Reiau în acest articol afirmațiile despre modul corect și canonic al întreruperii pomenirii doar pentru a fi mai explicit, nu pentru a răspunde cuiva anume sau a da lămuriri. Un subiect prezentat mai nuanțat este înțeles mai bine. În rândurile articolului de față, mă limitez strict la faptul că pomenirea ierarhului nu poate fi considerată o vătămare sau întinare, ci este necesar să fie recunoscută chiar și de către nepomenitori.
Practica Părinților din anii ’70
De la început am intuit și am pus chiar și în scris ideea că cei ce întrerup pomenirea nu trebuie să rupă comuniunea cu restul celor din Biserică în afara ierarhilor și propovăduitorilor ereziei. Dar apoi, de curând, a intervenit pentru mine documentarea faptului că Părinții aghioriți și cei trei Mitropoliți din anii ’65-’72, dar chiar și de mai înainte, Mănăstirile athonite din anul 1924 au oprit pomenirea fără a termina orice legătură cu Patriarhia Ecumenică, ba încă slujind cu alții care pomeneau și participând la acele slujbe. Acest fapt m-a făcut să înțeleg cu mai mare claritate cum trebuie săvârșită oprirea pomenirii în mod corect și cum se oglindește ea în istoria bisericească.
Da, a fost nevoie de vreo 9 ani pentru mine să înțeleg că ruperea comuniunii cu cei ortodocși de astăzi nu este doar greșită, ci schismă în toată regula ca ruptură în interiorul Bisericii. Este resimțită și în practică pentru că schisma nu înseamnă doar formarea unei grupări separate, ci și orice tăiere nejustificată a comuniunii.
Limitele canonului 15
Cea mai importantă bornă în înțelegerea subiectului o constituie canonul 15 I-II. Dincolo de faptul că permite oprirea pomenirii episcopului în caz de propovăduire a unei erezii, cu anumite condiții pe care nu le reiau aici, există și o expresie care delimitează foarte clar limitele acțiunii: „căci nu au rupt cu schismă unirea Bisericii, ci s-au silit să izbăvească Biserica de schisme și dezbinări”.
În primul rând, aceasta nu este o declarație, ci o observație și explicație de ce în cazul unei erezii nu este schismă oprirea pomenirii, față de situația unui păcat personal. Adică nu declară canonul pur și simplu că nu este schismă, ci se referă la această realitate pentru argumentația juridică.
Trebuie avut în vedere că „unirea Bisericii” înseamnă, la nivel canonic și liturgic, tocmai comuniunea, ansamblul ecleziastic, pliroma, fapt exprimat prin pomenirea ierarhului superior. Acest lucru este evidențiat concret în comentarea Sfintei Liturghii de către Teodor al Andidelor, care observă că pomenirea reprezintă 3 lucruri: încadrarea în ordinea ierarhică, adeziunea la credința Bisericii reprezentată prin arhiereu și conectarea la succesiunea Tainelor, fără inovații proprii din partea celui ce pomenește. Toate acestea sunt corecte în situația unei erezii necondamnate și, deci, oprirea pomenirii nu poate contrazice ceva canonic și nici să se dezică de pomenirea ierarhului. Aceasta deoarece episcopul este încă parte din cler și nu este condamnat, excomunicat, este reprezentant legitim al Bisericii.
Ce mai trebuie înțeles este faptul că în canoanele 13-15 schisma nu este privită ca o constituire a unui grup sau comunități sau structuri separate, ci este condamnată simpla rupere de ierarh. Faptul că se produce o separare în interiorul Bisericii este numit schismă. Dar încă și faptele la care făceau trimitere canoanele erau de această natură. Ele se refereau la studiții care aveau obiceiul de a rupe comuniunea cu episcopii pentru diferite greșeli personale, nu dogmatice. Ei nu se separau de toți, ci doar de ierarhii respectivi și de cei aflați în comuniune cu aceștia. Prin urmare canonul osândește drept ruptură nu doar formarea unor structuri separate, ci chiar și simpla rupere neîntemeiată de arhiereu și de cei aflați în părtășie directă cu el.
Până la urmă, chiar dacă se formează o enclavă în interiorul Bisericii, aceasta reprezintă, în fapt, o desprindere de corpul ei.
Punând toate în context, canonul 15 observă că cel ce oprește pomenirea pentru o erezie nu rupe unirea Bisericii, adică nu se opune și nu refuză pomenirea episcopului, nu produce o rupere internă, ci urmărește să statornicească unitatea. Deși ar părea o contradicție, nu există nici o justificare pentru ruperea comuniunii cu restul și chiar nesuferirea pomenirii ierarhului. Cine consideră că pomenirea arhiereului produce o vătămare se scoate singur din limitele Bisericii, care se exprimă prin pomenire.
Silința de a izbăvi de schismă și dezbinare
Pornind de la ideea clară că pomenirea ierarhului este bună chiar și dacă el propovăduiește o erezie, canonul permite oprirea ei cu alt scop explicit, acela de a mustra sau osândi/sancționa. Nu pomenirea este problematică și de refuzat, ci ierarhul este pasibil de înfruntare atât de puternică.
Motivul unui astfel de protest este silința de a izbăvi Biserica de schisme și dezbinări, evident produse de episcop. O posibilă înțelegere a acestei expresii este că izbăvirea nu se petrece în prezent, ci pentru viitor, este preventivă. Deocamdată erezia este sub forma unei învățături greșite, dar ea amenință să producă o rupere concretă în felul cum au evoluat cele mai multe erezii. De altfel, chiar termenul erezie înseamnă separare, după cum se vorbește despre eresul fariseilor, spre exemplu, ca grupare aparte. Cel ce oprește pomenirea urmărește să izbăvească Biserica tocmai de acest pericol de scindare la care se poate ajunge în viitor.
În cazul nostru, ecumenismul amenință să ajungă la ruperea de tradiția și continuitatea Bisericii, alipirea de eretici și condamnarea celor care păstrează predania fără abatere. Ori cel ce oprește pomenirea urmărește să se evite un asemenea deznodământ, ba chiar reafirmă și luptă ca unitatea să se formeze la nivel duhovnicesc pe mărturisirea statornică, nu șubredă a credinței drepte.
Tradiția patristică
Tradiția bisericească atestă situații în care unii Părinți au oprit pomenirea ierarhilor eretici înainte de condamnarea lor. Dar au fost și alții care au păstrat comuniunea. Ba încă sunt cazuri când cei ce au oprit pomenirea unui episcop au conslujit cu cei care-l pomeneau pe respectivul. Ca exemple, Părinții athoniți din anii 1970 slujeau acolo unde era pomenit Patriarhul Atenagora, iar delegații celor din Constantinopol aproape sigur au slujit împreună cu Sfântul Chiril, care-l pomenea pe Nestorie.
În ciuda acestor evidențe, există o linie distorsionată, pe care am observat-o la (Iero)monahul Teodorit, dusă mai departe până în zilele noastre, cu exemplul cărții traduse de Pr. Ciprian Staicu, pe care am combătut-o în mare într-un articol. Recurs fals la o sumedenie de trimiteri patristice are ca scop de a ameți și convinge/manipula de faptul că în trecut apariția unei erezii ar fi fost contracarată prin oprirea comuniunii imediat. Cine nu poate revizui și pune în context referințele cade ușor pradă amăgirii.
Din păcate, circulă și multe citate falsificate, cum ar fi unele de la Sf. Ignatie Teoforul, Grigorie de Nyssa, Ciprian al Cartaginei. Mai există și situația Sf. Teodor Studitul, care este singurul ce a afirmat explicit că se impune ruperea comuniunii cu episcopul ce se află într-o abatere. Dar scrierile lui și linia studită au fost respinse de Biserică în vremea Sfântului Patriarh Metodie Mărturisitorul, fapt consemnat în Sinodiconul Ortodoxiei: sunt condamnate scrierile contra Patriarhului Tarasie și Nichifor, dar este proclamată persoana Sf. Teodor Studitul ca mărturisitor împotriva iconoclasmului.
Așadar întreruperea pomenirii corecte nu este pe modelul Esfigmenu de după anul 1972, când a schimbat cadrele și a fost condamnată de Sfântul Munte în întregime, ci după practica Bisericii dintotdeauna. Aceasta pentru o adevărată păzire a credinței și poziționare corectă, fără a provoca pagube nedorite de natură schismatică.
