Zicala: „Dai sânge și iei duh” sau aceasta: „Dai voință, iei putere” ar trebui aplicate și în viața de zi cu zi, care ar trebui să fie o înviere înainte de Judecata de Apoi. Dar măcar atunci când suntem prigoniți ar trebui să ne asumăm riscurile, moartea, asupririle, denigrările, izgonirile. Asta dacă vrem și dorim mântuirea. Nimeni nu este obligat să facă ce spune Hristos în Evanghelii sau prin vocea slujitorilor Săi.

În condițiile de astăzi, când ne sunt interzise slujbele și Biserica este urmărită, când suntem mânați spre o altă ordine socială și de mentalitate, trebuie să ne cunoaștem măcar reperele. Nu atât informarea este importantă, cât înțelegerea corectă a lucrurilor.

Ieri și alaltăieri au fost lansate atacuri asupra celor care au îndrăznit să se împărtășească și să ofere Împărtășania. IPS Teodosie a fost cel mai expus, fiind arhiereu, și cel care și-a asumat o poziție de verticalitate, cerând deschiderea bisericilor și împărtășirea credincioșilor. Pare o poziție de curaj și este în împrejurările actuale, când însăși Patriarhia a acceptat și a dispus închiderea bisericilor. Ar fi trebuit să ceară toți sinodalii funcționarea Bisericii fără restricții intruzive, ar fi fost un gest de bun simț și minimal. Dar abia unul sau doi au avut curajul să fie pe poziția cea bună. În practică, și mai puțin.

Sâmbătă IPS Teodosie a fost atacat de presă că a împărtășit mai mulți copii din aceeași linguriță și fără să păstreze distanța fizică. Aceasta nu mai reprezintă o surpriză sau știre ieșită din comun. Însă subminarea din partea purtătorului de cuvânt al Patriarhiei trebuie să constituie o surpriză. Reproșul că s-a procedat cu ostentație este absurd. Nici nu se înțelege ce a fost ostentativ. Probabil că nu împărtășirea propriu-zisă, ci clamarea ei, apelul să fie deschise bisericile și permisă Împărtășania, coroborate cu slujirea de sâmbătă. Dar fără aceste reacții publice s-ar fi obținut ceva? Nu e posibil să ne asumăm poziția de a tăcea pentru că suntem asaltați. Chiar și așa, chiar nu a fost nimic de bravadă în atitudinea Arhiepiscopului din Constanța, a răspuns la întrebări legitime, și-a apărat drepturile, fără acuzații gratuite sau alte gesturi nepotrivite.

După inflamările de sâmbătă, a urmat un pas înapoi duminică, atunci când IPS Sa nu a mai împărtășit pe nimeni în față, la slujbă, ci în biserici, deoparte de ochiul „vânătorilor”, fiind conștient că „iată, au venit cei din presă să mă vadă că împărtășesc. Ați venit degeaba. S-au împărtășit copiii în biserică”.

Chiar dacă este o concesie, consider că este o mărturisire pentru că și-a asumat public acest lucru, împărtășirea. Aș fi vrut mai mult, dar trebuie să ne mulțumim cu mai puțin.

În contra-partidă, există și ierarhi care au cam dezertat de la cugetul Bisericii, de la teologia și grija ei pastorală. Închiderea bisericilor în condițiile în care acest lucru nu este impus de stat nu știu cum poate fi catalogată. La fel și apologia igienei devine ostentativ (ca să rămânem în registrul patriarhal) de suspectă. Mai ales când sunt folosite argumente absolut ridicole. Sf. Ioan Gură de Aur chiar se spăla de 3 ori pe zi? Cred că nici sportivii nu fac așa ceva, cu atât mai mult un ascet care refuza mesele împărătești și care dormea foarte puțin rezemat de frânghia clopotului ca să se trezească la dangătul lui, care se pornea să bată atunci când era biruit de somn, și să nu-și permită multă odihnă. Iar afirmația că nu este bună îmbrățișarea sau salutul amical pentru că nici Mântuitorul nu a permis mironosițelor să-L atingă după Înviere este chiar o hulă nepermisă. Nu este posibilă o astfel de interpretare josnică a gesturilor dumnezeiești ale lui Hristos. Numai dacă am pune în balanță faptul că S-a lăsat pipăit în coastă de Toma contrazice toată pledoaria. Din păcate, aceste afirmații compromit cu totul restul mesajului IPS Calinic al Argeșului, care oricum nu era strălucit în nici un punct.

Obișnuința cu concesiile

Aș fi vrut și am așteptat să dau exemple pozitive, un fel de „Așa da”. Din nefericire, nu știu decât relatări particulare că mulți preoți și mănăstiri au slujit fără derogări de la rânduiala liturgică. Aș fi dorit ca și alți ierarhi să fi avut un curaj pe măsură. Este posibil să fi fost vreunii, dar e nevoie și de mărturisire, de asumare.

Din păcate, s-a ajuns la o indolență cruntă chiar și în popor și între credincioși. Poate mai mult de atât, programată, calculată, calibrată. Nu de azi, de ieri, ci de mai multă vreme. Dar în în Biserică cel puțin de la Sinodul din Creta. Ne-am obișnuit să tot spunem că nu este nimic, că mai avem teren de unde să cedăm, încă nu este momentul să ripostăm „habotnic”, încă nu a fost trecută linia roșie. Cu toate că abateri dogmatice au fost săvârșite la Sinodul menționat, a fost invocat faptul că nu a fost schimbat cultul. Iată că s-a ajuns și aici. Dar, în contextul în care ne-am obișnuit să nu reacționăm, mai pricepem momentul?

Cu ce au fost cumințiți credincioșii ortodocși? În primul rând cu caterisirile preoților, alungarea celor care au întrerupt pomenirea, prigonirea celor ce au criticat ecumenismul cretan. Dar la aceasta s-a adăugat poziția unor voci mai credibile, care dor cel mai tare. Ce au făcut aceștia? Au folosit extremismele unora pentru a înfiera orice ripostă și au promis o reacție care s-a transformat treptat în tăcere mormântală și chiar complice.

O combatere a Sinodului și a ierarhilor semnatari ar fi trebuit să fie puternică, fermă, nu doar niște reproșuri formale, pentru că abaterea este inacceptabilă, trebuie neapărat îndreptată. Nu este doar ceva criticabil, ci ceva de neîngăduit. Dar cu ce discurs a fost liniștită conștiința multora?

Sunt scoase în față reacțiile disproporționate ale nepomenitorilor, care sunt acuzați că sfâșie cămașa lui Hristos. În parte, trebuie să recunosc că așa și fac o parte dintre ei, poate chiar majoritatea. În perioada imediat post-Creta era normal îndemnul celor de la Cuvântul Ortodox la dezbatere și chiar așteptarea ei. O critică la adresa represiunii nejustificate declanșate de ierarhie a fost bine-venită atunci. Dar acum, după atâta timp?

La fel, înfierarea ecumenismului și „anti-ecumeniștilor de profesie” a fost nimerită, însă „momentul unor dialoguri pertinente şi responsabile” practic nu a fost decât o amăgire la îndemână. Nimeni nu le-a organizat, nici măcar nu le-a cerut suficient de presant și sincer. Până la urmă, mesajul Familiei ortodoxe a rămas acela că Sinodul din Creta a demonstrat faptul că „dreapta-credinţă nu este, cel puţin pentru o vreme, în pericol”, afirmație care mi se pare profund greșită. Dimpotrivă, ortodoxia este într-un pericol real și tot mai pronunțat, la care nu putem propune soluția apatiei, chiar și prezentată drept liniștire părut isihastă.

Chiar și monahii propun o atitudine în același spirit al abdicării, în fapt, de la credință. Astfel, Părintele Amfilohie, incisiv și mărturisitor până nu demult, pune mai presus interesele geo-politice față de exigențele dogmatice ale Bisericii. Mănăstirea Sihăstria Putnei a venit și ea cu îndemnuri împăciuitoare, dar amăgitoare.

Am așteptat poziționarea Sfântului Munte, care nu s-a ridicat la nivelul dorit, fiind echivocă. Mai departe, ce trebuia să facem decât să fie cerută o dezbatere reală a ecumenismului parafat în Creta? Nu s-a cerut lucrul acesta, ci, dimpotrivă, o gravă indiferență asupra acestei chestiuni. Iar aceasta nu duce decât la implementarea lentă și sigură a indiferentismului și nepăsării, cu efecte asupra mântuirii personale.

Ar fi trebuit apărat dreptul la întreruperea pomenirii în fața ierarhilor abuzivi și, pe de altă parte, criticați opozanții care vorbesc de obligativitatea ei. În orice caz, trebuia și trebuie făcut orice este mai potrivit pentru apărarea și păstrarea intactă a credinței în formulele ei dogmatice și în spiritualitatea ei. Dar fără jumătăți de măsură.

Am făcut acest scurt excurs pentru a sublinia faptul că, în momentul de față, când deja ne-am obișnuit cu lipsa de reacție, doar cel mult cu emiterea unor critici verbale și atât, credința Bisericii este la pământ. Nu există coeziune, ierarhii nu sunt nici măcar sprijiniți suficient în demersurile lor bune, cu atât mai mult nu sunt încurajați și împinși la reacții curajoase. Că mântuirea este personală și fiecare trebuie să și-o asume, să lupte pentru ea, asta știm; dar de ce nu și împreună, ca Biserică autentică? De ce să fie subminat, în fapt, duhul mărturisitor al Ortodoxiei? A nu se înțelege că acuz pe cineva de trădare voită, dar încerc să trag un semnal de alarmă că există una inerentă, o consecință care trebuie luată în calcul în tot contextul mai larg al vieții bisericești complicate din România și din lume.

22
0
Am vrea să-ţi ştim părerea, scrie-ne!x
()
x