de Ierom. Lavrentie | 9 mai 2021 | Întâmplări duhovnicești |
Ajuns cândva în Creta, m-a primit Carp (cf. II Tim. 4,13), bărbat sfânt ca nici un altul, învrednicit pentru curăţia minţii de vederea lui Dumnezeu. De fapt, nu voia nici să se apropie de Sfintele Taine dacă nu i se arăta în vremea sfintelor rugăciuni preadesăvârşitoare o vedere binevoitoare. El zicea că a fost întristat odată cineva dintre necredincioși. Iar întristarea a fost că acela a amăgit pe cineva din Biserică la necredinţa în Dumnezeu (ateism, păgânism) pe când se săvârșeau unele zile vesele pentru el. Trebuind să se roage pentru amândoi cu bunătate ca, primind ajutorul Mântuitorului, Dumnezeu pe unul să-l întoarcă, iar pe celălalt să-l învingă cu bunătatea. Şi n-a încetat să-i sfătuiască viaţa întreagă până astăzi şi să-i aducă la cunoştinţa dumnezeiască, încât şi cei ce aveau o judecată îndoielnică, asemenea lor, şi o îndrăzneală fără minte au fost siliţi să se cuminţească printr-o dreaptă judecată. Dar, înainte de a i se întâmpla aceasta, simţind în sine, nu ştiu cum, multă duşmănie şi amărăciune, a adormit. Iar întunecându-se, (că era seară), în vreme ce era în această indispoziţie, pe la miezul nopţii (fiindcă obişnuia în acea vreme să se trezească pentru cântările dumnezeieşti), încă dinainte de-a se trezi bine din somn, căci era obosit, întrerupând mereu somnul, nu s-a simţit în afara tulburării. Iar stând la dumnezeiasca rugăciune, nu avea toată liniştea, ci se simţea încă apăsat, zicând că nu e drept să trăiască oamenii care sunt fără credinţa în Dumnezeu şi care se abat de la căile drepte ale Domnului. Şi, zicând acestea, se ruga lui Dumnezeu să le pună fără milă capăt vieţii amândurora ca printr-un fulger.
Dar, zicând acestea, spune că i se părea că vede deodată casa în care se afla crăpându-se mai întâi şi apoi despărţită prin mijloc în două începând de la vârf şi o oarecare flacără foarte luminoasă în faţa lui, coborând din cer până la el (căci locul i se părea luminat ca ziua). Iar cerul îl vedea deschis şi în spatele cerului pe Iisus, având în jurul Lui îngeri nenumăraţi cu chip omenesc. Şi acestea se arătau de sus şi îl umpleau de uimire. Iar Carp, aplecându-se în jos, spunea că vedea pământul despicându-se ca o adâncă prăpastie întunecoasă şi pe bărbaţii aceia, care îl supăraseră, stând înaintea lui la gura prăpastiei, tremurând, înfricaţi, ca cei ce vor cădea în prăpastia de sub picioarele lor, iar mai de jos, din adânc, se ridicau şerpi ce se mişcau în jurul picioarelor lor, uneori târându-sc împrejur, dar şi apăsându-i şi atrăgându-i, alteori muşcându-i cu dinţii sau cu ghimpii sau storcându-i şi căutând prin toate să-i arunce în adânc. Dar erau şi unii oameni în mijlocul şerpilor, repezindu-se la ei şi împingându-i şi lovindu-i şi trăgându-i. Iar ei păreau că sunt gata să cadă, pe de o parte vrând, pe de alta nevrând, siliţi treptat de răul din ei, deci şi din convingere.
Iar Carp zicea că avea plăcere să privească în jos şi să uite de cele de sus. Şi era supărat şi nemulţumit că aceia n-au căzut încă şi ajuta spre aceasta de multe ori. Dar, neputând, se supăra şi se tulbura. Şi, silindu-se cu greu să vadă iarăşi cerul, cum văzuse şi înainte, văzu pe Iisus privind cu milă la ceea ce se întâmpla şi ieşind din tronul Lui şi pogorând până la aceia şi dându-le mâna Sa cea bună, având pe îngeri în jurul Său. Apucând pe fiecare din cei doi bărbaţi din altă parte, Iisus a zis lui Carp: Ai întins mâna să mă loveşti. Dar sunt gata să pătimesc iarăşi pentru oameni ca să-i mântuiesc şi Îmi este plăcut aceasta, să nu păcătuiască alţi oameni. Deci ia seama că e bine pentru tine să vezi schimbându-se vieţuirea cu şerpii în prăpastie în vieţuirea cu Dumnezeu şi cu îngerii cei buni şi de oameni iubitori.
Aceasta este ceea ce auzind eu cred că e adevărat.
(Epistola VIII, 6, după vol. Sfântul Dionisie Areopagitul, Opere complete, traducere de Pr. Dumitru Stăniloae, Editura Paideia, 1996)
de Ierom. Lavrentie | 3 mai 2021 | Întâmplări duhovnicești |
În Prologul cărții se spune, cu referire la pocăința și întoarcerea lui Toma: “Ce desparte lumina de întuneric? Bucuria de tristețe? Viața de moarte? Binele de rău? Ele par potrivnice și departe unele de altele, dar în esență sunt separate doar de un fir subțire, de un cuvânt, de o atingere, de o clipă…”. Totuși o altă mare taină este păstrarea nestinsă a pocăinței în același duh de la început; mai ales în fața amenințărilor de tot felul și a morții.
La nașterea fiului țarului (29 aprilie 1818), mărinimosul țar Nicolae I, care dăduse iertare obștească tuturor, îi dăduse și lui Toma libertatea. Toma nu o căutase, drept urmare, aceasta nu făcuse nici o impresie asupra lui. (…)
7. Epidemia
În zilele acelea, din pricina îngrijirii medicale precare, molimele izbucneau adesea. Odată, în timpul unei veri de-a dreptul dogoritoare, s-a răspândit o epidemie de holeră. Populația era decimată atât de iute de acea nimicitoare boală, încât cei vii nu aveau timp să-i îngroape pe cei ce mureau. Nu era casă în orașul Tobolsk, cel odinioară vesel și plin de viață, care să nu fi pierdut unul sau doi membri ai familiei și care să nu aibă mulți alții grav bolnavi la pat, zvârcolindu-se de durere din pricina vărsăturilor și a suferinței. Nimeni nu voia să-i ajute, căci această boală era foarte molipsitoare. Chiar dacă se mai afla cineva care putea sta pe propriile picioare fiindcă fusese mai puțin atins, acela nu îndrăznea să se apropie de cineva grav bolnav. Teama de recădere în boală și de o nouă molipsire, precum și nevoia de apărare a propriei ființe îl făceau să fie nepăsător și să se îndepărteze cât mai mult de oricine era bolnav, cu febră mare. Atunci starea suferindului devenea o priveliște ce-ți rupea inima. Oamenii erau părăsiți pe patul lor de suferință. Ei făceau o ultimă sforțare ca să strige:
– Ajutor! Trecătorilor, frații mei, pentru numele lui Dumnezeu, veniți și-mi dați puțină apă, fiindcă sunt pe moarte!
Puținii trecători însă fugeau cât puteau de repede ca să scape, de parcă holera i-ar fi urmărit.
În toiul acestui iad al deznădejdii și al groazei, o singură persoană rămăsese stăpână pe sine și dornică să alerge pretutindeni cu o dragoste ca de mamă pentru a da o mână de ajutor; era Toma Rizkov! Nu lăsa nici o casă fără să arate cât poate o inimă ce are în ea pe Hristos, care are „dragostea desăvârșită” (Ioan 4, 18), după cum întărea ucenicul iubit, Sf. Ioan Teologul. Acesta este adevărul: oricine iubește cu adevărat creștinește nu se teme de nimic în viață. (…)
În orașul Tobolsk, Toma Omul Bun va rămâne pururi o pildă de dragoste vie, amintind de jertfa Mântuitorului! Povestea sa va fi întotdeauna cel mai frumos și mișcător imn al celor mai de preț sentimente creștinești pentru aproapele, pe care el l-a cercetat și pe care l-a alinat în vreme de durere și singurătate. Căci în clipe ca acestea se vădește dragostea noastră pentru Hristos, Dumnezeu-Omul, precum a grăit însăși gura negreșalnică a Celui mai dulce Învățător al iubirii: „Adevărat zic vouă, întrucât ați făcut unuia dintr-acești frați ai Mei prea mici, Mie Mi-ați făcut” (Matei 25, 40). (…)
Printre gemetele oamenilor bolnavi, suferind de holeră și aflați în pragul morții, răzbătea vocea caldă, mângâietoare și plină de dragoste a lui Toma Omul Bun:
– Hristos a înviat! Vin acum! Vin, frățiorul meu. Sunt eu, Toma! O să-ți dau tot ce ai nevoie.
Apoi își sufleca mânecile și pornea să le dea tot ce putea. Unuia îi aducea prosoape înmuiate în oțet și apă rece. Altuia îi schimba așternuturile și păturile. Undeva îi turna cuiva un leac și îl freca cu el pe spate, iar altundeva răcorea tâmplele fierbinți. Le schimba hainele bolnavilor și le spăla el însuși. Purta de grijă caselor lor părăsite și se îngrijea de copiii lor orfani. Ba chiar alerga să le hrănească animalele flămânde, bolnave, care și ele răgeau cu putere, dând o notă lugubră întregii atmosfere deznădăjduite a orașului, de parcă și ele ar fi înțeles nenorocirea ce căzuse asupra lui.
Cuvântul „minuni” nu este îndeajuns pentru a înfățișa ce a înfăptuit Toma cu atâta râvnă și bărbăție creștină. Toți rămâneau fără cuvinte înaintea mărturiei lucrării lui salvatoare. Mai uimitor dintre toate era că se apropia de toți fără teamă și îi îngrijea chiar și pe cei grav bolnavi! În ciuda acestui lucru, devenea din ce în ce mai sănătos, mai neînfricat și mai puternic. Este adevărat că „Dumnezeu toate le lucrează spre binele celor ce-L iubesc” (Romani 8, 28). Cunoaștem aceasta, iar experiența de viață reală o verifică neîndoios. Oricine săvârșește fapte bune, insuflate de pilda luminoasă a lui Hristos cel Înviat, nu piere niciodată. Harul lui Hristos nu-l părăsește niciodată! Din această pricină, Toma a rămas nevătămat de înfricoșătoarea boală ce pustia gubernia. El avea armura, binecuvântarea și ocrotirea atotputernicului Domn și Mântuitor înviat.
Într-atât de mare era binecuvântarea lui Dumnezeu în viața lui Toma, încât s-a petrecut ceva neobișnuit și aproape de necrezut. În timp ce stătea, târziu în noapte, la căpătâiul feluritelor persoane aflate în fierbințeala bolii, obișnuia să le povestească, în felul său, câte ceva despre mila și dragostea lui Dumnezeu pentru orice păcătos care se pocăiește. Când acești bolnavi se trezeau a doua zi de dimineață, constatau că febra le trecuse, de parcă i-ar fi tămăduit o mână nevăzută! Cu lacrimi în ochi, ei sărutau mâinile mărinimoase și neobosite ale lui Toma.
În sfârșit, au venit și primele zile reci de toamnă, iar molima s-a stins. Autoritățile locale au vrut să-l răsplătească după vrednicie pe Toma – acel viteaz al iubirii, acel înger al mângâierii, care a stat la căpătâiul tuturor bolnavilor din oraș cu atâta altruism și sacrificiu de sine! Însă toți cei ce lucrează cu sinceritate pentru sufletul lor cred că sfârșitul faptelor bine ale lor nu este recele și tristul mormânt, ci măreția fericirii cerești. Ei știu că sunt „fericiți cei morți, cei ce de acum mor întru Domnul […] căci faptele lor vin cu ei” ( Apocalipsa 14, 13). Ei nu așteaptă din partea lumii slavă și cinste omenească pentru tot ce au făcut aici în lume. De aceea, Toma, cu smerenie sinceră, refuză orice medalie și distincție de onoare pe car ei voiau să i le dea. Singurul lucru pe care l-a cerut de la ei a fost să i se îngăduie să petreacă niște zile în străvechea Mănăstire a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și să se bucure de frumusețea și liniștea de acolo. Dorința lui Toma a fost primită îndată cu bucurie de toată lumea și i-au dat doi cai puternici, pe care orășenii i-au încărcat cu danii și prinoase pentru mănăstire, însoțindu-l până la ieșirea din oraș. Toți locuitorii, cu mic cu mare, și-au luat rămas bun cu lacrimi calde și cu multă tulburare sufletească de la marele lor binefăcător. Iar Toma, cu mâna dreaptă pe inimă, făcea plecăciuni în dreapta și în stânga către toți, spunându-le zâmbind:
– Hristos a înviat! Hristos a înviat!
(Din cartea Toma Omul-Lup. Povestea adevărată a unui ucigaș pocăit, Ed. Predania)
Prima parte la Toma Omul-Lup. (1) Pocăința minunată de Înviere
de Ierom. Lavrentie | 2 mai 2021 | Întâmplări duhovnicești |
3. Paștele hotărâtor
“- Tatiana Sailovski, cât este de frumoasă această seară de Paști! Farmecul ei liniștitor dovedește că cizmele (crimele?) murdare ale lui Toma Omul-Lup au pierit din această regiune.
Ochii mari, expresivi ai Tatianei se deschiseră și se închiseră cu gingășie în vreme ce îl privea pe Alexei cu tandrețe, iar buzele ei rostiră, de parcă ar fi recitat un poem ritmat:
– Alexei Ivanovici Sailovski! Numele acelui înspăimântător Toma Omul-Lup a devenit deja o legendă, pe care o folosim doar ca să ne speriem copiii când nu vor să ne asculte.
Și, ca să-și întărească spusele, începu să cânte un alt cântec pascal, încă mai plin de viață și de veselie.
Curând după aceea, vocea lui Alexei Sailovski o întrerupse:
– Doamna mea, am ajuns deja, fără ca măcar să ne fi dat seama cum a trecut timpul.
Apoi, curtenitor, îi dădu mâna soției sale ca să o ajute să coboare din sanie. Înaintea lor se ridica măreț vechiul conac al familiei Sailovski, aflat la doar un kilometru și jumătate în afara orașului. Avea trei etaje, două balcoane largi și o grădină nesfârșită cu copaci uriași. Tăcerea domnea pretudindeni. Nimeni nu era de văzut, ceea ce o surprinse într-atât pe Tatiana, încât exclamă:
– Asta-i ciudat!
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Tăcerea de moarte ce stăpânea pretudindeni le spori teama nedefinită și îngrijorarea, așa că Alexei începu să strige cu putere, cu vocea lui gravă, impunătoare:
– Domna! Dimitri! Chiril!
Însă ecoul glasului său le dădea amândurora o stranie senzație ce le făcea părul măciucă. În ciuda strigătelor domnului Sailovski, nimeni nu ieși pe ușa întredeschisă. Fără să vrea, scoaseră un oftat din adâncul sufletului, în timp ce se grăbeau către intrarea în casă, fără să-și dea seama cum au ajuns înăuntru. Ce au văzut i-a umplut de o asemenea groază, încât Tatiana se prăbuși pe un scaun din apropiere. Până și lui Alexei Sailovski aproape că i se tăie respirația. Cei doi servitori ai lor zăceau unul lângă altul într-o baltă de sânge, cu capetele sparte…
Cu picioarele tremurându-i, Alexei merse mai departe, ca atras de un magnet, către camera Domnei, pe care o găsi în patul ei, cu o privire plină de groază întipărită pe chip și cu capul deformat într-un mod dezgustător, dormind somnul veșnic al morții.
– Ah, biată Domna, ce suflet bun aveai…
După priveliștea acestei nenorociri de nedescris, Tatiana își luă capul în ambele mâini ce tremurau și începu să-și cheme cu disperare unicul ei fiu, ca ieșită din minți: “Copilul meu! Copilul meu! Mihail! Unde ești?”
Țipetele ei sfâșietoare răsunau cu putere între pereții înalți și muți ai conacului. Mihail era un copil bălai, cu ochișori neobișnuiți, verzi și foarte vii. Purta o cămașa de noapte de culoare albastru-deschis. Arăta mai degrabă ca un înger pogorât din dumnezeiasca adunare și venit să aducă lumii bune-vestiri de bucurie.
La auzul vocii îngrijorate a mamei sale, el se trezi și se ridică în picioare în pătuțul lui. Răspunse dulce:
– Aici sunt, mămică dragă!
Și, frecându-și ochii încetișor, întrebă:
– De ce strigai așa tare?
De îndată ce îl văzu, ea se aruncă în brațele lui, nebună de bucurie, și îl acoperi cu mii de sărutări, strigând în lacrimi:
– Copilul meu, dulcele meu copil! Dragul meu! Ești bine?
Îl strângea atât de tare în brațe, încât micuțul scoase un “uf” de durere. Un zâmbet nevinovat care se răspândea pe buzele lui trandafirii mărturisea adânca lui mulțumire pentru marea dragoste a mamei sale. Îi răspunse neprefăcut:
– Da, mămica mea de aur. Sunt bine. Am adormit la loc îndată ce a plecat un om uriaș, cu o barbă lungă, care a năvălit la mine în cameră. Ținea în sus jucărioara asta.
Îi arătă lângă patul lui acea armă înfricoșătoare, cunoscută rușilor sub numele de “kisten”. Un “kisten” era o armă folositoare vânătorilor din partea locului. Era o bilă de fier legată de o curea puternică din piele. Oricine era lovit în cap cu această armă înfricoșătoare avea parte de o moarte năprasnică. Această armă mortală era practic îmbibată în sângele celor trei slujitori uciși ai lui Alexei Sailovski. Tatiana îi aruncă o privire îngrozită soțului ei și spuse cu vocea înăbușită:
– Vai, Alexei! Toma Omul-Lup încă trăiește și este pe undeva pe aproape!
Micul Mihail izbuti să îndepărteze paloarea înspăimântată de pe chipul mamei sale, întorcându-i capul spre el cu mânuțele lui calde și spunându-i cu tandrețe:
– Știi ceva, mami? Eu dormeam aici în patul meu când l-am auzit pe omul acela cu barbă și cu părul vâlvoi deschizând ușa cu o lovitură puternică. M-am trezit și, de îndată ce l-am văzut ridicându-și jucăria, am scos de sub pernă oul acela minunat, pe care am stat atâta timp ieri să-l pictez, i-am zâmbit și i l-am dat, spunându-i: “Domnule, Hristos a înviat!”. El m-a privit în ochi multă vreme, iar apoi, încetul cu încetul, și-a coborât mâna cu care-și ținea jucăria… S-a uitat mult timp la oul meu, de parcă l-ar fi fermecat, și, după aceea, ca și cum ceva l-ar fi ars la mână, și-a lăsat jucăria la mine în pat. Apoi și-a întins mâna și a luat oul de la mine. S-a uitat la el cu multă curiozitate o vreme destul de îndelungată, apoi și-a ridicat privirea și s-a uitat la mine. Întregul său chip era prefăcut și atunci îmi zâmbi și îmi spuse: “Cu adevărat a înviat!”. Și atunci am văzut, continuă micul Mihail, două lacrimi strălucind în ochii lui! Iar când l-am întrebat de ce plânge, a strâns oul la piept, a fugit pe ușă și s-a făcut nevăzut.
Mihail zâmbi mulțumit că și-a spus povestea, apoi, cu nevinovăție copilărească, se duse în fugă să vadă ce se petrecea. Căci, între timp, veștile despre noua catastrofă care lovise ținutul se răspândiseră cu iuțeala fulgerului și mulți oameni, plini de teamă, veniseră în fugă să afle mai multe despre cea mai nouă crimă a lui Toma, Omul-Lup. “Suntem pierduți”, spuneau unii dintre ei în disperarea lor, dându-și seama că Toma Omul-Lup continua să ucidă oameni cu aceeași furie răzbunătoare.
4. Prefacerea
Sunau clopotele ce vesteau a doua zi de Paști, iar autoritățile erau cu totul neputincioase. Cu aceeași intensitate cu care ieri toată lumea prăznuia, astăzi jeleau. Cu toate acestea, își făcuseră curaj să meargă la biserică, unde părintele Vladimir, îmbrăcat în veșminte aurii, îi aștepta pentru a săvârși o minunată Liturghie pascală. Clopotele băteau cu o anume dulceață veselă, care umplea de nădejde inimile tulburate ale credincioșilor, ca și cum L-ar fi auzit pe Mântuitorul Însuși strigându-le: “Îndrăzniți! Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33).
Însă atunci toți orășenii ce tremuraseră de frică au fost cuprinși dintr-o dată de o mai mare uimire când l-au văzut pe Toma Omul-Lup stând în picioare în biserică, privind icoana dulcelui nostru Mântuitor Iisus Hristos, Care era înfățișat răstignit pe cruce deasupra ușilor împărătești. Stătea acolo murmurând fără încetare: “Hristos a înviat! Cu adevărat a înviat!”, în timp ce ținea la piept oul pictat al micului Mihail.
Unii nu voiau să-și creadă ochilor și gândeau că acela care se ruga cu atâta străpungere de inimă și umilință înaintea crucii aurite de la ușile împărătești era bine-cunoscutul cerșetor local Boris Pliatov. Alții se însemnau cu semnul crucii și spuneau, cu lacrimi:
– Dumnezeul meu! Oare ne înșeală ochii care îl văd pe Toma înaintea noastră aici înăuntru? Poate fi cu putință? Se petrece cu adevărat una ca asta? E aici acea bestie care a măcelărit atâția oameni, care a făcut ca atâția oameni să se încuie în casele lor și simpla pomenire a numelui său îi face pe toți să le stea inima în loc?
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Dumnezeiasca Liturghie se sfârși, iar oamenii plecau de la biserică plini de bucurie. Toți se salutau unul pe altul cu familiara salutare pascală; numai Toma rămăsese în genunchi, răpit în continuare în rugăciune…
– Toma, Hristos a înviat!
Încet și cu frică, de parcă s-ar fi rușinat să-l privească, Toma își întoarse ochii plini de lacrimi către acest preot al Celui Preaînalt, în timp ce-i răspunse printre suspine:
– Părinte, Cu adevărat a înviat!
Preotul își recăpătă curajul și scoase un suspin de ușurare. Apoi i se adresă lui Toma:
– Fiule, ai vrea să te închini cinstitei cruci și icoanei Învierii Mântuitorului? Pe cruce a fost răstignit Domnul nostru ca să spele toate păcatele omenirii cu scump Sângele Său.
Când Toma îl auzi pe preot spunând acestea, se dădu înapoi cu frică, de parcă ar fi vrut să se ferească de ceva, și rosti cu o voce tremurătoare:
– Nu! Nu, părinte! Nu îndrăznesc, nu sunt vrednic să mă apropii cu buzele mele necurate de preacinstita cruce a Domnului nostru!
Preotul nu se putu abține și izbucni în plâns. Însă, cu dragoste părintească, îi aduse crucea la buzele lui Toma, care se închină și o sărută de multe ori, cu adâncă emoție.
– Fiule, șopti preotul de-abia auzit, fie ca Dumnezeu să-ți dăruiască tămăduirea sufletului. Amin.
Chiar în acea clipă năvăliră înăuntru patru polițiști. Fuseseră înștiințați să vină și să pună mâna pe Toma. Când îi văzu, el nu doar că nu le opuse rezistență, ci chiar își întinse mâinile spre ei și le spuse cu un zâmbet și cu ochi plini de lacrimi:
– Hristos a înviat!
Ei îi aruncară o privire nedumerită, totuși îi puseră cătușele, fiindcă le era oarecum teamă. (…)
(Din cartea Toma Omul-Lup. Povestea adevărată a unui ucigaș pocăit, Ed. Predania)
Partea a doua: Toma Omul-Lup. (2) În vremea epidemiei.
