Cu toate că oprirea pomenirii nu este o acțiune de grup, ci o decizie individuală și fiecare procedează cum socotește mai bine sau mai ales din acest motiv, încerc o expunere de puncte care m-au determinat pe mine personal să iau această măsură și îndeosebi în ce limite să o fac. Scriu acestea ca o continuare a articolului de problematizare despre punctul de la care încep excesele pe acest subiect, pentru a contextualiza lucrurile.
Se impune întreruperea pomenirii după Sinodul din Creta?
Nu încape discuție că Sinodul din Creta a fost criticat din multe direcții și de la diferite nivele. Însă nu s-a pus în discuție precum se cuvenea cel mai important aspect, anume că a hotărât angajarea Bisericii pe o linie ecumenistă, care este eretică. În plus, diferitele manevre de cauționare a greșelilor parafate acolo de ierarhi au potolit cumva neliniștile credincioșilor prin confuziile iscate. Chiar ei încearcă să mascheze faptul că a fost adoptată o rătăcire, un exemplu fiind afirmația de pe pagina de Facebook oficială că episcopii care au refuzat să semneze actele nu au făcut-o pentru că ar fi la mijloc vreo erezie, mințind sfruntat prin aceasta.
Bineînțeles că există ierarhi care promovează vădit ecumenismul și apropierea de eterodocși prin diferite rugăciuni împreună și alte manifestări neîngăduite de canoane, dar și puțini care nu sunt de acord. Există contre în interiorul Sinoadelor Bisericilor Locale între episcopii care se împotrivesc liniei ecumeniste și cei care o promovează. Per ansamblu, reiese o scăldare a problemei, după cum a dovedit-o chiar și Sinodul BOR. El nu-și însușește total și explicit erezia din textele adoptate, nu o impune până la capăt și fără rezerve, ci mai pe ocolite, asumând-o tacit, fără a da înapoi.
Dacă mai adăugăm și faptul că cei mai mulți ierarhi nu au pregătirea și nici curajul să combată ecumenismul, tabloul deplin ne arată o concesie pe linie în rândul ierarhiei superioare în fața asaltului acestui curent eretic. În tot acest context este oportună și chiar necesară reacția de jos de mărturisire și întărire a Ortodoxiei. De vreme ce și aceasta este firavă între credincioșii de rând și clerici, întreruperea pomenirii rămâne reduta care să apere și să respingă această apostazie copleșitoare.
Dacă se vede la conducătorii bisericești o dedicare pentru a apăra instituția, aceasta ține mai mult de forme și de propriul scaun și confort. Ei nu se dezic de dreapta credință, dar nici nu o păstrează curată, ci ca pe un obiect de muzeu, ca pe un vestigiu. Pe lângă aceasta sau chiar în contra acestei atitudini, este de trebuință să ținem și să înnoim sarea Duhului, nu doar ritualismul și zidurile. Să apărăm credința cu dăruire, fără de care structura Bisericii se dărâmă ca un corp fără suflet, decade într-o manifestare de fațadă sau de interes doar lumesc, nu duhovnicesc.
Datoria opririi pomenirii este la nivel de conștiință
Deși în mare parte anesteziată, Biserica este încă vie și nu o putem părăsi, nu e decăzută din statutul ei. Ierarhii sunt episcopi deplini și Tainele sunt lucrătoare. Strâmtorarea constă nu în faptul că trăim situații diferite de ce a mai fost, ci în aceea că nu reușim să biruim erezia precum cei din trecut. Au mai existat momente de declin asemănătoare, cum ar fi cazul perioadelor de monotelism (50 de ani) și iconoclasm (un secol). Trebuie să reușim să aplicăm aceleași măsuri bisericești, doar să vină dintr-o râvnă pe măsura provocării de acum. Ar fi o eroare să fie urmărite principii mai presus de hotărârile patristice și să se ajungă, astfel, la schisme și rupturi duhovnicești și deraieri regretabile.
Respingerea ecumenismului trebuie să se încadreze între două principii fundamentale obligatorii: reacția imunitară de scoatere a răului din sânul Bisericii și, pe de altă parte, crezul că ea este sfântă și nu e un mediu prin care se transmite între membrii ei păcatul. Practic, există o obligație de a contracara erezia și ea revine ierarhiei, dar, în cazul în care ea este robită, greutatea cade pe ansamblul credincioșilor în funcție de sporirea lor. Însă nu există o necesitate de a reacționa în particulară, ci comunitar. Pericolul nu stă asupra fiecăruia în parte, cât asupra întregii Biserici și ea trebuie izbăvită, nu fiecare pe sine.
Deocamdată, în cadrul ei, nu există molipsire cu erezia decât prin sminteli și ademeniri, nu prin slujbe și relații strict bisericești. Aceste principii derivă din canonul 15 I-II, care nu obligă la întreruperea pomenirii ierarhului ce predică o erezie, ci doar laudă pe cel ce face aceasta pentru că el se străduiește să izbăvească Biserica, nu pe sine de pacostea ereziei. Dar mai ales practica Sinoadelor arată că nu a fost vinovată comuniunea cu ereticii până la anatematizarea lor solemnă și mai ales Sfinții care au păstrat euharistic părtășia cu ereziarhii până în ultima clipă nu au fost responsabili prin aceasta de erorile dogmatice ale acelora.
Teoria de astăzi a Tainelor valide, dar a părtășiei la gândirea eretică prin pomenirea episcopului este o găselniță. În plus, apare o dublă măsură atunci când pomenirea între Patriarhi nu e considerată împropriere a ereziei celuilalt, ci doar când e pomenit episcopul de către preot.
Altceva urmărește oprirea pomenirii. Ea nu este o obligație canonică, ci una de natură morală, de atitudine. Trebuie să apară o ripostă solidă la erezie pentru a se ajunge la dezbaterea ei serioasă și rezolvarea tranșantă a problemei, să nu poată fi îngropată sau înghițită mai departe sau ținută la sân. Cei ce iau atitudine o fac nu atât pentru ei înșiși, cât mai ales pentru ansamblul Bisericii. Iar cei care rămân impasibili cumva cauționează, fac loc ereziei prin aceasta.
Acrivie și iconomie
În perioadele de criză s-a aplicat mai mult iconomia decât acrivia. În situația de astăzi se fac unele confuzii în această privință. Acestea este de natură canonică, dar și duhovnicească și nu trebuie confundate între ele. Una este a avea rigoare sau pogorământ față de lege și alta față de conștiință. În contextul de astăzi, cerințele se învârt în jurul dezicerii de erezia ecumenistă, care este implantată.
Astfel, exigențele ce stau asupra noastră sunt să ne ținem de dreapta credință, să o cunoaștem și să nu ne abatem de la ea. Astfel, strictul necesar este a cunoaște dogmele ortodoxe și a nu primi nici o inovație de credință, iar de aici derivă atitudinea maximală, riguroasă, adică apărarea învățăturii sănătoase și respingerea rătăcirilor.
În privința acriviei, canoanele nu ne cer să oprim pomenirea, dar conștiința ne impune aceasta. Firește că nu oricui, ci pe măsura duhovnicească a fiecăruia. De aceea cel riguros în conștiință, dacă impune și altora atitudinea sa și-i judecă dacă nu fac asta, dovedește că este stăpânit de un imbold pătimaș, cerând ceva ce nu ține de exigențele canonice. Deci strictețea se mișcă între baremul minim de a cunoaște și a nu accepta ecumenismul și deciziile oficiale care-l justifică și baremul maxim de a reacționa prin oprirea pomenirii, dar fără a crea altă „Biserică”.
Iarăși, iconomia este duhovnicească și canonică și se referă la cei mai slabi. În situația noastră, facem pogorământ canonic acceptând neștiința și dezinteresul unora, deși legea cere cunoașterea credinței. Și duhovnicește putem accepta lipsa lor de reacție față de atacul ecumenismului. Așadar iconomia se mișcă și ea între primirea celor care cunosc Ortodoxia, dar nu iau atitudine în fața ereziei și a face concesii chiar și celor care nici măcar nu cunosc bine dreapta credință, dar nici nu susțin pe ecumeniști.
În rezumat, este firesc ca orice membru al Bisericii să reacționeze față de atacurile ereziarhilor, dar fără să aibă ostilitate față de cei neutri și să-i declare și pe ei eretici sau să rupă comuniunea cu ei, ci să aibă dragoste și să-i tragă în sus spre conștientizarea și trăirea dreptei credințe. Iar pe promotorii ecumenismului, în general ierarhi, este normal să-i demaște și să-i combată teologic pe măsura pregătirii sale duhovnicești, până la înfruntarea prin oprirea pomenirii.
Deși unii susțin că ecumenismul semnat în Creta se stinge de la sine, nu este dăunător și ar fi mai potrivită o atitudine de ignorare decât una care ne pune în primejdia de a cădea în shismă prin reacții exagerate, consideră că nu stau așa lucrurile. Hotărârile cretane nu pot fi trecute cu vederea din simplul motiv că nu există nici un alt Sinod tâlhăresc în istoria Bisericii care să fi rămas necondamnat. Au existat învățături greșite, rătăcite, dar care s-au stins de la sine prin combaterea lor teologică, însă hotărârile sinodale nu au fost niciodată lăsate nesancționate, fiind oficiale și asumate. Așa și astăzi, deciziile din Creta pot fi scoase de la naftalină în viitor și aplicate cu pretenție de adevăr, de vreme ce nu a existat opoziție față de ele hotărâtă. De aceea indiferența nu este justificată, nu poate fi socotită o iconomie.
Puterea întreruperii pomenirii
Gestul de a opri pomenirea episcopului nu are valoare în sine, ci este corelat cu combaterea teologică a ereziei aflate în dispută. Respingerea bine documentată a ecumenismului capătă mai multă forță prin ruperea comuniunii cu episcopul, arată fermitate și punctează gravitatea problemei. Nu mai este o discuție cu mize minore, ci una de cel mai înalt grad. Însă trebuie să existe corelația aceasta, între argumentația teologică solidă și luarea de atitudine bisericească. Lipsa primeia duce la o ruptură nejustificată, neconcludentă, iar lipsa celei de-a doua lasă controversa la un nivel de ignorat.
Așadar este necesară în primă instanță o combatere teologică bine articulată, care eu zic că lipsește astăzi sau cel puțin nu e bine scoasă în față. Astfel, discuțiile pe tema folosirii termenului de „biserică” pentru eretici sunt mărunte și neconvingătoare fără a se puncta că eterodocșii au fost considerați literalmente membri ai Bisericii prin teoria ramurilor sau a „Bisericilor nedepline” . Iarăși, organizarea defectuoasă nu e un motiv de rupere și de scos în prim-plan, cât îndeosebi deciziile neortodoxe, care au fost favorizate de ea. De exemplu, Mitropolitul Ierotheos Vlachos a marșat mult pe termenul tehnic de „biserică” atribuit ereticilor în articolele sale publice, dar abia în referatul depus la Sinodul grecesc (pct. 3.iii) a punctat precis în ce constă caracterul eretic al documentelor cretane, fapt care nu a mai fost pus pe tapet la fel de intens. Toate acestea și multe altele fac ca dezbaterea dogmatică să fie încă neclară și defectuos articulată și, în consecință, greșelile din Creta nu sunt conștientizate, punct din care ar fi trebuit să-și tragă puterea întreruperea pomenirii, dar care acum o slăbește.
Pe lângă claritatea dogmatică, un alt aspect care dă credibilitate întreruperii pomenirii este unitatea celor care recurg la ea. Sau, dimpotrivă, dezbinarea lor stârnește neîncredere. Deși ea nu este de grup, coeziunea celor ce o aplică ar arăta că sunt mânați de un duh bun și unitar, care dă limpezime și o soluție la dezbinarea adusă de rătăcirea ecumenismului. Iar dezbinările și dezacordurile nu arată decât absența lui Dumnezeu și prezența unui duh schismatic.
Aici trebuie menționat faptul că duhul de schismă a fost răspândit în lume în ultimul secol și reprezintă un pericol real și o tentație ispititoare pentru nepomenitori. Căderea în concepțiile extremiste duce la fărâmițare, slăbire și discreditare. Aceasta este o cale pătimașă, nu o reacție de imunitate duhovnicească și de însănătoșire adevărată. Schisme au mai existat ca împotrivire la minusurile din Biserică, dar nu au reprezentat decât un nou pericol. Așa au fost novațienii, donatișii, encratiții ș.a.
Faptul că apar erori de poziționare nu este de mirare. Chiar eu pot recunoaște că am făcut câteva, deși am fost cât se poate de atent la aceasta. Spre exemplu, în scrisoarea de întrerupere a pomenirii am afirmat că mă îngrădesc de erezie, deși acum îmi dau seama că îngrădirea este doar de comuniunea cu episcopul. Capacitatea de a revizui diferite aspecte ar arăta seriozitate și smerenie, lipsa orgoliilor.
În concluzie, consider că mărturisirea prin oprirea pomenirii este oportună și o necesitate în momentul de față, când asaltul asupra Ortodoxiei este tot mai întețit. Așadar este logic să apelăm la „armamentul cu care ne-au înzestrat Sfinții Părinți” (Pr. Teodor Zisis, Îngrădirea nu este schismă, p. 17), și nu doar să „aruncăm câteva focuri de armă”. O atitudine atât de timorată nu ar face decât să permită înaintarea ecumenismului. Însă este necesar ca folosirea acestei măsuri să fie făcută pe potrivă, în duhul cel bun, nu din patimă și opoziție schismatică sau din îngustime la minte.
Provocările la adresa dreptei credințe din ultima vreme din partea ecumenismului, mai ales după Sinodul din Creta, au succes îndeosebi din cauza despărțirii artificiale între morală și corectitudinea credinței. Pe de o parte unii consideră că oamenii pot fi buni chiar și fără a crede drept, iar alții exagerează cu patimă valoarea ortodoxiei în dauna vieții îndreptate. În ambele cazuri există o separare a celor două componente, care duce pe căi diferite la neglijarea cuvintelor lui Hristos: „fără Mine nu puteți face nimic” (In. 15, 5). Faptele care nu-și trag puterea de la Hristos nu valorează nimic, dar și cele care nu au roadele (dragostea, mila și dreptatea) lui Hristos sunt dovedite că nu au rădăcina în El, ci sunt omenești.
Cea mai succintă prezentare a interdependenței
dintre dreapta credință și trăirea curată o face Sf. Ioan Gură de Aur în aceste
cuvinte: „După cum nu se poate ca cel ce se găsește în rătăcire – însă cu o
viață curată – să rămână pentru totdeauna în rătăcire, tot așa și cel ce
trăiește în răutate nu cu ușurință va putea să privească la înălțimea dogmelor,
ci tot cel ce voiește a cuceri adevărul trebuie a se curăța iute de toate
patimile. Cel ce se izbăvește de patimi iute se va izbăvi și de rătăcire și se
va învrednici de adevăr”[1].
Deci nu doar ortodoxia influențează trăirea, ci și invers. În plus, legătura
dintre ele nu este una fixă, rigidă și automată, ci una care vine prin inimă,
funcționează prin mecanisme care țin de viața lăuntrică, de transformări
așezate, statornice și cu o oarecare inerție ce ține de experiențele duhovnicești.
Nu există o determinare stabilită pe criterii exterioare, ci interioare.
În general, gândurile, faptele și atitudinile
noastre trebuie probate, puse la încercare. Ispitirea aceasta intervine pentru
a le vădi dacă sunt cu adevărat bune sau doar au aparența bunătății, dar esența
le este rea. „Smintelile trebuie să vină” (Mt. 18, 7) și chiar ereziile „ca să
se învedereze cei încercați” (1Cor. 11, 19). În Patericul egiptean se spune la fel: „ridică ispitele și nimeni nu este
care să se mântuiască” (Avva Antonie, 7).
Valoarea faptelor bune este dată de credință
Doar faptele care izvorăsc din credința curată și sănătoasă sunt bune cu adevărat și mântuitoare. Lucrul acesta îl arată și Sf. Ioan Scărarul când face legătura între credința greșită a lui Evagrie și concepțiile sale despre nevoință: „Urgisitul de Dumnezeu Evagrie a socotit că este mai înțelept decât cei înțelepți și în rostire, și în înțelegere. Dar a fost dat de gol, nenorocitul, arătându-se mai fără de minte decât cei fără de minte, nu numai în multe altele, ci și în aceasta. Căci zice: când sufletul poftește mâncare felurită, să se strâmtoreze cu pâine și apă. … Noi, respingând porunca lui, zicem să tăiem întâi mâncările care îngrașă, pe urmă pe cele care ne aprind, apoi pe cele ce ne fac plăcere”[2]. Asceza pe care o aproba Evagrie era una greșită, pe principii eronate, gnostice. Din păcate, aceste învățături pătrundeau și în mediul ortodox și mulți le puneau în aplicare din neștiință, lucru care se petrece adesea și cu alte curente neortodoxe. O situație asemănătoare a fost denunțată de Sf. Ignatie Briancianinov cu privire la cartea de origine papistașă Urmarea lui Hristos, dar se întâmplă și cu practicile orientale (yoga) și cu diferite concepții moraliste care se strecoară în viețuirea ortodoxă.
Însă, după cum arată cuvintele Sf. Ioan Gură de Aur de la început, și viața cuiva îl determină să fie receptiv sau refractar față de credința adevărată. Lucrul acesta este adeverit de mulți romani din Evanghelie care au venit la Hristos și credința lor a fost lăudată de El mai mult decât a iudeilor și fariseilor din vremea aceea. Însuși Apostolul Pavel s-a convertit și a devenit „vas al alegerii” (Fapte 9, 15) datorită râvnei sale curate; s-a făcut Apostol din prigonitor. Dar și Sfinți precum Ioanichie cel Mare și Gherasim de la Iordan au fost înșelați pentru o vreme de ereziile iconoclastă și monofizită, însă, datorită curăției lor, s-au întors ușor la dreapta credință.
Un fapt vrednic de luat aminte este relatat în Pateric despre Avva Ghelasie. Un oarecare Teodosie a vrut să-l facă să defaime Sinodul de la Calcedon. Dar el, „din așezarea omului aceluia și din priceperea ce avea de la Dumnezeu, a cunoscut vicleșugul socotelii lui și nu numai că n-a fost răpit cu depărtarea lui de la dreapta credință, ca mai toți cei de atunci, ci, precum se cade, l-a ocărât și l-a izgonit” (§Ghelasie, 4). Mai târziu nu s-a înfricoșat nici de amenințarea cu arderea pentru dreapta credință. Așadar comportamentul smintitor și impulsiv, care ascunde interese personale, nu au fost compatibile cu credința dreaptă în ochii Cuviosului.
Există și alte exemple elocvente care demonstrează legătura dintre morală și credință. Starețul Varsanufie de la Optina povestește despre scriitorul Gogol cum a fost schimbat în bine după discuțiile cu Starețul Macarie. Dar relatează și despre Tolstoi, care a devenit neortodox din mândrie. Și-a făcut Evanghelia lui și principiile proprii și nu a ascultat de Starețul Ambrozie, care a spus numai atât despre el: „Are mult egoism (iubire de sine)”. Starețul Macarie vorbește astfel despre Tolstoi: „Începutul căderii este în gândul viclean. Oare Tolstoi nu s-a pierdut din pricina gândurilor viclene? … L-a ispitit gândul că Domnul nostru Iisus Hristos nu este Dumnezeu. Și l-a primit și a crezut în el. Apoi l-a ispitit iarăși gândul că Evanghelia nu este scrisă corect, corectând Evanghelia cum i-a trecut prin cap. Astfel a căzut din credința ortodoxă”[3].
Desigur că oamenii credincioși sinceri și cu gând
curat formează o turmă mică. Există mulți din Biserica Ortodoxă care nu sunt cu
adevărat creștini. La o încercare, trădează pentru că nu au convingeri trainice
în ei. Nu este suficient să te naști în dreapta credință, ci să te naști din
nou, lăuntric în ea. Iar aceasta nu înseamnă doar adeziunea la crezul ortodox,
ci preschimbare interioară. Și Apostolul Petru a fost următor al lui Hristos din
râvnă exterioară și a căzut. Dar, pentru că o avea și pe cea interioară, s-a
ridicat prin pocăință, ca o dovadă că nu cere Dumnezeu de la noi să avem un
crez, un ideal omenesc, ci unul duhovnicesc, sădit în conștiință. Idealurile pot
duce la fanatism pentru că înflăcărează sângele și tulbură mintea. Curajul și
dăruirea care vin în acest chip sunt avântate și „fără cunoștință” (Rom. 10,
2).
De aceea ne propunem să cultivăm învățăturile
patristice despre nevoință în paralel cu dreapta credință pentru a avea
consistență toate împreună.
Răzvrătirea și râvna fără discernământ
Așa cum Tolstoi și-a alcătuit Evanghelia proprie, la fel există capcana ca o minte cu râvnă greșită să-și facă lege și canoane proprii. Ecumeniștii vin cu „legea” iubirii, prin care reinterpretează totul, toate hotarele pe care le-au pus Părinții Bisericii între Ortodoxie și erezie sau chiar și între creștinism și alte religii. Dar mai grav este că opoziția față de ei, prin care ar trebui să fie păstrat adevărul, este compromisă și ea. Este făcută adesea tot după legi proprii, după interpretări personale ale canoanelor și fără a mai ține cont de dragostea creștină. Spre exemplu, câțiva, puțini, resping Sinodul din Creta, dar neagă posibilitatea întreruperii pomenirii și se dezic de ea. Ații, în partea opusă, justifică ura față de ereticii ecumeniști și aplică o îndepărtare care este mai drastică decât normele bisericești. Înainte de o condamnare oficială, operează o separare nu doar de clericii ecumeniști, ci și de cei aflați în comuniune cu ei ca de niște contaminați.
Revolta nu face parte din simțămintele care zidesc Biserica. Oprirea pomenirii nu trebuie să vină din răzvrătire, nu este o ieșire din ascultarea ierarhilor, ci ar trebui să fie o faptă ziditoare. Ea este acceptată de canoane (31 apostolic și 15 I-II) și are menirea de a păstra linia sănătoasă, nu de a se dezice cineva de ierarhi. Iar direcția cea bună nu este o simplă ideologie, o listă de puncte de credință, ci un mod de viață. Reacția la devierile ecumeniste trebuie să vină tocmai din necesitatea de a ne păzi de cugete rele și din trezvia minții. Cum poate fi indiferent la trădarea credinței cineva trezvitor? Sau cum poate justifica cineva abaterile semnate în Creta fără să-și adoarmă vigilența conștiinței?
Mesajul sănătos socotesc că este acela al
păstrării nealterate a tradiției sfinte a Bisericii. E greu să fac un inventar
al tuturor abaterilor din rândul nepomenitorilor, dar îmi propun o critică
constructivă. Punctul de pornire ar fi că delimitarea trebuie să se facă față
de cei care profesează ecumenismul, nu față de cei care sunt în comuniune cu
ei. Comuniunea,
până la o condamnare a ereziei, nu este vinovată canonic și, deci, nu poate
fi socotită ca o greșeală. Nu trebuie să urmărim cu cine să fim în comuniune,
de parcă toți ar fi ecumeniști din start. Ci atenția trebuie îndreptată spre
cine trebuie sancționat și arătat în greșeala ereziei predicată cu capul
descoperit, anume ierarhii semnatari în Creta și cei care îi susțin deschis.
Dorința mea este ca râvna cea bună să-i însuflețească atât pe „pomenitori”, cât și pe „nepomenitori”, să fie părăsită frica și lașitatea, dar și răzvrătirea necugetată, laxismul moral, dar și încrâncenarea. Exemplele Sfinților sunt neprețuite: Sf. Paisie Aghioritul, majoritatea mănăstirilor athonite și cei trei episcopi greci care au oprit comuniunea doar cu Patriarhului Atenagora în anii ’70, Sf. Iustin Popovici, Sf. Vasile cel Mare[4], Sf. Maxim Mărturisitorul, Sf. Ioan Maximovici și Luca al Crimeii, precum și Bătrânul Gavriil din Athos sunt doar câțiva care pot fi luați ca repere bune. Toți aceștia s-au împotrivit fățiș ecumenismului (și bolșevismului), dar cu discernământ, fără să rupă unitatea Bisericii. Au sancționat doar pe cei vinovați, nu au făcut și „victime colaterale”. Cei care se depărtează de comuniunea cu ecumeniștii vădiți sunt de înțeles și au acoperire canonică, dar cei care se rup și de cei în comuniune cu aceia o fac dintr-o exagerare. Desigur că au o oarecare îndreptățire în exemplul Sf. Teodor Studitul, dar nu au dezvinovățire pentru faptul că sunt indiferenți la toți ceilalți Sfinți Părinți, unii chiar contemporani cu Sf. Teodor. Nu este scuzabil să fie invocată ascultarea de „Sfinții Părinți”, dar aceștia să fie neglijați și defăimați, ca și atâtea canoane. O viziune patristică presupune discernământ și cercetare amănunțită.
Dumnezeu să ne țină în credința mântuitoare prin
fapte și cugete bune!
[1] Comentariile sau Explicarea Epistolei I cătră
corintheni, Omilia VIII, traducere de Arhim. Theodosie Athanasiu, Atelierele grafice
SOCEC&co., București, 1908, p. 103.
[2]Scara,
XIV, traducere de Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, EIBMBOR, 1992, p. 2014.
[3] Mitropolitul Meletie de Preveza, Starețul Varsanufie, Sfaturi către monahi și
omilii către mireni, Editura Evanghelismos, București, 2003, p.181-182.
[4] După cum se poate vedea din Epistola 113, Sf. Vasile nu cerea o
mărturisirea foarte precisă tocmai pentru a nu se autoizola. Mulți l-au acuzat
în vremea lui de arianism, lucru pe care l-ar face destui și astăzi, pe când el
a fost unul din cei mai mari Sfinți și apărători ai Ortodoxiei fără
compromisuri. Lipsa de concesii dogmatice a fost declarată și de Pr. Teodor Zisis prin comuniunea cu credincioșii
ortodocși a celor care au întrerupt pomenirea. E vorba doar de o iconomie
pastorală necesară.
Părintele Eftimie Mitra şi-a exprimat recent opinia cu privire la preoţii care au întrerupt pomenirea ierarhului pentru semnarea documentelor de la Sinodul din Creta:
Opiniile majorității nepomenitorilor duc spre separarea tot mai vizibilă de Biserica canonică, sub pretextul „îngrădirii” de erezie. O fi din zel prea mult și lipsa discernământului sau o strategie a pașilor mărunți gândită de cineva?
Subiectul opririi pomenirii este tot
mai puțin important, atât pentru mine, cât și pentru marea majoritate a
credincioșilor BOR. Aceasta, în primul rând datorită smintelilor făcute
de scandalurile dintre nepomenitori pornite mai întâi de către grupul
celor din Moldova, iar apoi continuate de Ciprian Staicu. Dacă ar fi
existat smerenie și trăire ortodoxă, aceste scandaluri nu ar fi avut
loc, iar lupta antiecumenistă avea alte rezultate.
Un alt aspect
al dezinteresului credincioșilor ortodocși față de mișcarea
nepomenitorilor estre modul de abordare. Aceștia tratează cu
superioritate si/sau dispreț pe cei care nu i-au urmat etichetându-i ca:
eretici, fricoși, trădători, vînduți, corupți etc… În multe situații,
pe cei care nu au oprit pomenirea îi consideră chiar adversari.
Aceștia au și atitudini schismatice deoarece consideră că împărtășania
din potirul „pomenitorilor” este spre osândă, aceasta fiind doar o
opinie a lor, nu și o realitate. În acest sens, unii dintre ei le spun
adepților pe care îi mai au: „Cine se împărtășește la pomenitori e ca și
cum s-ar împărtăși la sectari” ceea ce arată o concepție schismatică
față de BOR, din care fac parte toți pomenitorii (cu bune, cu rele la un
loc), dar chiar și față de Patriarhiile care au respins pseudosinodul
din Creta.
Sunt unul dintre puținii care am susținut public ideea
de oprire a pomenirii, dar nu așa cum o fac majoritatea nepomenitorilor
de azi. Oprirea pomenirii este o formă de luare de atitudine împotriva
unei probleme foarte grave despre care canoanele sau Sfinții Părinți au
atenționat deja. Dar a lua atitudine nu înseamnă a te umfla în pene, a
te considera mai perfect sau a desconsidera pe Hristos din Potirul celor
care nu au făcut ca tine. Unii, la un moment dat, considerau că sunt
două Biserici: una adevărată și alta oficială.
Dacă lucrurile au
luat această întorsătură m-am retras și am decis că nu mai am ce discuta
cu astfel de „mărturisitori”. Nu toți sunt așa, dar cei care s-au
erijat în lideri ai lor, care dau „dispoziții” și „decrete” după mintea
lor, sunt tocmai cei care au confiscat lupta antiecumenistă și au dus-o
în derizoriu. Aceasta, la început prin site-urile extremiste gen
SACCSIV, ortodoxinfo, Glasul strămoșesc, Strana ortodoxă etc. (nici nu
le mai țin minte pe toate – aproape fiecare avea cel puțin câte un
astfel de site/blog) unde publicau doar pozițiile extremiste, nu și alte
poziții, care nu erau ca ale lor. Astfel, puținii nepomenitori
echilibrați nu erau auziți și credincioșii nu știau și despre opiniile
acestora.
Au făcut sinaxe și întruniri în care se certau pentru
divergențe de opinii, fiecare încercând să își impună punctul de vedere,
ceea ce arată că acolo nu este duhul sobornicității. Așa că m-am dezis
de aceștia, făcând public în mai multe rânduri pe pagina mea de facebook
(aceasta), considerând că nu merită să îmi pierd timpul cu astfel de
„lupte interne” și „mărturisiri pătimașe”.
Recent, un student la
teologie mi-a trimis un text de la una din întrunirile acestora,
cerându-mi părerea. Nu știu dacă e sincer sau dacă e o provocare, dar
consider că lucrurile merită tratate (încă o dată) pentru că există și
câțiva oameni sinceri care, informîndu-se de pe site/blog-urile lor,
sunt dezorientați.
Mă voi opri asupra unor paragrafe contradictorii între ele:
1. „Ne delimităm de cei care judecă întregul popor credincios al
Bisericii Ortodoxe Române ca eretic, pentru că până acum cei mai mulți
preoți și credincioși nu au luat atitudine publică împotriva ereziei
ecumenismului din diverse motive, altele decât atașamentul deschis față
de erezie; reafirmăm că au cugetare eretică, conform Sfintelor Canoane
și Sfinților Părinți, doar aceia care mărturisesc atașamentul față de
erezia ecumenismului și o apără în mod public” (pct. 3) din Declaratia
Sinaxei de la Botoșani (1 mai 2019) 2. „Considerăm întreruperea
pomenirii cea mai corectă poziție canonică, conform acriviei patristice,
și cel mai eficient mijloc de atragere a atenției ierarhiei față de
greșeala susținerii ereziei ecumeniste, dar nu un scop în sine al
luptei; încurajăm orice formă de mărturisire publică canonică a
preoților și credincioșilor ortodocși români ca forme de respingere a
ereziei și de dezacord cu învățătura ierarhilor care au îmbrățișat
erezia” (pct. 8), „Considerăm că toți preoții și credincioșii au datoria
de a mărturisi public prin întreruperea pomenirii sau măcar prin
dezacordul exprimat deschis față de ecumenism” (pct. 9) și „Suntem
deschiși colaborării cu toți preoții și credincioșii din Biserica
Ortodoxă Română care doresc să ia atitudine publică față de erezia
ecumenistă” (pct. 11) din Declaratia Sinaxei de la Botoșani (1 mai
2019); 3. „Prin actul îngrădirii de erezie am întrerupt comuniunea
bisericească cu ierarhul eparhiot, semnatar sau susținător al sinodului
ecumenist din Creta, nemaiparticipând la slujbele oficiate de preoții
care continuă să îl pomenească” – notificare a vointei înmormântare.
Conform teoriilor organizatorilor sinaxei de la Botoșani, există 3
stări (feluri) de credincioși ortodocși în raport cu ecumenismul. Aceste
categorii pot fi inspirate doar de la Sf. Teodor Studitul, dar oricum
nu sunt aplicate întocmai. Abia cei de pe linia monahului Sava Lavriotul
sunt fideli acestei teorii, care implică interzicerea comuniunii și cu
preoții și episcopii ce nu s-au rupt de eretici, cum este cazul
arhiereilor de astăzi din cele 4 Biserici neparticipante în Creta, deși
sunt în comuniune toți cu cei ce au fost în Kolimbari.
Cele trei stări, după viziunea Botoșani 2019, sunt: a) Ierarhii adepți ai Sinodului din Creta și preoții care-i susțin fățiș, care sunt eretici,
b) Cei care-i pomenesc sau merg la slujbele unde sunt pomeniți acești
episcopi, care nu sunt eretici, dar comuniunea cu ei este interzisă ca
fiind părtășie la erezie și cu care se poate doar colabora (!!) și c) Cei care s-au îngrădit de erezia ecumenistă prin oprirea pomenirii sau prin neparticiparea la slujbele pomenitorilor.
În grupările formate de către aceștia întâlnim tot mai mult cuvintul
„îngrădie”, sub pretextul îngrădirii de erezie. Ei consideră că singura
variantă de „îngrădire” față de erezia ecumenistă este oprirea
comuniunii, care este confundată cu oprirea pomenirii făcută în viziunea
lor. Prin această greșită formă de „îngrădire” singuri se autoizolează
făcându-și grupuri și grupulețe, ajungând să nu fie luați în seamă de
nimeni.
Așa-zisa deschidere a nepomenitorilor de la Botoșani față
de preoții pomenitori care mărturisesc fățiș împotriva ecumenismului
este semnul lor distinctiv, doar că este discutabilă, neclară și
neserioasă. Cum se pot ei gândi că va colabora cineva cu ei fără să aibă
comuniune bisericească? Ruperea comuniunii este ceva foarte grav și
marchează o delimitare evidentă. Ei cer cumva ca cei ce nu au întrerupt
pomenirea să se pună la dispoziția lor într-o situație de „vinovați”
moral de erezie. Altfel nu poate fi înțeleasă cooperarea cu cineva cu
care nu sunt în comuniune.
Este evidentă aroganța și
superioritatea cu care îi tratează acești nepomenitori pe ortodocșii
pomenitori. Înțelegerea pe care o arată față de ei ascunde o
desconsiderare nejustificată. Trist este că nepomenitorii cu
discernământ sunt boicotați de către aceștia, pentru că, în opinia lor,
„Nu gândesc corect ortodox”. Aceasta nu este altceva decât fanatism, iar
Hristos nu a fost fanatic. Este nevoie de o rigurozitate, dar nu de
fanatism.
Este limpede că la mijloc este vorba de o înșelare: au
blană de mărturisitori, dar pe dinăuntru au nărav de lup, părere de sine
și duh de stăpânire și dispreț.
Bineînțeles că nu au nici o bază
canonică pentru a rupe comuniunea cu clericii și credincioșii care nu
s-au manifestat ca ecumeniști. Totuși își mențin această atitudine
periculoasă atât canonic, cât și duhovnicește, iar consecințele se văd
destul de bine…
Mișcarea de nepomenire este un fenomen foarte încâlcit, din păcate, dominat de multe certuri, inconsecvențe și atitudini extreme. Practic, avem de-a face cu toate simptomele și duhul unei schisme, deși formal nu este vorba de așa ceva, adică nu s-a format o entitate aparte de BOR. P. Eftimie punctează foarte bine minusurile cu părerea de rău că reacția față de legalizarea ecumenismului la Sinodul din Creta se compromite, posibil intenționat.
Un punct sensibil este opinia că pomenirea episcopului presupune acceptarea credințelor lui personale publice. Liturghia și Tainele sunt valabile și cu har, dar participarea la ele este, chipurile, spre osândă nu din cauza conștiinței credinciosului, ci a preotului. De ce ar trebui să dea seama fiecare credincios de conștiința altora în fața lui Dumnezeu, asta rămâne cel mai greu de explicat. Pe de altă parte, cum se poate face afirmația că Tainele sunt valide, dar făcute pe o credință greșită, eretică, care intervine prin pomenirea episcopului ecumenist sau prin convingeri eronate dogmatic? Măcar Sf. Teodor Studitul afirma limpede că Tainele celui cu cuget eretic, deși necondamnat, nu au har. (actualizare 10.06.2019)
Cât privește strict Sinaxa Botoșani 2, din dorința de a avea un duh mai pașnic, mai puțin schismatic, organizatorii pledează pentru colaborarea cu preoții pomenitori, adică arată o deschidere. Mai afirmă că toți ierarhii sau Bisericile Locale care nu acceptă deciziile din Creta prin neparticipare sau nesemnare nu sunt eretici și au comuniune cu ei. Pe de altă parte, refuză comuniunea cu toți preoții din țară care pomenesc, chiar dacă nu și-au manifestat aprobarea față de ecumenism și Creta. Acceptă comuniunea doar cu preoții pomenitori care iau atitudine publică de împotrivire. Totuși nici Sinodul Rus nu a respins textele din Colimbari ca fiind eretice și au comuniune cu toate Bisericile participante. Intervine un dublu standard: episcopii care nu au semnat în Creta sunt buni, dar preoții de rând care resping Sinodul sunt răi, deși ambele categorii sunt în comuniune cu ierarhii ecumeniști.
Nu în ultimul rând, și eu cred că poate părea sfidătoare atitudinea propusă la Botoșani de a colabora cu preoții pomenitori, dar fără a avea comuniune cu ei. M-aș bucura să apară preoți dispuși să facă asta, dar nu înrezăresc că vor fi. Aceasta nu poate duce decât la o izolare nejustificată și neroditoare.
