Dialogurile ecumeniste contemporane urmăresc unirea „Bisericilor”. Un scop nobil și acceptabil ar fi fost dezbaterea asupra chestiunilor de credință în mod apologetic, pentru a se putea stabili de comun acord cine are dreptate, cine a păstrat curată credința de la apostoli. Dar, când ținta propusă este împăcarea sau reunirea administrativă, nu stabilirea autenticității credinței de o parte sau de alta, atunci o astfel de acțiune este destructivă pentru că reduce Biserica la o simplă organizație întemeiată pe idei omenești relative, nu pe adevărul dumnezeiesc revelat. Orice dialog cu cei de altă credință trebuie să ducă la recunoașterea greșelilor și întoarcerea celor aflați în eroare la Biserica adevărată prin renegarea abaterilor dogmatice.
Lucrurile stau așa pentru că istoria Bisericii arată acest lucru. Ereticii au fost condamnați și anatematizați și pot fi primiți înapoi individual, dacă se dezic de rătăcirea lor. În plus, structura lor religioasă nu poate fi recunoscută niciodată. Altfel spus, continuitatea lor apostolică a fost pierdută pentru totdeauna prin abaterea de la credință. Nu se poate ajunge la o unire a „Bisericilor”, ci cel mult la absorbția ereticilor în sânul Bisericii adevărate Ortodoxe.
Cu toate că este de răsunet gestul Patriarhului Atenagora al Constantinopolului de a ridica anatemele reciproc cu papa Paul al VI-lea în 1965, acesta este unul samavolnic și fără acoperire în canoanele Bisericii. Acest act nu a fost recunoscut de nici o altă Biserică Locală Ortodoxă, deși chiar și românii au depus oarecare eforturi în această direcție. Sf. Paisie de la Neamț a arătat acest lucru prin răspunsul la unele întrebări adresate de niște credincioși ruși cu mult înainte: nici un episcop și nici măcar un Sinod nu poate anula anatemele rostite asupra oricăror eretici, fie ei catolici sau alții. Revenirea acelora la dreapta credință nu se poate face decât prin renunțarea la crezul lor greșit, ceea ar echivala cu desființarea întregii lor structuri confesionale.
Anatema pusă sobornicește de Patriarhii Răsăritului nu poate fi ridicată nici de arhierei, nici de Patriarhi, nici de vreun Sinod
Un asemenea jurământ, adică anatema, asupra celor ce se împotrivesc Soborniceştii Biserici, anume asupra acelor ce-şi fac cruce cu două degete sau prin altele se împotrivesc şi nu se supun este pus de Patriarhii Răsăritului soborniceşte nu doar pentru o oarecare vreme, ci până în sfârşitul lumii va rămâne tare şi neclătită şi nedezlegată cu darul lui Hristos.
Şi mai întrebaţi dacă o asemenea anatemă pusă a fost dezlegată de oarecare Sobor al Răsăritului sau nu?
Vă răspund: Ce fel de Sobor ar fi fost acela? Poate doar cele potrivnice lui Dumnezeu şi Bisericii, precum au fost soboarele eretice potrivnice lui Dumnezeu, care s-au adunat spre răsturnarea adevărului şi spre întărirea minciunii, dar în veac nu va fi un asemenea rău-credincios sobor în Biserica lui Hristos.
Întrebați dacă poate vreun arhiereu, fără învoirea şi voia Patriarhilor Răsăritului să dezlege un asemenea jurământ?
Vă răspund: Nicidecum nu este cu putinţă, pentru că zice Apostolul: „Dumnezeu nu este împerecherii (al instabilității, al anarhiei), ci al păcii”. Şi să vă fie știut că toți arhiereii la vremea hirotoniei lor primesc unul și acelaşi dar, cel mai presus de fire al Preasfântului Duh, și sunt datori să-l păstreze ca lumina ochilor, precum şi credința ortodoxă curată și fără prihană, asemenea şi toate rânduielile Apostolilor și pravilele Sfinţilor Apostoli, şi Pravilele tuturor soboarelor ecumenice şi localnice, şi ale purtătorilor de Dumnezeu Părinţi, pe care se ţine Sfânta Sobornicească şi Apostolicească Biserică şi puterea luând de la acelaşi Preasfinţit Duh de a lega şi dezlega după acea rânduială, precum s-a legiuit de către Duhul Sfânt prin Sfinţii Apostoli şi purtătorii de Dumnezeu Părinți în Sfânta Sa Biserică.
La fel, Sfântul Marele Apostol Petru, către Climent, ucenicul său şi episcopul Romei, zice: „Precum tu, adică, vei lega acelea ce se cuvine a fi legate, vei şi dezlega acelea cărora li se cuvine a fi dezlegate” (Din cartea grecească Catallaghi, pag. 65). A strica însă rânduielile apostoliceşti şi Pravilele Bisericii, o putere ca aceasta nu au arhiereii de la Sfântul Duh. De aceea, a dezlega mai sus zisa anatemă asupra potrivnicilor Soborniceştii Biserici, ca una ce este pusă bine şi în corespundere cu Sfântul Sobor, nici de arhiereu, nici de patriarhul Răsăritului nicidecum nu se poate, deoarece aceasta ar fi împotriva lui Dumnezeu şi a Sfintei Biserici, dacă s-ar ispiti cineva să dezlege asemenea sobornicească anatemă.
Mai întrebaţi dacă o asemenea anatemă nici de un arhiereu fără patriarhii Răsăritului şi nici de dânşii nu poate fi dezlegată?
Vă răspund: Nu numai de un oarecare arhiereu fără patriarhii Răsăritului, dar nici cu patriarhii Răsăritului acel jurământ nu poate fi dezlegat pentru că o asemenea anatematizare în veac nedezlegată este. Și, deoarece asemenea anatematizare nedezlegată rămâne, întrebați dacă „unii dintre creștini din împotrivirea și nepocăința lor nu vor muri cumva întru acea sobornicească asemănare, vai nouă!”
Vă răspund: întru această a voastră întrebare am trei nedumeriri. Prima: „Unii dintre creştini”; a doua: „Oare nu cumva vor muri întru acea sobornicească anatemizare din împotrivirea și nepocăința lor”; şi a treia: „Vai nouă!”. Pentru cea dintâi, adică nu mă dumiresc ce fel de creştini sunt aceia care fără nici o căinţă se împotrivesc Bisericii Soborniceşti, pentru că unii ca aceia nu sunt vrednici de a se numi creştini, ci, după dreapta judecată bisericească, rascolnici (adică schismatici) [sunt], pentru că adevăraţii creştini se supun întru toate dumnezeieştii Biserici. Pentru a doua, „oare nu cumva vor muri întru acea Sobornicească anatemizare din împotrivire şi nepocăinţa lor”. Mă minunez pentru această a voastră întrebare. Oare cum aceşti închipuiţi creştini ce petrec fără căinţă întru de-a pururea împotrivire Bisericii Soborniceşti nu vor muri în acea sobornicească anatemă? Au doar aceia sunt nemuritori, de vă îndoiţi că vor muri? Şi cum aceia nu vor muri, muritori fiind, încă şi întru anatemizarea Bisericii îndoit, şi sufleteşte, măcar că sufletul nemuritor este, şi trupeşte vor muri, după cum au murit întru asemenea Sobornicească anatemă fără pocăinţă mii de mii şi nenumărată mulţime şi întotdeauna mor. Aşa şi aceşti închipuiţi creştini, dacă din toată inima lor şi din tot sufletul lor nu se vor întoarce către Biserica lui Hristos cu adevărata pocăinţă, atunci negreşit întru acea mai sus zisă Sobornicească anatemizare au a muri.
Pentru al treilea acest cuvânt al vostru: „Vai nouă!”, mă mir. De vreme ce acest cuvânt este al vostru, mi se strecoară o părere în suflet cum că nu cumva voi sunteţi acei oarecare ce vă împotriviţi Bisericii fără căinţă şi vă temeţi şi vă cutremurați de anatema aşezată sobornicește de către soborniceasca Biserică asupra acestor potrivnici și pentru aceasta atât de stăruitor întrebați dacă nu a dezlegat-o vreun Sobor al Răsăritului sau este nedezlegată, temându-vă să nu muriţi într-o asemenea anatemă și, neputând răbda pentru aceasta necontenita mustrare a cugetului, strigaţi cu jale: „Vai nouă!”. Iar dacă voi sunteţi adevăraţi fără prihană creştini ortodocşi şi fii ai Sfintei Soborniceștii și Apostoliceştii Biserici, supunându-vă întru toate ca maicii voastre ce v-a născut prin Sfântul Botez şi cruce făcând cu primele trei degete ale dreptei, după rânduiala Sfinţilor Apostoli şi nu pentru sine, ci pentru alţii mă întrebaţi, atunci cea mai sus zisa anatemă nu vă atinge pe voi şi pentru aceea dar nicidecum nu vi se cuvine vouă să mă întrebaţi şi pentru sine a spune cu jale cuvântul „Vai nouă!”. Pentru că aceasta mă aduce pe mine întru cea mai de sus zisă părere despre voi, care să piară de la sufletul meu. Vă rog, dar, ca prin vrednica de credinţă întâmplare să mă încredinţaţi cu desăvârşire în ce fel este cugetarea voastră. Noi cu cei ce se împotrivesc Sfintei Biserici şi se însemnează cu crucea cea de două degete nici o comunicare nu putem avea. Numai cu creştinii ortodocşi care întru toate fără nici o îndoială se supun dumnezeieştii Biserici comunicăm.
La sfârşitul întrebării voastre mă mai întrebaţi dacă se cuvine pentru unii ca aceia pomenire bisericească?
Vă răspund: Pentru acei ce se împotrivesc soborniceştii Biserici şi nu se pocăiesc, în împotrivirea şi nepăsarea lor faţă de mai sus zisa sobornicească anatemă murind, mă întrebaţi dacă este binevenită pomenirea lor bisericească. Credeţi-mă că pentru unii ca aceştia pomenirea bisericească nu va fi nu numai binevenită, ci cu totul potrivnică lui Dumnezeu şi Sfintei Biserici va fi, iar preotul care ar îndrăzni să facă o asemenea pomenire săvârşeşte păcat de moarte. Pomenirea pentru cei adormiţi este partea cea mai de căpetenie a jertfei celei fără sânge, care se face pentru creştinii ortodocşi, cei vii şi cei adormiţi. Iar dacă cineva dintre creştinii ortodocşi învederat păcătuieşte şi nu se căiește atunci pentru unul ca acela dumnezeiasca Biserică nu îngăduie să se facă jertfa cea fără de sânge până când nu se va îndepărta desăvârşit de păcatul său şi nu se va mărturisi.
Și, dacă pentru un vădit păcătos creştin nepocăit, care ar fi putut, dacă ar fi vrut, să se mărturisească, Sfânta Biserică a oprit facerea pentru el a jertfei celei fără de sânge, atunci pentru acel ce a murit fără nici o pocăinţă în împotrivirea sa către Sfânta Biserică şi în sobornicească [anatemizare] pentru împotrivirea sa jurământului, oare va îngădui dumnezeiasca Biserică pentru unul ca acela, ce nu mai are nădejdea pocăinţei, să se facă aducerea jertfei celei fără de sânge? Să nu fie!
Despre învederatul păcătos, cum că nu i se cuvine lui a fi împărtăşit cu Sfintele Taine şi nici a săvârşi pentru el jertfa cea fără de sânge mărturiseşte Sfântul Simeon arhiepiscopul Tesalonicului, zicând: „Şi nu este locul celor necredincioşi, adică în Dumnezeiasca împărtăşire, dar şi rău cugetătorilor, pentru că ce legătură este între lumină şi întuneric? De aceea, zice: „Vor ieşi îngeri şi vor despărţi pe cei răi din mijlocul celor drepţi”. Aşa că nicidecum nu se cuvine preotului să facă oarecăror de altă credinţă aducere sau pomenire, ci nici pentru vădiţii păcătoşi ce nu se pocăiesc, pentru că aducerea acestei jertfe le este spre osândă, ca şi celor ce se împărtăşesc cu înfricoşatele Taine cu nevrednicie, după cum zice dumnezeiescul Pavel (1Cor. 10, 29).
(Din cartea Sf. Paisie de la Neamț, Cuvinte și scrisori duhovnicești, vol. 1, Ed. Doxologia, ediția a II-a, 2010)
Sf. Paisie Velicikovski s-a confruntat cu trei rătăciri majore din vremea lui: uniația, rascolnicii și cei ce huleau rugăciunea minții. Din modul cum a înfruntat aceste amăgiri reiese limpede cum socotea că trebuie înfruntate ereziile condamnate și rătăcirile încă neosândite de Biserică potrivit învățăturilor patristice, pe care le cunoștea foarte bine. Aceste aspecte sunt folositoare în zilele de acum și în confruntarea cu provocările ecumeniste.
Tainele clericilor ortodocși nesăvârșite după rânduială sunt valide
Răspunsul șase Către niște râvnitori robi ai lui Dumnezeu din Rusia (din cartea Sf. Paisie de la Neamț, Cuvinte și scrisori duhovnicești, vol. 1, ed. Doxologia, p. 140-141):
Asemenea preoți (care mărturisesc, cunună și botează după Molitfelnicul vechi rascolnic) mai mult slujitori de oameni, cărora Dumnezeu le va risipi oasele ca unor părtinitori ai schismei fac păcat de moarte înaintea lui Dumnezeu. Pentru că acei ce îngăduie samavolnicia oamenilor și îngăduie schisma împotriva rânduielilor bisericești, împotrivindu-se poruncii Sfintei Biserici, îndrăznesc să săvârșească Sfintele Taine după Trebnicul (Moltfelnicul) vechi, unii ca aceia, dacă din toată inima înaintea lui Dumnezeu pentru aceasta nu se vor pocăi și de la o asemenea lucrare a lor potrivnică Sfintei Biserici nu se vor dezice, în ziua înfricoșătoarei judecăți a lui Dumnezeu vor fi rușinați și Dumnezeu îi va urgisi pe ei. Deci, dacă mai sus-zișii preoți sunt adevărați creștini și de arhiereu ortodox hirotonisiți și cărțile bisericești îndreptate cu credință și dragoste le primesc, atunci, dacă ei pentru mai sus arătata pricină, adică plăcerea samavolniciei omenești și altele, săvârșesc Tainele după Trebnicul vechi, atunci Sfintele Taine sunt Taine desăvârșite și întru aceasta nu aveți de ce să vă îndoiți. Iar acei ce ca niște ispititori ai multor suflete creștinești, de nu se vor pocăi, vor fi vinovați la înfricoșata judecată a lui Dumnezeu. Iar dacă cineva, după cuvintele Domnului, va sminti pe vreunul dintre cei mai mici ce cred în El mai bine îi va fi lui să-și spânzure o piatră de moară de grumazul lui și să se arunce în adâncul mării (Mt. 18, 6). Iar cei ce smintesc pe mulți creștini ortodocși nu vor ajunge oare cu atât mai vârtos la înfricoșata judecată a lui Dumnezeu?
Se cuvine, dar, unor asemenea preoți, care de Sfânta Biserică sunt puși ca păstori și învățători ai turmei cuvântătoare a lui Hristos, care este poporul ortodox creștin, să i se supună întru totul ca adevăratei maicii lor pentru săvârșirea Sfintelor Taine, întrebuințând Trebnicul îndreptat, dar a nu săvârși Sfintele Taine, spre marea mâhnire și ispită a poporului creștin împotriva Bisericii, după Trebnicul vechi, care a fost lepădat de Biserică cu alte cărți vechi pentru nenumăratele greșeli din ele. …
Doar Patriarhul și episcopii pot blestema/excomunica pe eretici, nu și restul credincioșilor
Cap. 9 din Răspunsul Starețului Paisie către Starețul Atanasie (din cartea Sf. Paisie de la Neamț, Cuvinte și scrisori duhovnicești, II, Ed. Tipografia Centrală, p. 65-66):
Când a venit la Careia ucenicul tău Gherasim și s-a întâlnit cu Visarion și a început a-l năpăstui pe dânsul, grăind așa: „că tu mie mi-ai zis că grecii sunt rătăciți și nu știu ce fac”, Visarion, văzând o năpastă ca aceasta, de care nici în somn n-a visat, s-a însemnat cu semnul Crucii și a început a se îndrepta. Dar Gherasim, curmând cuvintele lui, a început, ca un ieșit din mintea sa, înfricoșat a-l afurisi pe Visarion și anatemei a-l da. Dar Visarion, văzând această nebunie a lui, a început către dânsul a grăi așa: „Nu, frate Gherasim, nu așa. Dacă ai fi și știut în mine sau în altul oarecare oarece eresuri noi, care până acuma n-au fost, dar însă până nu va fi de aceasta sobornicească întrebare, tu, fiind monah prost (simplu), nu ai putere pe unii ca aceștia noi eretici a-i afurisi fără de Patriarh și fără de vlădică. Iar dacă Patriarhul și vlădica, ispitindu-i pe acești noi eretici și, după întrebare, dacă vor petrece tot întru a lor neplecare și îi vor afurisi pe unii ca aceștia noi eretici, atunci fiind afurisiți de la Patriarhul și de la vlădica, se cuvine și fiecărui drept credincios creștin a-i afurisi”. Așa a zis fratele Visarion ucenicului tău Gherasim, dar nu așa precum el a clevetit ce a vru și încă a adăugat multe dintru al său cap deșert ce a vrut singur, care este aievea minciună. … Și iată așa iar v-ați sculat asupra noastră fără de nici o pricină.
Botezul uniaților (greco-catolicilor) nu este valid
Viața Cuviosului Stareț Paisie de Mitrofan, cap. 20 (din cartea Paisie de la Neamț, Autobiografia și Viețile unui stareț, Ed. Deisis, p. 263):
Pravoslavnica noastră Biserică cea mare a Răsăritului, cunoscând desăvârșit cum că papistașii cu totul au stricat Tainele Sfintei Biserici și mai vârtos a Botezului și a Preoției și acum urmează nevoia ca pe cei ce vin de subt stăpânirea Papii către pravoslavnica Biserică a Răsăritului nu cu Sfântul Mir, ca mai înainte, să-i primească, ci desăvârșit ca pe niște cu totul nebotezați să-i boteze. Deci, înștiințându-se de acest lucru și toți părinții Soborului și fiind cei mai mulți din Ardeal și din Țara Leșească (Polonia) și cunoscându-se pre sine și cum că au trebuință de Sfântul Botez, multă supărare îi făceau preacuviosului ca să-i boteze.
Iară el, știind că este multă vrăjmășie asupra pravoslavnicei Biserici pentru aceasta, de vreme ce ea ține întru sine piatra cea scumpă și neprețuită, amanetul pe care l-a luat de la Domnul nostru Iisus Hristos și îl păzește nestricat și integru, iară celelalte l-au pierdut și au rămas goale și sărace de o bogăție neprețuită ca aceasta și de aceea o zavistuiesc (căci darul bun totdeauna este zavistuit) și totdeauna se sârguiesc ca de-ar putea să o jefuiască și pre dânsa de acesta, întârzia a-i boteza. Însă mai pe urmă, încredințându-se desăvârșit cum că de nicăieri nu-i va veni nici o supărare pentru aceasta, a început a-i boteza. Dar foarte se necăjea cu aceia care au luat hirotonie, căci unii dintre dânșii cereau numai ca să se ungă cu Sfântul Mir, zicând că sunt botezați. Din care unii și până acum se află (zice părintele Isaac Dascălul) care pentru cinstea și slava vremelnică, ah, nenorocire, se lipsesc de cea veșnică. Pentru că turnarea niciodată nu se poate numi Botez. Și de aceea foarte tare greșesc împotriva canoanelor sfintelor pravile, împotriva dogmelor pravoslavnice și a Bisericii celei mari a Răsăritului toți cei ce se reazemă numai pe a lor socotință și nu primesc să se boteze ca să nu se scape de oareșicare cinstiri vremelnice. Și cu aceasta, după cum zice Sfântul Apostol Pavel, se lipsesc de slava cea dumnezeiască (Rom. 3, 23).
Deci Preacuviosul, după ce vedea că nici cu un fel de sfătuire nu se pleacă a se boteza vreunii din acei ce luaseră asupră-și hirotonii, apoi nu-i ocăra, nu-i prihănea, ci, alegându-le averea ce aduseseră pe lume ei și dăduseră obștii, după așezămintele Sfinților Părinți, le-o da înapoi și apoi, deacă voiau, mai ședeau în sobor, iară deacă nu, se duceau unde voiau. Iară preacuviosul asupra tuturor celor ce veneau de subt stăpânirea Papei săvârșea această mare Taină a Botezului fără de nici o împiedicare sau îndoire ca pre o prea de nevoie mântuire a omului.
Concluzii
Din situațiile de mai sus se înțelege că Sfântul Paisie considera:
1. că sunt valide Tainele bisericești săvârșite incorect de preoții ortodocși, dar spre paguba poporului și îndeosebi spre pierzarea lor la judecata lui Dumnezeu. Ele sunt lucrătoare pentru că slujitorii sunt membri deplini ai Bisericii Ortodoxe;
2. că nu pot fi condamnați de oricine cei ce născocesc erezii noi decât numai de ierarhie. Cei aflați în greșeală trebuie cercetați în Sinod și condamnați dacă se adeverește că au concepții greșite dogmatic și stăruie în ele;
3. că Tainele săvârșite de ereticii papistași, printre care sunt și uniații greco-catolici, sunt nule și cei ce vin la Ortodoxie din rândurile lor trebuie botezați pentru că sunt nesfințiți.
Aplicând aceste principii la erezia ecumenistă de astăzi, putem spune că Tainele săvârșite de clericii ortodocși cu mentalitate ecumenistă sunt valide, dar ei smintesc pe credincioșii care îi urmează și merg împreună spre pierzarea sufletească. Această situație trebuie îndreptată printr-un Sinod ortodox care să condamne învățătura greșită și să depună pe cei care stăruie în ea. Clericii simpli și credincioșii nu pot condamna ei singuri sau considera nelucrătoare Tainele preoților ecumeniști. Cel mult pot să se delimiteze de aceia prin întreruperea pomenirii sau altă modalitate eficientă pentru a ajuta la îndreptarea situației. Ereticii condamnați, inclusiv catolicii, nu au har și lucrare sfințitoare și nu trebuie avut comuniune de nici un fel cu ei.
Chilia Sf. Daniil Sihastrul, poate cel mai cunoscut isihast de origine română
Sfințenia pe pământul nostru românesc are istoria ei, dezvoltarea și specificul propriu. Ea este dată atât de marile personalități bisericești, dar și de mediul general, credința ca ferment în popor. Un aspect și un factor important este evoluția monahismului, care a influențat întotdeauna și pretutindeni și modul mirenilor de a trăi ortodoxia.
Isihasmul reprezintă o formă de spiritualitate care are în centru liniștirea (isihia) și s-a manifestat prin retragere și prin accentul pus pe practica rugăciunii lui Iisus. Acesta a fost o caracteristică a monahilor români, după cum arată Dario Raccanello în studiul său despre viața Sfântului Stareț Vasile de la Poiana Mărului (din cartea Vasile de la Poiana Mărului, Introduceri în rugăciunea lui Iisus). Acest lucru este dovedit din mai multe surse istorice. Au existat mereu sihăstrii de monahi, care chiar se transformau în sate în decursul timpului datorită oamenilor care se așezau în apropiere, calculându-se un număr de 300 de astfel de așezări. Existența monahismului timpuriu românesc organizat este atestată de nume precum Sf. Ioan Casian și Dionisie cel Mic, dar și de monahi români veniți în Țara Sfântă (Ierusalim-Palestina), despre care există mărturii dintotdeauna, mai bogate începând cu sec. X-XI.
Un alt fenomen este acela al transformării sihăstriilor în mănăstiri, îndeosebi după sec. XIV. Începând cu această perioadă, informațiile sunt mai interesante cu privire la specificul isihasmului românesc, după cum se desprinde din rândurile de mai jos.
Impulsul dat vieții monahale de Sfântul Nicodim de la Tismana nu putea să nu implice în mod direct și tradiția isihastă românească, cu atât mai mult dacă luăm în considerare faptul că el însuși era un adept al mișcării de înnoire duhovnicească inițiată de Sf. Grigorie Sinaitul și era în corespondență cu Patriarhul Eftimie de Târnovo, care reprezenta una din cele mai ilustre figuri ale isihasmului slav.
Două evenimente ne permit să susține că ideile isihaste au putut ajunge în România înainte de 1370, data clasică legată de Sf. Nicodim și de [întemeierea] Mănăstirii Vodița. primul eveniment privește prezența călugărilor români în Paroria; al doilea privește legăturile mediului monahal românesc cu Muntele Athos.
Așezarea isihastă de la Paroria, la sud de Dunăre, în țaratul bulgar, fusese întemeiată de Sf. Grigorie Sinaitul (1275-1346) în jurul anului 1325. Cu mici întreruperi,Sfântul a rămas aici până la moartea sa survenită în 1346. În jurul marelui povățuitor în ale isihasmului s-au adunat monahi de diferite naționalități ortodoxe, printre care s-au numărat și monahi de origine română. Admițând că monahi de origine română au fost prezenți la școala Sf. Grigorie Sinaitul, cum să nu credem că, întorși în patria lor după moartea povățuitorului lor, nu au adus acei germeni de înnoire duhovnicească din care s-au hrănit mulți ani?
Al doilea eveniment privește legăturile pe care unele mănăstiri românești le-au avut cu Muntele Athos, îndeosebi cu mănăstirea Cutlumuș. Știm, de exemplu, că sub conducerea egumenului Hariton, provenit din Țările Române, mănăstirea de la Cutlumuș a fost renovată datorită ajutoarelor oferite de principele român Vladislav I. Acest fapt a oferit multor monahi de origine română prilejul de a se stabili în mănăstire într-o perioadă în care la Muntele Athos era destul de vie spiritualitatea isihastă susținută de Patriarhii Calist și Filotei, ucenicii Sf. Grigorie Palama (1296-1359). Obișnuiți cu un stil de viață mai liniștit, mai „isihast”, tipic miilor schituri din țara lor, acești monahi suportau cu dificultate viața comunitară de la Cutlumuș și mulți se întorceau în țară. Suntem înainte de anul 1370. Numai după ce principele Vladislav I a reușit să obțină de la Hariton promisiunea că monahii de origine română vor putea duce un stil de viață mai adecvat lor, acești monahi s-au întors la Cutlumuș, iar unul din ei, pe nume Melchisedec, a devenit egumen între 1370 și 1375, obținând apoi chiar permisiunea ca mănăstirea să-și schimbe regimul din „chinovial” în „idioritmic”. În acest climat al unor contacte vii este imposibil să nu ne gândim la o interferență a tuturor acestor fermenți duhovnicești ce caracterizau acea epocă. De altfel, nici marea bunăvoință întâlnită de sf. Nicodim de la Tismana n-ar putea fi explicată fără a presupune că un teren propice era deja oarecum pregătit și de cunoașterea acestor fermenți.
După ce a trăit ca monah mai întâi la Athos, iar apoi în regiunea Kraina, trece Dunărea cu câțiva din ucenicii săi și construiește, în 1370, Mănăstirea de la Vodița, după care se mută din nou și construiește o altă Mănăstire la Tismana, unde moare și este înmormântat în 1406. Tradiția îi atribuie Sfântului Nicodim și întemeierea altor mănăstiri: Topolnița, Gura Motrului, Coșuștea, Ilovăț și Prislop.
Influența acțiunii Sf. Nicodim s-a răsfrânt și asupra vieții sihăstriilor. Mitropoliții și principii, care doreau să exercite un control mai mare asupra întregii vieți monahale, s-au prevalat de lucrarea Sfântului pentru a încerca să-i „organizeze” și pe sihaștri. Mai mulți monahi din diferite sihăstrii au fost adunați astfel într-un singur loc, au fost puși egumeni și s-a impus o viață de obște după tradiția mănăstirilor de la Athos. Aceștia, însă, obișnuiți fiind să trăiască în mici comunități și doritori să se dedice în mod individual, fiecare după puterile sale, propriei lucrări ascetice, suportau cu greu înregimentarea în mari mănăstiri cu viață de obște. O dovadă este și faptul că la sfârșitul secolului XIV marea majoritate a monahilor români erau constituiți încă din sihaștri.
În regiunea Ungrovlahiei, care a suferit mai îndeaproape influența Sfântului Nicodim, procesul de transformare a sihăstriilor în mănăstiri cunoaște în cursul secolului XV o perioadă de stagnare. Sihaștrii s-au opus cu o mai mare vigoare acceptării vieții comunitare și a existat într-adevăr o înflorire a noilor sihăstrii. Pe de altă parte, în același secol, în Moldova monahismul trăia momentul cel mai glorios al istoriei sale: asistăm acum la o dezvoltare atât a marilor mănăstiri cu faimoasele școli de copiști și miniaturiști, cât și a sihăstriilor. Două din cele mai mari centre moldovenești de viață isihastă au fost cel din regiunea Neamțului, cel mai vast din întreaga Românie, și cel din zona Putna-Voroneț-Rarău, în care, în această epocă, strălucesc prin viața lor ascetică Sfinții Lavrentie (cunoscut mai mult ca Leontie, în schima mare) de la Rădăuți și Daniil Sihastrul. Acesta din urmă și-a datorat faima faptului de a fi fost sfetnicul duhovnicesc al lui Ștefan cel Mare.
În aceeași perioadă asistăm la o transformare specifică: grupuri de mici comunități de sihaștri încep să formeze adevărate „sate” isihaste, grupând mai multe zeci de locuințe individuale. Deși continuau să trăiască fiecare pe cont propriu, acești șihaștri se supuneau ascultării duhovnicești față de părinți bătrâni recunoscuți de toți, adunându-se în fiecare noapte pentru rugăciune în biserica de lemn construită în centrul „satului” lor. În aceeași biserică, duminicile și în sărbători se săvârșea Sfânta Liturghie și fiecare avea posibilitatea de a se împărtăși.
În sec. XVI, întemeierea de noi mănăstiri dovedește o dezvoltare fără precedent. Zecile de mănăstiri ivite în locul sihăstriilor nu diminuează însă numărul total al monahilor sihaștri datorită faptului că asistăm la ivirea unui nou gen de sihăstrii. Monahii aparținând marilor comunități, care doreau să se retragă periodic, mai ales în timpul postului, precum și cei care depuneau voturile „schimei mari” și care erau obligați la forme de asceză deosebită încep să întemeieze mici săhăstrii în apropierea mănăstirii. Aceste așezări erau „închinate”, adică depindeau din toate punctele de vedere de mănăstirea din care provenea întemeietorul lor. Sihăstriile de acest tip vor crește secol de secol și vor deveni practic unica posibilitate oferită monahilor doritori de isihie. Celelalte feluri de sihăstrii se vor diminua tot mai mult până vor dispare. Legate de mănăstiri sunt și sihăstriile numite „metocuri”, adică „dependințe”. în practică, ele erau destinate supravegherii acelor terenuri și culturi care, prin distanța lor, puneau dificultăți în a fi controlate direct de mănăstire.
Nu lipsesc însă și în acest secol sihăstrii total independente. Printre acestea, cele mai faimoase se datorează celor patru ucenici ai Sfântului Daniil Sihastrul. În aceeași perioadă avem, de altfel, o informație despre un obicei deosebit, adoptat de unele grupuri de monahi isihaști și nemaiîntâlnit în alte țări ortodoxe. Aceștia instalau un clopot pe culmea muntelui locuit de ei și se slujeau de sunetul acestuia pentru a trezi și a chema la rugăciune. Zona cea mai bogată în noi așezări isihaste este cea a Munților Buzăului, unde, peste mai bine de un secol, starețul Vasile va întemeia Poiana Mărului. În această zonă, procesul de transformare a sihăstriilor în mănăstiri urmează o regulă nemaiîntâlnită înainte. Fiecare sihăstrie putea adăposti până la doisprezece monahi. Când acest număr era depășit, ea era declarată mănăstire. În mod normal, când numărul de monahi îl depășea pe cel stabilit, se căuta întemeierea unei noi sihăstrii, divizând comunitatea de origine.
Deși în sec. XVII s-a continuat pe calea transformării sihăstriilor în mănăstiri, asistăm totuși la o creștere a numărului total de noi așezări isihaste. Aceasta se explică prin faptul că fiecare mănăstire tinde să construiască una, două sau mai multe sihăstrii pentru proprii monahi. În dorința de a căuta un ritm de viață mai liniștit decât cel pe care-l puteau oferi marile mănăstiri, aceștia preferau să se retragă din când în când în pădurile din apropiere. Se construiau chilii și curând în jurul acestora prindea viață o sihăstrie. Zona care cunoaște cel mai mare număr de astfel de noi întemeieri chiar și în acest secol este tot cea a Buzăului. Cu cele 50 de așezări isihaste ale sale, regiunea subcarpatică Buzău-Vrancea constituia unul din cele mai înfloritoare centre isihaste și ea va permite nașterea și dezvoltarea mișcării de înnoire duhovnicească din secolul următor ce va începe la Poiana Mărului odată cu starețul Vasile.
Înmulțirea surprinzătoare a atâtor sihăstrii semnala însă și o criză incipientă în viața comunitară a marilor mănăstiri. Monahii se îndepărtau de comunitățile lor pentru a scăpa de preocupările materiale și economice pe care le aduceau în mod inevitabil marile proprietăți ce se constituiau în jurul mănăstirilor.
Această criză se face simțită mai apăsător în sec. XVII. Numărul mare de noi sihăstrii întemeiate este semnificativ: în Moldova, spre exemplu, sunt 83 față de doar 4 mănăstiri; în Țara Românească 93 față de 14 mănăstiri. Marile mănăstiri întâmpinau dificultăți tot mai mari în administrarea terenurilor și a dependințelor, agravate în același timp de politica noului regim fanariot, care își continua planul de „închinare” a mănăstirilor în exterior. Dacă ne gândim apoi la numeroasele războaie și devastări prin care au trecut în aceeași perioadă Țările Române, putem să ne imaginăm modul în care s-a ajuns la o epuizare morală și materială. În acest climat se simțea nevoia, mai ales în mediul monahal, a unei înnoiri profunde. Începutul acestei acțiuni de înnoire debutează cu starețul Vasile. Fapt unic în istoria isihasmului românesc, el întemeiază un fel de federație cu mai mult de zece sihăstrii legate de Poiana Mărului.
În Moldova, lucrarea de înnoire este continuată și dezvoltată de starețul Paisie Velicikovski. Acțiunea acestuia va fi îndreptată îndeosebi în direcția revitalizării duhovnicești a comunităților marilor mănăstiri, cum este cea de la Neamț, aducând aici schimbări importante și profunde. Pentru sihăstriile dependente de mănăstiri, însă, marea „înnoire” nu va aduce nici o schimbare în regimul vieții lor interne.
