Biserica – pusă în fața unei alegeri solomonice în privința slujbelor

Circulă pe internet o scrisoare de circulație internă a Patriarhului către ceilalți ierarhi sinodali români, cărora le adresează o întrebare cu două variante: slujbe cu credincioși fără Împărtășanie sau amânarea deschiderii bisericilor. Se subînțelege că aceste condiționări vin din partea statului. Este un subiect delicat, care amintește de regele înțelept Solomon, care avea de făcut o judecată grea: două mame, care aveau copii mici, dintre care unul a murit, pretindeau că cel în viață este al lor. Regele, în înțelepciunea sa, a decis să taie copilul în două pentru a-l împărți lor. Reacția mamei adevărate a fost să-l cedeze celeilalte numai să rămână viu, pe când cea mincinoasă a acceptat această hotărâre, vădindu-se a nu fi mama reală. Cam în aceeași situație este și BOR astăzi, când trebuie să hotărască între a-și tăia cultul și credincioșii sau a păstra totul intact.

De fapt, ar trebui să ieșim din situația ridicolă în care suntem împinși. Pentru asta este nevoie de o minimă tărie de caracter și verticalitate.

Foarte bine a făcut Patriarhia că a lămurit într-un articol mai extins cadrul juridic al funcționării Bisericii în limitele respectării libertății religioase în contextul unor situații de urgență, cum este starea de urgență sau de alertă. Practic, statul nu poate interfera în probleme de ritual, ci doar să dea unele instrucțiuni generale, iar Biserica, în autonomia sa, dispune cum anume să fie aplicate în practică. Așadar provocarea a trecut cu totul pe teren ecleziastic.

Contextul pandemic actual (în special religios)

Contextul larg este următorul: avem o boală molipsitoare (coronavirus), care nu e chiar mortală într-un mod vizibil la scară largă pentru că foarte mulți sunt asimptomatici. Reacția autorităților este nu doar disproporționată, ci intruzivă, totalitară la nivelul țării, dar și în întreaga lume. Se impun măsuri care pot produce pagube mult mai mari economice, culturale și chiar medicale. În ce privește viața religioasă, s-au impus măsuri restrictive serioase, asumate chiar de Biserică pe motiv de boală. De data aceasta sunt lipsiți credincioșii de o sursă a vieții veșnice, nu doar de nevoi materiale. Cât se justifică acest lucru și cât de credincioși suntem noi, credincioșii?

În primul rând, foarte mulți contestă măsurile la nivel material. Nu e rezonabil să fie închisă toată populația, ci protejați cei vulnerabili prin politici și abordări serioase (care lipsesc). Asta o spun medici reputați, pe când oficialii vin cu perspective fanteziste, simulări pe calculator care nu au avut legătură cu realitatea.

În al doilea rând, la nivel religios, al credinței ortodoxe, suntem puși serios la încercare: în Cine și în ce credem? De ce mergem la biserică și de ce ne împărtășim? Doar ca ritual, doar ca emoție și ca să ne meargă bine? Sau cumva ca să dobândim ceva vital, fără de care viața pământească nu are sens, pentru care putem și chiar ni se cere să renunțăm la lume? Dacă cineva nu crede în viața pe care o primește prin Sfânta Împărtășanie, prin rugăciuni și cultul Bisericii, ci mai mult în sănătate, are rost să lupte pentru redeschiderea slujbelor? Din păcate, cred că în această situație de îndoială cruntă se află mulți dintre clerici, nu doar dintre credincioși. De aceea vin cu discursuri șocante pentru o conștiință ortodoxă.

Dau un exemplu:

Sfânta Împărtășanie: între har și molipsire

Pe lângă faptul că Biserica ar trebui să funcționeze în ciuda pericolelor, chiar și Taina Împărtășaniei oferă suficiente garanții. Practica Bisericii de până acum demonstrează că nu au existat contaminări prin intermediul împărtășirii. Avem și situațiile recente de la Cluj și a Arhiepiscopului Pimen. Nu s-au contaminat cei ce s-au împărtășit din același Potir cu cei infectați. Pur și simplu. De ce? Pentru că acolo este Trupul lui Hristos, este o taină a vieții, nu un simbol, nu un ritual teatral.

Teologic, știm că Hristos este prezent prin har în Sfintele Taine. Nu e vorba că mâncăm carnea Lui, care s-ar consuma, ci că primim Trupul Lui întreg fiecare. De aceea se și numește în grecește σωμα (corp), nu σάρξ (cu sensul de carne). Cum? Prin har, prin puterea lui Dumnezeu. Iar acest lucru nu putem să-L negăm. Prin Împărtășanie participăm la puterea Învierii lui Hristos, la viața veșnică, nu pur și simplu la trupul Lui. De aceea se și scrie cu majusculă Trupul când e vorba de Împărtășanie, pentru că e Însuși Hristos, nu doar ceva din El.

Trebuie luat în considerare și faptul că Sfânta Liturghie urmărește apropierea, alipirea credincioșilor de Dumnezeu. Rugăciunile și ritualul ne pun în legătură cu Hristos și, în final, ne aduc la primirea Tainelor. Nu se poate apropia cineva nepregătit. Chiar credința copiilor este cel mai bun teren pentru lucrarea Domnului, dar și maturitatea celor ce au trecut prin pocăința necesară. Există și minuni, cum este cazul (nu am la îndemână cartea) unui anume Toma, un ucigaș fioros din Rusia secolului trecut, care s-a căit de toate faptele sale și a ajutat pe cei bolnavi în perioadă de epidemie cumplită. El nu s-a îmbolnăvit, deși era gata să primească orice suferință și moarte ca răsplată pentru fărădelegile lui. Nu toți suntem ca el, dar rămâne un model și o perspectivă asupra vieții.

În această lumină, este rezonabil să credem că, deoarece prin Taine primim har, nu hrană materială, deși sunt adevărată mâncare, puterea lui Dumnezeu înconjoară întregul ritual de împărtășire, adică inclusiv lingurița și procovățul utilizate. Deci nu este normală folosirea unor materiale de unică folosință, igienizate, care ar atenta tocmai la Taină și la credința noastră. Vinul și anafora de după aceea mie personal mi se pare firesc să fie administrate în pahare de unică folosință și cu alte mijloace de protecție sanitară.

Desigur că nu putem ști în ce măsură lucrează Dumnezeu, cât ne păzește și cât trebuie să ne păzim noi. Totuși acestea sunt premizele de la care se poate porni. În caz că se observă îmbolnăviri, se pot ajusta regulile (dar nu în urma unor eventuale isterii și cazuri instrumentate). Este firesc să fie protejați oamenii; sănătatea nu este de disprețuit doar pentru că ține de trupul acesta trecător. Însă deocamdată nu există motive suficiente.

Cum au reacționat creștinii în trecut la pandemii

Nu reiau aici unele detalii foarte importante legate de normele bisericești stabilite cu privire la molime. Dar este interesantă o mărturie sensibilă a vremurilor de creștinism primar, persecutat:

„În secolul al III-lea a existat o pandemie care a cuprins Italia, Africa și imperiul roman de vest. Unii cercetători cred că a fost virusul Ebola. La vârful plăgii, mureau mai mult de 5000 de oameni în fiecare zi în Roma. Unele orașe și-au pierdut populația cu mai mult de 60 la sută.

În timpul pandemiei, oamenii au intrat în panică. Mulți oameni și-au abandonat bolnavii în crăpături sau șanțuri și i-au lăsat pe morți neîngropați. Oamenii au fugit din zonele unde era boală și au abandonat persoanele în vârstă, bolnavii și persoanele cu dizabilități.

Dar a existat o clasă de oameni care a refuzat să intre în panică. Ultimul împărat necreștin a fost un bărbat pe nume Iulian. El a scris: „creșterea creștină recentă a fost cauzată de caracterul lor moral, chiar dacă, poate, este prefăcut și de bunăvoința lor față de străini și grija pentru mormintele morților”.

Într-o scrisoare către un preot idolatru (păgân), el a scris: „Galileenii nepioși (creștinii) îi sprijină nu doar pe săracii lor, ci și pe ai noștri, toată lumea poate vedea că poporul nostru nu are ajutor de la noi”.

Creștinii în timp de pandemie, în loc să părăsească orașul, au rămas acolo cu un mare risc pentru ei înșiși. Au îngrijit săracii, bolnavii și bătrânii.

Unii istorici au spus că putem urmări ascensiunea creștinismului la cele trei mari pandemii din secolele II, III și VI. Istoricii au spus că creștinismul a crescut pentru că oamenii au privit la incredibila mărturisire a creștinilor în perioadele de criză. În loc să se panicheze, au demonstrat credință și compasiune imensă.”

Astăzi creștinii autentici se confruntă cu aceeași provocare, dar mai presantă, care vine și din partea conducătorilor bisericești: aleg compasiunea sau salvarea lor? În plus, există și presiunea socială. Dacă în vechime creștinii erau apreciați pentru curajul și jertfa lor, astăzi sunt blamați ca fiind inconștienți și pericol social. Deja nu mai e vorba de dragoste față de oameni, ci conștiință și credință.

Exemple contemporane

Poate am fi tentați să credem că nu mai există azi acea unitate și manifestare umană. Dar ne înșelăm. Spre exemplu, în Rusia există multe infestări. Chiar și în jurul marilor mănăstiri. Lavra Sf. Seghie se confruntă cu un val de îmbolnăviri. Au murit până acum trei părinți: Protosinghelul Tihon pe 6 mai, Ierodiaconul Calist pe 8 mai și Arhimandritul Elian pe 11 mai. Toți au fost înmormântați cum se cuvine, fără distanțări fricoase.

Acum s-au impus restricții severe de către autorități. Însă Părinții au spovedit și au primit oamenii la slujbe și sunt gata să facă acest lucru mai departe. Starețul și Rectorul Universității și-au revenit din boală. Este o realitate tragică, însă înfruntată cu credință și realism. Cei mai mulți monahi nu au suferit, au trecut cu bine peste îmbolnăvire. Dar cei în vârstă și cu sănătatea șubredă au nevoie de îngrijiri deosebite și sunt în pericol real. Totuși viața trebuie să meargă înainte cu toate precauțiile necesare, însă nu învinsă și împotmolită de boală. Cu atât mai mult viața cea adevărată.

Problematizări sau conformism apostat?

În tot acest context, ne putem încrede pe deplin în deciziile luate oficial de ierarhii noștri, mai ales că există poziționări atât de diferite la nivelul întregii Ortodoxii? Cine a prăznuit cum se cuvine Paștile și, mai ales, cine și-a modificat percepția asupra Învierii?

Avem parte de îndemnuri pacifiste sub pretextul că „faptul că duhul tulburării şi al dezbinării şi al tragerii la răspundere nu este duhul Bisericii. Orice poziționare cum că eu înțeleg mai bine decât ceilalți mă expune. Orice duh polemic şi de judecare a aproapelui lasă urme şi răni”. Dar oare abaterea de la credință nu lasă urme și răni? Oare Părinții din vechime doar s-au rugat și au manifestat indiferență față de deciziile greșite luate de cei din Biserică la nivel moral și dogmatic? Această tendință de a ni se induce un spirit fals de Pateric cred că este adevărata problemă teologică.

Sunt ferm împotriva datului cu părerea din zel greșit, dintr-o dispoziție de a critica cu dispreț chiar și pe ierarhi, fără argumente serioase, fără respectul cuvenit. De altfel, prefer să evit tot felul de acuzații mai mărunte, deși poate nu neimportante. Totuși nu putem ascunde abaterile grave ale episcopilor, ale oficialilor Bisericii. Chiar și în probleme atât de sensibile și clare, cum este Împărtășania.

Când am acuzat greșelile dogmatice din Creta, ni s-a răspuns că nu s-a schimbat nimic în cult și în dogme. Se pare că nu e bine să provocăm pe Dumnezeu, încât să se ajungă să fie dată în spectacol toată necredința arhiereilor care încearcă din răsputeri să mascheze putregaiul dinăuntru. Iată că se modifică și cultul și Biserica validează, apostazia merge înainte. Nu presăm pe nimeni de la spate să se trezească, ci doar îndemnăm, atragem spre un bine care nu poate fi făcut cu forța.

Tocmai pentru a nu ne cantona doar în discuții și dispute pe hârtie, cred că e nevoie să ieșim, să ne expunem, să ne apărăm credința. Poate în stradă, dar mai sigur în biserici, în rugăciuni și acțiuni curajoase. Poate se va cristaliza ceva în acest sens.

Clarificare: Miza reală este aceea că statul nu mai acționează legal, prin pârghiile firești, ci la șantaj. Practic, acum a ieșit la iveală că guvernanții nu pot impune Bisericii nimic datorită libertății religioase. Însă se folosesc de slăbiciunea ei pentru a o compromite mai departe, dând ea singură hotărâri cu abateri de la principiile ei. În felul acesta trebuie validat discursul oficial al pericolului virusului, care prevalează chiar și în fața credinței. Biserica ar fi avut toată independența să-și facă slujbele după ritualul îndătinat, doar asumându-și responsabilitatea în caz de contaminări. Dar a ales un compromis, cel mai mic, adică Liturghii fără împărtășire, ceea ce este un non-sens. Chiar dacă nu s-ar împărtăși nimeni, dar ar fi fost din cauza nevredniciei sau lipsei de pregătire și ar fi fost o conștientizare a măsurii la care trebuie să se ridice fiecare. Așa, totul devine teatru.
În ce privește compromisul acesta mai mic, fără încălcări evidente ale rânduielii liturgice, este asemănător cu cel propus unor mucenici de a mânca nu carne jertfită idolilor, ci o carne simplă, dar care era prezentată ca fiind jertfită. Ar fi mimat închinarea la idoli, dar ar fi rămas „fără pată”. Ori ei nu au acceptat acest truc prin care să-și piardă sufletul. La fel a fost cu creștinii care își cumpărau libeluri (documente că au jertfit) fără să se fi închinat în realitate zeilor. Aceștia erau canonisiți ca apostați în Biserica din vechime, adică să nu se mai împărtășească o perioadă de vreme. Ceea ce înseamnă că cei care acceptă astăzi aceste măsuri sunt despărțiți în duh de Hristos, sunt apostați și pot să-și revină doar prin pocăință și depărtare de la Sfintele Taine o perioadă sau printr-o mărturisire care să compenseze trădarea.
Deci cine o vrea să-și păstreze cugetul curat în fața lui Dumnezeu va trebui să se ferească să se facă părtaș la această hulă și să participe doar la slujbe unde este garantată împărtășirea.