Unul dintre cei mai vocali susținători ai Sinodului din Creta (2016) a fost și rămâne Părintele Patriciu Vlaicu, mai ales că a fost participant ca unul din cei 6 însoțitori ai delegației BOR. Acesta este profesor de Drept canonic la Universitatea de Teologie Ortodoxă din Cluj, paroh al bisericii „Sf. Nicolae” din Bruxelles, Belgia. Este una din cele mai autorizate voci să vorbească pe acest subiect. Mai ales în contextul în care tema aceasta este acoperită cu tăcere la nivel înalt, este bine că mai există încă dispoziția de a o aborda.
Într-o conferință on-line recentă, a făcut o prezentare de popularizare a lucrărilor și „beneficiilor” Sinodului din Creta. Din nefericire, argumentele pe care le folosește sunt neconcludente și inconsistente, dublate de o eschivă permanentă și deviere de la subiect în secțiunea de întrebări și răspunsuri. Cu toate că pare a fi vorba de o dezbatere surdă pe acest subiect, consider că trebuie să-i fie adresată o critică ce ar putea fi folositoare și lămuritoare măcar altora interesați pe subiect. Sfinția sa este convins de cele pe care le susține și poate își va pune probleme, după cum singur declară că este dispus să răspundă celor interesați.
Ceea ce voi încerca să arăt este că argumentele pro-Creta au mai mare trecere nu pentru că ar fi valide și serioase, ci pentru că pur și simplu sunt exprimate și susținute de la nivel oficial și cei mai mulți oameni preferă să nu facă notă discordantă. Există o supunere oarbă, care nu vine din credință, ci din lipsa de asumare autentică a învățăturii lui Hristos. Foarte puțini realizează că Evanghelia cere o credință nebună, care doar ea este mântuitoare, nu conformistă, căldicică, de fațadă și neimplicată.
Pentru o ușurare a lecturii și o sistematizare a subiectului, am împărțit materialul pe mai multe teme.
(Cuv. Paisie Aghioritul)
Ecumenismul/Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine
Cel mai disputat document semnat în Creta a fost cel legat de relația dintre Biserica Ortodoxă și „restul lumii creștine” sau despre ecumenism. Acesta prevede asumarea dialogului ecumenic pentru a ajunge la unitate cu ereticii. Cea mai dezbătută expresie a fost cea în care este acceptată „denumirea istorică” a celorlalte „Biserici și Confesiuni” eterodoxe, însă există și alte formule cel puțin la fel de eronate. Iar discutarea pasajului în cauză s-a axat mai mult pe folosirea termenului de „biserică” pentru eretici, deși ar fi trebuit atacat îndeosebi faptul că acolo se induce ideea unei Biserici compusă din diferite denominațiuni, printre care sunt și ortodocșii. Per ansamblu, ecumenismul a fost validat în Creta, deși el constituie o concepție străină și eretică atât în plan doctrinar, cât și practic (prin rugăciunile în comun).
– min. 27:35: „Cum ne raportă la celelalte culte”; „A afirmat foarte clar că are conștiința că este singura Biserică una, sfântă, sobornicească și apostolică, Biserică în deplinătatea ei.” „Acceptă denumirea celorlalte culte creștine, pe care ei și-au asumat-o.”
La secțiunea Întrebări și răspunsuri:
– min. 14:00 „Părintele Teodor Zisis a fost membru în delegația Patriarhiei Ecumenice în Comisiile de pregătire a documentelor sinodale… a fost retras.” „Amendamentele pe care dânsul le-a propus sunt mult mai defavorabile poziției sale actuale decât este textul de la Sinodul din Creta.”
– min. 29:00: „Nu există un dialog cu celelalte culte dintr-o poziție de negociere a credinței” (imagine cu paragraful 18 din doc. Despre relațiile Bisericii cu restul lumii creștine).
– min. 31:00: „La Chieti delegația romano-catolicilor a recunoscut și a acceptat într-un document oficial semnat că Biserica Romei și Episcopul Romei n-a avut niciodată autoritate canonică asupra Răsăritului… Acesta este un progres mare.”
– min. 31:45: „Cum să avem astfel de rezultate bune dacă nu dialogăm împreună? În 1993 „Biserica” Romano-Catolică a arătat că tot ceea ce a decis Biserica Ortodoxă în Sinoadele Ecumenice asumă și ei recunosc ca fiind autentic. Și anume pentru prima dată după 1993 „Biserica” Romano-Catolică a recunoscut că forma autentică a Crezului este cea fără Filioque.”
– min. 36:00: „Întrebare: Cum desăvârșește Sfântul Duh taina cununiei dintre un ortodox și unul care este sub anatema Bisericii? Răspuns: Să știți că nu este sub anatema Bisericii, dimpotrivă, anatemele au fost ridicate în momentul în care s-a început dialogul. Ce înseamnă anatema? Anatema înseamnă refuzarea oricărei discuții. Singurul document care a dat anatema față de latini a fost documentul Sinodului din Constantinopol din 1484, care a refuzat Sinodul de la Ferrara-Florența. Acest Sinod a aruncat anatema față de latini și consecința acestei anateme a fost stabilirea primei rânduieli de primire a latinilor în Biserica Ortodoxă prin mirungere, atenție!, nu prin botez. … Că anatema înseamnă că nu mai stăm de vorbă. Când dai anatema cuiva, nu mai stai de vorbă cu el. în momentul în care Bisericile Ortodoxe, toate, inclusiv Biserica Georgiei, au acceptat dialogul oficial cu „Biserica” Romano-Catolică, înseamnă că au ridicat anatema. Nu poți să fii sub anatema și să fii în dialog. Deci faptul că Biserica Georgiei este parte din dialogul mixt cu ortodox–romano-catolic este dovada că nu mai sunt sub anatema.”
– min. 39:30: „Nu cred că există o afirmație de acest gen (filmată și publică), în care Patriarhul (Teoctist) să spună că rostește cineva Crezul cu Filioque vreodată (în cadrul rugăciunilor ecumeniste organizate de catolici).”
– min. 40:20: „IPS Iosif a fost în vizită la Vatican în anul 2000 împreună cu Patriarhul Teoctist și IPS vă poate mărturisi că, cu acea ocazie, papa de la Roma a rostit Crezul fără Filioque. Există înregistrări…”
– min. 40:50: „Noi nu participăm la Liturghia lor, ci asistăm. E o diferență între a participa și a asista. Din păcate, mulți dintre ortodocși nu mai participă la Liturghia ortodoxă, ci asistă pentru că nu se împărtășesc.”
– min. 42:30: „Orice cuvânt care se termină cu –ism în limba română înseamnă ideologie. Naționalism, ecumenism, chiar și creștinism, când e cu –ism, e ideologie. Noi, în Biserica Ortodoxă, nu propovăduim ecumenismul ca ideologie, ci dialogul. Biserica Ortodoxă e în dialog cu celelalte comunități creștine.”
– min. 45:30: „Sf. Ioan Damaschinul ce dialog are cu islamul! Pentru că la acea vreme islamul era considerat ca o sectă creștină. Sf. Ioan Damaschin vorbește despre islam ca despre o sectă creștină.”
– min. 47:25: „Nu poate fi acceptat dialogul ca ideologie. Ecumenismul despre care vorbește Sf. Iustin Popovici ca fiind nerânduială, și se exprimă un pic mai altfel, nu că e erezia ereziilor, ci spune că acest ecumenism poate să fie o erezie când el este o ideologie. E nepotrivit și nu poate fi asumat de Biserică. Dar nu era împotriva dialogului. Cei doi reprezentanți ai Patriarhiei Serbiei în dialogul ecumenic și cu romano-catolicii sunt ucenici ai Sf. Iustin Popovici. … Acum 2 ani Biserica Serbiei a găzduit Conferința Bisericilor Creștine împreună cu Patriarhul la Novi Sad.”
– min. 50:00: „Eu personal consider că, în clipa în care o anumită învățătură devine ideologie împotriva învățăturii Bisericii Ortodoxe, e erezie. Adică e învățătură greșită. Eresul este această depărtare de învățătura Bisericii. Dar să știți că în Biserica Ortodoxă întotdeauna a existat dialog cu ereticii. De exemplu, arienii. Arienii au propovăduit o învățătură străină de învățătura Bisericii. Până la întâlnirea Sinodului I Ecumenic, Biserica a încercat să-i cheme, să-i trezească la învățătura adevărată și să-i primească în Biserică după pocăință… Și numai după Sinod Biserica a condamnat învățătura lor ca eretică. Este o mare diferență între o învățătură care este erezie și o persoană care a fost condamnată ca fiind eretică. Pentru că doar o hotărâre sinodală poate să condamne pe cineva ca fiind eretic. O învățătură poate să fie străină de învățătura Bisericii, dar, până când acea persoană nu este chemată la îndreptare și refuză îndreptarea în mod ferm și categoric, până atunci persoana respectivă nu este condamnată ca fiind eretică. Având în vedere că noi suntem în dialog cu „Biserica” Romano-Catolică, noi nu-i putem considera pe catolici ca fiind eretici. Pentru că nu sunt condamnați ca fiind eretici. Pentru că învățătura lor este pusă în fața Bisericii Ortodoxe și ea are ocazia să sublinieze care aspecte sunt rânduite și care sunt nerânduite acolo. De aceea Biserica Ortodoxă dialoghează inclusiv cu ereticii. Romano-catolicii nu sunt considerați ca eretici din punctul de vedere al Bisericii Ortodoxe pentru că nu există un Sinod al Bisericii Ortodoxe care să-i fi condamnat după deschiderea dialogului.”
– min. 52:50: „Sinodul fotian a dus la respingerea adaosului Filioque de către catolici. Pentru moment, s-a ajuns la refacerea unității Bisericii prin acea respingere și afișarea Crezului fără adaosul Filioque. Marcu Evghenicul a făcut parte din delegația ortodoxă de la Sinodul de la Ferrara-Florența și… nu a fost împotriva dialogului cu latinii, ci împotriva modificării Crezului. Și chiar are o scrisoare în care îl imploră pe papa de la Roma și îl numește „Sfânt Părinte” pe episcopul de la Roma înainte să fi fost făcută unirea cu ei, deci era eretic după cum spuneți dvs. (interlocutorul), și spune că-l roagă din toată inima să nu modifice Crezul. … Marcu Eugenicul nu a fost împotriva unii cu catolicii, ci a fost împotriva unei uniri care avea conotații politice.”
– min. 54:30: întrebare cu referire la condamnarea la Moscova în 1948 a participării la dialogul ecumenic.
– min. 56:00: „Până la Conciliul Vatican II, „Biserica” Romano-Catolică nu era de acord să scoată Filioque din Crez și considera că noi greșim că nu avem Filioque. Dar în 1993 „Biserica” Romano-Catolică a dat o decizie în privința Crezului și Filioque și a arătat că varianta oficială și originală a Crezului este cea pe care o folosește Biserica Ortodoxă. Deci „Biserica” Catolică din 1948 nu este aceeași cu cea din 1970, ’68, de când a început demersul pentru dialogul dintre cele două „Biserici”. Deci „Biserica” Romano-Catolică după 1983 chiar a afirmat foarte clar că orice dialog cu Biserica Ortodoxă înțelege să-l facă pe baza mărturisirii de credință din primul mileniu. Papa Ioan Paul al II-lea a afirmat foarte clar că bază a dialogului altceva decât primul mileniu și că nu poate pretinde de la Biserica Ortodoxă să dialogheze pe alte baze decât pe cele din primul mileniu.”
– min. 1:01:00: „Deci noi, în clipa în care arunci anatema asupra cuiva, nu te mai împărtășești cu ei, nu te mai rogi în aceeași comuniune cu ei, nu mai ești cu ei în rugăciune deplină. În momentul în care s-a dat anatema în 1484. Între 1054, după ce s-a dat anatema între Roma și Constantinopol, și 1484 a existat dialog între ei. În 1484 a fost aruncată anatema asupra latinilor ca o consecință a respingerii unirii de la Ferrara-Florența. Și Biserica Ortodoxă a spus: Nu mai stăm de vorbă cu voi. Iar în 1978, în clipa în care s-a decis redeschiderea dialogului, înseamnă că anatema a fost retrasă. Din moment ce acceptați să dialogați cu mine… Nu există o procedură canonică a anatemei, în sensul că anatema ar avea o consecință canonică dincolo de refuzarea dialogului. Singura consecință a anatemei este refuzarea dialogului. Dar refuz dialogul în momentul în care persoana respectivă nu mai are capacitatea de a înțelege dogmele Bisericii. Când arienii, nestorienii doreau să discute cu Biserica, ea discuta cu ei. A discuta cu cineva care este sub anatemă înseamnă a ridica anatema. E pur și simplu. Nu poți vorbi despre anatemă atunci când discut cu cineva. Anatema întrerupe sonorul; în clipa în care am întrerupt sonorul nu mai dialoghez cu el. Anatema asta face, pronunță faptul că nu mai avem ce discuta împreună câtă vreme persoana respectivă e încăpățânată și nu vrea să asculte de învățătura Bisericii.”
– min. 1:03:50: Anatema nu înseamnă excluderea din Biserică pe baza ereziei, ci când nici „nu mai discuți cu un eretic ca să stai de vorbă cu el să-l chemi la Ortodoxie. … Anatema este după erezie. În clipa când condamni o persoană ca eretică, persoana respectivă, dacă vrea să se întoarcă în Biserică, se poate întoarce, Biserica îl poate chema tot timpul la întoarcere, încearcă să-l cheme ca o mamă care-și cheamă copiii care nu-i ascultă glasul. În clipa în care, deși a fost chemat, nu se întoarce, deci nu stă de vorbă, nu vrea să înțeleagă învățătura Bisericii și propovăduiește propria învățătură ca adevăr absolut și nu are această capacitate de a înțelege învățătura Bisericii, se dă anatemei.”
– min. 1:05:20: „Biserica Ortodoxă și „Biserica” Romano-Catolică discută împreună cu celelalte „Biserici”. Se discută pe probleme ecleziologice și doctrinare. Câtă vreme ei sunt dispuși să asculte învățătura Bisericii, noi nu rupem dialogul. În clipa în care ei ar spune că nu mai vor să asculte învățătura Bisericii, rupem dialogul. De aceea Sinodul din Creta este singurul Sinod din istoria recentă care a cerut evaluarea dialogului. … Repet, anatema este după erezie. … Anatema înseamnă că nu mai am nimic de vorbit cu tine. Atât înseamnă anatema.”
– min. 1:07:10: „Sf. Vasile cel Mare, în canonul 1 al său, vorbește despre diferitele tipuri de îndepărtare de Biserică și spune că eretici în sensul absolut al termenului sunt cei care se închină la un cu totul alt Dumnezeu și dă exemple de erezii antitrinitare, după aceea vorbește despre schisme, și la schisme spune: cei care sunt îndepărtați de Biserică din motive bisericești unde există nădejde de îndreptare. Și schisma, după Sf. Vasile, nu este îndepărtarea administrativă de Biserică, ci pentru o problemă bisericească, unde este nădejde de îndreptare. Și îi pune pe catari acolo. Ori catarii erau „eretici” în sens general, pentru că învățau că nu lucrează Duhul Sfânt pentru iertarea păcatelor. Iar a treia categorie sunt parasinagoghi, adunările ilicite, care sunt cele pe care unii le numesc astăzi schisme. Canonul 95 trulan inclusiv pe nestorienii condamnați ca eretici îi primește în Biserică prin spovedanie, nu prin botezare. … Sf. Vasile cel Mare îi numește pe cei în schismă, în care îi pune pe catari, îi numește ca fiind „încă din Biserică”. După aceea, Sinodul din 1484…, în cadrul rânduielii de primire a latinilor, la lepădări, este folosit termenul: te lepezi de credința acelei Biserici (τῆς Ἐκκλισίας ἐκείνων)? Deci în formula de lepădare de credința latină Sinodul de la 1484 folosește termenul de Biserică. Enciclica de la 1848 folosește termenul de Biserică latină. Comisia Sfintei Chinotite din Sfântul Munte, când a făcut un memoriu și a cerut ieșirea Bisericii Ortodoxe din dialogul ecumenic, spune așa:„ Și putem spune că bisericile protestante, consecvente eclesiologiei lor…” deci folosește termenul de biserică, exact ce a spus Sinodul din Creta. Mai mult, Mitropolitul Ierotheos Vlachos a publicat o carte la Iași și folosește noțiunea de Biserică pentru latini cu b mic. Niciodată în istoria Bisericii, Biserica Ortodoxă nu a refuzat să-i numească pe latini biserică.”
– min. 1:14:00: „Părintele Teodor Zisis a propus… în documentul sinodal să scrie că Biserica Ortodoxă recunoaște denumirea istorică. Părintele Zisis a formulat această expresie. Documentul din Creta e mai rigorist decât Părintele Zisis, nu spune că recunoaște, ci că acceptă denumirea istorică, nu altceva. Între a accepta și a recunoaște e o diferență. A recunoaște înseamnă a asuma, iar a accepta înseamnă a tolera. Deci documentul din Creta spune că nu poate să-i numească pe alții decât cum se numesc ei. Acceptă denumirea istorică.”
– min. 1:16:50: „Niciodată nu ne rugăm împreună cu „Biserica” Romano-Catolică sau cu alte „Biserici”, se roagă alături de ei. E o diferență mare.”
– min. 1:17:10: „De exemplu, Comatianus, care era canonist bizantin, Arhiepiscop de Ohrida, care vorbește în sec. al XIII-lea de rugăciunile împreună cu, nu alături de catolici la înmormântare. Deci până în sec. al XV-lea erau rugăciuni făcute de către ortodocși și latini împreună pentru că încă mai vorbeau aceeași limbă, pentru că erau încă în faza în care dialogau. Când face Biserica Ortodoxă vecernia, ei nu slujesc la Vecernie, ci asistă doar la vecernie. Când ei fac rugăciunea lor, noi nu slujim împreună cu ei, ci doar asistăm din politețe, nimic altceva.”
– min. 1:18:50: „Știu de PS Ieronim Crețu (că a împărtășit pe catolici). Și-a cerut scuze în fața Sinodului, și-a cerut iertare. Inclusiv Mitropolitul Nicolae Corneanu.”
– min. 1:22:40: „Documentul privind dialogul cu celelalte comunități creștine prevede foarte clar că Biserica Ortodoxă este Biserica una, sfântă, sobornicească și apostolică și o afirmă foarte clar. Și că dialogul nu este un alt dialog decât unul de mărturisire și că Biserica nu face compromisuri de natură doctrinară în cadrul acestui dialog. Și că dialogul trebuie să fie evaluat. Dacă nu se ajunge la nici o avansare, este un dialog steril și trebuie întrerupt.”
– min. 1:25:50: „Între Bisericile Ortodoxe și cele Orientale a avut loc un dialog care s-a concluzionat într-un mod foarte pozitiv în sensul că monofiziții au recunoscut existența celor două firi (ale Mântuitorului) neamestecate, neschimbate, neîmpărțite, nedespărțite. Au ajuns la concluzia ortodoxă, au acceptat doctrina Sinodului de la Calcedon. Cu toate acestea, pentru că nu sunt suficient de pregătiți, pentru că nu există încă pregătirea mentală a oamenilor să accepte apropierea dintre cele două „Biserici”, nu suntem împreună, nu avem comuniune împreună. Dialogul nu e el însuși realizarea comuniunii, ci o premisă pentru avansarea spre aceeași credință.… De exemplu, cei din Sfântul Munte îi numesc biserici.”
– min. 1:30:20: „Arie a învățat o erezie din momentul în care a propovăduit-o. A devenit eretic în clipa în care a fost condamnat de un Sinod. Câtă vreme a propovăduit erezia, Arie era ereziarh, adică propovăduia erezia. În clipa când a fost condamnat, a devenit eretic. Distincția asta e absolută. Biserica a purtat întotdeauna dialog cu cei care învățau o învățătură greșită.”
– min. 1:34:30: „Când vă faceți rugăciunea, câți demoni sunt în cameră? Ce faceți? Opriți rugăciunea? Dacă vă rugați și alții se roagă lui Baal, nu vă mai rugați? Rugăciunea în comun înseamnă împărtășanie, înseamnă asumarea celuilalt ca parte din eclezialitate. … La nici o întâlnire de dialog ecumenic noi nu purtăm veșminte. … Biserica Ortodoxă a fost mai strictă după Sinodul din Creta la aceste aspecte. … Biserica la Sinodul din Creta nu a acceptat astfel de lucruri.”
– min. 1:56:20: „Fără Sinodul din Creta nu am fi înțeles care e diferența între dialogul ecumenic și celelalte excese. Sinodul pune control asupra dialogului ecumenic. Nu am fi avut o afirmație clară împotriva căsătoriilor persoanelor de același sex, față de dreptul copiilor de a se naște, față de situația din diaspora. Nu există un argument clar prin care noi să ne trezim dezbinați după Sinodul din Creta. Cei care s-au tulburat după aceea erau la fel de tulburați și înainte.”
– min. 2:10:45: „Nu există o erezie a bisericilor nedepline. Eclezialitatea nu e ceva care să o tai cu bisturiul. Am arătat că Sf. Vasile cel Mare vorbește despre schismaticii care erau într-o erezie, nu erau schismatici pe motive administrative, că sunt încă din Biserică.”
Deși am redat aici toate pasajele importante, dintre care unele se repetă, viziunea de ansamblu poate fi verificată prin urmărirea discursului întreg. În rezumat, sunt afirmate următoarele idei:
1. În Creta a fost specificat clar faptul că Biserica Ortodoxă este singura Biserică una, sfântă.
2. Amendamentele pr. Teodor Zisis din consultările pre-sinodale au fost mai concesive, iar decizia finală este mai categorică.
3. Dialogul ecumenic nu se face în sensul de negociere, e fără compromisuri. Au existat progrese, cum ar fi faptul că romano-catolicii au recunoscut că nu a existat primat în primul mileniu și forma corectă a Crezului este fără Filioque. Un alt exemplu este că ortodocși i-au adus pe orientalii monofiziți prin dialog la concluzia de la Calcedon, dar nu s-a concretizat unirea din cauză că oamenii nu sunt pregătiți pentru ea.
4. Anatema înseamnă a nu mai avea nici dialog cu ereticii, nu doar condamnarea abaterii doctrinare. E ceva mai mult decât excomunicarea pentru erezie. Spre exemplu, cu arienii a existat dialog până la condamnarea lor sinodală.
5. Nu există comuniune în rugăciune cu ereticii, ci doar asistare la slujbele lor. Nu sunt folosite veșmintele liturgice. Smintelile ierarhilor în dialogurile ecumeniste sunt exagerate sau și-au cerut iertare pentru ele.
6. Chiar și Sf. Ioan Damaschin a dialogat cu islamul, care era o sectă creștină.
7. Ecumenismul este rău doar ca ideologie. Atunci devine erezie.
8. În Colimbari a fost decisă evaluarea dialogului ecumenic. În caz că e steril, trebuie întrerupt.
9. Este negată teoria ramurilor (biserici nedepline), dar este reformulată, de fapt, sub o altă definiție, a unei eclezialități confuze, care nu poate fi tăiată cu bisturiul.
Este concludent pentru un credincios acest fel abordare a ereziilor?
Un punct foarte important care trebuie subliniat pe fond este acela că erezia nu este o simplă eroare doctrinară, formală, ci o atitudine de îndărătnicie. Erezia este lipsa cugetului bun în fața lui Dumnezeu, o lipsă de sinceritate și de căutare a adevărului. Desigur că dreapta sau buna credință reprezintă o legătură vie cu Dumnezeu, nu un set abstract de învățături pe care le jonglăm după propria pricepere. Apostolul Pavel înfățișează foarte expresiv acest lucru: „Ţinta poruncii este dragostea din inimă curată, din cuget bun şi din credinţă nefăţarnică, de la care unii rătăcind s-au întors spre deşartă vorbire, voind să fie învăţători ai Legii, dar neînţelegând nici cele ce spun, nici cele pentru care dau adeverire” (1Tim. 1:5-7). Așadar condamnarea ereziilor și a ereticilor nu este o simplă delimitare de învățători răi, ci o acțiune prin care se păstrează sănătatea credinței din Biserică. Așadar nu putem vorbi cu dezinvoltură despre eventuala unire cu Confesiunile anatematizate, ci cu mare îngrijorare și precauție. Nu cumva să ajungem și noi la aceeași stare mentală ca și aceia.
1. Afirmația că în documentul semnat în Creta despre participarea la mișcarea ecumenică este specificat clar faptul că Biserica Ortodoxă singură este Biserica una, sfântă, sobornicească este un fals. În acel text este omis cuvântul „singură”, care este esențial. Pr. Patriciu face aceeași greșeală ca și Arhim. Tihon din Sfântul Munte. De fapt, formula cretană consfințește teoria Bisericilor nedepline, dintre care Ortodoxia se identifică total cu Biserica apostolică, dar celelalte confesiuni nu sunt străine de aceea. Deci este o autoamăgire că dreapta credință a fost apărată în Colimbari și că ecumenismul nu a fost parafat prin decizie sinodală.
2. Antipatia față de Pr. Teodor Zisis este nejustificată pentru că el nu a pus în discuție recunoașterea sau acceptarea denumirii istorice a celorlalte „biserici și confesiuni”. Ci a combătut faptul de a caracteriza existența lor drept ontologică și a susținut înlocuirea cu expresia „de facto”. Adică Pr. Teodor contesta legătura legitimă a ereticilor cu Biserica. Pe lângă asta, ar trebuie ținut cont și de faptul că documentele în forma dezbătută la Conferințele la care a participat Pr. Teodor Zisis conțineau cu totul alte expresii și idei. Deci este vorba de o blamare răutăcioasă din partea Pr. Patriciu, care nu are deloc legătură cu faptele în sine. Refuzul Pr. Teodor de a mai participa la dialogurile ecumeniste pentru că s-a convins de minciuna lor este lăudabil, e o mărturisire, nu o rușine.
Abaterea din Creta nu a constat în faptul simplu că a fost folosit termenul de „biserică” pentru neortodocși, ci într-un context în care chiar are înțelesul real de Biserică. E posibil să fi fost utilizat acest cuvânt și în documente ortodoxe, cum ar fi condamnarea sinodală a unirii de la Ferrara-Florența din 1484, când se vorbește de „Biserica acelora” despre latini, însă considerându-i în afara lui Hristos. Este inacceptabil ca Ortodoxia să fie privită drept o Confesiune alături de altele din cadrul Bisericii.
3. Declarațiile comune teologice semnate în cadrul mișcării ecumenice au fost „evaluate pozitiv” în Creta, deși au existat în ele formulări smintitoare și contestate. Deși Pr. Patriciu spune că nu există negocieri, ci dezbateri teologice fără compromisuri, au fost semnate multe texte cu greșeli deja.
În dialogul cu catolicii, Declarațiile de la Balamand (1993), Ravenna (2007) nu sunt conforme cu credința ortodoxă și totuși au fost adoptate. Chiar dacă există încă discuții și dezbateri, acestea iau forma unei negocieri atâta vreme cât există acorduri parțiale. Iar până acum produc cel puțin o erodare a conștiinței ortodoxe.
În privința relațiilor dintre ortodocși și monofiziți, acestea nu s-au bazat niciodată pe înțelegeri conforme cu Sinodul Ecumenic de la Calcedon și este bine că nu a fost parafată unitatea liturgică. Avem multe pe conștiință, mai ales românii, în această privință, nicidecum lucruri de laudă.
Aici mai trebuie menționat faptul că hotărârea Conferinței de la Moscova (1948) nu a fost una de condamnare a ecumenismului, ci a criticat și refuzat participarea la mișcarea ecumenică la momentul respectiv („în planul lui actual”). Ulterior, în 1950, a fost redactată de către „Consiliul Mondial al Bisericilor” (CMB) Declarația de la Toronto (1950), care probabil că urmărea să evite obiecțiile aduse de ortodocși la Moscova. În orice caz, după 1961 mai toate Bisericile Locale au început să se înscrie în CMB. Acest fapt arată nu doar contradicțiile dintre acestea, ci și propria lor inconsecvență. dacă inițial unele Biserici au fost chiar membre fondatoare ale CMB, iar cele participante la Conferința din Rusia au respins participarea, acestea din urmă s-au răzgândit apoi, deși Declarația de la Toronto nu a adus dovada că nu se urmărește formarea unei Biserici ecumenice.
Cât privește argumentele Pr. Patriciu că au recunoscut catolicii în 1983 că forma corectă a Crezului este fără Filioque, nu are rost să fie luat în discuție atâta vreme cât nu aduce o dovadă palpabilă. Pe lângă faptul că nu este cu totul relevant acest lucru.
4. Faptul că anatema ar însemna un refuz al dialogului cu ereticii, nu condamnarea lor este o găselniță. Tocmai condamnările, definițiile, horos-urile Sinoadelor Ecumenice și nu numai ale lor conțin cuvântul anatema asupra unei erezii și asupra celor ce o susțin. Deci în mod limpede ea se pronunță de la început, nu după vreo rupere a comuniunii. Și nu înseamnă că nu mai consideră pe eretici demni de dialog, ci că sunt într-o greșeală pentru care sunt despărțiți de Biserică. Asta și înseamnă anatema, scoaterea din Biserică pentru înțelepțire și pentru a păzi turma credincioșilor în credința sănătoasă, cu cuget bun. De aceea se și rostește din nou anatematizarea tuturor ereziilor la Duminica Ortodoxiei.
Bineînțeles că există dialog cu ereticii condamnați; Biserica întotdeauna a făcut asta. Dar nu pentru a se uni cu ei, ci pentru a-i aduce înapoi, pentru a le pune în față adevărul spre pocăință. Pe când dialogul ecumenic este din start o semi-unire și recunoaștere a lor. Ca să rămân la exemplul Pr. Patriciu cu arienii, aceștia au fost condamnați în Alexandria, dar totuși a existat o deschidere față de ei și grijă să fie stârpit răul prin dezbaterea urmată de condamnare la Sinodul I Ecumenic de la Niceea câțiva ani mai târziu (325). Dimpotrivă, este o dovadă că există dialog cu ereticii și după anatematizarea lor, dar fără să fie pus în discuție statutul lor.
Tot de aceea și Sf. Marcu Evghenicul a purtat dialog cu latinii papistași. Dar nu a făcut concesii de credință. Aceștia erau anatematizați deja din 1054, act recunoscut de toate Patriarhiile din Răsărit încă de atunci. Acest fapt este recunoscut chiar și înainte de Sinodul unionist de la Lyon (1274). Patriarhul Ecumenic de atunci, Sf. Iosif, era conștient de natura dogmatică a rupturii și de anatema asupra latinilor, deși aceia nu erau numiți eretici, ci în mod impropriu schismatici pentru a nu adânci criza.
5. Există multe rugăciuni săvârșite în comun cu ereticii și alte manifestări de acest gen, care neliniștesc pe credincioși. Cum poate Pr. Patriciu să ignore aceste realități?
Spre exemplu, el spune că PS Ieronim și-a cerut iertare pentru gestul său de a împărtăși pe catolici, la fel ca și IPS Corneanu. Cel puțin despre cel din urmă se știe că nu doar că nu și-a renegat fapta de a se fi împărtășit la greco-catolici, ci și-a susținut-o chiar și după cercetarea sinodală din 2008 fără a fi caterisit.
Chiar și după Sinodul din Creta persistă obiceiul de a se face „octava de rugăciune” ecumenistă în luna ianuarie, chiar dacă mai restrâns. În toate aceste manifestări au fost purtate veșminte liturgice. Pretenția de a face diferența între rugăciune împreună și asistare la rugăciune este doar de natură să deruteze, nu să clarifice lucrurile. Desigur, au existat probabil și în trecut rugăciuni în comun, dar acelea au fost excepții, nu norme primite de cugetul Sfinților Părinți.
6. În mod limpede islamul nu a fost niciodată o sectă creștină, ci o religie cu totul diferită. Musulmanii se închină lui Alah, nu Sfintei Treimi, deci clar au alt Dumnezeu. Sf. Ioan Damaschin a intrat în dezbateri cu mahomedanii pentru că este firesc. Nu doar el a făcut acest lucru, ci și mulți alți Sfinți și Mucenici. Dar între polemica pe care au avut-o ei la dialogul frățesc ce este indus astăzi este diferență mare și esențială.
7. Ceea ce face ecumenismul să fie rău nu e faptul că e un –ism sau o ideologie, ci fundamentele sale eretice. Sf. Iustin Popovici nu l-a condamnat ca ideologie, ci ca „panerezie” sau erezia tuturor ereziilor. Discuția dacă naționalismul sau creștinismul sunt ideologii și sunt rele e de altă natură. Pe lângă aceasta, eu personal nu văd ce ar fi rău în ele. Deci Pr. Patriciu doar deviază de la subiect și denaturează lucrurile când vorbește de ecumenism greșit ca ideologie.
8. În continuarea ideii anterioare, subliniez că nu există ecumenism bun și nici vreo corectare a lui. În Creta nu a fost decisă evaluarea dialogului ecumenic în sensul întreruperii discuțiilor sterile, ajunse în fundătură. Dimpotrivă, acolo s-a afirmat că „dialogul teologic poate să continue după ces-a înregistrat dezacordul constatat” (art. 11 din documentul Relațiile…). Deși nu este spus în termeni hotărâtori, dar implicația este tocmai opusul a ceea ce a declarat Pr. Patriciu. Deci este vorba mai mult de o evaluare pentru a putea merge mai departe în ciuda evidenței că este neroditor și greșit.
9. Formula ecumenistă eretică parafată în Creta este cea a „Bisericilor nedepline”, o altă față teoriei ramurilor. Pr. Patriciu spune că nu poate fi vorba de acceptarea acestei concepții, dar el însuși vorbește de o eclezialitate pe care nu poți „să o tai cu bisturiul”. De fapt, tocmai în aceasta constă dogma ortodoxă despre Biserică, anume că ea este foarte limpede delimitată în mod vizibil. Există o ierarhie și o apartenență clară prin Botez și prin asumarea credinței. Nu putem vorbi de creștini cu jumătate de măsură sau eretici și schismatici parțiali.
Distincția pe care o face Sf. Vasile în al său canon 1 între eretici, schismatici și adunări ilicite (parasinagoguri) este cu referire la recunoașterea botezului și la modul primirii lor înapoi. Nu se pune problema nici o clipă dacă unii din aceștia fac sau nu parte din corpul Bisericii. Despre toți spune că s-au depărtat și s-au rupt. E drept că el afirmă într-un punct că schismaticii „sunt încă din Biserică”, dar în același timp spune că nu au continuitate (apostolică). El recunoaște practica Sf. Ciprian de a boteza chiar și pe schismatici, dar are îngăduință față de obiceiul unor a de a-i primi fără botez pe schismatici pe motiv că diferența nu ține de credință. Mai precis, schismaticii care „sunt încă din Biserică” sunt cei care s-au rupt, nu și cei botezați sau hirotoniți de aceștia. Altfel spus, nu e ca în cazul ereziei, când harul sacramental îi părăsește cu totul pe adepții ei după condamnare.
În fine, ca un amănunt, pe catari Sf. Vasile îi considera schismatici, nu eretici.
Concluzii
Tema ecumenismului este un vastă și aici am scris pe scurt doar cu referire la problemele ridicate de Pr. Patriciu Vlaicu. Greșelile dogmatice ale Sinodului din Creta le-am tratat separat mai pe larg, precum și într-o carte dedicată acestui subiect.
Din păcate, explicitările legate raporturile cu ereticii nu doar că nu aduc lumină și claritate în credința și legătura credincioșilor cu Dumnezeu, ci relativizează lucrurile și produc multă confuzie. Chiar ar fi nevoie de răspunsuri clare. Cauționarea smintelilor produse cu ocazia rugăciunilor și manifestărilor în comun cu eterodocșii sunt iertate foarte ușor fără ca măcar să fi existat părere de rău și retractare. Ba chiar există dovezi filmate că a existat participare la cultul săvârșit de Papa Ioan Paul II sau că Patriarhul Teoctist susține rostirea Crezului cu sau fără Filioque.
Există detalii dogmatice legate de ecleziologie, dar există și multe fapte strident greșite. Participarea IPS Teofan la cultul iudaic nu cu mult timp în urmă a trecut nesancționată cu totul, spre exemplu. Măcar de-ar fi fost renegat public acel gest, dacă și-ar fi primit certarea și îndreptarea potrivită!
Prea mulți se lasă adormiți de discursuri ca ale Pr. Patriciu, care amestecă adevărul cu minciuna, fapt ce este în sine reprobabil. Rămâne această întrebare extrem de serioasă, pe care o adresez chiar și Sfinției Sale: Prin ce ne definim noi ortodocși? Prin ce ne deosebim de secte și erezii dacă suntem gata să acceptăm tot felul de amăgiri?
Articole anterioare:
1. Organizarea și participarea la sinodul din Creta
2. Căsătoriile mixte.
Urmează:
4. Întreruperea pomenirii.
Trist că pr. Patriciu Vlaicu le amestecă așa. În privința punctului 3, acceptarea lui Filioque de către catolici și așa zisa acceptare a monofiziților a Sinodului de la Calcedon, există cartea lui Jean Claude Larchet. Explică foarte clar și trage un semnal de alarmă foarte serios că lucrurile nu stau deloc așa cum spune pr. Vlaicu.
Există un fel de strâmbare a adevărului pe care eu unul o găsesc extrem de deranjantă, aceea a speculaţiilor în marginea unor lucruri implicite, dar totuşi evidente. Mi se pare că, în general, ecumeniştii „croşetează” cu mare talent în spaţiul acesta al inferenţelor şi deducţiilor şi că, mereu, când discuţi cu un susţinător al ecumenismului, simţi nevoia să te pronunţi sentenţios la fiecare frază, ca nu cumva să-ţi intoarcă cuvintele ca având nuş ce semnificaţie în plus sau în minus. Lucrul acesta este extrem de agasant şi cred că acesta este unul dintre motivele pentru care ecumeniştii sunt într-atât de dispreţuiţi în textele sfinţilor contemporani.
În cazul de faţă, reţine părintele Patriciu Vlaicu faptul că Sfântul Iustin Popovici nu era împotriva dialogului şi îi atribuie acestui argument o valoare (care pare) irefutabilă în silogismul pe care îl propune. Cu alte cuvinte, susţinerea implicită a părintelui Patriciu Vlaicu este că dacă „nu era împotrivă”, era pentru!
Dar aici se impun de la sine o serie de nuanţe esenţiale, în lipsa cărora se produce un fals evident.
Care este totuşi poziţia Sfântului Iustin Popovici în legătură cu aceste sesiuni de dialog desfăşurate cu privire la pregătirea sinodului ecumenic? În ce duh era Sfântul, cum se raporta acesta la respectivele demersuri şi care au fost opiniile sale cu caracter interlocutoriu, adică exprimate la un moment de bilanţ, la un moment esenţial, concluziv al atitudinii sale? Ce era interlocutoriu şi ce avea caracter tranzitoriu în consideraţiile sale pe care le luăm drept sprijin?
Este uşor să proclami că Sfântul Iustin Popovici nu era împotriva dialogului şi să te foloseşti de acesta argument izolându-l de contextul lărgit al convingerilor celui pe care îl invoci, dar acest lucru este o fraudă intelectuală!
Există un pasaj deosebit de cunoscut al Sfântului Iustin Popovici despre sinodul ecumenic, un avertisment pe care zilele noastre îl arată ca fiind proorocie împlinită:
Dar în afară de acest pasaj care a circulat mult, mai relevat este pasajul introductiv, cu sublinierile mele, acolo unde este evident duhul în care Sfântul Iustin ia atitudine, în care alege să se exprime şi să avertizeze:
Aceste două pasaje se referă la organizarea sinodului, nu la dialogul religios în sine, dar ele vorbesc despre inima sfântului Iustin, despre modul în care se raporta la aceste chestiuni pe care le consideră, global, vătămătoare.
Faptul că se invocă împrejurarea că „nu era împotriva dialogului„, este complet lipsit de relevanţă în raport de atitudinea Sfântului Iustin Popovici faţă de datele concrete ale problemei, care au rămas de actualitate până în zilele noastre şi care, din păcate, şi-au produs efectele dăunătoare exact în forma descrisă de acest părinte sfânt (schisme, erezii şi pieirea multor suflete).
Care era deci atitudinea precisă a Sfântului cu privire la dialog, astfel cum reiese din cartea Biserica Ortodoxă şi Ecumenismul? Iată un pasaj:
Este evident că atunci când vorbim despre Sfântul Iustin Popovici, argumentul concludent, de esenţă, rezumativ, nu este că „nu era împotriva dialogului” ci că ne-a prevenit cu privire la „un dialog al minciunii” şi, mai ales!, cu privire la faptul că este nefiresc şi lipsit de noimă să existe dialog fără a se discuta (printre altele asemenea) despre cum ajunge omul părtaş la sufletul Bisericii! Vorbim deci despre câteva condiţii prealabile sau simultane pentru a putea fi purtat acest dialog (altfel prematur), iar acestea sunt de esenţa poziţiei pe care părintele Vlaicu ţine să o combată! Dacă nu angajezi chestiunile de esenţa poziţiei interlocutorului, combaţi un om de paie.
Acesta este contextul în care trebuie citit, citat şi invocat Sfântul Iustin Popovici cu referire la dialogul inter-confesional/inter-religios, deoarece faptul că „nu se împotrivea dialogului” decurge din cele cele de mai sus, doar în limitele explicite dar şi implicite ale acestor îndemnuri ale sfântului.
Ceea ce vreau să subliniez este că şi dacă aceste fragmente precise ar fi lipsit, dacă sfântul nu ne-ar fi prevenit cu limpezime despre „un dialog al minciunii”, despre ce este nefiresc şi fără sens în dialogul ecumenist, îndemnurile sfântului Iustin Popovici decurg implicit din primele pasaje reproduse mai sus, din îngrijorările şi din durerea cu care se adresează Sinodului BOS privitor la subiectul pe care părintele Vlaicu îl apără în această conferinţă online. Această raportare a sfântului Iustin (la dialogul apărat de părintele Vlaicu) ar fi rezultat din context; aceasta ar fi fost implicită, dar totuşi evidentă şi de neignorat de orice persoană de bună-credinţă.
Acest tip de fraudă/fals mi se pare cel mai supărător lucru la discursul ecumeniştilor şi ne obligă la această consemnare (care mi se pare maniacală) a spuselor lor, cu transcriere exactă a cuvintelor lor, după care combaterea lor punctuală, lucru care presupune un efort semnificativ şi un consum enorm de energie şi care, în final, îşi ratează scopul. Această ratare survine deoarece ecumeniştii nu apără temeinicia unor convingeri, nu se angajează cu adevărat în dialogul pe care îl propovăduiesc în privinţa ereticilor cum sunt catolicii, ci se menţin în marja nisipurilor mişcătoare pentru a-şi conserva un avantaj retoric şi un ascendent polemic nesubstanţial. E dezamăgitor, dar trebuie continuat, cu inimă uşoară. Iertaţi-mă!
La fel ar trebui combătută şi afirmaţia părintelui Vlaicu de mai jos, având în vedere că Sfântul Iustin Popovici vorbeşte despre cele două tipuri de ideologii existente în lume, dintotdeaună: cele pentru Hristos şi cele pentru Antihrist.
Până să abordez fondul, surprinde siguranţa cu care părintele Vlaicu se aruncă în asemenea reinterpretări sistemice, după care trece mai departe ca şi când ar fi spus un lucru fără importanţă, de coloratură. Păi o astfel de afirmaţie se cere un pic lămurită, un pic contextualizată, pentru că vine în răspăr cu ceea ce este îndeobşte cunoscut.
Bun, o fi găsit părintele Vlaicu că de fapt ceea ce ştim noi despre convingerile Sfântul Iustin Popovici ar fi o eroare comună şi generală: aceea că ecumenismul nu e erezia ereziilor ci că este erezie doar când este ideologie.
Dar în economia conversaţiei, nu poţi să treci atât de uşor peste un astfel de punct de vedere, decât dacă îl formulezi prin abuz de autoritate (e aşa pentru că aşa spun eu!). Altfel, ar trebui să dovedeşti validitatea acelui argument şi să consulţi scrierile Sfântului Iustin Popovici, duhul în care acestea au fost scrise, ajungând iar la discuţia de mai sus.
Nu e ca şi cum i-am cere părintelui să citească mintea ascultătorilor şi să anticipeze nelămuririle acestora (deşi nu e de neimaginat o astfel de formă de intuiţie intelectuală), ci de a recunoaşte când propria poziţie se abate de la ceea ce este matca înţelegerii comune.
Păi dacă susţinerea citată mai sus este adevărată, noi fiind în eroare, atunci datele problemei s-ar schimba cu totul iar lămurirea acestei chestiuni ar fi de mare importanţă.
Dar vedem că nu aşa se întâmplă, ci sunt aruncate la derută astfel de afirmaţii, nu pentru a convinge şi pentru a câştiga pe cei care ascultă ci, aşa cum sepia îşi aruncă cerneala, pentru a-i lăsa în confuzie şi lipsiţi de reperele de bază: aaa, dacă ecumenismul nu e erezia ereziilor, ci doar când e ideologie, atunci cred că pare în regulă ce spune părintele Patriciu Vlaicu…
Pe fond chir nu cred că mai trebuie scris nimic, ci susţinerea trebuie respinsă ca nemotivată/neargumentată.
Că tot vorbim de Sinod,un ierarh care nu a semnat a fost ales Patriarh al Bisericii Ortodoxe Sârbe, IPS Porfirie de Zagreb!
Alții (Aktines) sugerează altceva, că e filo-papistaș pentru că ar fi sărutat mâna papei Francisc:
Nu știu cum stau lucururile, dar pare veridic.
Concludentă reacţie!
https://www.g4media.ro/biserica-ortodoxa-sarba-si-a-ales-joi-un-nou-patriarh-episcopul-porfirije-peric-in-varsta-de-59-de-ani-e-considerat-un-modernist-in-interiorul-bisericii.html
Incidentul cu sărutatul mâinii Papei a fost după Sinodul din Creta sau anterior?Că de semnat documentul 6,nu l-am semnat …..
https://orthodoxtimes.com/patriarch-of-serbia-receives-archbishop-luciano-suriani-in-belgrade/
Postez aici a doua și ultima scrisoare adresată Păr. Vlaicu în 2017 la care nu am primit încă răspuns… sau nu a primit-o.
Doamne ajuta!
Preacucernice Părinte Profesor Patriciu Vlaicu,
Va multumesc pentru raspunsul sfintiei voastre din data de 28 iunie a.c. la scrisoarea adresata initial Arhiepiscopiei Bucurestilor. De la Arhiepiscopie nu am primit inca raspuns, insa cred ca acesta, daca ar veni, va fi destul de apropiat de cel al sfintiei voastre, care sunteti un foarte bun cunoscator al chestiunilor in discutie.
Apreciez faptul ca nu m-ati tratat prin ignorare sau cu aroganta.
Plecand de la documentele Sinodului din Creta si raspunsul sfintiei voastre, am incercat sa reliefez cat mai bine modul cum vad, simt si inteleg controversele cu privire la ecumenism, papism, protestantism s.a. Va asigur ca si eu am facut-o cu sinceritate.
Perceptia diferita asupra ereziilor din mileniul al doilea
Am constatat in decursul ultimilor zeci de ani ca unii dintre preoti – o parte dintre ei profesori universitari cu doctorate in Teologie – sustin direct sau indirect ca romano-catolicii nu ar fi eretici, ca nu ar fi diferente atat de mari in materie de credinta intre noi si ei.
Este adevarat ca nu am pregatire teologica – tocmai de aceea, cu privire la acest aspect important, dar si in general, ca principiu de studiu duhovnicesc, am facut mai mereu apel la Parintii Bisericii, adica la ceva certificat de catre Biserica. Atata timp cat sfinti precum Fotie cel Mare, Grigorie Palama, Marcu al Efesului, Cosma Etolianul, Nicodim Aghioritul, Paisie de la Neamt, Ignatie Briancianinov, Ioan din Kronstad, Nectarie de la Eghina, Iustin Popovici, Ioan Iacob de la Neamt s.a. au spus intr-o forma sau alta despre romano-catolici ca au invataturi eretice sau chiar direct ca-s eretici, eu pe cine sa cred? Nu pe Sfintii Bisericii??
Asadar eu ii cred pe ei, pe Parinti, fara a fi nevoie sa inteleg deplin cu mintea mea scurta noimele dogmelor. Asta nu inseamna ca nu le-am cercetat cat de cat, cu smerenie, dupa dreptarul acelorasi Parinti. Cred deci asa cum au crezut si au marturisit spre a lor mantuire si spre a noastra paza si mantuire, Sfintii Bisericii.
Nu pentru apararea dreptei credinte in fata tavalaugului papistas agresiv din veacul al XVIII-lea au fost proslaviti Sfintii mucenici romani Moise Macinic, Ioan din Gales, Oprea Miclaus, Atanasie Todoran, Vasile Dumitru din Mocod, Grigore Manu din Zagra şi Vasile Oichi?
De remarcat ca si Parintii din vechime se opun cu tarie papistasilor de astazi… Astfel, Sf Spiridon s-a opus in 1718, printr-o minune infricosatoare de mare anvergura, ridicarii de catre romano-catolici a unui altar papistas in Catedrala cu hramul sau din Insula Corfu. De ce a facut aceasta daca aceia erau binecinstitori?
[https://doxologia.ro/viata-bisericii/marturii/minuni-dupa-moartea-sfantului-ierarh-spiridon].
Nici la invataturile care se pot desprinde din atitudinea de impotrivire fata de latinocugetatori si papistasi a Sf. Cosma Protosul sa nu iau aminte? [https://doxologia.ro/biblioteca/vietile-sfintilor/sfantul-mucenic-cosma-protosul].
Sau aici:
„În anul 1981, la începutul Postului Crăciunului s-au dezgropat Moaştele Cuviosului Mucenic Cozma, Protosul Sfântului Munte, care a suferit mucenicia de la latini in veacul al XIII-lea. Sfintele lui Moaşte s-au aflat la Protaton după atâtea veacuri.
In ziua următoare dezgroparii, Stareţul [este vorba de Sf Paisie Aghioritul – n.m.] a intrat în Sfantul Munte. Când a ajuns la Karyes, a mers si s-a inchinat şi el la Sfintele Moaste. Atunci a simţit o negrăită mireasmă. Spunea că şi pământul de la mormântul lui avea har, deoarece îl primise de la Sfintele Moaşte.
In Duminica Ortodoxiei din anul următor, s-a făcut la Protaton priveghere în cinstea Sfântului, la care a luat parte si Stareţul. In timpul privegherii a văzut lumină revărsându-se de la acoperişul bisericii pe sfintitul Cap. Era absorbit cu totul şi se desfăta de această lumină cerească, pe care nu o vedeau ceilalţi.”[Viata Cuviosului Paisie Aghioritul, Ed. Evanghelismos, Buc., 2005, p 271].
Sf Ioan Iacob de la Neamt, caruia i-am cerut ocrotirea si pe care cunoscatorii il stiu ca fierbinte aparator al dreptei credinte, a indicat papalitatea eretica printre capetele fiarei apocaliptice. [Sfantul Ioan Iacob Romanul – Hozevitul, Hrana duhovniceasca, Ed. Lumina din lumina, Buc., 2004, p 89] sau aici:
https://sfioaniacobhozevitul.wordpress.com/poezii-cuprins/p010_fiara/
Intr-una din cartile cu marturisiri referitoare la viata Sf. Paisie Aghioritul se spune in mod limpede ca preotii romano-catolici nu au preotie:
„Stareţul a povestit şi următoarea întâmplare:
„Odată a venit la schit un preot. Când l-am văzut, am primit înştiinţare de la Dumnezeu că acela nu era preot. Din discuţie mi-am dat seama că era catolic. Atunci i-am spus cu asprime: «Să porţi gluga (adică fesul pe care îI poarta călugării catolici) şi aşa să mergi pe la manastiri.
Acesta era preot catolic şi aşa cum am aflat mai târziu, se numea Bonifatie, dar se imbraca potrivit împrejurărilor pentru a duce în eroare. Când era cu clerici ortodocşi greci se îmbrăca precum aceştia, când era cu clerici ruşi se îmbrăca la fel ca ei şi aşa mai departe.”
Desi l-a văzut purtănd păr lung, barbă şi rasă, Stareţul nu s-a lăsat insełat de acestea. Harul dumnezeiesc i-a descoperit înăuntrul său că cel care părea preot nu avea preoţie. „Şi nu avea trebuinţă ca cineva să mărturisească pentru om, că el ştia ce era in om.” In. 2,25 [Viata Cuviosului Paisie Aghioritul, Ed. Evanghelismos, Buc., 2005, p 170-171].
Asadar, pana si in vremurile mai apropiate de noi, un Parinte al Bisericii despre a carui sfintenie si iluminare dumnezeiasca dau marturie zeci de mii de oameni, ne arata diferenta categorica dintre noi si romano-catolici, spunandu-ne ca exista „o prapastie mare” si ca „Fireşte, suntem copiii legitimi ai unui singur Părinte, dar unii locuiesc în casă, iar alţii rătăcesc pe afară.”[https://www.atitudini.com/2016/07/sf-paisie-aghioritul-ortodocsii-sunt-in-casa-iar-catolicii-ratacesc-pe-afara/].
Ne mai sfatuia ca: „Nume de catolici, de martori ai lui Iehova etc, nu este bine sa-i pomenesti la Sfanta Proscomidie. Pentru acestia nu se pot scoate miride si nici parastas nu se poate face. Pentru sanatatea si luminarea lor ne putem ruga, chiar si paraclis putem face.”
[Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicesti, Vol. I, Cu durere si dragoste pt omul contemporan, Ed. Evanghelismos, Buc., 2003, p 347].
Din refuzul de inmana o bucatica de prescura unui protestant care a venit la Sfantul (desi altora doi cu care acela venise, care nuerau protestanti, le-a dat) si din faptul ca nu a raspuns la intrebarile altuia, eretic si acela, care l-au cercetat pe Sf Paisie, ce ar trebui sa pricepem? Dupa mintea mea cred ca a incercat, prin discernamantul sau duhovnicesc, sa-i faca pe cei aflati, sarmanii, in erezie, sa-si puna semne de intrebare asupra credintei lor, ceea ce era covarsitor mai important pentru aceia decat amabilitatile lumesti pe care atatia si atatia din zilele noastre nu le-ar fi refuzat acelora…! Nu i-a tratat asadar, pe aceia, cu iubirism fara de Adevar…
[Cuviosul Paisie Aghioritul, Marturii ale inchinatorilor, Ed. Evanghelismos, Buc., 2006, pg 209 si 311]
Pana si eu, cu o minte mai simpla, taraneasca, pot pricepe ca daca cineva (papa sa zicem) sustine erezii in mod public, nu poate fi decat eretic! Papa este un simplu mirean ratacit, neavand nici macar botez, daramite preotie! Cand o sa renunte la erezii, o sa-l primim cu dragoste in sanul Bisericii, il boteaza preotii si-l alaturam turmei celor binecinstitori. Nu ne rugam noi la Psaltire pentru tot omul, pentru toti cei departati de la dreapta credinta, care s-au intinat cu ereziile? Cata teologie-mi trebuie ca sa pricep acestea simple?
De multe ori am (re)citit despre ratacirile latinilor, nevenindu-mi sa cred ca niste oameni educati pot persista in greseli copilaresti… Cunosc faptul notoriu ca in 1965 s-a procedat la ridicarea anatemelor din 1054 de catre Patriarhia Ecumenica si Vatican. „Insa pentru Biserica Ortodoxa aceasta fapta nefericita nu are validitate canonica, pentru ca s-a infaptuit fara o prealabila aprobare sinodala a Bisericilor Ortodoxe Locale si fara sa se fi facut o renegare a ereziilor papale care au pricinuit aruncarea anatemelor” –
[Despre cum s-a facut papa pe sine imparat si dumnezeu, Sf Manastire Paraklitu, Ed. 2010, p 39].
Asadar, intreb: a renuntat intre timp papalitatea in mod oficial,nu la nivel de comisii de dialog, la erezii? – Harul creat; Filioque; primatul papal de stapanire si infailibilitatea; cezaro-papismul; satisfacerea dreptatii divine; mariolatria; inovatiile liturgice s.a.
Ati mentionat oarece progrese – bune intr-adevar, dar tare palide, dupa simtirea mea – realizate in urma dialogului cu papistasii cu privire la Filioque si primat. Insa, dintr-o teza de doctorat recenta aflam ca Vaticanul, chiar daca a venit în întâmpinarea poziţiei ortodoxe, nu a renunţat la Filioque, ci l-a „reafirmat în documentele sale oficiale, cum ar fi noul Catehism Catolic (1992) şi Compendiul Catehismului Catolic (2005).
[http://doctorat.ubbcluj.ro/sustinerea_publica/rezumate/2011/teologie/mos_grigore_dinu%20_ro.pdf]
As dori insa sa pun problema si altfel: avem multi Parinti ai Bisericii canonizati in mileniul al II-lea, de la care avem nenumarate marturii scrise privind viata, asceza, metanoia etc., insa nu cunosc scrieri ale Sfintilor prin care acestia sa aprobeinvataturile eretice ale papistasilor sau protestantilor. Daca cunoasteti sfintia voastra astfel de lucrari, va rog sa mi le indicati.
Pomul se cunoaste dupa roade. Care sunt roadele din Apus ale departarii papalitatii de la Adevar? Nu vedem uscarea credintei de acolo? Nu reiau aici toate nenorocirile din ultima mie de ani. Celor care vor obiecta ca si ortodocsii au facut greseli, pentru ca da, nimeni nu este fara de greseala, le voi propune sa puna in balanta cele cauzate de ortodocsi cu cele cauzate sau inspirate in mod viclean de catre papalitate! Multe insa din aceste greseli ale noastre le-am primit (vai de noi!) sau ni s-au bagat pe gat tot din Apus, nu au venit din alta parte. De pilda, de unde a venit (care-i izvorul?) si peste noi miscarea feminista, cea care a generat in timp, printre alte nenorociri, sutele de milioane de avorturi (!) din toata lumeacrestina…, precum si reducerea dramatica a natalitatii?
Ma voi referi succint la inca 2-3 roade-indicii contemporane:
Cati crestini vest-europeni mai cred astazi in Dumnezeu si cati sunt practicanti?
Pana unde s-a ajuns in Apus cu stiinta eliberata de credinta in Dumnezeu, cu legislatia si mentalitatea pro-gay?
Islamul a infrant deja cugetul si mentalitatea ratacita de la Adevar a vest-europenilor, iar acum vedem cucerirea la propriu a acelor teritorii de catre musulmani, dupa care urmeaza ale noastre…Ca, deh, a intrat si cultu’n U.E., precum ne grabiram si noi sa o facem… indiciul cel mai vizibil si nefericit de la noi fiind cel cu mega-moscheea. Mentionez ca farul nostru ortodox contemporan(Sf. Paisie Aghioritul) ne indica intre vrajmasii Ortodoxiei Islamulsi Catolicismul: [http://www.atitudini.com/2015/10/sf-paisie-aghioritul-profetie-despre-cel-de-al-treilea-razboi-mondial-intai-de-toate-dumnezeu-va-pedepsi-pe-marii-vrajmasi-ai-ortodoxiei-islamul-si-catolicismul].
Am fost si eu in ultimii zeci de ani prin destule orase vest-europene. Cum au ajuns bisericile (cu si fara ghilimele) de zid ale papistasilor si protestantilor… goale in mare parte, multe inchise, muzee, cluburi, magazine, demolate, etc. iar altele predate ortodocsilor, precum mentionati si sfintia voastra: „Peste 500 de comunități ortodoxe din Occident au primit de la romano-catolici, locașuri în care să trăiască credința ortodoxă, fără nicio pretenție. Un exemplu și mai concret, la Buxelles, parohia romano-catolică dintr-un cartier, s-a retras dintr-o biserică în care erau săptămânal slujbe catolice pentru da șansa ortodocșilor să-și trăiască credința.” Pai daca erau in Adevar ar fi trebuit sa adauge 500 de biserici ca la noi, cu tot sporul negativ al populatiei, nu sa renunte la 500. Ca ni le-au dat noua, lumeste privind lucrurile, este de laudatintr-adevar, cu atat mai mult cu cat avem datoria de a ne ruga pentru ei. Mult mai mult bine insa le facem noi lor tinandu-i si pe ei cu rugaciunile binecinstitoare!
Asadar, aceia s-au trezit cu cladiri in plus si nici acum nu iau seama la cauze… („Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic. Dacă cineva nu rămâne în Mine se aruncă afară ca mlădiţa şi se usucă;” In. 15,5-6)
Nu-i vedem ca s-au uscat?
N.B. importanta: nu cumva aceasta cedare a lacasurilor de cult in favoarea ortodocsilor sa se fi facut in detrimentul pastrarii si apararii Adevarului… pentru ca ne tot vin vesti neplacute din occident: „impartasirea” ortodocsilor la catolici si a catolicilor la ortodocsi, rugaciuni comune nenumarate si fatise, mersul la „slujbe” la catolici („ca-i tot una”), casatorii mixte, primirea si invitarea de „preoti” si „episcopi”/cardinali prin parohiile ortodoxe ca si cum aceia chiar ar avea preotie sau episcopat, botezari cu incalcarea canoanelor etc., adica tocirea puternica a constiintei ortodoxe a celor din diaspora, dar si a celor din tara care aud de acestea sau participa ocazional la ele!
Prin urmare, daca intelegem ca, din nefericire, papistasii si protestantii sunt eretici pentru ca au invataturi eretice, atunci cu totii, inclusiv membrii comisiilor de dialog, avem datoria de a lua aminte si a respecta canoanele, care ne pazesc si care ne indica modul ingaduit, ferit de primejii, de a intra in dialog pe teme de credinta cu ei, dintre care mentionez doar cateva:
”Dacă cineva s-ar ruga, chiar şi în casă, împreună cu cel afurisit (scos din comuniune) acela să se afurisească.” (Can. 10 Apostolic)
„Dacă cineva, cleric fiind, s-ar ruga împreună cu un cleric caterisit, să se caterisească şi el.” (Can. 11 Apostolic)
„Episcopul sau preotul sau diaconul, dacă numai s-a rugat împreuna cu ereticii, să se afurisească. Iar dacă le-a permis acestora să săvârşească ceva ca clerici, să se caterisească.” (Can.45 apostolic)
„Poruncim să se caterisească episcopul sau presbiterul care a primit (ca valid) botezul ori jertfa (euharistia) ereticilor. Căci ce fel de împărtăşire are Hristos cu Veliar ? Sau ce parte are credinciosul cu necredinciosul?” (Can. 46 apostolic)
„Dacă vreun cleric sau laic ar intra în sinagogă (adunarea iudeilor sau a ereticilor) spre a se ruga, să se şi caterisească şi să se afurisească.” (Can. 64 apostolic)
”Nu se cuvine a ne ruga împreună cu ereticii sau cu schismaticii.”(Canonul 33 al Sinodului din Laodiceea)
Ecumenism, conferinte, comisii de dialog, studii la eretici
Ani la rand m-am intrebat daca ecumenistii ferventi chiar cred in Miscarea Ecumenica (ME). Am vazut ca si sfintia voastra marturisiti ca sunteti convins de utilitatea ei, fara a mentiona insa ceva si despre pericole.
M-am bucurat sa aflu ca la „… Sinodul din Creta, Biserica Ortodoxă a fixat limitele și a arătat că participarea la dialog nu are scop în sine și că ea trebuie evaluată periodic la nivel panortodox, așa cum arată punctul 9 din acest document: « …Dialogurile teologice bilaterale sau multilaterale trebuie să se supună evaluărilor periodice la nivel panortodox.” Această evaluare dă și posibilitatea ca Biserica Ortodoxă să suspende dialogul și chiar să se retragă.”
Asta este ceva bun. Insa pana la evaluarile panortodoxe periodice… sa avem in vedere atentionarea Sfantului Parinte Paisie Aghioritul: congresele si conferintele (dar si, fireste, comisiile de dialog) in care se fac rugaciuni comune, le numea „zdrentele diavolului din care nu poate iesi nimic bun”. [Cuviosul Paisie Aghioritul, Marturii ale inchinatorilor, Ed. Evanghelismos, Buc., 2006, pg 117].
Dupa simtirea mea si a multora, motivul principal pentru care se continua in mod defectuos dialogul cu ereticii in zilele noastre este tocmai neconstientizarea de catre multi dintre noi ortodocsii a faptului ca fratii din Apus au, sarmanii de ei, multe invataturi eretice. Unii dintre ortodocsi se amagesc cu speranta ca aceia au doar mici abateri, ca nu-s eretici, ca-s doar schismatici sau poate doar un fel de adunari nelegiuite? – asta ca sa folosim categorisirea din Canonul I al Sf Vasile cel Mare. Din aceasta cauza ortodocsii nostri vad dialogurile cu ei ca fiind lipsite de pericole.
Spre comparatie, poate ca exemplul ortodox cel mai stralucit de dialog cu ereticii este oferit de catre Sf Marcu al Efesului. In calitate de mitropolit a facut parte dintr-o delegatie reprezentativa a intregii Ortodoxii, intr-un context istoric cu adevarat grav pentru crestini,generat de apropierea amenintatoare a otomanilor de Constantinopol.
Sf Marcu a fost plin de curtoazie la inceput cu papistasii,precum este firesc sa se poarte orice dialog si astazi! Cand insa si-a dat seama (N.B.: chiar era reprezentativ, de aceea si-a dat seama) ca aceia au viclenie si ca deci nu vor primi argumentele Adevarului ci urmareau de fapt trecerea sub ascultare a ortodocsilor, si-a spus sincer convingerea despre papistasi, atunci si ulterior, cum ca au invataturi eretice, nu vor sa renunte la ele si de aceea nu se poate semna unirea.
Comparativ, in deceniile de dialog ecumenist scurse, noi mirenii am observat ca nu avem inca parte de o Intalnire (nu-i spun sinod sau comisie ca sa nu se interpreteze) la nivelul intregii Ortodoxii macar cu romano-catolicii, la care sa participe patriarhii cu episcopii, expertii, monahii etc., ci o puzderie de comisii de dialog bi- si multilateral (care si acestea se tot intrunesc in van de zeci de ori) ale Bisericilor autocefale… cu rezultate partiale de cele mai multe ori necunoscute pliromei Bisericii, netraduse la timp, nepublicate decat tarziu si la care participa – sa ma iertati! – membri despre a caror reprezentativitate nu prea afli multe.
Parintele Proclu Nicau: „Ar trebui ca Prea Sfinţiţii aceştia, care sunt şi la Bucureşti, şi în toată ţara, să poată apăra credinţa şi să-i ajute şi pe catolici şi pe toate credinţele greşite. Numai să nu-i încurce ceilalţi, din invidie şi răutate. La îndreptarea credinţelor să fie lăsaţi să cerceteze Prea Sfinţiţii şi duhovnicii luminaţi de Duhul Sfânt. Pe aceia să-i lase să lămurească pe catolici şi pe celelalte credinţe, care nu-s ortodocşi. Pe aceia să-i lase să îndrepte ei treburile bisericeşti. Aceia care au trăire duhovnicească. Nu numai din citit. Duhul Sfânt prin ei va ajuta Biserica. Aşa, a avea nume de creştin, sunt mulţi. Şoferul care ştie să conducă maşina stă în spate, iar altul plimbă maşina prin curte!”
[http://www.lumeacredintei.com/reviste/lumea-credintei/lumea-credintei-anul-iv-nr-8-37-august-2006/de-vorba-cu-parintele-proclu-pustnicul-din-muntii-neamtului/]
Daca nu luam aminte la acestea mentionate: „Vom vedea făcându-se lucrurile cele mai neaşteptate, mai neraţionale. Numai că evenimentele se vor derula cu repeziciune. Ecumenism, piaţă comună, un stat mare, o religie după măsurile lor. Acesta este planul diavolilor. Sioniştii pregătesc pe cineva de Mesia. Pentru ei Mesia este împărat, adică va stăpâni aici pe pământ. Martorii lui Iehova şi ei visează la un împărat pământesc. Sioniştii vor prezenta unul şi martorii lui Iehova îl vor primi. Vor spune „Acesta este”. Se va face mare zăpăceală. În mijlocul acestei zăpăceli toţi vor cere un Mesia, ca să-i mântuiască. Şi atunci vor prezenta pe unul care va spune: „Eu sunt Imam, eu sunt al cincilea Buda, eu sunt Hristos pe care-l aşteaptă creştinii, eu sunt acela pe care-l aşteaptă Martorii lui Iehova, eu sunt Mesia evreilor”. Va avea cinci „eu”-uri ! …” [Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicesti, Vol II, Trezire duhovniceasca, Ed. Evanghelismos, Buc., 2003, p.190]
Si dupa mintea mea, decizia de a intra, dar si continuarea pana la o vreme, a activitatii in ME se justifica oarecum pana la caderea comunismului. Am inteles bine, pentru ca si eu am prins ceva din anii de dinainte de ’89, ca duritatea regimului comunist, limitarea circulatiei persoanelor si a cartilor, manuscriselor si a dialogului in general cu restul lumii justificau cumva entuziasmul deschideriicatre crestinii din „afara”. Insa, incepand cu anii ’90 situatia s-a schimbat radical. Au aparut intre timp mii de lucrari ale Parintilor Bisericii, s-a putut circula usor la fratii ortodocsi spre o bunainformare asupra dreptei credinte si a modului ingradit in care putem intra in dialog cu ereticii.
Unul dintre corolarele dialogurilor neingradite cu papistasii si protestantii a fost si este trimiterea elevilor si a studentilor nostri de la facultatile de teologie ortodoxa la studiu universitar si a absolventilor de teologie ortodoxa pentru a-si lua doctorate de la eretici… Ce fel de invatatura pot tinerele vlastare ortodoxe, aflate in formare teologica, sa absoarba din Apus avand in vedere ce duhuri au aceia prin cartile si predicile lor?
„A venit si la mine unul sa ia binecuvantare ca sa mearga in Italia sa studieze liturgica si sa faca doctoratul. „Esti in toate mintile?”, i-am spus. Vrei sa mergi la iezuiti sa-ti faci doctoratul si ai venit sa-ti dau si binecuvantare? Aceia nu stiu ce-i cu ei! Acolo predau uniti, iezuiti si mai stiu eu ce”. Este nevoie de luare aminte in toate partile. Pentru ca asa fac. Merg si studiaza in Anglia, Franta, etc., se molipsesc de microbi europeni si fac dupa aceea doctorat. Studiaza de pilda pe Sfintii Parinti din traducerile ce le-au facut strainii in limba lor. Aceia, fie ca n-au putut reda noimele corect, fie din viclenie, au adaugat si greselile lor. Ortodocsii nostri care au invatat limbi straine iau de acolo microbii straini si-i aduc aici, si mai invata si pe altii. Fireste, daca esti atent, usor poti deosebi aurul de chihlimbar.”[Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicesti, Vol I, Cu durere si dragoste pt omul contemporan, Ed. Evanghelismos, Buc., 2003, pg 310].
Ori daca acestia care au studiat sau studiaza la eretici sunt prezenti sau viitori membri ai comisiilor de dialog, ne punem in mod legitim intrebarea cat de bine mai pot apara ei Ortodoxia.
Si credem oare ca numai studiu sec se face atunci cand mergi sa „inveti” la aceia? Un preot de-al nostru care a studiat in Apus la eretici, imi spunea candva ca a fost invitat la masa de catre un profesor protestant de la facultate si avea si alte cuvinte de lauda la adresa acelui profesor care, dupa cum se intelegea, era bine intentionat – cinste lui! Fara sa vreau mi-a venit gandul daca s-aurugat impreuna la masa aceluia… Pe de alta parte, daca ne gandim putin, servirea mesei este doar unul dintre prilejurile care apar atunci cand stai intr-o comunitate/ comuniune de studii cu ereticii…Cu adevarat „s-au trimis mieii in gura lupilor”!
V-am scris ca am fost in sala pe 13 iunie 2017 la Seminarul de dialog de la Fac. de Teologie din Bucuresti. Doi dintre conferentiari, vorbind despre documentul nr 6 aprobat in Creta, au admis, printre altele, ca acela are oarece probleme. Au folosit verbe precum „corectare”, „revizuire” – indicand asadar o reticenta oarecare fata de documentul controversat, ceea ce m-a bucurat. Insa, spre finalul seminarului, preot prof. univ. dr. Vasile Raduca s-a ridicat din sala luand cuvantul si a spus, atunci cand prezentarea ajunsese la chestiunea casatoriile mixte intercrestine ca noi ortodocsii si romano-catolicii, ne recunoastem reciproc Sfintele Taine… Eu asa retin ca am auzit, ca s-a exprimat la general, la toate Sfintele Taine. Sa cad jos de pe scaun! Nu a protestat nimeni dintre preotii profesori sau studentii prezenti, precum nu a facut-o nici PS Varlaam Ploiesteanul din prezidiu. Ulterior, intr-un schimb scurt purtat pe mail cu parintele profesor, acesta a rectificat… vorbind despre recunoasterea reciproca doar a Tainei Botezului… Chiar si cu aceasta rectificare insuficienta facuta in particular, intamplareavadeste, dupa simtirea mea, gravitatea situatiei in care ne aflam cu dialogurile si cu marturisirea dreptei credinte.
Iar despre „botezul” romano-catolicilor, un pasaj din Can. I al Sf Vasile cel Mare, mentionat si de sfintia voastra, ne explica bine, dupa mintea mea, cum si ce s-a intamplat cu ei: da, inceptul dezbinarii s-a facut prin schisma, dar, pe masura ce si-au agonisit erezii peste erezii, sarmanii, s-au lepadat ei insisi de Biserica. De unde sa mai aiba astazi macar botez? Adica schisma a fost doar inceputul si era corijabil candva, dar, pe masura ce timpul a trecut, s-au tot departat de Adevar, de Lumina. Cauza, fireste ca este tot aceea veche: mandria, uscarea mlditei rupta din Viţa.
„Căci începutul dezbinării s-a făcut prin schismă; iar cei ce s-au lepădat de Biserică n-au mai avut harul Duhului Sfânt peste ei, căci a lipsit comunicarea prin întreruperea succesiunii. Căci cei dintâi care s-au depărtat aveau hirotoniile de la Părinţi, şi prin punerea mâinilor peste ei aveau harul duhovnicesc; dar cei ce s-au rupt, devenind mireni, n-au avut nici putere de a boteza, nici de a hirotoni; nici nu puteau da altora harul Duhului Sfânt, de la care ei au căzut; pentru aceasta Părinţii au hotărât ca cei botezaţi de dânşii ca de nişte mireni, venind la biserică, să se curăţească din nou cu adevăratul botez al Bisericii.”
Sursa: http://nomocanon.com/63/ sau http://manastirea-saharna.md/fisiere/canoane/Canoane_Vasile_cel_Mare.pdf
Iata ce scrie si Sfantul Nicodim Aghioritul la talcuirea Canonului 47 al Sfintilor Apostoli: „Insemneaza insa ca pe Latini nu-i zica ca a doua oara ii botezam, ci ca ii botezam. Fiindca botezul lor minteste numelui sau. Si cu totul nu este botez, ci o singura goala stropire.” Sursa: http://www.sufletortodox.ro/arhiva/carti-documente/Pidalion%20Original%201841.pdf
M-am tot intrebat de ce au ingradit Parintii dialogul si rugaciunea impreuna cu ereticii. Una dintre explicatii, de bun simt,este ca nefiind noi sporiti duhovniceste (cati dintre noi sunt, vorbind numai ceea ce Duhul Sfant ii da sa vorbeasca, precum aflam de la Sf Siluan Athonitul?) ne putem lesne molipsi de ratacirile acelora si sa pierim si noi si aceia, adica pacat indoit.
[http://www.crestinortodox.ro/sarbatori/sfantul-siluan-athonitul/sfantul-siluan-athonitul-vorbea-numai-i-dadea-vorbeasca-duhul-sfant-153241.html]
Si ca sa nu creada cineva ca nu-i iubim pe fratii aflati in erezie(sarmanii de ei!) am sa va dau un exemplu de atitudine ecumenicafata de acestia pe care-l impartasesc: un cunoscut de-al meu s-a nimerit sa fie abordat acum cativa ani pe una dintre strazile Londrei de catre un protestant in maniera in care procedeaza si protestantii de pe la noi cand incearca sa racoleze adepti. Ce i-a raspuns cunoscutul meu?
I-a contrapropus ceva simplu: sa se pomeneasca reciproc in rugaciune. Asadar, de atunci, cunoscutul meu il pomeneste nominal pe Nick (asa-l cheama) la Psaltire pe acel protestant, imediat dupa rugaciunea comuna binecunoscuta de la Pomelnicul pentru cei vii („Uneşte cu sfânta, apostolească şi soborniceasca Ta Biserică pe cei ce s-au depărtat de la dreapta credinţă şi care întunecându-se cu eresurile, se află întru pierzare, luminându-i cu strălucirea cunoştinţei Tale (O închinăciune).”) cu inca o rugaciune, derivata din aceasta, anume: ”Doamne, daca este bunavoirea Ta, miluieste pe robul tau Nick si pe cei dimpreuna cu el” (O inchinaciune).
Prin urmare, marturisim ca nu simtim sau cultivam sentimente de ura sau dispret fata de eretici, ci dimpotriva, socializam cu acestia, tinem la ei, ne ajutam reciproc in toate cele omenesti, publice sau private, dar ii deplangem pentru ratacirea Caii si ne rugam pentru a-si reveni.
Cateva comentarii fata de scrisoarea-raspuns a sfintiei voastre din 28 iunie [2017]
Conteaza mult ceea ce marturiseste in prezent Parintele Theodoros Zisis. In plus, una este textul inca discutabil al comisiilor de dialog bi- si multilateral, precum admiteti si sfintia voastra si cu totul alta greutate are documentul aprobat la cel mai inalt nivel de catre un Sinod cu pretentiile celui din Creta („Mare si Sfant”).
Da, este bine ca vocea tuturor crestinilor, aflati in Adevar sau rataciti, să se facă auzită in chestiuni de interes general, fie ca este vorba de menținerea orei de religie în școli, de apărarea familiei tradiționale, de manipularea genomului uman etc. Avand insa in vedere, pe de o parte, problemele interne de credinta grave ale celor cazuti in erezii, iar pe de alta parte, ingradirile asezate de catre Parintii Bisericii fata de ei, gandul imi spune ca este gresit sa aparem la actiuni comune (ex.: sfintirea unui asezamant public) sau sa cultivam punerea semnaturii pe documente impreuna cu acestia,chiar daca nu se refera la dogme. De ce? Ce vor crede proprii pastoriti? Nu le afectam prin astfel de actiuni constiinta adevaratei lor credinte, a Ortodoxiei?
[N.B.: Stiti ce se aude in popor in ultimii ani? – „E mare asemanare intre noi si catolici”; „Catolicii au si scaune in biserica, au biserici mari, frumoase,se roaga frumos”’ „Ei, tot la acelasi Dumnezeu se roaga si catolicii”; „Sa ne unim odata, de ce nu?” etc.]
Pe de alta parte, nu au decat ca si aceia sa aduca propria lor marturie crestina, asa cum o inteleg si binevoiesc, pentru care vor lua neindoielnic plata; dupa cum va lua tot omul, indiferent de credinta, care face si cultiva fapta buna, avand in vedere ca toti oamenii suntem facuti dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu.
Explicati frumos despre cum marturisesc reprezentantii ortodocsi in comisiile de dialog cu romano-catolicii si protestantii si ca „nu este vorba despre o negociere ci despre mărturie”. Bun din punct de vedere teoretic, dar in ce timp s-au nascut, desfasurat/desfasoara in continuare aceste dialoguri in care ne spuneti ca se marturiseste, nu se negociaza? Cum se marturiseste in comisiile de dialog daca apar roade precum cele pe care le voi mentiona in continuare?
Contextul „marturisii” in comisiile de dialog este cel al ultimuluiveac de deschidere ecumenista, cand au aparut (cauzate de ratacirile din Apus!) ca ciupercile dupa ploaie nenumarate actiuni smintitoare ale Patriarhiei Constantinopolului (cel putin prin patriarhii ecumenici Meletie IV Metaxakis, Athenagoras I, Demetrios I si Bartolomeu I) dar si ale unora dintre celelalte Patriarhii: ridicarea anatemelor date de Sfinţii Părinţi împotriva romano-catolicilor; recunoaşterea monofiziţilor drept ortodocşi; slujirea impreuna cu papa si deci, implicit, recunoasterea Sf. Taine pt aceia; afirmatii publice pro-unire si despre introducerea in diptice; incurajarea impartasirii catolicilor fara a cere ca aceia sa-si lepede dogmele eretice si fara catehizare si botez; recunoasterea reciproca a Bisericilor, cu si fara ghilimele si declararea publica ca ar fi surori; declaratii privind recunoasterea preotiei si episcopatului anglicanilor, copţilor, monofizitilor, romano-catolicilor; trimiterea de delegati la adunari si ritualuri paganeunde s-au facut rugaciuni in comun; bagatelizarea prin declaratii a adaosului Filioque; „concelebrarea” a doua misse catolice la Roma de catre patriarhii ecumenici Dimitrie (in 1987) si Bartolomeu (in 1995); organizarea si participarea la saptamana de rugaciune comuna; invitarea/vizita papei in tari ortodoxe si primirea sa ca episcop al Romei; pomenirea papei la unele slujbe de la Constantinopol; Tedeumul de mulţumire săvârşit la Constantinopol cu ocazia sosirii papei s.a.
Cum sa avem incredere ca se marturiseste in comisiile de dialog cu ereticii cand vedem acestea la cel mai inalt nivel, fara ca macar sa fie corectate?
Am mai observat ceva in ultimii zeci de ani: cuvintele erezie, ereticicu referire la papistasi, protestanti s.a. au cam disparut din documente, predici sau seminare de dialog… Nici macar noi intre noi nu mai indraznim sa folosim acesti termeni. Un exemplu relevant este chiar Seminarul de dialog la care am participat. Desi erau peste 90% profesori si studenti de Teologie, n-am auzit sa se foloseasca termenii mentionati, desi exprima adevarul lucrurilor. Ne ametim permanent cu termenii de eterodox, neortodox, cacodoxsi uitam de adevarul lucrurilor.
Si-am sa va relatez pe scurt si o intamplare reala din popor: cu circa 7 ani in urma o ruda de-a mea s-a dus cu sotia si copilasii pe la M. Plumbuita. A intrat in curte si s-a indreptat catre biserica manastirii,de unde se auzeau glasuri ca si cum ar fi o slujba. A tras de usa de la intrare in biserica, dar aceasta era incuiata pe dinauntru. Fiind mainevinovat si mai indraznet din fire, a batut in usa (retineti ca inauntru se auzea o slujba) pana a deschis-o cineva imbracat cu o mantie albastra… La intrebarea pusa aceluia care a deschis usa (daca e deschisa biserica si de ce e incuiata?) acela a stat putin tintuit in loc dupa care i-a inchis usa in fata rudei mele… Dupa aceasta, nedumerita tare si nemultumita, ruda mea a plecat de la usa bisericii si a intrebat pe un monah ce trecea prin curte despre ce ar putea sa fie in biserica de nu se poate intra… Raspunsul aceluia l-a facut sa inteleaga ca acolo ar fi niste frati de-ai nostri masoni si ca ceea ce se face in biserica este o ingaduinta pentru ca sa-i apropiem si pe ei… Dupa aceea, ruda mea m-a sunat pe mine, neintelegand in principal de ce biserica este inchisa publicului in timpul slujbelor (catre care slujbe l-am tot sfatuit si eu crestineste) si intrebandu-ma daca am mai auzit de asa ceva. Sincer, am fost uimit. Ce era de ascuns la acea slujba? Si mai intreb, daca aceia chiar erau masoni, cum se impaca aceasta intamplare cu hotararea SfantuluiSinod al BOR din 1937? A fost schimbata intre timp? Oricum, de biserica ortodoxa in care sa se tina o oarecare slujba si care sa fie incuiata pe dinauntru, rezervata pentru unii costumati atipic, n-am auzit si n-am citit. Ei bine, nu este si aceasta intamplare-intamplatoare un rod (sau poate cauza) a ecumenismului?
In raspunsul sfintiei voastre ati scris ca ”… lumea în care trăim așteaptă ca măcar creștinii între ei să nu se prigonească și să aibă un cuvânt comun față de tăvălugul distrugător al ateismului și militantismului secularist și nu în ultimul rând în fața extremismului islamic. Credeți că e puțin lucru coexistența pașnică? Îmi permit să vă contrazic. În Siria, Irak. Afganistan, creștinii sunt omorâți pur și simplu pentru credința lor în Hristos, nimeni nu-i întreabă dacă sunt catolici, ortodocși sau monofiziți. În Occident crucea și bisericile sunt profanate indiferent de confesiune. Nu credeți că avem ceva de spus împreună în fața unor astfel de realități ? Nu cred că în inima dumneavoastră nu simțiți că lucrurile stau așa cum vi le descriu. Acuzați Biserica de atitudini politice și de diplomație lumească. Cum doriți să interacționeze Biserica cu lumea dacă nu în limba pe care lumea o vorbește ?”
Va contrapun atitudinea Sfantului Marcu al Efesului, asa cum am mentionat mai sus, care a dialogat cu ereticii cat s-a putut in mod rezonabil, dar nu a acceptat compromisuri in materie de credinta invocand… primejdia otomana. Iar contextul de atunci era cu mult mai grav decat acum: „Inca din 1422, ostile otomane cotropisera mare parte a vechii „Imparatii a Romeilor” (caci asa isi spuneau bizantinii), apropiindu-se primejdios de Constantinopol, „noua Roma”). Sursa: http://www.cuvantul-ortodox.ro/sfantul-marcu-al-efesului-cugetul-ortodoxiei-sfantul-macarie-cel-mare-egipteanul/
Prin urmare, da, vad si simt ca trebuie sa luptam impreunaimpotriva pericolelor mentionate, insa nu oricum. Dupa simtirea mea, acel impreuna mentionat de sfintia voastra inteleg sa se faca,sa se transpuna in actiuni comune doar cu respectarea canoanelor. Ca sa ne pazim pe noi si sa-i ajutam si pe ei.
Referitor la Declaratia de la Toronto, in paragraful 19 al Documentului 6 scrie:
„Ele (Bisericile Ortodoxe membre ale CMB n. tr.) au convingerea profundă că premisele eclesiologice ale Declaraţiei de la Toronto (1950), intitulată „Biserica, bisericile şi Consiliul Mondial al Bisericilor”, sunt de o importanţă capitală pentru participarea ortodoxă la acest Consiliu.”
Din toate punctele de vedere (logic, sintactic, semantic, teologic…) este evident ca prin formularea de mai sus Sinodul din Creta a recunoscut premisele eclesiologice nefaste ale Declaratiei de la Toronto. Nu-i vad pe Sfintii Bisericii mentionati apreciind ca ortodoxe premisele eclesiologice ale Declaratiei de la Toronto.
Referitor la paragraful 23 din Documentul nr 6 am afirmat ca orice propovaduire a Adevarului poate fi interpretata si ca un act de prozelitism, mai mult sau mai putin, exprimand prin aceasta un repros pentru noi ortodocsii de astazi, care invocam sperietoarea prozelitismului atunci cand, de fapt, ar trebui sa dam cu tarie, fara compromisuri marturia cea buna, luand aminte la cuvantul din Apocalipsa „(…) fiindcă eşti căldicel – nici fierbinte, nici rece – am să te vărs din gura Mea”. Pentru cine are ochi sa vada, este incontestabil ca marturia ortodocsilor nostri in comisiile de dialog este una discutabila, palida, caldicica – fiind demonstrata de roade.
Raman la opinia ca mentionarea de peste 50 de ori a cuvintelor unitate, unire, dialog intr-un document sinodal de dimensiuni relativ mici, cu 24 paragrafe, dezvaluie sensul ascuns fortat si deci intentionat de catre unii (indeosebi din exteriorul tarii), intre care insa nu va suspectez si pe sfintia voastra!
Referitor la versetul „Iar când se luptă cineva, la jocuri, nu ia cununa, dacă nu s-a luptat după regulile jocului” din scrisoarea catre Sf. Timotei a Sf. Ap Pavel, si eu am inteles ca nu se vorbeste despre viata crestina ca un joc… asta ar putea-o intelege copiii la minte sau in credinta.
Expresia „dupa regulile jocului” cred ca se foloseste ca o figura de stil (alaturi de cea cu ostasul) pentru a sublinia, da, staruinta in raspandirea cuvantului vietii, insa nu oricum, ci asa cum le-a primit (cu respectarea regulilor…) Sf. Timotei de la Sf.Pavel cu multi martori de fata. Mutatis mutandis, si in dialogurile cu papistasii sau pentru a intra/activa in CMB ori ME sau in alte organizatii, dar si in general cand discutam cu ereticii, se impunerespectarea canoanelor referitoare la subiect, asa cum s-au primit.
Scrieti ca „Noi nu putem vorbi despre raportarea la erezii în felul în care se vorbea în primul mileniu. Atunci ereticii se separau de Biserică pentru inovații teologice pe care le asumau în cunoștință de cauză alegând deliberat să părăsească învățătura ortodoxă. Acum după secole de îndepărtare, cei ce sunt în acele comunități sunt în marea lor parte pentru că s-au născut în acele comunități.”
Sigur ca au existat deosebiri intre ereziile din primul si al doilea mileniu. As spune ca multe din cele din primul mileniu erau mai grosolane, mai evidente. In mileniul al doilea poate ca le-au mairafinat demonii arhiconi… ca doar nu erau sa persiste prosteste in aceeasi categorie de greseli, sanctionate deja de catre Biserica.
Apoi, ca trebuie sa existe o diferenta de abordare in privinta nascatorilor vechi de erezii si cei care le-au mostenit astazi este firesc, pentru ca este de presupus, cu gandul cel bun, ca cei din urma sunt mai nevinovati si dispusi sa urmeze Adevarului. Nu trebuie insa sa reinventam roata; atitudinea Sf. Parinti ai Bisericii care au analizat si condamnat ereziile din toate timpurile ne indica dreptarulpe care trebuie sa-l utilizam si noi in dialogurile cu ereticii, mai vechi sau mostenitori nefericiti ai acelora. Daca ei au procedat intr-un anume fel si au ajuns in sinaxare, inseamna ca avem un dreptar sigur, neriscant pentru mantuirea noastra.
Mai sunt si alte observatii de facut, insa din cauza lungirii cuvintelor cred cele de mai sus sunt suficiente pentru a reflecta simtirea pe care o am fata de subiectul in cauza.
Cu respect,
Păr. Prof. Dr. Patriciu Vlaicu este format dpv doctoral, alături de alți mulți preoți și ierarhi, la eretici, după cum o arată chiar CV-ul sfinției sale:
“2005 – Doctor în Drept canonic, menţiunea Excellence, summa cum laude, Facultatea de Drept Canonic, Institutul Catolic Paris.
2005 – Doctor în Drept, Label European, Facultatea de Drept Drept Jean Monnet, Universitatea Paris Sud, menţiunea Très honorable avec félicitations.
1999 – Abilitare doctorală pontificală în Drept canonic, Facultatea de Drept Canonic, Institutul Catolic Paris.
1999 – Diplomă de Studii Aprofundate (D.E.A.) în Drept canonic, Facultatea de Drept Jean Monnet, Universitatea Paris Sud”
Sursa publică: http://ot.ubbcluj.ro/sites/default/files/profesori/patriciu-vlaicu/cv_patriciu-vlaicu.pdf
Am explicat in postarea mea anterioară ce părere avea Sfântul Paisie Aghioritul despre doctoratele la eretici. Să nu așteptăm revenire grabnică de la cei care au luat microbi duhovnicești de la eretici.
(“Aceia nu stiu ce-i cu ei! Acolo predau uniti, iezuiti si mai stiu eu ce”. Este nevoie de luare aminte in toate partile. Pentru ca asa fac. Merg si studiaza in Anglia, Franta, etc., se molipsesc de microbi europeni si fac dupa aceea doctorat. Studiaza de pilda pe Sfintii Parinti din traducerile ce le-au facut strainii in limba lor. Aceia, fie ca n-au putut reda noimele corect, fie din viclenie, au adaugat si greselile lor. Ortodocsii nostri care au invatat limbi straine iau de acolo microbii straini si-i aduc aici, si mai invata si pe altii. Fireste, daca esti atent, usor poti deosebi aurul de chihlimbar.”)