În Prologul cărții se spune, cu referire la pocăința și întoarcerea lui Toma: “Ce desparte lumina de întuneric? Bucuria de tristețe? Viața de moarte? Binele de rău? Ele par potrivnice și departe unele de altele, dar în esență sunt separate doar de un fir subțire, de un cuvânt, de o atingere, de o clipă…”. Totuși o altă mare taină este păstrarea nestinsă a pocăinței în același duh de la început; mai ales în fața amenințărilor de tot felul și a morții.

Foto: Predania

La nașterea fiului țarului (29 aprilie 1818), mărinimosul țar Nicolae I, care dăduse iertare obștească tuturor, îi dăduse și lui Toma libertatea. Toma nu o căutase, drept urmare, aceasta nu făcuse nici o impresie asupra lui. (…)

7. Epidemia

În zilele acelea, din pricina îngrijirii medicale precare, molimele izbucneau adesea. Odată, în timpul unei veri de-a dreptul dogoritoare, s-a răspândit o epidemie de holeră. Populația era decimată atât de iute de acea nimicitoare boală, încât cei vii nu aveau timp să-i îngroape pe cei ce mureau. Nu era casă în orașul Tobolsk, cel odinioară vesel și plin de viață, care să nu fi pierdut unul sau doi membri ai familiei și care să nu aibă mulți alții grav bolnavi la pat, zvârcolindu-se de durere din pricina vărsăturilor și a suferinței. Nimeni nu voia să-i ajute, căci această boală era foarte molipsitoare. Chiar dacă se mai afla cineva care putea sta pe propriile picioare fiindcă fusese mai puțin atins, acela nu îndrăznea să se apropie de cineva grav bolnav. Teama de recădere în boală și de o nouă molipsire, precum și nevoia de apărare a propriei ființe îl făceau să fie nepăsător și să se îndepărteze cât mai mult de oricine era bolnav, cu febră mare. Atunci starea suferindului devenea o priveliște ce-ți rupea inima. Oamenii erau părăsiți pe patul lor de suferință. Ei făceau o ultimă sforțare ca să strige:

– Ajutor! Trecătorilor, frații mei, pentru numele lui Dumnezeu, veniți și-mi dați puțină apă, fiindcă sunt pe moarte!

Puținii trecători însă fugeau cât puteau de repede ca să scape, de parcă holera i-ar fi urmărit.

În toiul acestui iad al deznădejdii și al groazei, o singură persoană rămăsese stăpână pe sine și dornică să alerge pretutindeni cu o dragoste ca de mamă pentru a da o mână de ajutor; era Toma Rizkov! Nu lăsa nici o casă fără să arate cât poate o inimă ce are în ea pe Hristos, care are „dragostea desăvârșită” (Ioan 4, 18), după cum întărea ucenicul iubit, Sf. Ioan Teologul. Acesta este adevărul: oricine iubește cu adevărat creștinește nu se teme de nimic în viață. (…)

În orașul Tobolsk, Toma Omul Bun va rămâne pururi o pildă de dragoste vie, amintind de jertfa Mântuitorului! Povestea sa va fi întotdeauna cel mai frumos și mișcător imn al celor mai de preț sentimente creștinești pentru aproapele, pe care el l-a cercetat și pe care l-a alinat în vreme de durere și singurătate. Căci în clipe ca acestea se vădește dragostea noastră pentru Hristos, Dumnezeu-Omul, precum a grăit însăși gura negreșalnică a Celui mai dulce Învățător al iubirii: „Adevărat zic vouă, întrucât ați făcut unuia dintr-acești frați ai Mei prea mici, Mie Mi-ați făcut” (Matei 25, 40). (…)

Printre gemetele oamenilor bolnavi, suferind de holeră și aflați în pragul morții, răzbătea vocea caldă, mângâietoare și plină de dragoste a lui Toma Omul Bun:

– Hristos a înviat! Vin acum! Vin, frățiorul meu. Sunt eu, Toma! O să-ți dau tot ce ai nevoie.

Apoi își sufleca mânecile și pornea să le dea tot ce putea. Unuia îi aducea prosoape înmuiate în oțet și apă rece. Altuia îi schimba așternuturile și păturile. Undeva îi turna cuiva un leac și îl freca cu el pe spate, iar altundeva răcorea tâmplele fierbinți. Le schimba hainele bolnavilor și le spăla el însuși. Purta de grijă caselor lor părăsite și se îngrijea de copiii lor orfani. Ba chiar alerga să le hrănească animalele flămânde, bolnave, care și ele răgeau cu putere, dând o notă lugubră întregii atmosfere deznădăjduite a orașului, de parcă și ele ar fi înțeles nenorocirea ce căzuse asupra lui.

Cuvântul „minuni” nu este îndeajuns pentru a înfățișa ce a înfăptuit Toma cu atâta râvnă și bărbăție creștină. Toți rămâneau fără cuvinte înaintea mărturiei lucrării lui salvatoare. Mai uimitor dintre toate era că se apropia de toți fără teamă și îi îngrijea chiar și pe cei grav bolnavi! În ciuda acestui lucru, devenea din ce în ce mai sănătos, mai neînfricat și mai puternic. Este adevărat că „Dumnezeu toate le lucrează spre binele celor ce-L iubesc” (Romani 8, 28). Cunoaștem aceasta, iar experiența de viață reală o verifică neîndoios. Oricine săvârșește fapte bune, insuflate de pilda luminoasă a lui Hristos cel Înviat, nu piere niciodată. Harul lui Hristos nu-l părăsește niciodată! Din această pricină, Toma a rămas nevătămat de înfricoșătoarea boală ce pustia gubernia. El avea armura, binecuvântarea și ocrotirea atotputernicului Domn și Mântuitor înviat.

Într-atât de mare era binecuvântarea lui Dumnezeu în viața lui Toma, încât s-a petrecut ceva neobișnuit și aproape de necrezut. În timp ce stătea, târziu în noapte, la căpătâiul feluritelor persoane aflate în fierbințeala bolii, obișnuia să le povestească, în felul său, câte ceva despre mila și dragostea lui Dumnezeu pentru orice păcătos care se pocăiește. Când acești bolnavi se trezeau a doua zi de dimineață, constatau că febra le trecuse, de parcă i-ar fi tămăduit o mână nevăzută! Cu lacrimi în ochi, ei sărutau mâinile mărinimoase și neobosite ale lui Toma.

În sfârșit, au venit și primele zile reci de toamnă, iar molima s-a stins. Autoritățile locale au vrut să-l răsplătească după vrednicie pe Toma – acel viteaz al iubirii, acel înger al mângâierii, care a stat la căpătâiul tuturor bolnavilor din oraș cu atâta altruism și sacrificiu de sine! Însă toți cei ce lucrează cu sinceritate pentru sufletul lor cred că sfârșitul faptelor bine ale lor nu este recele și tristul mormânt, ci măreția fericirii cerești. Ei știu că sunt „fericiți cei morți, cei ce de acum mor întru Domnul […] căci faptele lor vin cu ei” ( Apocalipsa 14, 13). Ei nu așteaptă din partea lumii slavă și cinste omenească pentru tot ce au făcut aici în lume. De aceea, Toma, cu smerenie sinceră, refuză orice medalie și distincție de onoare pe car ei voiau să i le dea. Singurul lucru pe care l-a cerut de la ei a fost să i se îngăduie să petreacă niște zile în străvechea Mănăstire a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și să se bucure de frumusețea și liniștea de acolo. Dorința lui Toma a fost primită îndată cu bucurie de toată lumea și i-au dat doi cai puternici, pe care orășenii i-au încărcat cu danii și prinoase pentru mănăstire, însoțindu-l până la ieșirea din oraș. Toți locuitorii, cu mic cu mare, și-au luat rămas bun cu lacrimi calde și cu multă tulburare sufletească de la marele lor binefăcător. Iar Toma, cu mâna dreaptă pe inimă, făcea plecăciuni în dreapta și în stânga către toți, spunându-le zâmbind:

– Hristos a înviat! Hristos a înviat!

(Din cartea Toma Omul-Lup. Povestea adevărată a unui ucigaș pocăit, Ed. Predania)

Prima parte la Toma Omul-Lup. (1) Pocăința minunată de Înviere

Translate page >>
1
0
Am vrea să-ţi ştim părerea, scrie-ne!x
()
x