O mărturie foarte importantă din istoria tendințelor papale ale Patriarhiei Ecumenice este prezentată în articolul și introducerea de mai jos, la care am ajuns prin intermediul OrthodoxSynaxis.

Articolul remarcabil care urmează a fost scris de Mitropolitul pe atunci Hristofor de Leontopolis (viitorul Patriarh Hristofor II de Alexandria) în 1924 și a fost publicat în Paintanos, un ziar oficial al Patriarhiei de Alexandria și apoi tradus în franceză în revista Échos d’Orient în 1925 (a se vedea versiunea franceză aici). Articolul a fost scris într-un moment crucial în istoria ortodoxă, când ordinea veche de secole tocmai murise de o moarte violentă și Ortodoxia intra într-un viitor primejdios și nesigur. (Pentru mai multe despre această perioadă, în articolul “The Nine Years that Almost Destroyed the Orthodox Church”).

În mai 1919, armata greacă a invadat Turcia, instituind fatidicul Război Greco-Turc. Grecii, conduși de Primul lor Ministru Eleftherios Venizelos, urmăreau cu ambiție „Megali Idea” („Marele Ideal”) – visul unui nou Imperiu Bizantin, complet prin recucerirea Constantinopolului. Războiul care a urmat a fost un dezastru pentru greci: turcii au învins definitiv, o revoluție pro–Venizelos a răsturnat pe regele grec și Tratatul de la Lausanne a stabilit un „schimb de populație” – scoaterea forțată a grecilor din Turcia și a turcilor din Grecia. Patriarhia Ecumenică și-a pierdut dintr-o dată efectiv întreaga turmă.

Războiul marchează și sfârșitul oficial al Imperiului Otoman și crearea Republicii seculare din Turcia. Noul guvern turc a hotărât imediat că orice candidat pentru alegeri religioase din Turcia trebuie să fie cetățean turc – o lege care viza direct Patriarhia Ecumenică.

În această perioadă, Patriarhia Ecumenică a fost condusă mai întâi de un locum tenens – puternicul Mitropolit Dorotei de Prusa – și apoi de faimosul Patriarh Meletie Metaxakis, un aliat apropiat al Primului Ministru Venizelos. În perioada de 20 de luni de ocupare a Patriarhiei Ecumenice, Meletie a convocat un „Congres Pan-ortodox”, a introdus noul calendar, a întemeiat o câteva Biserici noi autocefale și autonome, a preluat controlul asupra Arhiepiscopiei Ortodoxe Grecești din America și a promulgat o nouă interpretare a canonului 28 de la Calcedon: teoria „ținuturilor barbare”, potrivit căreia toate teritoriile care nu sunt parte dintr-o altă Biserică Ortodoxă aparțin Patriarhiei Ecumenice. În 1924, Meletie a fost scos forțat de turci (dar nu înainte de a încerca să mute Patriarhia în Muntele Athos sau la Tesalonic), succesorul lui imediat, Grigorie VII a murit în noiembrie și la scurt timp după aceea a fost publicat acest articol, succesorul lui Grigorie, Constantin VI, a fost deportat de autoritățile turce.

Bustul Patriarhului Hristofor de Alexandria

Acesta a fost contextul – în perioada de după războiul greco-turc și după domnia lui Meletie, când comunitatea grecească era încă profund împărțită între regaliști și venizeliști – când și-a scris viitorul Patriarh Hristofor articolul, care este evident unul polemic anti-Meletie și anti-venizelist. Ca un document istoric, este uimitor în multe privințe. Poartă mărturia faptului că interpretarea modernă a „ținuturilor barbare” a canonului 28 era veche de doar doi ani când a fost scris acest articol – adică s-a dezvoltat sub stăpânirea lui Meletie. Arată o etapă timpurie în dezvoltarea pretenției Alexandriei la „toată Africa”. Articolul lui Hristofor predă începutul convertirii africanilor nativi în sub-Sahara, totuși chiar și la această dată timpurie are pretenții la o mare parte din continentul african pentru Patriarhia lui. Ironic, Meletie însuși a fost cel care – după ce a devenit Patriarh de Alexandria în 1926 – a primit primul pe acești convertiți africani și a adăugat „toată Africa” la titlul său. Perspectiva lui Hristofor asupra turcilor este mult mai înțelegătoare decât am asocia-o astăzi cu o poziție grecească mainstream (oficială) și, în vreme ce ar putea fi în dezacord, este o dovadă importantă că nu toată lumea grecească susținea o singură perspectivă asupra subiectului acum un secol în urmă.

La doar un an după ce a fost publicat acest articol, Meletie a fost ales Patriarh de Alexandria – învingându-l, printre alții, pe Hristofor însuși. Meletie a deținut poziția aceasta până la moartea sa în 1935 (deși din 1931 a încercat energic să fie ales Patriarh de Ierusalim). Alegerea lui Meletie a fost un coșmar pentru Hristofor, care s-a ciocnit cu Meletie în perioada patriarhatului celui din urmă. Apoi, în 1939, Hristofor însuși a devenit Patriarh de Alexandria. Va deveni un rival pro-rus față de Patriarhul Ecumenic pro-american Atenagora și cei doi se vor confrunta câțiva ani (Hristofor a domnit până la moartea lui în 1967, iar Atenagora a fost PE din 1948 până la moartea lui în 1972). Hristofor a fost și Patriarhul care a prevăzut creșterea rapidă a Ortodoxiei în Africa sub-sahariană; dacă Meletie este părintele Patriarhiei Ecumenice moderne, atunci Hristofor deține același rol desigur în istoria Patriarhiei de Alexandria.

*           *          *

Locul Patriarhiei Ecumenice în Biserica Ortodoxă

În numărul dinainte de ultimul din Paintanos (p. 612), am promis să tratăm în particular intruziunile anti-canonice ale Patriarhiei Ecumenice în teritoriile Bisericilor autocefale. Motivul pentru aceste studii asupra problemei este tendința pe care Patriarhia Ecumenică a avut-o în decursul ultimelor doi ani de a dori să-și extindă jurisdicția duhovnicească asupra oricărui teritoriu bisericesc sau asupra oricărei comunități care, pentru un motiv sau altul, era sau părea să fie deposedată de o conducere statornică sau supraveghere duhovnicească, care este descrisă drept „Biserica din diaspora”. Alte tendințe ale Patriarhiei Ecumenice care țintesc spre dominarea generală în Biserică ne-au dat, de asemenea, ocazia să cercetăm această chestiune în detaliu.

I. Tendințele Patriarhiei Ecumenice spre supremație

Ceea ce trebuie să atragă prima dată atenția este faptul că aceste tendințe ale Patriarhiei Ecumenice au apărut imediat ce și-a pierdut în totalitate – din cauza multelor noastre păcate, ale noastre, păstorii Bisericii lui Hristos – eparhiile din „Pont, Asia și Tracia” pe care canoanele Sinoadelor Ecumenice i le-au dăruit, o pierdere suferită în urma războiului din Asia Mică dintre Grecia și Turcia, care i-a lăsat pe păstorii acestor episcopii fără turmă. Pentru acești păstori fără turmă, au împărțit în două sau trei teritoriile bisericești principale care au rămas, precum acelea din Calcedon, Derkos, Rodos și Hios[1], precum și anumite episcopii din Macedonia și Epir; mai mult, au creat eparhii noi: acestea erau arhiepiscopii ale Europei de Vest și Centrale (Thiatira și Ungaria), Arhiepiscopia Americii, cu trei episcopi, Arhiepiscopia Australiei și Oceania și alte câteva care încă sunt în plan. Dar, pe lângă necesitatea plasării de episcopi vacanți, Patriarhia Ecumenică, așa ruinată cum era de predecesorul Patriarhului actual din cauza caracterului și ignoranței în a conduce Biserica potrivit sfintelor canoane, dorește cucerirea și are o tendință spre supremație în Biserică, sentimente care sunt total contrare duhului democratic și federativ al conducerii Bisericii Ortodoxe de Răsărit, ceea ce demonstrează dorința de a obține în Biserică un primat care este, așa vorbind, papal. Astfel, într-o vreme când Biserica Rusă, supusă încercărilor, lupta pentru propria ei existență, în paralel cu activitățile „Bisericii” Catolice de a atrage pe rușii ortodocși la catolicism, Patriarhia Ecumenică, sub Meletie, nu a ezitat să anexeze eparhii rusești localizate în afara Rusiei sovietice. Ca exemple de astfel de anexări, putem cita teritoriile bisericești din Polonia, Finlanda, Estonia și Cehoslovacia. Cel mai recent, Patriarhia Ecumenică, sub Grigorie VII, a încercat să anexeze comunitățile Africii de est și de sud.

https://i2.wp.com/orthodoxhistory.org/wp-content/uploads/2019/10/Patriarch-Photius-of-Alexandria-218x300.jpg?resize=218%2C300&ssl=1
Patriarhul Fotie al Alexandriei (1900-1925)

Așa cum intruziunile Patriarhiei Ecumenice în teritoriile bisericești rusești au fost anti-canonice – și Patriarhia Rusiei a început să le denunțe în fața Bisericii sobornicești – la fel și pentru aceleași motive, intruziunea în comunitățile din Africa de est și de sud a fost anti-canoincă. Și, de fapt, chiar dacă punem deoparte faptul că aceste teritorii se învecinează cu Patriarhia Alexandriei, o proximitate care ar face absurdă orice dependență duhovnicească venită dinafară, chiar dacă trecem sub tăcere alt aspect, că sub titlul de „al Etiopiei”, pe care îl poartă Patriarhul Alexandriei, trebuie înțeles întregul pământ al Etiopiei, care se găsește în Africa și nu numai în teritoriul Regatului Abisinia – teritoriu care astăzi este mai mic, mâine mai mare și într-o zi poate inexistent – faptul că din primele zile ale ascensiunii pe tronul patriarhal, Patriarhul actual de Alexandria, chiar în momentul când ortodocșii se stabileau în Africa de sud, a trimis un preot acolo pentru nevoile duhovnicești ale creștinilor și, ulterior și în mod repetat, au fost trimiși alți preoți în Africa de est și de sud pentru a vizita și mângâia pe creștinii de acolo – nu este acest lucru, spunem noi, o dovadă evidentă că sunt dependente de Patriarhia Alexandriei comunitățile din Africa? Dacă, mai târziu, este adevărat, Biserica Greciei a trimis preoții ei la cererea creștinilor din Grecia liberă stabiliți acolo și dacă Patriarhia Alexandriei, fie din cauza lipsei de preoți sau din alte motive, a neglijat să protesteze și să-și recupereze drepturile pentru aceste țări, aceasta sigur nu înseamnă pentru nici o persoană rațională, care gândește pe baza canoanelor Bisericii că aceste drepturi au expirat[2].

Țintele papale, așa zicând, ale Patriarhiei Ecumenice s-au manifestat clar din nou anul acesta în două probleme bisericești: 1) chestiunea calendarului și 2) cea a convocării unui Sinod Ecumenic sau a unui mare Sinod Local.

1. Chestiunea calendarului. Oricine știe că a fost o discuție între Bisericile autocefale ortodoxe despre posibilitatea sau nu a înlocuirii calendarului iulian cu calendarul gregorian și că nu a fost absolut nici o necesitate pentru a lua o decizie pripită și individuală despre această problemă. Cele trei Patriarhii de Răsărit, care au avut argumente serioase de a se opune acceptării calendarului gregorian de către Biserica Ortodoxă, au cerut frățește Patriarhiei Ecumenice să suspende orice decizie de a schimba calendarul, cel puțin până la convocarea unui Sinod Ecumenic sau a unui Sinod Local mare, care ar putea decide. Mai mult, este sigur că, în plus față de Patriarhiile Orientale, celelalte Biserici autocefale, cu excepția Bisericii Greciei, doresc un acord și o decizie comună a tuturor Bisericilor Ortodoxe și că doar în acest mod vor accepta să înlocuiască vechiul calendar cu cel nou; părea aproape sigur că opinia dominantă a fost că decizia ar trebui să fie luată în comun de Bisericile adunate în Sinod. Dintr-o dată și împotriva tuturor așteptărilor, anturajul Patriarhului Ecumenic, ca și cuprins de o inspirație, a trimis telegrame Întâistătătorilor de Biserici autocefale pentru a confirma această decizie. Patriarhii frați, egali în cinste, au încercat, prin telegrame repetate, să recomande suspendarea oricărei decizii, dare nu avut nici un efect. Patriarhia Ecumenică și numai Biserica Greciei au adoptat noul calendar definitiv în teritoriile lor. Mai târziu, cu indiferență față de problemele bisericești, negândit și cu snobism, li s-a alăturat Biserica Ciprului.

2. Convocarea unui Sinod Ecumenic sau a unui Sinod Local mare. Cealaltă chestiune unde s-au manifestat într-un mod evident tendințele papale ale Patriarhiei Ecumenice a fost, după cum am spus, cea a convocării unui Sinod Ecumenic sau a unui mare Sinod Local. Care dintre cei interesați în problemele bisericești și le urmăresc îndeaproape nu-și amintește modul indecent în care s-au comportat oamenii Patriarhiei Ecumenice? Cei trei Patriarhi din cele trei Patriarhii străvechi au decis să convoace un Sinod Ecumenic sau un mare Sinod Local în Ierusalim în decursul anului. După studierea și discutarea de către toate Bisericile, acest Sinod urma să ia decizii nu doar despre chestiunea calendarului și a chestiunilor legate de Paști, ci și despre alte câteva chestiuni care necăjesc întreaga Biserică Ortodoxă și a căror soluționare imediată este necesară în opinia tuturor. Cei trei Patriarhi au decis să scrie și chiar au scris fratelui lor în Hristos, Patriarhul Ecumenic, să-l roage să convoace Sinodul. Au făcut așa nu pentru că fiecare dintre ei nu are aceeași cinste, demnitate și influență în Biserică precum Patriarhul Ecumenic, ci pentru că, în absența unui împărat ortodox, care avea dreptul în Biserica străveche să convoace un Sinod general, era necesar să ridice prestigiul Patriarhiei Ecumenice, în special când era umilită în tot chipul. Din acest motiv cei trei Patriarhi au scris Patriarhului Ecumenic să-i ceară să convoace el Sinodul în Ierusalim, după cum i-au propus, chiar dacă ei înșiși sau unul din ei era în stare să-l convoace. Cum au răspuns oamenii Patriarhiei Ecumenice acestei condescendențe în totalitate frățești din partea celor trei Patriarhi? Întâi de toate, nu s-au gândit să răspundă până ce au trecut trei luni; în al doilea rând, nu au fost de acord cu decizia celor trei Patriarhi de a convoca un Sinod în timpul anului pentru că ei nu vedeau necesitatea de a grăbi convocarea pentru că ei au decis să adune Sinodul anul viitor, aniversar al convocării Sinodului Ecumenic de la Niceea, după cum stabilise convenția pan-ortodoxă. Chiar dacă ei nu vedeau necesitatea la Patriarhia Ecumenică de a convoca un Sinod Ecumenic anul acela, totuși ei, se spune, au desemnat o comisie însărcinată cu determinarea chestiunilor de discutat la Sinod anul viitor. Cât privește lista chestiunilor de discutat propusă de scrisoarea celor trei Patriarhi, ei nu au considerat, se pare, să o ia în considerare, de vreme scrisoarea Patriarhului Ecumenic nu o menționează, cu siguranță pentru ca cei trei Patriarhi să nu aibă îndrăzneala să creadă că au și ei dreptul de a guverna ansamblul Sfintelor Biserici ale lui Dumnezeu sau chiar să fie preocupați de acest lucru!

II. Comportamentul Patriarhiei Ecumenice este contrar canoanelor și practicii Bisericii

Oricine a trecut în revistă faptele pe care tocmai le-am prezentat s-ar putea întreba în mintea sa: De unde-și iau oamenii din Patriarhia Ecumenică îndrăzneala de a pretinde supremația în Biserică, de a preocupa pripit cu plasarea sub jurisdicția lor a oricărui teritoriu bisericesc fără conducător, de a interveni frecvent în teritoriile acordate de canoane și de logica însăși altor Biserici autocefale, de a dori ca în problemele bisericești generale să predomine opinia lor fără cercetare, chiar dacă ceilalți Patriarhi și majoritatea Bisericilor autocefale sunt de o opinie contrară? De vreme ce avem două surse de lege bisericească la dispoziție, canoanele Bisericii și practica ei, vom apela la ele pentru a determina în ce grad Patriarhia Ecumenică are dreptul de a pretinde superioritatea față de celelalte Patriarhii, după cum am descris mai sus.

https://i2.wp.com/orthodoxhistory.org/wp-content/uploads/2020/08/1800_Wilkinson_Map_of_the_4_Eastern_Churches_rectified-1024x798.jpg?resize=1024%2C798&ssl=1
Harta jurisdicțiilor celor cinci Patriarhii în timpul lui Iustinian, ilustrată pe o hartă din 1800. Jurisdicția Patriarhiei de Constantinopol, inclusiv Pontul, Asia și Tracia, sunt în verde. (Nota theodosie: doar Dobrogea făcea parte din arealul ei, nu și Țara Românească și Moldova)

Harta jurisdicțiilor celor cinci Patriarhii în timpul lui Iustinian, ilustrată pe o hartă din 1800. Jurisdicția Patriarhiei de Constantinopol, inclusiv Pontul, Asia și Tracia, sunt în verde.

1.Canoanele Bisericii. Ce spun canoanele?

Toți cei care știu chiar și puțină istorie bisericească știu că Bizanțul, înainte de a deveni Constantinopol, Cetatea împărătească, Noua Romă, a fost, dintr-un punct de vedere bisericesc, doar o episcopie modestă sub Mitropolia de Heracleea. După întemeierea Constantinopolului și proclamarea lui drept capitală a Imperiului Roman, a fost resimțită treptat nevoia de a o cinsti din punct de vedere bisericesc. Astfel, vedem canonul 3 al Sinodului II Ecumenic că dă episcopului de Constantinopol „primatul de onoare după episcopul Romei, pentru că este noua Romă”. După acest canon, pe baza faptului că episcopul de Constantinopol, din caua relațiilor frecvente cu autoritățile politice înalte ale imperiului, a fost considerat o figură importantă și influentă și că era firesc ca toți episcopii și tot poporul care aveau nevoie de puterea statului veneau la el, episcopul de Constantinopol, în afara teritoriului său bisericesc, a început să intervină din necesitate în problemele bisericești ale altor eparhii, mitropolii și chiar exarhate. În majoritatea timpului, aceste chestiuni erau retrimise episcopilor de Constantinopol de autoritățile civile ale capitalei. Astfel, Sfântul Ioan Gură de Aur a mers atât de departe încât a depus și a hirotonit chiar pe exarhii provinciilor din Asia Mică și Anatolia, împreună cu Sinodul permanent (endemic) din jurul lui, a depus și a instalat episcopi chiar în Mitropolia de Tir, care era sub Antiohia. Cu timpul, pentru a legitima intervențiile rezonabile, a fost considerat firesc și drept ca, întocmai precum Bisericile Romei, Alexandriei, Antiohiei și Ierusalimului, la al căror rang a fost ridicat Constantinopolul, aveau jurisdicții bisericești întinse, tot la fel au fost oferite teritorii comparabile episcopului de Constantinopol, de vreme ce, în plus, chiar și fără recunoaștere canonică, el deja intervenea, ca episcop al capitalei, în problemele episcopilor răsăriteni; nu a apărut nici o opoziție la această concesie. Astfel, în canonul său 28, Sinodul IV Ecumenic din Calcedon, după ce a confirmat canonul 3 al Sinodului II Ecumenic, a adăugat că „mitropoliții episcopiilor din Pont, Asia și Tracia și episcopii din aceste episcopii stabiliți printre barbari vor fi hirotoniți de Preasfântul Scaun al Preasfintei Biserici de Constantinopol”. După acest canon, față de care episcopul Romei și cei din jurul lui au protestat la vremea aceea și încă protestează, cu scopul de a ridica prestigiul și puterea episcopului de Constantinopol și poziția lui actuală în interiorul Bisericii, avem canonul 36 al Sinodului Ecumenic trulan, unde citim: „Înnoind legiferările celor 150 de Părinți adunați în cetatea imperială apărată de Dumnezeu și cele ale celor 630 care s-au întâlnit la Calcedon, decretăm că scaunul de Constantinopol va avea privilegii egale cu scaunul Vechii Rome și va fi mărit în lucrurile bisericești ca și acela și va fi al doilea după el. După el să fie numărat tronul marii cetăți a Alexandriei, apoi cel al Antiohiei și după aceea Scaunul de Ierusalim”. Așa stau lucrurile și astfel sunt canoanele prin care episcopia de Constantinopol a fost lărgită și cinstită egală cu cele ale Romei, Alexandriei, Antiohiei și Ierusalimului. Principalul motiv este ridicarea la rang de capitală a Imperiului Roman a Constantinopolului, „cinstit cu împărat și senat”. Jurisdicția duhovnicească a Patriarhiei de Constantinopol, potrivit canoanelor Bisericii, nu s-a extins dincolo de diocezele Pontului, Asiei (astăzi, Asia Mică) și Traciei, inclusiv națiunile barbare găsite în acele dioceze, precum alanii și rușii; cei dintâi, vecini ai Diocezei Pontului, și ultimii, vecini ai celei din Tracia (Rhallis-Potlis vol. 2, p. 283)[3].

2. Practica Bisericii. Dar furnizează istoria, în special după schismă, fapte din care ar putea concluziona oricine că dreptul la supremație asupra celorlalte Patriarhii a fost acordat Patriarhiei Ecumenice? În această istorie a Bisericii Ortodoxe de Răsărit, după schismă, Patriarhul Ecumenic apare primul în demnitate, Papa Romei fiind dat deoparte, și este fără dubiu pe primul loc oriunde; are prosperitate, bogăție, slavă; numără în teritoriul său șase sute de episcopi în timpul lui Fotie și mai târziu poate chiar mai mult, de vreme ce, după pretenția împăraților, provinciile civile ale Imperiului grec de Răsărit, care depindeau din punct de vedere bisericesc de Biserica de Apus, au fost plasate toate sub autoritatea duhovnicească a Patriarhului Ecumenic. Onorurile pe care i le-a oferit sunt extraordinare și aproape regale; emblemele imperiului sunt aproape acelea ale Patriarhiei; Patriarhul are curtea și ofițerii lui, tocmai ca împăratul; este numit „ecumenic” tocmai ca împăratul. Este firesc la vârful a toată viața și activitatea religioasă din imperiu; viața religioasă, după cum știm, este nota caracteristică a perioadei bizantine; la orice adunare civilă sau militară a imperiului, Patriarhul participă cu aceleași onoruri ca împăratul. La sărbători și triumfuri, la încercări și tristețe, la înfrângerile Imperiului Bizantin, Patriarhul era mereu prezent. Dacă o astfel de strălucire, o astfel de slavă și o astfel de influență erau însoțite de un plan ușuratice, nu este nici un dubiu că am avea în răsărit un alt papă care dorește supunerea, în afară de episcopi și Patriarhi, chiar și a împăraților și să-i fie acordată o autoritate civilă și religioasă. Aceasta am văzut într-o anumită măsură în Rusia. Dar la noi, în Răsărit, asta nu s-a văzut niciodată. Patriarhia Ecumenică, supunându-se ordinii stabilite de sfintele canoane, în ciuda strălucirii din jurul ei, nu a avut niciodată asemenea pretenții tari. Și, cu privire la Patriarhi, frații, lui, niciodată nu a vrut să ia un aer arogant în acea perioadă, când Patriarhii din Răsărit erau umiliți înaintea lumii, neavând aproape nici o turmă sau păstori. În chestiunile bisericești generale, a cerut opiniile celorlalți Patriarhi ca înainte, o opinie care avea tocmai la fel de mare greutate ca cea a Patriarhului Ecumenic. Este adevărat că, de la începutul acelei perioade, de când Sinoadele generale nu au mai fost întrunite, Patriarhia Ecumenică a emis decrete canonice care au înlocuit sfintele canoane în Biserică în măsura în care nu erau contrare celor ale Sinoadelor Ecumenice; dar aceste decrete erau decise și promulgate de Sinodul permanent adunat în jurul Patriarhului de Constantinopol, la care luau parte Patriarhii care stăteau obișnuit în Constantinopol. Aceste decrete canonice nu au fost impuse celorlalți Patriarhi când ei nu luat parte la Sinodul permanent, ci erau bine-primite de voie deoarece erau cu adevărat înțelepte, inspirate și folositoare pentru viața și mântuirea poporului creștin. În general, oriunde și oricând, de fiecare dată când Patriarhul Ecumenic intra în relații cu unul din ceilalți Patriarhi sau cu toți odată, relațiile erau cordiale, pline de stimă, respect reciproc și solidaritate frățească. Aceste relații frățești erau evidente îndeosebi de fiecare dată când era necesar să dea o lecție egoismului papal. Chiar sub regimul turc, atunci când imperiul creștin dispăruse și Patriarhul Ecumenic a ținut guvernarea națiunii pentru problemele bisericești și civile și a apărat interesele familiilor și ale neamului, chiar și atunci Patriarhul Ecumenic nu doar că nu disprețuia pe ceilalți Patriarhi, ci mai degrabă, dimpotrivă, vedem pe unii dintre ei că stăteau aproape permanent în Constantinopol sau în teritoriul Patriarhului Ecumenic făcând colecte pentru Patriarhiile lor sărăcăcioase și erau așezați lângă Patriarhul Ecumenic în Sinoadele permanente din Constantinopol. În adunări, pe lângă decretele canonice, au fost formulate dogme de credință care au fost adoptate de toate scaunele patriarhale (vezi răspunsul lui Ieremia II către protestanți). Avem, mai mult, exemplul Sinodului ținut în Betleem, prezidat de Patriarhul Dositei al Ierusalimului, care a formulat o învățătură dogmatică la care s-au alăturat ceilalți Patriarhi și la care încă aderă întreaga Biserică Ortodoxă astăzi.

Astfel că așa este poziția Patriarhiei Ecumenice în raport cu celelalte Patriarhii potrivit sfintelor canoane ale Bisericii Ortodoxe de Răsărit. Este pur frățească. Cei patru Patriarhi sunt egali în demnitate, nici unul nu este în vreun fel inferior celuilalt. Fiecare din ei se mișcă și acționează în interiorul propriei lui sfere, având ca regulă pentru activitatea sa să nu se abată cu nimic de la dogmele ortodoxiei și de la ordinea stabilită prin sfintele canoane și sfânta tradiție. Și, dacă apărea vreo abatere fie față de dogme, față de sfintele canoane sau față de disciplina bisericească, toți Patriarhii interveneau împreună. În chestiunile bisericești generale, Patriarhii acționau împreună și numai deciziile luate în comun aveau putere de lege în Biserică. Astfel a fost cazul în disputa dintre Papa Nicolae al Romei și Patriarhul Fotie; cel din urmă, într-o enciclică, a denunțat pe papă celorlalți trei Patriarhi. Aceeași acțiune comună a fost din partea celor patru Patriarhi în timpul Sinodului de la Florența. La fel, când Biserica Rusiei a fost întemeiată ca Patriarhie și când bulgarii au fost declarați schismatici, toți Patriarhii au considerat indispensabil să se adune și să ia o decizie comună[4].

III. Motive pentru comportamentul actual al Patriarhiei Ecumenice

Întrebăm încă o dată:

Ce a fost în stare să decidă Patriarhia Ecumenică în anii recenți? Să se depărteze de linia bună a fi pe care a urmat-o până în prezent. Să ocupe orice țară considerată fără conducător (religios) și să o anexeze la teritoriul său bisericesc. Să intervină în teritorii ale altor Biserici autocefale. Și, în final, să vrea ea singură – adică fără sfatul altor Patriarhi – să se pronunțe pe chestiuni religioase de natură generală și, în caz de dezacord cu celelalte Patriarhii, să dorească să domine opinia sa și ca ea singură să triumfe.

Explicația pentru schimbarea de tactică indicată mai sus și urmată de la început de Patriarhia Ecumenică a fost deja sugerată la începutul acestui studiu. Pe de o parte, în timpul ultimului război european și îndeosebi de la armistițiu, interferența penibilă și publică a Patriarhiei Ecumenice în politică drept reprezentantă a elenismului; pe de altă parte, după interferență, punctul la care a fost redusă pentru a-l vedea pe Meletie urcând pe tronul sfânt al lui Gură de Aur și, în sfârșit, după această intervenție politică și această ascensiune a lui Meletie, pierderea unor mari teritorii bisericești în Asia Mică, Pont și Tracia, renumite pentru bogăția și abundența lor în orice și abolirea privilegiilor Patriarhiei Ecumenice, acestea sunt cele trei motive pentru schimbarea de tactică a Patriarhiei Ecumenice, care au făcut-o de nerecunoscut în ultimii ani.

Să examinăm cauzele în detaliu.

https://i2.wp.com/orthodoxhistory.org/wp-content/uploads/2019/03/Met-Dorotheos-of-Prusa-Locum-Tenens-of-EP-Outlook-Apr-6-1921-e1552075121935-294x300.jpg?resize=294%2C300&ssl=1
Metropolitul Dorotei de Prusa, Locum Tenens al Patriarhiei Ecumenice din 1918-21

Intervenția Patriarhiei în politică. La sfârșitul războiului european, mai precis după armistițiu, Turcia, aliată cu Puterile Centrale învinse, era ea însăși învinsă. Astfel că a suferit toate consecințele înfrângerii sale, printre care să vadă capitala statului, Constantinopolul, ocupat de armatele aliate. În timpul ocupației, orașul a fost administrat de aliați și guvernul turc s-a găsit sub controlul lor direct. La acea vreme, turcii înnebuniți erau convinși de dizolvarea iminentă a țării lor. Se așteptau să vadă pe cetățenii compatrioți să ia parte la nenorocirea lor. În toate împrejurările, fericite sau triste, în care imperiul turc s-a aflat, elementul grec, cel puțin prin reprezentanții săi, care erau Patriarhia și episcopii, urmați de Sinoade mixte și locale (demogherontii), au arătat mereu nu doar că sunt supuși legilor, ci, chiar dacă doar în aparență, și că erau preocupați de bună-starea Turciei, pe care o considerau ca patria lor, ceea ce și este de fapt. În schimb pentru atitudinea fidelă a seminției grecești și pentru grija pe care o arătau pentru stat, aproape mereu, dar în special în anii recenți, înainte de proclamarea constituției, noi, grecii, am fost în vizorul favorurilor stăpânului. Am fost lăsați liberi să ne practicăm religia și să ne cultivăm limba. Am fost în fruntea oricărei mișcări civilizaționale și am tras beneficii mari din asta. Comerțul țării, industria și navigația erau în mâinile noastre. Ne-am îmbogățit și aproape că am subjugat poporul turc din perspectivă economică. Erau în Turcia miniștri greci și ambasadori greci la curțile europene. Am fost persecutați doar când, devenind instrumente ale intereselor străine în Turcia, ne-am ridicat împotriva ordinii stabilite a lucrurilor și ne-am răzvrătit. Astfel, am fost persecutați și neamul nostru a fost amenințat cu exterminarea în 1821, în timpul ridicării nației noastre pentru libertate.

Cu toate acestea, în timp ce turcii așteptau de la noi a fost, după cum am spus, doar puțină simpatie în vremea înfrângerii lor în războiul european, ne-au văzut imediat luând partea deschis aliaților și Greciei. Patriarhia, episcopii și arhonții nației au identificat interesele grecilor și Turciei cu cele ale Greciei și aliaților fără nici o prudență și complet împotriva tacticii urmată până atunci. Și, dacă asta nu a fost suficient, Patriarhia Ecumenică a rupt toate relațiile cu guvernul turc, pe care l-a disprețuit; declara peste tot că era gata să ia în stăpânire Sfânta Sofia. Avea o gardă cretană venită din Grecia pentru Patriarhie. A afișat pe clădiri steagul cu vulturul bicefal. A făcut totul să-și arate ura față de turci, împotriva cărora își lua cumva revanșa. Am văzut cu disperare această ură și această răzbunare a Patriarhiei față de turci în timpul misiunii locțiitorului din acea vreme, Dorotei de Bursa, la Paris, Londra și Atena. S-a prezentat pentru a cere dizolvarea Imperiului Turc și să pretindă asta din partea provinciilor grecești din Asia Mică, Pont și Tracia, care erau locuite de greci. A dat interviuri în care a acuzat Turcia că este o națiune barbară, sângeroasă și perimată.

Asia Mică, începând cu Smirna, doar a fost ocupată de greci doar când episcopii și figurile importante ale locului au început să agite elementul grec împotriva elementului turc spre proteste inoportune. Noi înșine am fost martori oculari în Constantinopol și Asia Mică la această sfidare a alor noștri, mari și mici, față de turci și am admis că, poate doar pentru că vedem lucrurile mai clar dinafară, nu avem justificare pentru o astfel de atitudine din partea liderilor noștri împotriva turcilor și, când am aflat că Patriarhia a rupt relațiile cu guvernul turc, nu am găsit deplasată întrebarea pe care am pus-o locțiitorului din Constantinopol:

„De ce ați rupt relațiile, Sanctitate, cu guvernul turc?”
„Pentru că Turcia nu mai există”, a răspuns.
„Dacă Turcia n-ar mai exista pe viitor, cum v-ar face rău”, am continuat, „să continue să fiți în termeni buni cu turcii și să păstrați relațiile cu guvernul lor, atâta timp nu a fost dizolvată de puteri? Dar dacă, păzească Dumnezeu!, se întâmplă ca Turcia să existe pe viitor, care va fi situația elementului grec cu turcii după atât de multe provocări din partea voastră?”

La această întrebare, locum tenens (locțiitorul) nu a spus nimic. Un astfel de dialog a avut loc între noi la Mitropolia din Atena în 1919, în prezența lui Meletie însuși. Dacă, după armistițiu, în Constantinopol și Asia Mică, nu am fost mai șovini decât compatrioții noștri din Grecia, dacă am ținut o neutralitate mereu atât de subtil simulată, sigur după victoria turcilor, după înfrângerea noastră dezastruoasă din Asia Mică, Patriarhia nu și-ar fi pierdut privilegiile și populațiile nu ar fi fost schimbate și, chiar dacă ar fi avut loc unele neînțelegeri în timpul războiului dintre Grecia și Turcia, s-ar fi dus cu timpul. În orice caz, ar fi fost incomparabil mai puține rele pentru elenism în Turcia decât cele pe care le suferă astăzi.

Alegerea lui Meletie.

https://i2.wp.com/orthodoxhistory.org/wp-content/uploads/2019/10/Patriarch_Meletius_IV_of_Constantinople-206x300.jpg?resize=206%2C300&ssl=1
Patriarhul Ecumenic Meletie II

Viteza cu care șovinismul prostesc și răutăcios al Patriarhiei și grandoarea neamului și-au manifestat complet nenecesar ura și disprețul față de Turcia a ajuns la punctul în care, când a venit timpul de a alege un Patriarh de Constantinopol, l-au ales pe el pe baza unor statute care erau complet diferite de cele care erau recunoscute pentru alegerea de Patriarh, statute pe care guvernul turc nu le-a văzut, nici nu le-a aprobat și nu au anunțat alegerea, chiar și ca politețe, guvernului pentru a o recunoaște. Și asta a fost o greșeală. Dar cea mai mare provocare la adresa demnității și onoarei guvernului turc a fost alegerea ca Patriarh a lui Meletie, un caracter cunoscut ca fiind un fanfaron vorbăreț, o creatură a unei faimoase facțiuni politice din Grecia. Meletie a fost mai puțin dorit decât oricine pentru turci pentru că, mereu și pretutindeni, se simțea obligat să fie un partizan virulent al facțiunii politice care l-a ridicat la putere în loc să-și împlinească funcțiile sale bisericești, nu putea face nimic altceva decât politică, întocmai cum făcuse și până atunci. Și turcii nu au greșit. La primirea lui, la sosirea în Constantinopol, emblemele Imperiului Bizantin au fost afișate timid. Discursul lui de întronizare putea fi numit orice altceva decât un discurs de om al Bisericii. Mai târziu, acționând în acord cu cei care aveau aceleași opinii ca el în Constantinopol, a organizat în plină zi faimoasa lui „Apărare”, care, este un lucru cunoscut, a ocupat un rol activ în operațiunile de război ale Greciei. Noi toți, și turcii cu noi, am observat că Patriarhia, în special sub Meletie, ignorându-și complet misiunea și îndatoririle bisericești, a făcut jocuri politice și nimic altceva decât politică. Predica rostită de la amvonul tuturor bisericilor din Patriarhia Ecumenică nu mai era preocupată cu adevărurile Evangheliei, ci doar cu triumful partidei care-l numise pe Meletie Patriarh și cultivarea continuă a fanatismului pe care-l nutrea populația greacă din Turcia împotriva partidei de opoziție și împotriva turcilor. Cineva s-a simțit îndatorat să împodobească sfintele biserici cu steaguri grecești și culori grecești; chiar portretul lui Venizelos a ocupat un loc vizibil în biserici. Pretutindeni, la acea vreme, era menționat Venezilos în petițiile de pace în locul regelui. Pentru aceste motive, deși desigur că în ciuda lui și urmându-și orbirea incurabilă, Meletie a contribuit mai mult decât oricine, prin activitatea lui în Asia Mică, la victoria turcilor. Era desigur privit rău de ei pentru că îi disprețuia puternic și deoarece, în timpul ocupației aliate, el însuși a jucat un rol activ în sens politic în Grecia. Este notoriu, de asemenea, faptul că, în discuțiile Tratatului de la Lausanne, Pașa Ismet a cerut oficial și categoric ca Venizelos să-l îndepărteze pe Meletie din Constantinopol. După victoriile turcilor în Asia Mică, știm cu ce servilism s-a silit Meletie să facă jocuri politice în favoare turcilor ca să-și mențină tronul pe cât posibil și cum, în ciuda avertismentelor guvernului grec și ale lui Venizelos însuși, a refuzat să demisioneze și cum a fost forțat să plece din Constantinopol.

Sejurul lui Meletie în Constantinopol și atitudinea locțiitorului Dorotei au fost, în mare parte, cauza nu doar a dezastrului din Asia Mică, nu doar a anulării privilegiilor națiunii noastre în Turcia, ci și a toată seria de necazuri suferite de Patriarhia Ecumenică și populația greacă ce a rămas după masacre, emigrație și schimbul de populație. Cu excepția Arhiepiscopiei de Constantinopol și a eparhiilor din împrejurimi, în afară de eparhiile Dodecanez (cele 12 insule, n.tr.) și a Mitropoliilor din Grecia încă neeliberate, eparhiile din toată Asia Mică, din Pont și din Tracia din Turcia de astăzi au fost lovite și pierdute pentru totdeauna pentru elenism și îndeosebi pentru Patriarhia Ecumenică nefericită, care, din cauza aceasta și din cauza răzbunării implacabile a turcilor, mari și mici, au încheiat prin a-și pierde toată splendoarea, viața și vigoarea de odinioară. Astăzi nu e cu nimic diferită de o biserică de parohie din Constantinopol, cu consiliul, birourile și camerele pentru preoți care se găsesc în interior. Guvernul turc disprețuiește foarte ostentativ Patriarhia și pe Patriarh, cărora nu le mai acordă mai mult respect decât ca unui lider religios, un bash-papa. Consideră că este contrar demnității ei să fie preocupată de treburile lui și le îndrumă spre șeful din vecinătate sau către comisarul de poliție din Fanar. Mai mult, Patriarhia a devenit săracă în ultimul timp. Deposedată de toate veniturile pe care le primea din diferite surse din cauza războiului, din cauza sărăciei turmei arhiepiscopiei și din cauza pierderii tuturor eparhiilor, nu este în stare să se păstreze și să mențină diferitele institute de educaționale și caritabile pe care le-a păstrat și se găsește obligată să le închidă una după alta. Pentru propria ei susținere și pentru cheltuielile de întreținere și pentru cele ale episcopilor, a fost obligată să recurgă la ajutor de la guvernul grec. Astăzi cel din urmă asigură orice este necesar pentru susținerea ei și pentru cheltuielile de întreținere, dar, în schimb pentru acest ajutor, a subjugat Patriarhia Ecumenică să nu facă nimic fără aprobarea prealabilă a șefului secției Afacerilor Bisericești din Ministerul Afacerilor Externe[5].

Concluzie

Eliberarea pe cât posibil de tutela guvernului grec, o tutelă cauzată de sărăcia Patriarhiei, putința de a se elibera pe viitor pe seama mitropoliilor localizate în noile regiuni din Grecia și, fără să-și vadă diminuat numărul eparhiilor înscrise în lista ei, găsirea pe cât posibil a unui loc pentru episcopii fără episcopii: acestea sunt motivele pe care Patriarhia Ecumenică le-a văzut pentru nevoia de a căuta alte țări pentru a-și întemeia noi provincii bisericești și să-și stabilească acolo episcopi. Căutând din greu, și-a amintit de comunitățile grecești ortodoxe din America, cele din Europa occidentală și centrală, precum și de cele din Australia, pe care anterior, când era într-o stare prosperă, le-a acordat Bisericii Greciei. Această tendință a oamenilor din Patriarhia Ecumenică i-a adus chiar și în Africa de este și de sud. Dacă pentru comunitățile din America, Europa și Australia, nu a fost nici un protest împotriva ocupării lor deoarece sunt localizate în afara granițelor tuturor Bisericilor Ortodoxe autocefale și, dacă nu a fost nici o plângere până astăzi, cel puțin pentru comunitățile din Africa de sud și de est, Patriarhia Alexandriei, în a cărei jurisdicție s-a băgat Patriarhia Ecumenică, își face auzit protestul ei. Oamenii din Biserica Rusiei protestează și ei împotriva extinderii jurisdicției duhovnicești a Patriarhiei Ecumenice pe teritorii cu adevărat sub Patriarhia Rusiei, o extindere cauzată de această adevărată megalomanie, a cărei primă și cea mai primejdioasă manifestare o găsim sub domnia lui Meletie. Cei trei Patriarhi din Răsărit protestează și ei deoarece Patriarhia Ecumenică, fie încă o dată din megalomanie sau la cererea Atenei, de care nu se poate desprinde din cauza subjugării ei economice, în privința calendarului și în cea a unui Sinod Ecumenic sau a unui mare Sinod Local cerut de Patriarhii din Răsărit, i-a tratat cu dispreț și continuă să disprețuiască opinia și voința celor din urmă și s-a pus în ordine cu opinia guvernului grec. După cum am văzut în detaliu, nici canoanele, nici practica Bisericii nu au dat Patriarhului Ecumenic vreun rang special sau mai ridicat, vreo demnitate mai mare decât cea a celorlalți Patriarhi. Pentru că eparhiile date Patriarhiei Ecumenice nu mai există, din cauza evenimentelor, cei trei Patriarhi și toate Bisericile autocefale recunosc nevoia ei de a-și extinde jurisdicția în bisericile din diaspora, care se găsesc în afara jurisdicției celorlalte Biserici, cedându-i de bună voie aceste biserici din diaspora în duhul unui sentiment frățesc și mulțumire pentru bunătatea pe care a arătat-o Patriarhia Ecumenică față de ele în vechime; Patriarhiile oferă de bună-voie Patriarhului de Constantinopol „primatul de onoare” dar lui de canoane. Dar, după dispoziția frățească a Bisericilor autocefale, nu ar fi o impertinență din partea Patriarhiei Ecumenice să vrea să intervină și în teritoriile Bisericilor autocefale?[6]

În plus, nu ar fi contrar oricărei logici, într-un moment când Patriarhia Ecumenică traversează un calvar și dușmanul a tot ce este bine a lipsit-o de toată slava ei străveche și a umilit-o în fața lumii, nu ar fi complet lipsit de rațiune să aibă pretenții la un primat papal în Biserică și să denigreze orice opinie care vine de la cele trei Patriarhii răsăritene?

Hristofor, Mitropolit de Leontopolis


[1] Partea de nord din Grecia de astăzi nu a fost în componența statului elen de la început, iar bisericește era administrată de Constantinopol. După ce a fost înglobat în Republica elenă, acest teritoriu a dobândit dublă guvernare bisericească, fiind pomenit și Patriarhul Ecumenic în aceste eparhii. (n. tr.)

[2] Patriarhia Ecumenică, potrivit canoanelor, nu are nici un drept asupra „coloniilor ortodoxe care sunt împrăștiate și localizate în afara granițelor Bisericilor Ortodoxe surori autocefale”, contrar cu ceea ce a fost formulat într-o scrisoare recentă de Patriarhul Ecumenic față de Patriarhul de Alexandria. Patriarhul Ecumenic, în Tomosul din 1908, prin care a oferit Bisericii Greciei supraveghere duhovnicească a țărilor din diaspora, formulează aceeași pretenție în acești termeni: „Este limpede că nici Preasfânta Biserică a Greciei, pe care tronul nostru patriarhal a făcut-o autocefală cu granițe definite, nici o altă Biserică nu a fost în stare să-și extindă autoritatea canonică duhovnicească dincolo de propriile ei granițe. Doar Scaunului nostru Preasfânt Ecumenic, Apostolic și Patriarhal i s-a oferit să hirotonească episcopi ai țărilor barbare care sunt localizate în afara teritoriilor bisericești definite și să aibă drept să exercite supraveghere duhovnicească supremă asupra bisericilor de peste hotare” (Ecclesiastikos Pharos vol. 1, p. 504). În Actele și deciziile Conferinței pan-ortodoxe din Constantinopol (p. 175), citim că Meletie însuși, sprijinindu-se pe canonul 28 al Sinodului IV Ecumenic, este de părere că „jurisdicția asupra tuturor episcopiilor și teritoriilor localizate în afara imperiului și care sunt numite țări barbare” este dată Patriarhiei de Constantinopol.

[3] În studiul său despre „Drepturile și privilegiile Patriarhiei Ecumenice” (Ekklesiastikos Pharos vol. 20, pp. 11, 12, etc.), Arhimandritul Calist pretinde că este oferită de canoanele 9 și 17 ale Sinodului IV Ecumenic supremația Patriarhiei Ecumenice asupra celorlalți Patriarhi. A se citi în Pidalion (p. 108 din ediția 1841), unde pretențiile Arhimandritului Calist sunt respinse convingător.

[4] Arhimandritul Calist, în studiul menționat mai sus (Ekklesiastikos Pharos vol. 20, pp. 5-34), a avut grijă să adune multe exemple de intervenții din partea Patriarhiei Ecumenice în teritoriile altor Patriarhii. Dar aceste intervenții, care nu sunt bazate pe sfintele canoane și pe duhul general democratic al Bisericii noastre sau nu sunt inspirate de circumstanțe unui bine suprem, ar trebui considerate acțiuni arbitrare ale Patriarhilor și împăraților.

[5] Nu s-ar fi petrecut nici o nenorocire din acestea pentru elenism în Turcia și pentru Patriarhia Ecumenică dacă nu ar fi făcut greșeala de a-l depune, în urma unei tulburări, pe Patriarhul Gherman V. A fost forțat să demisioneze tocmai din cauză că a fost acuzat că avea relații foarte bune cu turcii, a cărui înțelepciune o va confirma pe deplin viitorul.

[6] Titlul de „ecumenic” deținut de Patriarhul de Constantinopol, de care s-au preocupat atât de mulți, printre altele pe Arhimandritul Calist (op. cit., pp. 15-17) ca având o însemnătate specială, are aceeași valoare ca și titlul de „Judecător al lumii” deținut de Patriarhul de Alexandria, care este chiar papă al Răsăritului. (Cf. Paparrigopoulos, History, vol. 3, p. 199).

3
0
Am vrea să-ţi ştim părerea, scrie-ne!x
()
x