărâre, neabatere şi nădejde. Dumnezeu îl va ierta. Acum este un om fericit, un
om încântător. Nu-şi aminteşte niciodată ce a fost pentru că oroarea l-a vindecat de frica
că Dumnezeu nu-l va ierta. Domnul i-a iertat totul din clipa în care a început
să urască dorinţa de a lua ceea ce nu aparţinea
lui. Ei bine, bineînţeles că s-a luptat mult timp, era cu mine adesea sau în orice
vreme din zi şi din noapte. Şi, bineînţeles, dracii l-au atacat: începuse să mă urască, să mă
ponegrească, dar mi se supunea. Împlinea orice ceream de la el, adică întâi se
ruga, apoi întorcea tot ceea ce furase.
Îndelungarea
vine din neabaterea lacrimilor şi a pocăinţei sau din tăria lacrimilor, din plânsul pentru păcat. Când
vorbesc de lacrimi nu mă refer la apa din ochi. Vorbesc de inimă, când inima
plânge şi nu când curge apă din ochi. Apa din ochi este adesea emotivă
şi nu trebuie crezută niciodată. Apa din ochi poate veni, de
asemenea, din ambiţie, din mila de sine, din admirarea de sine. Câteodată este
numai apă ceea ce numim lacrimi. Dar, când inima e curăţită
de mândrie, atunci începe să verse lacrimi adevărate şi
apa iese din inimă. Oamenii mari au asemenea apă. Vorbeam odată de cineva
pentru care nu erau suficiente patru batiste pe durata Liturghiei.
Am
cunoscut un episcop căruia îi dădeau prosoape. Asta arată ce inimă delicată,
sfinţită avea. Şi cum iubea oamenii, cum era în stare să se bucure cu bucurie
sfântă şi să plângă pentru întristările altora. Nu avea, desigur, viaţã proprie.
Aparţinea în întregime oamenilor. Dar a trăit până la adânci
bătrâneţi, ajungând să orbească de lacrimi, dar, orb fiind, avea darul
străvederii. Deşi orb, striga pe oamenii care veneau la el pe nume şi
putea să le citească gândurile. Când se termina Liturghia, se aşeza
pe un scaun. Preotul slujitor stătea în picioare cu crucea. Oamenii se închinau
crucii şi apoi se întorceau spre el şi
spunea ceva fiecăruia, ceva ce aveau nevoie să audă: ori un gând, ori un necaz,
ori o bucurie. Ipodiaconii erau, bineînţeles, epuizaţi;
biserica nu se închidea până ce nu termina vlădica. Liturghia se termina pe la
11 sau 12, dar Vlădica stătea în biserică până ce şirul
acela enorm de oameni venea pe la el. Dar era imposibil să nu te duci pe la el.
Asta e puterea harului Duhului Sfânt.
Părinte, care-i era numele lui?
Serafim.
Odihneşte aici, în Zagorsk [Serghiev Posad, unde se află Lavra Sfânta
Treime a Sf. Serghie].
Este îngropat în Lavră?
Nu,
în cimitirul public. A avut un secretar care a avut grijă de afacerea asta şi
ciocănea foarte tare. Vlădica nu l-a dojenit niciodată. „Prea Cucernicia
Voastră, iertaţi-mă, am întârziat puţin. Iertaţi-mă
că v-am răpit din timpul vostru preţios”, obişnuia
să spună Vlădica. Apoi bătrânul se umilea, dându-şi
seama că tocmai ciocănise foarte rău. Când a murit pe neaşteptate,
Vlădica a plâns trei zile ca un copil. O aşa
dragoste! A murit cu o moarte neaşteptată, subită. Era preotul mai mare al bisericii, cancelarul
diocezan şi secretarul lui. L-am cunoscut bine. Eram în subordinea lui.
Ei bine, nu poţi decât să te minunezi de cum se umilea pe sine însuşi
acest plăcut al lui Dumnezeu înaintea unui asemenea om, da. Aceasta este o
caracteristică a sfinţeniei. Ştia prin Duhul Sfânt toate jocurile murdare pe care i le făcea
acest vechi protoprezbiter. Dar aşa-l dojenea: „Ei bine, de ce ai făcut asta, Părinte
Protoprezbiter, de ce? Hai să nu mai faci aşa
din nou!” Şi nimic mai mult.
de Ierom. Lavrentie | 5 iul. 2019 | Cuvinte duhovnicești |
Unii dintre fiii duhovniceşti ai Stareţului Sampson au făcut notiţe pe larg ale convorbirilor lor cu el şi au pătrat multe scrisori scrise de el. Aceste notiţe au fost strânse în câteva volume sub titlul Comori ale cunoaşterii lui Dumnezeu. Ele constituie o amintire şi o mângâiere pentru cei ce l-au cunoscut şi un izvor de înţelepciune duhovnicească pentru toţi căutătorii contemporani ai Adevărului şi ai modului de viaţă ortodox.
Aici sunt prezentate câteva fragmente din volumul ce conţine convorbirile sale duhovniceşti. (traducere din THE ORTHODOX WORD, nr. 4 (177), iulie-august/1994, pp. 193-236).
CREDINŢA
Părinte, cum v-a oblăduit Dumnezeu?
Cu
o mare luptă şi cu multe greutăţi, nevăzute celorlalţi oameni. Pe lângă asta, prin păcate.
Pentru că, chiar dacă au fost păcate, ele au fost îngăduite de Dumnezeu din
dragostea Lui pentru mine, aşa-i? Pentru veşnica mea mântuire, aşa-i? Ştiind
că ispitirea era peste puterea mea, încât, chiar dacă au fost căderi, mi-a fost
spre folosul meu. Pentru că păcatele m-au dus la lacrimi şi
lacrimile m-au dus la stăruinţã.
Lacrimile ne conduc spre taina pocăinţei şi, treptat, omul se întoarce la starea sa
dinainte şi la stăruinţã.
Dar vai omului care nu are nici o credinţã
– aceasta-i cel mai rău! Dacă un credincios întărit îşi
pierde râvna, asta nu-i aşa de rău. Dar, dacă un om de credinţã slabă sau puţină
îşi pierde râvna, este foarte rău pentru că-i va fi greu să se
îndrepte.
Dacă nu crede, se poate să nu se mai ridice?
Dacă nu crede cu inima lui, atunci este de credinţã puţină, de credinţã slabă. Şi-a pierdut râvna pentru Domnul în inima sa. Chiar se bucură că a fost slobozit de obligaţiile netrebuincioase – ceea ce este o lipsă de credinţã. De asta trebuie ca oricine să fie foarte grijuliu. Când avem de-a face cu un om de credinţã puţină, nu-l putem apăra prin ostenelile mari ale rugăciunii şi nu îndrăznim. Tot secretul stă în stăruinţã. Stăruinţã. Asta e care mântuieşte, şi nu falsa împlinire a rânduielilor de rugăciune şi ale regulilor de vieţuire. Vreau să spun că tocmai cu cei de puţină sau slabă credinţă trebuie să fim cu grijă, încât să nu-i supraîncărcăm. Apoi trebuie să ştim cum să-l mângâiem când o ia aiurea, aşa încât să nu-şi piardă puţina credinţã pe care o are. Se naşte întrebarea: cum putem insufla credinţã în cei de puţină credinţã? Acesta e un lucru foarte complicat. Întâi de toate, trebuie să fie cerută. E un dar al lui Dumnezeu, o lucrare a Duhului Sfânt. Credinţa nu poate fi predată sau câştigată din cărţi. Ar putea ca cei de puțină credință să fie siliți să se roage, să ceară: „Dă-mi credinţã!”. Şi, când se roagă cu stăruinţã pentru acest dar, darul va veni pe măsura insistenţei lui. De asta e foarte greu de lucrat cu cei de puţină credinţã… Sunt surzi la toate faptele preotului. Este greu în special pentru preot. Aceştia [necredincioșii] nu sunt interesaţi de alcătuirea credinţei, de lucrarea mântuirii, de veşnicie – pur şi simplu nu sunt interesaţi. Sunt interesaţi doar de tehnică, de ştiinţã, vreun fel de calcul, de haine, patimi. Îi numim „oameni bolnavi” pentru că sunt bolnavi. E nevoie de o mare trudă şi putere a harului în vederea întăririi lor în credinţã.
IERTAREA
Sfinţii Părinţi sunt fiii harului Duhului Sfânt. Rezultatul acestei lucrări a harului este când inima dezvinovăţeşte, iubeşte, poate să vorbească de bine de cineva şi să se roage pentru el. Nu-şi aminteşte necăjirea sau răul.
De aceea e imposibil să nu ierte şi să nu dezvinovăţească. Este o stare psihologică. Inima este făcută aşa. Nu creierul, nu sistemul nervos – după cum încearcă să înveţe ştiinţa şi în special psihiatrii –, ci inima e cea care a fost făcută aşa de Dumnezeu. E numită inimă creştină. Dezvinovăţeşte, face tot posibilul să îndreptăţească şi să dezvinovăţească. Nu-i aşa?! Aceasta e o caracteristică creştină.
Păgânii
sau musulmanii nu ştiu despre această … lucrare a harului Duhului Sfânt… Încearcă
să spui unui musulman să îndreptăţească şi să dezvinovăţească, să-şi iubească vrăjmaşul. Te va omorî.
Odată am vrut să te întreb de ce nu te gândeşti niciodată să mă întrebi: „Ce te mânie? Ce te face aşa de trist? Ce te mâhneşte aşa de tare?”.
Totdeauna este acelaşi lucru: inima necreştină. O inimă răutăcioasă, care nu e în stare să ierte. O inimă care e în vrăjmăşie cu Dumnezeu pentru că nu vrea să ierte, nu intenţionează să ierte, dar îşi aduce amine să zică rugăciunea domnească: …«şi ne iartă nouă greşalele noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri»… în vreme ce, în acelaşi timp, inima şi mintea sunt în duşmănie cu vreun om.
Mă mânii aşa de tare pentru aceasta… pentru că forma exterioară nu e de folos nimănui, cu atât mai mult pentru Dumnezeu.
Cred…
totdeauna am tras concluzia: asta înseamnă că nu au priceput esenţialul,
că tot secretul, că toată sarea creştinismului stă în aceasta: să ierţi,
să dezvinovăţeşti, să îndreptăţeşti, să nu ştii, să nu-ţi aduci aminte răul. Nu păcatul, ci răul.
Beţivul,
preadesfrânatul, mândrul – vor primi mila lui Dumnezeu. Dar cel ce nu vrea să
ierte, să dezvinovăţească, să îndreptăţească conştient,
voit … acea persoană se închide pe sine faţã de viaţa
veşnică înaintea lui Dumnezeu şi
chiar mai mult în viaţa de faţã.
E întors înapoi şi nu e auzit [de Dumnezeu].
DUHUL ŞI SUFLETUL ŞI ROLUL MATERNITĂŢII
Poate să se nască cineva cu această caracteristică creştină
sau trebuie s-o atingă prin trudă?
Trebuie să fie atinsă nu doar prin trudă. E primită de la Duhul Sfânt. Semnele de caracter ale părinţilor pot fi înnăscute, dar caracteristicile creştine sunt caracteristici ale Duhului, şi nu ale sufletului.
Deci nu pot fi deloc înnăscute?
Nu. Aceasta e o înrâurire a Duhului Sfânt prin Taine, prin rugăciunile părinţilor, în special ale mamei. De asta mama îşi educă copilul de la sine. Îl împărtăşeşte adesea, îl ia adesea la biserică, îl duce la icoane, face adesea semnul crucii peste el, îl hrăneşte în timp ce se roagă. E interzis a hrăni un copil fără rugăciune pentru că mama îi transmite propria ei „stare în faţa lui Dumnezeu” copilului. Prin aceasta copilul e sfinţit, consacrat, prin hrănirea mamei. În aceasta se află taina maternităţii. Este un lucru foarte important, de care, din păcate, preoţii noştri nu se preocupă şi oamenii cred că sănătatea trupească e lucrul de bază.
Oricine trebuie să-şi amintească de diferenţa dintre planul emoţional, cel duhovnicesc şi cel trupesc: viaţa duhului, viaţa sufletului (adică simţirile şi emoţiile) şi viaţa trupului. Aici este atât de multă confuzie. Apropo, denominaţiunile [creștine] occidentale … toate au tocmai această confuzie între duh şi suflet. Mama poate transmite copilului trăsături minunate de caracter, de suflet, aşa-i? Dar nu şi calităţi ale duhului: credinţa şi dragostea faţã de oameni [care sunt date de Duhul Sfânt].
De aceea [pentru că Ortodoxia face deosebirea între darurile Sfântului Duh şi emoţiile banale] satana s-a sculat asupra noastră… împotriva poporului ortodox. Noi trecem totdeauna în mod deschis prin sfera lui de influenţã duhovnicească, a puterilor lui rele, a influenţei lui rele.
CĂLUGĂRII
Vezi,
pentru aceasta ei [călugării] sunt războinici, războinici duhovniceşti.
Ei dau război cu diavolul şi cu îngerii săi drăceşti, demonii, omorându-şi
deja patimile lor sufleteşti. Patimile ar trebuie să fie terminate înainte de tundere.
Acesta e motivul pentru care, când este tuns un monah, este tuns deja matur –
nu cunoaşte ambiţia, nu cunoaşte preacurvia, nu cunoaşte cinstea.
SLĂBICIUNEA OMENEASCĂ E MARCATĂ PE CHIP [FAŢÃ]
Ce diferenţã este între răutate şi
slăbiciune omenească?
Răutatea
este o calitate a inimii, în timp ce slăbiciunea omenească poate fi o slăbiciune
a voinţei, o infirmitate trupească sau o slăbiciune a sistemului
nervos. Trebuie făcută deosebirea între calităţile
emoţionale şi duhovniceşti.
Ce fel de slăbiciune a voinţei?
Slăbiciunea
voinţei se vede când un om nu e în stare să-şi
controleze expresiile feţei, ochii. Dar virtutea curăţã şi
înnoieşte înfăţişarea feţei şi ochilor. O pată, o umbră, rămâne pe inimă şi
pe faţã
un semn al păcatului. Rămâne pe faţã
şi în ochi fără greşeală în special un viciu – adică un păcat
cronic [constant]. Oamenii evlavioşi şi insuflaţi pot citi din expresiile feţei
şi ale ochilor de care patimi este molipsit un om, ce păcat
domneşte în el, ce patimi sau patimă are putere asupra unui om.
Un
preadesfrânat are propria sa mimică. Încă şi
ce fel de preadesfrânat, unul firesc sau nefiresc. Lăcomia, avariţia,
cruzimea, ambiţia – totul este scris pe faţã.
Ar avea nevoie să fie psiholog, Părinte! Şi
ce se întâmplă dacă toate păcatele sunt amestecate pe faţã?
Unul
dinte ele va fi redat mai puternic.
S-a
întâmplat să întâlnesc oameni foarte interesanţi.
Un chip cu deosebire interesant a fost acela al unui gardian de închisoare din
închisoarea din Baku, un fel de ofiţer, care era peste mine. O faţã grozav de
interesantă: un cap enorm, enorm! Şi nişte ochi mititei, mititei şi
o labă mare înspăimântătoare. A omorât mulţi
oameni la timpul său. Ei bine, acea expresie de cruzime, sete de sânge şi
nepătrunsa … luciditate, înaintea căreia stătea iadul. Disperarea putea fi ucisă
doar cu vodkă sau morfină. Acesta era permanent asupra mea. Avea ceva cu mine.
Şi cum se împăca cu Sfinţia Voastră, Părinte?
Se ferea să se uite la mine.
Părinte, asta înseamnă că era un credincios, de vreme ce avea iadul cel veşnic în faţa sa. Nu-i aşa că un necredincios nu are nici un iad?
N-a vorbit cu mine niciodată despre asta. Avea doar permanent o luciditate a ororilor comise şi asta era tot. Această nebunie îl urma peste tot. Toţi oamenii aceia omorâţi, torturaţi, executaţi – îl chinuiau zi şi noapte. Şi singura lui mângâiere erau fie doi litri de vin deodată, fie morfină de două ori pe zi.
* * *
Continuarea în partea a doua.