Tema împărtășirii cu Sfintele Taine este una actuală în contextul desacralizării lumii, dar și a trăirii creștinilor. Manifestarea deplină a credinței se arată în primirea Sfintei Împărtășanii, dar nu fără o pregătire care să vădească faptul că inima a fost gătită cum se cuvine pentru primirea Împăratului Hristos.
Am realizat o prezentare video a acestui subiect mai jos (sau discuția completă, cu mult mai multe precizări pe subiect la acest link), la care este adăugată sublinierea în scris a unor aspecte importante:
Evitând prescripțiile că împărtășirea trebuie să fie deasă sau rară, ceea ce contează este să fie făcută în duh de trezvie, de credință nelumească, întru curăția inimii și conștiinței. Fiecare după puterea și măsura proprie. Nu există termene de 40 de zile, nici necesitatea de a ne apropia de Potir la fiecare Liturghie. Deși Părinții colivari au cultivat o conștientizare mai mare a apropierii frecvente și continue de Sfintele Taine, ei nu au făcut aceasta în detrimentul nevoinței duhovnicești, ci au insistat mereu pe pregătirea prealabilă. Din nefericire, astăzi există un curent nivelator care anulează aceste cerințe și dă o altă conotație împărtășirii, anume de medicament magic, chiar și pentru păcate nepocăite cum se cuvine. Aceasta este în răspăr cu prevederile canonice, care rânduiesc îndepărtarea de la cele Sfinte pe anumite perioade, până la curățirea prin pocăință.
Mai jos redăm câteva sfaturi practice și repere concrete cu privire la desimea împărtășirii:
Cuv. Filothei Zervakos:„În ce privește Sfânta Împărtășanie, stabilim următoarele:
1. Câți au dragoste din tot sufletul și din toată inima față de Dumnezeu și câți îl iubesc pe aproapele lor ca pe ei înșiși, au smerenie, ascultare, tăierea voii, blândețe, nemâniere, înfrânare, răbdare, tăcere, aceștia pot să se împărtășească o dată pe săptămână și de două ori când se întâmplă o sărbătoare în mijlocul acestei săptămâni.
2. Când nu au virtuțile de mai sus și se mâhnesc din cauza aceasta și se silesc să le dobândească și se roagă și doresc sincer și cer Sfânta Împărtășanie ca pe un medicament ajutător și evită pe cât le stă în putință orice păcat, li se permite și lor să se împărtășească o dată pe săptămână.
3. Câți au așa-zise păcate care se iartă, adică puțină mândrie, se înfurie pentru moment când le spune cineva ceva, spun vreo minciună, glumesc, râd, bârfesc, mănâncă mai mult decât e de trebuință, fac ascultare, dar fără tragere de inimă și au și alte mici păcate de moarte, pe care se silesc să le taie și să le tempereze, dar nu cu osteneală și râvnă cum se cuvine, dar totuși le cunosc, se căiesc și le mărturisesc, acestora li se permite să se împărtășească la 15 zile.
4. Acei care sunt mândri, nesupuși, mânioși, certăreți, mincinoși, dacă se mărturisesc și arată o pocăință și schimbare adevărată și iau hotărâre că vor înceta să păcătuiască, să se împărtășească la două luni.
5. Dacă după un an încetează sau se înfrânează, împuținând păcatele, să se împărtășească la 40 de zile și, când se îndreaptă complet, să se împărtășească ca și cei de mai sus, la 15 zile și o dată pe săptămână.
O astfel de dispoziție către monahii de la noi a dat-o Cuviosul Arsenie, care s-a nevoit acum 100 de ani aici, un sfânt duhovnic care a primit har de la Dumnezeu să săvârșească minuni în timpul vieții lui și după moarte. Un astfel de discernământ al acestor vrednici de pomenire Părinți trebuie să-l urmeze și Părinții duhovnici actuali, ca să-i canonisească pe cei care se mărturisesc la ei.” (din cartea Împărtășirea continuă cu Sfintele Taine p. 77-78).
„Oare este bine să ne împărtășim în fiecare zi sau la intervale de timp sau în fiecare duminică și numai atunci?
Această întrebare nu are unul și același răspuns. Sunt unii care se cuvine să se împărtășească în fiecare zi, și sunt alții cărora nu li se potrivește aceasta, și sunt iarăși alții care nu se cuvine deloc să se împărtășească. Sunt iarăși alții care se țin pe ei înșiși departe de Împărtășanie, păcătuind, așadar, fără frică, precum neamul armenilor, iar alții se împărtășesc pentru pază, și sunt alții care se împărtășesc din dispreț, dând mai mult loc lui satana în suflet, cum s-a întâmplat cu Iuda, fiindcă odată cu pâinea „a intrat în el satana”; și sunt alții care, așteptând să se împărtășească, se păzesc mai întâi de păcat. Iar alții, iarăși plângând și tânguindu-se pe ei înșiși, se opresc pe ei o vreme de la Taine – aceștia, precum cred, bine fac, fiindcă nu dau atâta loc diavolului în ei înșiși.
Și simplu, ca să spun pe scurt, conștiința omului este canonul împărtășirii cu Sfintele Taine. Fiindcă știu pe cineva care îmi spunea că s-ar bucura dacă ar fi cu putință să se împărtășească de trei ori pe zi din prea mult dor către Hristos, mai ales când sufletul se curățește prin milostenie.”
În scrisorile trimise diferitor cunoscuți de Cuviosul Paisie, există și unele referințe explicite la postirea dinainte de împărtășire. Redăm mai jos cele două care ating acest subiect, luate din cartea Presb. Dionisie Tatsis, Ascetul de la Panaguda:
Scrisoarea a 1-a
Frate Gheorghe, bucură-te pururea în Domnul!
Doresc mult să vă întâlnesc şi ţin cu tot dinadinsul să vin la voi pentru că am impresia că pot fi folositor în lucrarea bineplăcută lui Dumnezeu a Părintelui Augustin.
În ziua de 16 a lunii a ajuns şi în ţinutul nostru al Koniţei lupul îmbrăcat în piele de oaie, X.K., care a împărţit şi cărţi, oferind otrava ascunsă a înşelăciunii.
În fiecare zi a vrut să se împărtăşească cu Preacuratele Taine, în timp ce seara, aşa cum am aflat, mânca cocoreţi (carne la grătar). De aceea vă rog mult să faceţi cunoscut lucrul acesta noului Hrisostom, Părintelui Augustin. Cum dau voie păstorii Bisericii noastre lupilor să răpească mieii din mijlocul lor? Acela îi învaţă pe nefericiţii noştri compatrioţi că Sfânta Împărtăşanie n-are nici o legătură cu mâncarea şi alte învăţături greşite, în timp ce Biserica noastră l-a condamnat pe Makrachin. Din fericire, aici noi am prevenit răul, ereticul a fugit imediat după ce i-am tras o săpuneală puternică. N-am apucat, frate, să stricăm viesparul evangheliștilor, că alte necazuri au venit unul după altul.
Încheind, vă trimit multe binecuvântări de la Hristos şi de la Maica Domnului.
Monahul Paisie Filotheitul
Scrisoarea a 7-a
Sfânta Mănăstire Stomio, 16-11-1960
Iubite frate întru Hristos, bucură-te pururea în Domnul!
Am primit scrisoarea voastră dar nu v-am răspuns deîndată pentru că am avut intenţia să cobor cu treburi la Ioanina şi cu prilejul acesta să vă întâlnesc. Din nefericire însă n-am reuşit, de aceea am socotit că este bine să vă scriu câteva lucruri legate de cele ce mi-aţi scris despre Makrakin. Fireşte că nu l-am cunoscut personal, dar am în vedere înşelăciunile lui înfricoşătoare. Am cunoscut însă mulţi dintre ucenicii lui înşelaţi, printre care şi domnul X.K., care este amintit şi în Revista „Biblioteca Aghiorită”, pe care-l atacă şi părintele Filoteos Zervakos. În afară de sminteala cea mare legată de Sfânta Împărtăşanie, căci voia să se împărtăşească în fiecare zi în timp ce mânca carne, vă fac cunoscută şi altă înşelăciune de-a lui, căci a făcut rugăciune într-un hotel pentru un străin, ca Dumnezeu să-l lumineze şi a început cu cuvintele: „Binecuvântat este Dumnezeul nostru, acum şi pururea şi în veci vecilor. Amin.” Străinul l-a întrebat: „Oare sunteţi preot?”, iar el i-a răspuns: „Şi cine sunt preoţii şi ce este Biserica? Eu simt înlăuntru meu că sunt îngerul lui Dumnezeu!”. În timp ce noi, călugării, care avem schima monahală, începem rugăciunea cu: „Pentru rugăciunile Sfinţilor, Părinţilor noştri”, acesta împreună cu ucenicii lui eretici (fără a fi preoţi) începe cu „Binecuvântat este Dumnezeul nostru”, şi se socotesc pe ei înşişi mai presus decât toţi, şi alte rătăciri.
Despre celălalt lucru despre care îmi scrieţi, că Sfintele Canoane nu amintesc de postire înainte de Sfânta Împărtăşanie, nu-l pun la îndoială, însă ele amintesc de pregătire. Şi ce pregătire i-a rânduit Dumnezeu lui Moise când urma să primească poruncile? În afară de celelalte nu i-a poruncit şi postirea? Când s-au alcătuit Sfintele Canoane pe primul plan era martiriul, de aceea Sfinţi Părinţi n-au precizat postirea, pentru că creştinii aşteptau rândul pentru martiriu, fără să ştie în ce zi se va întâmpla. De aceea nici n-au rânduit postirea, pentru că nu era lesne să postească continuu. În acea epocă s-a împlinit cuvântul profetic al Prorocului David: „Din pricina Ta suntem ucişi, toată ziua suntem duşi ca nişte oi la tăiere”. „Discernământul este mai mare decât toate virtuţile”, ne spune Sfântul Isaac Sirul. Mai târziu, însă, Mărturisirile de credinţă ale lui Petru Movilă şi Kritopoulos se referă la postire, pe care Biserica Ortodoxă o acceptă. În tot cazul, aghioriţii îi vânează pe makrakişti, căci au ajuns să spună: Şi sfânt dacă-l vezi pictat pe makrakist pe peretele bisericii, să-l ştergi!”.
V-am scris toate acestea ca să-l cunoaşteţi şi pe omul meu cel dinlăuntru, pentru că obişnuiesc să spun ceea ce are înăuntru inima mea. În ceea ce priveşte relaţiile pe care le are Părintele Augustin cu makrakiştii nu ştiu care este scopul lui adevărat, pentru că şi Hitler al Germaniei la început a avut legături cu comuniştii, ca să-i dibuie pe toţi. În tot cazul, eu îl port pe Părintele Augustin în inima mea. Mă rog ca Dumnezeu să lumineze veşnic toată lumea, la fel şi pe aceştia, ca să vină la cunoaşterea adevărului. Încheind, vă trimit din prisos binecuvântările lui Hristos şi ale Maicii Domnului.
Fratele vostru întru Hristos, Paisie păcătosul, cel mai mic dintre călugări
Postul Mare este o vreme de pregătire sufletească stabilită de Sfinții Părinți pentru a ne curăța de păcate în vederea împărtășirii cu Sfintele Taine. Din cauza obiceiului unora de a se apropia de Taine fără pregătirea cuvenită, ci doar de dragul marii sărbători a Paștelui, atunci a fost rânduită perioada aceasta de post de mâncare, dar și de pocăință, după cum spune Sf. Ioan Gură de Aur:
„În vechime mulţi se apropiau de Sfintele Taine fără nici o pregătire, la întâmplare, şi mai ales în acest timp în care Hristos ni le-a dat. Părinţii, dându-şi seama de vătămarea ce o are cineva când se apropie nepregătit de Sfintele Taine, s-au adunat şi au rânduit patruzeci de zile de post, de rugăciuni, de ascultare a sfintei slujbe şi a predicii, de venire deasă la biserică, pentru ca în aceste zile toţi să ne curăţim cu toată grija prin rugăciuni, prin milostenii, prin post, prin slujbe de toată noaptea, prin lacrimi, prin spovedanie şi prin toate celelalte, şi astfel, după puterea noastră, să ne apropiem cu conştiinţa curată de Sfintele Taine.”
Dar bineînțeles că nu doar în Postul Mare trebuie să ne împărtășim, însă pregătirea se cuvine să fie cam aceeași, chiar și în afara posturilor rânduite de Biserică. Discernământul duhovnicesc al Cuviosului Paisie Aghioritul în această privință, după cum se poate vedea din cele două scrisori de mai jos, îndeamnă la ținerea unui post înainte de apropierea de Sfintele Taine. Are dreptate să spună că nu se prevede în canoane această postire în mod expres, deși canonul 13 trulan face aluzie la ea și o consideră de la sine înțeleasă. Chiar Sf. Nicodim Aghioritul menționează în Pidalion, în comentariul la acest canon, că trei zile de post sunt suficiente ca pregătire pentru Împărtășanie.
În Joia Mare (din Săptămâna Patimilor de anul acesta), când Biserica prăznuiește Cina cea de Taină, a fost publicată o cuvântare a Sf. Ioan Gură de Aur despre Sfintele Taine în traducere neo-greacă. Textul este foarte important și binevenit chiar și pentru perioada pascală a Săptămânii luminate, drept aceea este potrivit de citit în aceste zile. Deocamdată ne mulțumim cu această traducere, care nu are o trimitere precisă de unde a fost luată, dar, în caz că va fi găsit fragmentul în greacă veche, va urma o îmbunătățire a formei finale prin verificarea cu originalul. Am adăugat și un pasaj pe aceeași temă dintr-o altă omilie, care completează ideile și întregește învățătura despre Sfintele Taine.
În contextul lipsirii de slujbe și de Împărtășanie din cauza epidemiei actuale, este cu atât mai bine să conștientizăm fiecare cum ar fi trebuit să prețuim Trupul și Sângele lui Hristos și cât de mult ar trebui să ținem să avem parte de Ele mai ales în cazul amenințării cu boală (molimă).
Dacă vine clipa dumnezeieștii Împărtășanii și este vorba să te apropii de Sfânta Masă, crede neclintit că acolo este prezent Hristos, Împăratul a toate. Când vezi că preotul îți oferă Trupul și Sângele Domnului, nu socoti că preotul face aceasta, ci crede că mâna care se întinde este a lui Hristos. Cel Care a strălucit cu prezența Lui masa de la Cina cea de Taină, Acesta și acum împodobește Masa dumnezeieștii Liturghii. Este prezent concret și cercetează intenția fiecăruia și observă cine se apropie cu evlavie potrivită cu Sfânta Taină, cine cu conștiință rea, cu gânduri murdare și necurate, cu fapte întinate.
Deci meditează și tu ce cusur ai îndreptat, ce virtute ai săvârșită, ce păcat ai stins prin mărturisire, în ce te-ai făcut mai bun. Dacă te înștiințează conștiința ta că te-ai îngrijit suficient de cicatrizarea rănilor sufletești, dacă ai făcut ceva mai mult decât postul, împărtășește-te cu frică de Dumnezeu! Altfel, stai departe de preacuratele Taine. Și, când te curățești de toate păcatele tale, atunci să te apropii.
Deci să veniți la dumnezeiasca Împărtășanie cu frică și cutremur, cu conștiință curată, cu post și rugăciune. Fără să vă agitați, fără să vă călcați în picioare și să îmbrânciți pe cei de alături. Pentru că aceasta constituie cea mai mare nebunie și cea mai mare desconsiderare a Sfintelor Taine.
Spune-mi, omule, de ce faci agitație? De ce te zorești? Poate te presează nevoia să-ți faci treburile tale? Și oare te-a prins gândul că ai treburi în ceasul când mergi să te împărtășești? Nu cumva ai sentimentul că ești pe pământ? Socotești că te afli cu oamenii, și nu cu cetele îngerilor? Dar așa ceva este dovada unei inimi împietrite…
Cât de des să ne împărtășim?
Există și alt subiect: Mulți se împărtășesc o dată pe an, alții de două ori, alții de mai multe ori. Pe care din ei îi vom aproba? Pe cei ce se împărtășesc o dată, de multe ori sau de puține ori? Nici pe cei o dată, nici pe cei de multe ori, nici pe cei de puține ori, ci pe aceia care se apropie de Sfântul Potir cu inimă curată, cu viață nepătată. Aceștia să se împărtășească mereu! Ceilalți, păcătoșii nepocăiți, să stea departe de preacuratele Taine pentru că altfel își pregătesc judecată și osândă pentru ei înșiși.
Sfântul Apostol spune: «Cine mănâncă Pâinea și bea Paharul Domnului într-un mod nepotrivit se face vinovat de păcat față de Trupul și Sângele Domnului, provocându-și osândă» (1Cor. 11:27, 29). Adică va fi chinuit atât de sever, ca și răstignitorii lui Hristos, de vreme ce aceia s-au făcut vinovați de păcat față de trupul Lui.
Mulți dintre credincioși au ajuns într-un asemenea punct de desconsiderare a Sfintelor Taine, încât, deși sunt plini de răutăți nemăsurate și nu se îndreaptă deloc pe ei înșiși, se împărtășesc de sărbători nepregătiți. Fără să știe că sărbătoarea nu este o condiție pentru dumnezeiasca Împărtășanie, ci, după cum am zis, conștiința curată. Și, precum cel care nu simte nici o răutate în conștiința lui trebuie să vină la dumnezeiasca Împărtășanie în fiecare zi, așa și cel care este împovărat cu păcate și nu se pocăiește trebuie să nu se împărtășească nici de Praznic.
De aceea vă și rog iarăși pe toți să nu vă apropiați de dumnezeieștile Taine așa nepregătiți și deoarece ar cere-o praznicul, ci, dacă vă decideți vreodată să luați parte la dumnezeiasca Liturghie și să vă împărtășiți, să vă curățați de răutăți pe voi înșivă cu multe zile înainte, cu pocăință, cu rugăciune, cu milostenie, cu îngrijire de cele duhovnicești.
Multe ca acestea se fac şi astăzi. Fiindcă preoţii nu ştiu pe cei păcătoşi şi nevrednici a se împărtăşi de Sfintele Taine, Dumnezeu face aceasta de multe ori, căci îi predă pe aceia satanei. Când se întâmplă boli sau curse sau alte nenorociri de felul acestora, pentru aceasta se întâmplă. Aceasta o şi spune Pavel, zicând: „De aceea, mulţi dintre voi sunt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit” (1Cor. 11: 30). Şi cum se întâmplă aceasta, zici tu, dacă noi ne apropiem de Sfintele Taine o singură dată în cursul anului? Apoi acesta este răul cel mare, că tu hotărăşti vrednicia apropierii de Sfintele Taine nu după curăţia cugetului, ci după intervalul de timp şi crezi că aceasta este evlavie, de a nu te apropia de multe ori în cursul anului de Sfânta Împărtăşire, neştiind că, dacă te apropii cu nevrednicie, fie chiar numai o dată, aceasta îţi pătează şi înfierează sufletul; iar dacă te-ai apropiat cu vrednicie, fie chiar şi numai o dată, ţi l-ai mântuit.
Îndrăzneală nu este a te apropia de multe ori în cursul anului, ci a te apropia cu nevrednicie, fie chiar şi o singură dată în tot timpul anului. Noi însă ne găsim în aşa stare de ticăloşie şi îndobitocire că, deşi în cursul anului facem mii de rele, totuşi pentru îndepărtarea de acele rele nu avem nici o grijă, ci credem că ne este de ajuns a nu îndrăzni să ne apropiem des de Trupul lui Hristos sau să ne apropiem cu batjocură, neînţelegând că cei ce L-au răstignit pe Hristos o singură dată L-au răstignit. Dar oare, fiindcă o singură dată L-au răstignit, păcatul lor este mai mic? Şi Iuda o singură dată a vândut pe Hristos! Dar cum? Oare faptul acesta l-a scăpat de răspundere? De ce faptul acesta să-l îndeplinim numai o dată şi la un anumit timp în cursul anului? Timp de apropiere să ne fie nouă curăţia cugetului. Nici o deosebire nu este între Paști şi Taina ce acum se săvârşeşte; unul şi acelaşi lucru este, fiind acelaşi har al Duhului, aşa că Paștile aceeaşi este. Ceea ce grăiesc acum o ştiţi voi, cei iniţiaţi în taine. Şi Vineri, şi Sâmbătă, şi Duminică, şi în ziua mucenicilor una şi aceeaşi Jertfă se săvârşeşte. „Căci de câte ori veţi mânca această Pâine şi veţi bea acest Pahar, moartea Domnului vestiţi până când va veni.” (1Cor. 11: 26). Nu prescrie tu sau, mai bine zis, nu mărgini într-un timp anumit Jertfa cea fără de sânge. Apoi, zici tu, cum de se numeşte atunci Paști? Pentru că atunci a pătimit Hristos pentru noi.
Deci nimeni să nu se apropie de acea Jertfă în alt mod, iar de aceasta în altul, fiindcă o putere este, o valoare este, un har este, unul şi acelaşi Trup este; nu doar că aceea este mai sfântă decât aceasta sau că aceea este inferioară acesteia. Lucrul acesta îl ştiţi şi voi, nimic mai nou văzând aici, afară doar de vălurile (perdelele) acestea împodobite şi de strălucirea mulţimii. Zilele acelea au poate ceva mai mult decât acestea: atunci a început ziua mântuirii noastre, căci în acea zi S-a jertfit Hristos; dar în privinţa Tainelor, nici o altă preferinţă nu are una asupra celeilalte.
Şi apoi, când tu te apropii de hrana aceasta preţioasă, îţi speli gura; şi, când voieşti a te apropia de hrana cea duhovnicească, nu-ţi speli sufletul, ci te apropii plin de necurăţie? Nu sunt de ajuns, zici tu, cele patruzeci de zile de post pentru a curăţi de păcate chiar şi pe cel mai încărcat cu ele? Ce folos este, spune-mi, când cineva, voind a curăţi un loc, aruncă acolo mirodenii, iar după câtva timp de la aruncarea mirodeniilor el pune bălegarul; oare n-a dispărut mirosul cel plăcut? Aceasta se petrece şi cu noi. Ne-am făcut vrednici de a ne apropia de cele sfinte după puterea noastră, apoi iarăşi ne murdărim pe noi înşine. Aceasta o spunem şi pentru cei ce pot să se cureţe în timpul celor patruzeci de zile.
Deci, iubiţilor, să nu ne lenevim spre mântuirea noastră. „Ca un câine care se întoarce unde a vărsat, aşa este omul nebun care se întoarce la nebunia lui” (Isus Sirah 34, 26; Pildele lui Solomon 26: 11). Vă rog să vă străduiţi, ca să nu rămână zadarnică osteneala noastră. Căci numai astfel ne vom putea învrednici de bunurile cele făgăduite nouă. Cărora fie cu toţii să ne învrednicim întru Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh se cuvine mărirea, puterea şi slava acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Credința noastră ortodoxă este o taină după înțelepciunea lui Dumnezeu. Noi trebuie să o primim cu încredințare, cu gând curat și cu cercetare atentă, după cum se vede și din câteva întâmplări sugestive din Pateric, pe care le redăm mai jos:
„A povestit Avva Daniil faranitul că a zis părintele nostru avva Arsenie pentru un schitiot că era mare cu faptele, dar prost la credință și greșea pentru prostimea lui și zicea că nu este cu adevărat Trupul lui Hristos pâinea pe care o luăm, ci închipuire. Și au auzit doi bătrâni că zisese acest cuvânt și, știindu-l că este mare la viețuire, au socotit că din nerăutate și prostime zice. Și au venit la el și i-au zis: Avvo, cuvânt de necrezut am auzit pentru oarecare cum că zice că pâinea din care ne împărtășim nu este cu adevărat Trupul lui Hristos, ci este închipuire. Zis-a bătrânul: eu sunt cel ce am zis aceasta. Iar ei îl rugau, zicând: Nu ține așa, avvo, ci precum a învățat Biserica cea sobornicească. Pentru că noi credem că pâinea aceasta este Trupul lui Hristos cu adevărat și paharul este însuși Sângele lui Hristos cu adevărat, și nu închipuire. Ci precum întru început, țărână luând din pământ, a zidit pe om după chipul Său și nimeni nu poate zice că nu este chip al lui Dumnezeu, deși este neînțeles chipul, așa și pâine despre care a zis că este Trupul Meu așa credem că este cu adevărat Trupul lui Hristos. Iar bătrânul a zis: De nu mă voi încredința din lucru, nu am vestire în chip desăvârșit. Iar ei au răspuns: Să ne rugăm lui Dumnezeu toată săptămâna pentru taina aceasta și credem că Dumnezeu ne va descoperi nouă. Iar bătrânul cu bucurie a primit cuvântul și se ruga lui Dumnezeu și el, zicând: Doamne, Tu știi că nu din răutate sunt necredincios, ci ca să nu mă înșel întru neștiință. Descoperă-mi, Doamne Iisuse Hristoase! Mergând încă și bătrânii la chiliile lor, se rugau lui Dumnezeu și ei, zicând: Doamne Iisuse Hristoase, descoperă bătrânului taina aceasta ca să creadă și să nu-și piardă osteneala sa! Și Dumnezeu a ascultat amândouă părțile. Și, împlinindu-se săptămâna, au venit ei duminică la biserică și au stat împreună numai ei câteștrei pe o rogojină, iar în mijloc era bătrânul. Și li s-au deschis lor ochii cei înțelegători. Iar când s-a pus pâinea pe Sfânta Masă, se arăta numai la câteștrei ca un prunc și, când întindea preotul să frângă pâinea, iată, îngerul Domnului s-a pogorât din cer având cuțit și a jertfit pe Prunc și a turnat sângele Lui în pahar. Iar când a frânt preotul pâinea în bucăți mici, și îngerul tăia din Prunc bucățele mici. Și, când s-a apropiat să ia din cele sfinte, i s-a dat bătrânului carne și sânge. Și, văzând, s-a înfricoșat și a strigat, zicând: Cred, Doamne, că pâinea este Trupul Tău și paharul este Sângele Tău! Și îndată s-a făcut carnea din mâna lui pâine după taină. Și s-a împărtășit, mulțumind lui Dumnezeu. Și i-au zis lui bătrânii: Dumnezeu știe că firea omenească nu poate să mănânce carne crudă și pentru aceasta a prefăcut Trupul Său în pâine și Sângele Său în vin la cei ce primesc cu credință. Și au mulțumit lui Dumnezeu pentru bătrânul că nu a lăsat să se piardă ostenelile lui. Și s-au dus câteștrei cu bucurie la chiliile lor.” (Avva Daniil, 7)
„Încă și alt frate cu aceleași gânduri luptându-se așa pentru Sfintele Taine ca și cel mai sus zis bătrân, îndoindu-se și necrezând, a fost luat de ceilalți frați la slujbă și povestea că a văzut unele ca acestea fiindcă frații cei ce îl luaseră pe el se rugau cu deadinsul ca să i se arate lui de la Dumnezeu adevărul lucrurilor, să lepede gândurile necredinței. Deci, după ce s-a sfârșit slujba, le-a povestit lor fratele zicând: După ce s-a citit Apostolul, îndată ce s-a suit diaconul să citească Sfânta Evanghelie, am văzut acoperământul bisericii deschis și cerul văzându-se, iar pe diacon înconjurat de foc din toate părțile. Apoi, după ce s-au adus Darurile și s-au pus înainte, am văzut cerurile deschizându-se și peste dumnezeieștile Daruri foc pogorându-se și, după foc, mulțime de îngeri și în mijlocul lor un Prunc și alte două fețe a căror frumusețe nu este cu putință a o spune, căci era strălucirea lor ca fulgerul. Și îngerii aceia stăteau împrejurul mesei, iar Pruncul ședea pe masă. Și, după ce s-au apropiat preoții să frângă pâinile punerii înainte, am văzut cele două minunate fețe că s-au apropiat și au ținut mâinile și picioarele Pruncului și cu cuțitul pe care îl țineau au junghiat pe Prunc și Sângele Lui l-au turnat în pahar, apoi au tăiat bucățele Trupul Lui și L-au pus pe pâini. Și îndată s-au făcut pâinile Trup. Și, când s-au apropiat frații să se împărtășească, mi s-a dat mie trup curat și, neputând să mă împărtășesc cu el, plângeam. Și am auzit glas grăindu-mi în urechile mele: Omule, pentru ce nu te împărtășești? Nu este aceasta ceea ce ai cerut? Și eu am zis: Milostiv fii mie, Doamne, nu pot să mănânc trup. Și iarăși glasul a zis: Cunoaște, dar, că, de putea omul să se împărtășească cu trup, trup ai fi aflat, precum și tu ai aflat, dar nu poate să mănânce trup și, pentru aceasta, Domnul Dumnezeul nostru a rânduit pâini ale punerii înainte. Deci, de ai crezut, împărtășește-te și tu! Iar eu am zis: Cred, Doamne! Și, aceasta zicând eu, s-a făcut îndată Trupul pe care îl aveam în mâna mea pâine. Și, mulțumind lui Dumnezeu, m-am împărtășit. Iar după ce s-a sfârșit sfânta slujbă cea de taină, am văzut de asemenea acoperământul bisericii deschis și dumnezeieștile și cereștile puteri iarăși înălțând-se la ceruri. Acestea auzindu-le frații de la fratele cel ce povestea și umilindu-se pentru atâta dar al lui Hristos, s-au dus mulțumindu-I și slăvindu-L pe El.” (Avva Daniil, 8)
* * *
De menționat că practica liturgică s-a schimbat puțin față de vremurile primare în Biserică. Astăzi Sfânta Împărtășanie se dă de către preot cu lingurița Trupul îmbibat în Sânge. Pe vremea Sinodului VI Ecumenic (691) Pânea și Vinul se dădeau separat și era interzis prin canon să fie primite în vase de aur sau scumpe aduse de fiecare de acasă, ci în mână trebuia luată Pâinea (canonul 101). Introducerea linguriței este tocmai în spiritul canonului, ca să nu poată veni oricine cu vase făcute de el, ci totul să fie comun și simplu. Folosirea ei în Bizanț, mai puțin la Roma, este atestată de foarte multă vreme, la cel mult 150 de ani după canonul menționat.
În mod normal, în situații de criză, Biserica
ajută îndeosebi cu rugăciuni și ajutorarea populației. Dacă virusul covid-19 ia
amploare, este normal să reacționăm de la vlădică la opincă. Însă este
discutabil ce măsuri ar trebui să fie luate în situația de acum, când nu există
încă date concrete de îmbolnăviri, ci mai mult o panică nejustificată pe
de-a-ntregul. În acest context, Patriarhia Română a dat un Comunicat
discutabil, care sună astfel:
„În contextul îngrijorării provocate de creșterea, inclusiv în România, a riscului de contaminare cu coronavirusul Covid–19, Patriarhia Română face apel la respectarea cu strictețe a tuturor măsurilor transmise de Ministerul Sănătății și de celelalte autorități abilitate (spălarea riguroasă a mâinilor și a feței cu apăși săpun, acoperirea gurii și a nasului în caz de tuse și strănut, dezinfectarea obiectelor și suprafețelor frecvent utilizate etc.).
În acelaşi context temporar, din punct de vedere liturgic și duhovnicesc, Patriarhia Română face următoarele recomandări:
Persoanele care manifestă simptomele de gripă de orice fel şi simptomele de coronavirus, descrise de autoritățile medicale, sunt sfătuite să evite în acele zile locurile aglomerate, inclusiv spațiul bisericii,
pentru a nu-i expune și pe alții la o posibilă îmbolnăvire. În acest
timp, persoanele respective pot asculta Sfânta Liturghie difuzată de
Radio Trinitas și TRINITAS TV;
Persoanele care au teama de îmbolnăvire prin împărtășirea din Sfântul Potir cu lingurița comună pot cere preotului, în mod excepţional, împărtășirea, în orice moment al zilei, din Sfânta Euharistie pentru bolnavi,
care le poate fi oferită într-o linguriță adusă de acasă și folosită
exclusiv în acest scop, de o singură persoană (o firimitură din Sfânta
Euharistie este pusă într-o linguriţă cu vin);
Menționăm că în Biserică Sfânta Împărtășanie se pregătește și se administrează totdeauna în condiții de igienă totală, iar icoanele sunt frecvent igienizate.
Cei care se tem în această perioadă de îmbolnăvire pot evita temporar
sărutarea icoanelor din biserică, însă pot săruta icoanele din propria
casă;
Persoanelor care nu se pot împărtăși pentru că sunt deja bolnave li se recomandă să guste acasă din Agheasma Mare, primită de la biserică în ziua de Bobotează.
Toate cele precizate mai sus constituie măsuri excepţionale
temporare, fiind îngăduite de Biserica Ortodoxă Română, ca adaptare în
situaţie de epidemie.
Biserica Ortodoxă Română îi îndeamnă pe toți credincioșii săi la rugăciune, calm şi speranţă, solidaritate și responsabilitate, cerându-I Milostivului Dumnezeu ocrotirea și binecuvântarea Sa, deoarece, în primă şi ultimă instanţă, El este Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre, iar sănătatea, viaţa şi mântuirea sunt darurile Sale, pe care noi însă trebuie să le cultivăm cu credinţă, speranţă şi iubire.
Biroul de Presă al Patriarhiei Române”
Așadar, pe fundalul este acela
al „îngrijorării”, nu al „riscului” real „de contaminare”, Patriarhia face
recomandări care în mod vădit vin de la presiunea unor necredincioși declarați.
Este vorba de Traian Berbeceanu și Andrei Caramitru, care au
cerut impetuos și lingușitor să fie închise bisericile, să nu mai fie
sărutate icoanele și să fie folosită linguriță de unică folosință pentru
administrarea „vinului sfințit”.
Revenind la comunicatul
Patriarhiei, acesta face recomandări care ridiculizează cultul ortodox de-a
dreptul și-l reduce la un ritual oarecare.
1.
Participarea la slujbe nu poate fi înlocuită de ascultarea sau vizionarea ei la
TV. Liturghia este rugăciune și nu poate fi făcută decât prin participare, prin
implicare. Pe când la radio sau televizor nu există fix ceea ce contează, anume
împărtășirea de Taină, de rugăciune. Este bună ascultarea predicii, este
benefică difuzarea slujbelor pentru cei bolnavi pentru familiarizare cât de cât,
dar nu înlocuiește. Cu atât mai mult cu cât pare și o reclamă la posturile
Trinitas, ceea ce nu cadrează cu un comunicat bisericesc pentru o situație care
se presupune că este de criză.
2. Se
îngăduie celor care au „teamă de îmbolnăvire” să folosească lingurițe de unică
folosință „în mode excepțional, în orice moment al zilei”, dar se pune o
presiune prea mare pe preoți de a administra Sfânta Împărtășanie astfel, la
discreția unor credincioși mai puțin credincioși. Însă cel mai important aspect
este acela că nu se justifică o astfel de recomandare. Sfintele Taine sunt
Trupul și Sângele lui Hristos și sunt luate cu această credință, nu din ritual
sec. Pe lângă aceasta, trebuie adăugat faptul că ele necesită o pregătire
duhovnicească anume. Sigur, pentru copii se presupune aceeași credință, nu un
simplu obicei care trebuie bifat.
Există nenumărate situații similare care se întâmplă
curent cu Sfânta Împărtășanie. Sunt împărtășiți foarte mulți bolnavi și preotul
folosește și el aceeași linguriță. Eu însumi am împărtășit oameni de genul
acesta și am consumat și eu Sfintele Taine după aceea. Ele sunt date tocmai
pentru sănătatea duhovnicească și sufletească pentru că au o putere
dumnezeiască, nu una firească, medicamentoasă. Câți oameni se împărtășesc
curent cu aceeași linguriță și nu pățesc nimic chiar și în condiții normale, când
totuși ar putea fi transmise diferite infecții! Dar Hristos nu infectează.
În acest sens există și o relatare despre Sf. Ioan
Maximovici că a consumat el ceea ce a vărsat pe treptele bisericii cineva care
se împărtășise și care era infectat cu turbare. Desigur, el a fost un om
deosebit, dar invită la reflecție și credință în Sfintele Taine.
Așadar Patriarhia cedează în materie de credință atunci
când este atacată, când ierarhii ar fi trebuit să fie primii care să cinstească
Împărtășania și să dea dovadă de fidelitate și mărturisire. Dar ajungem zile
când de ierarhii români trebuie mai mult să ne păzim decât să-i urmăm pentru că
urmăresc mai mult să nu cadă în ochii publicului desacralizat și modern decât
în ochii lui Dumnezeu.
3. Nu este nevoie să fie date sfaturi generale cum să fie cinstite icoanele
în caz de epidemie, mai ales că nu a întrebat cineva dintre credincioși în mod
deosebit. Este greu să se facă o igienizare „totală” a icoanelor încât să fim
protejați de viruși. Oare cum s-ar putea face asta? Totuși credința ne dictează
că preferăm să le cinstim decât să ne temem de îmbolnăvire. Sigur, nu este
exclusă cu totul evitarea sărutării icoanelor; fiecare are un nivel de sănătate
diferit, dar cea mai indicată este sănătatea dată de credință.
4. Împărtășania este slujită curat, dar nu igienic. Ca orice mâncare, ca
orice pâine (deși nu e simplă pâine). Cu atât mai mult putem vorbi de igienă
„totală”. Este prea tare înclinată balanța în favoarea igienei în detrimentul
credinței. Ca și cum normele acestei lumi sunt în stare să răstoarne pe cele
ale credinței.
5. Se poate observa ușor că este
urmată o linie adoptată și de Biserica Catolică în contextul de astăzi,
deși aceea este mai drastică, recomandând să fie evitată chiar și stropirea cu
aghiazmă și mersul la biserică. Nu e normal să fie urmat catolicismul în
direcția lui de desacralizare.
6. Mai există un aspect important: în situații de îmbolnăviri grave pacienții
tocmai că sunt împărtășiți pentru a se vindeca, pentru a fi ajutați. Există
superstiții pline de necredință că Împărtășanie este spre moarte și mulți o
evită. Dar ea este spre viață și sănătate și nu e normal să fie refuzată sau
administrată igienic pentru că ea este tocmai un remediu al bolilor prin
puterea harului lui Hristos.
În plus de toate, a fost declarată situație de urgență
pentru epidemie? Se justifică astfel de măsuri fără a se cunoaște informații
elementare despre covid-19? Nu se încadrează aceste dispoziții tocmai pe linia
sporirii neîntemeiate a isteriei în locul unor măsuri raționale?
Ierarhia reacționează cât se poate de prost și, cel mai rău, fără credință. Se naște întrebarea: Cum mai pot să ghideze credința poporului? Ce pildă dau în aceste condiții? Este mai importantă imaginea decât substanța Bisericii? Cum vom depăși presiunile tot mai crescânde și mai intruzive ale indiferentismului religios având de înfruntat chiar smintelile din interior?
Consider că Patriarhia ar putea reveni cu precizări și chiar rectificări în privința recomandărilor făcute în caz că dorește să aibă o atitudine pastorală autentică față de credincioșii ei, nu una supusă mofturilor celor care o atacă. Nu suntem niște nespălați, dar nici nu putem să ne lepădăm de Hristos nici în fața unei epidemii sau pericol real, cu atât mai mult în fața unei isterii fără „igienă”.