Prima din cele trei Scrisori îndurerate deschise ale Mitropolitului primat al ROCOR, Filaret, a fost scrisă pe 27 iulie 1969, acum 57 de ani. Tonul tăios arată tensiunea provocată în sufletele păstorilor autentic ortodocși de acțiunile ecumeniste din acea perioadă. Iar pe fondul acestui conflict deschis s-au produs o serie de evenimente mai puțin cunoscute și mai greu de elucidat astăzi, printre care chiar și decizii de rupere a comuniunii cu episcopii vădit ecumeniști. Ba chiar și o reacție punctuală din partea Pr. Alexander Schmemann.
Cele trei Scrisori îndurerate și cea anterioară
Textul celor trei scrisori alcătuite de Mitr. Filaret poate fi consultat în engleză, dar am găsit și o traducere în românește a primeia dintre ele, deși nu întru totul acordată la termenii bisericești. Dar, mai înainte de acestea, au existat și alte texte adresate oficial unor episcopi ecumeniști, una către Patriarhul Atenagora cu ceva timp înainte (1965) și alta către Mitropolitul Iacov al Americii (Patr. Ecumenică) cu doar câteva luni mai devreme (tot în 1969), după cum se precizează chiar în prima scrisoare. Apoi au urmat celelalte două Epistole îndurerate și culminarea probabil că a fost anatema rostită de Sinodul ROCOR contra ecumenismului în 1983.
Din Epistola către Patriarhul Atenagora, cea dintâi poziționare împotriva acțiunilor ecumeniste, ies în evidență câteva puncte importante. În primul rând, tot textul este o pledoarie pentru revenirea asupra deciziei de a ridica anatemele față de catolici (7 decembrie 1969) și a fost redactată la puține zile după aceea (pe 15 decembrie 1969), fiind o chestiune care privește întreaga Biserică, nu doar raportul dintre Constantinopol și Roma. Este menționat faptul că deja exista o reacție în Sfântul Munte și multe Mănăstiri întrerupseseră pomenirea la slujbe. Pe de altă parte, relațiile cu celelalte culte sunt privite ca normale atâta timp cât nu presupun alterarea adevărului propriu de credință, așa cum ROCOR trimisese reprezentanți la Conciliul II Vatican sau la Adunările Generale ale CMB. Un dialog adevărat ce urmărește convingerea celorlalți cu privire la dreapta credință nu este exclus, însă nu este cazul cu propunerile din partea Papei, cuprinse în Enciclica Ecclesiam Suam, care prefigurează o formulă în care doctrinele catolice, în special poziția Papei, să rămână nealterate.
În Scrisoarea deschisă către Arhiepiscopul Iacov al Americii, Mitr. Filaret critică unele aspecte care astăzi deja au devenit rutină. În primul rând, respinge participarea la „Săptămâna de rugăciune pentru unitatea creștină”, care ar trebui să fie un semn și o pecetluire a unității realizate anterior pe tărâm dogmatic, nu invers. Apoi insistă pe combaterea ideilor proferate acolo, ce au la bază afirmațiile anterioare ale Patriarhului Atenagora care se încadrează în „teoria ramurilor”. La vremea respectivă astfel de acțiuni ecumeniste erau taxate drept derapaje unice, nicidecum definitorii pentru Ortodoxie. Nu în ultimul rând, apelul și mustrarea exprimate nu sunt reproșuri personale, nu sunt contre ce provoacă diviziuni, ci o „datorie a dragostei frățești”.
În ce privește Prima Epistolă îndurerată, ea nu mai este adresată unor persoane anume, ci este un apel general către păstorii și credincioșii ortodocși de a păstra credința și a fi conștienți față de pericolul reprezentat de erezia ecumenistă, care este cel puțin la fel de periculoasă ca cele din trecut dacă nu mai perfidă. Participarea la Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB)este privită ca o trădare a Ortodoxiei. Chiar dacă unii prezintă această implicare ca fiind o prezentare a credinței în fața eterodocșilor, chiar dacă la Conferința de la Lausanne în 1937 punctul de vedere ortodox a fost că unitatea poate fi atinsă prin întoarcerea protestanților la cele șapte Sinoade Ecumenice și la Adunarea CMB de la Evanston (1954) reprezentanții ortodocși au făcut o declarație aparte față de cea comună, această poziție a fost schimbată începând cu New Delhi (1961) și Uppsala (1968). Integrarea în CMB totală presupune implicarea întregii Biserici Ortodoxe, ceea ce este un afront adus chiar și neparticipanților. În plus, evaluarea lucrărilor este greoaie pentru că nu există informații concludente și acestea sunt emise cu întârziere (un an). „Otrava ereziei nu este atât de periculoasă când este propovăduită numai din afara Bisericii. Mult mai periculoasă este acea otravă care este introdusă treptat în organism în doze tot mai mari prin cei care, în virtutea poziției lor, ar trebui să nu fie otrăvitori, ci doctori duhovnicești.”
Cea de-a doua Epistolă îndurerată urmărește să arate că „participanții la mișcarea ecumenică sunt implicați într-o erezie profundă contrară tocmai temeliei Bisericii”. Practic, avem de-a face cu o descriere a răului, nu doar cu marcarea incompatibilității lui cu Biserica.
Este interesantă definiția ecumenismului preluată ca citat de la catolicul Y. Congar: „cuvântul ecumenism, care este de proveniență protestantă, înseamnă acum o realitate concretă: totalitatea tuturor celor menționate anterior (sentimente, idei, acțiuni sau instituții, întâlniri sau conferințe, ceremonii și publicații care sunt îndreptate spre pregătirea reunirii într-o nouă unitate nu doar din creștini separați, ci și din Biserici existente în fapt) pe baza unei anumite atitudini și a unei doze de convingeri foarte definite (deși nu mereu foarte clare și sigure). Nu este o dorință sau o încercare de a uni pe cei care sunt priviți ca separați într-o singură Biserică ce ar fi privită ca singura adevărată. Începe tocmai din acel punct unde se recunoaște că, în starea prezentă, nici una din Confesiunile creștine nu posedă deplinătatea creștinătății, ci, chiar dacă una din ele este autentică, totuși, ca și Confesiune, nu conține adevărul deplin. Există valori creștine în afara ei aparținând nu doar creștinilor care sunt separați de ea prin crez, ci și altor Biserici și altor Confesiuni ca atare”.
După ce prezintă ca neortodoxe planurile de unire cu catolicii conținute în diferite declarații ale Patriarhului Atenagora sau ale Papei sau ale altor ierarhi ortodocși de mentalitate ecumenistă, Mitr. Filaret denunță spiritul eretic al dialogurilor din cadrul CMB sau cu monofiziții. În final, punctează faptul că ținta ultimă este unirea cu toate religiile și formarea unei Biserici care să cuprindă toată lumea, nu doar pe creștini, fapt contrar cuvintelor evanghelice. Dimpotrivă, tendințele ecumeniste ne duc spre Antihrist, nu spre mântuire și dobândirea împărăției cerurilor.
A treia Epistolă îndurerată este un apel către toți Episcopii și îndeosebi către Întâistătătorii de Biserici Autocefale să ia atitudine împotriva învățăturii eronate ecumeniste cuprinse în cartea Mitr. Atenagora de Tiatira, numită și „Mărturisirea din Tiatira”. Aceasta constă în îndemnul de a avea comuniune de tot soiul cu ereticii contemporani, în numele „noii înțelegeri” contemporane, care depășește normele canonice învechite. Deși Ortodoxia este recunoscută ca Biserica cea una, aceasta nu înseamnă că sunt interzise relațiile bisericești și sacramentale cu eterodocșii. Apartenența lor la grupări separate nu echivalează cu statutul de eretici ca în trecut, ci trebuie să avem deschidere față de aceștia. Împotriva acestor inovații Mitr. Filaret cere o reacție din partea întregului episcopat ortodox.
Reacții contemporane la Epistolele îndurerate. Pr. Al. Schmemann
Din păcate, doar unii ierarhi din Grecia au semnalat în Sinodul lor gravitatea învățăturii ecumeniste ca erezie dăunătoare, însă fără un efect vizibil. Patriarhul Atenagora se pare că nu a dat nici un răspuns, iar urmașul său, Dimitrie, a urmat aceleași căi, binecuvântând viziunea „tiatiristă” cu aprobarea întregului Sinod din Constantinopol, spre exemplu. Nu doar Patriarhia Rusă, de la care oricum nu se aștepta vreo reacție mărturisitoare câtă vreme era sub regim sovietic, dar nici vreo altă Biserică Locală nu a manifestat vreo atitudine de împotrivire față de cele semnalate de Mitr. Filaret din încredințarea întregului Sinod ROCOR (rușii din afara granițelor).
Din ce am putut afla, există doar o poziționare oficială a Pr. Alexander Schmemann, prin care aduce critici dure întregului Sinod ROCOR. Acesta lasă problema ecumenismului nerezolvată și apelează la un tertip pentru aceasta, acela de a-l împărți în bun și rău. Însă această manieră de a aborda lucrurile trădează partizanat și susținerea sa față de mișcarea ecumenică, ce nu-i permite să fie obiectiv. Dincolo de aceasta, scoate în evidență alte atitudini ale episcopilor ruși din afara granițelor, anume primirea în comuniune a unor clerici din alte jurisdicții fără carte canonică. Din punctul său de vedere, această faptă este echivalentă cu excluderea din Biserica Ortodoxă, cu ieșirea din comuniune.
Un răspuns pertinent l-a dat un Părinte din diaspora antiohiană. Fost elev al Pr. Schmemann, Pr. Michael Azkoul face o critică amănunțită și arată că atacul la adresa Sinodului ROCOR ar putea fi interesat și chiar finanțat de Moscova comunistă sau cel puțin cointeresat de organizațiile ecumeniste care au sprijinit unele acțiuni ale Patriarhiei Ruse în America în detrimentul diasporei ruse.
Problema comuniunii în caz de erezie încă necondamnată
Atrage atenția faptul că ROCOR și-a permis să primească în comuniune diferiți clerici fără carte canonică. Din păcate, unii au fost dintre zelotiștii calendariști din Grecia. Însă motivarea este perfect canonică, chiar înaintea unei decizii sinodale, prin invocarea canonului 15, notează pr. Michael, pentru că este propovăduit ecumenismul, o erezie contrară tradiției ortodoxe.
Deși în general Sinodul ROCOR a evitat comuniunea cu clericii vădit ecumeniști și chiar a avut decizii exprese în acest sens, nu s-a pus problema niciodată de a nu mai recunoaște harul lucrător în celelalte Biserici. Chiar dacă Patriarhul sârb Gherman a fost ales președinte al CMB, nu a fost considerat lipsit de har, ci doar a evitării comuniunii cu acesta.
Din păcate, există unele atitudini discutabile, anume primirea în comuniune a unor grupări zelotiste și hirotonirea de episcopi pentru acestea. Chiar după prima Epistolă a Mitr. Filaret s-au înregistrat primele primiri în comuniune a acestora. Părintele Sfânt Serafim Rose a fost un opozant serios față de această mișcare. Au existat și dezbateri în Sinod a problemei, fiind conștienți chiar și de faptul că schimbarea calendarului nu este o problemă de dogmă.
Neavând suficiente informații și mai ales nu temeinice, nu pot face observații pertinente pe marginea acestui subiect sensibil.
Moaște întregi ale Mitr. Filaret
Dincolo de polemicile canonice și dogmatice, Mitropolitul Filaret al ROCOR a fost proslăvit de Dumnezeu cu moaște întregi, deși încă nu este canonizat oficial de Biserică. Deshumarea rămășițelor sale s-a petrecut în 1998, la 13 ani după moartea sa. Având încă mulți potrivnici, au mai fost ținute în groapă câteva zile, apoi depuse într-o criptă sub altarul catedralei din Mănăstirea Sf. Treime din Jordanville, New York.
A fost ales Mitropolit-primat al ROCOR în mod neașteptat în 1964. Alegerile s-au ținut după retragerea Mitr. Anastasie. Cei doi candidați principali au fost Sf. Ioan Maximovici și Nikon, care au strâns un număr egal de voturi. La sfatul Întâistătătorului, a fost ales un candidat neutru, acesta fiind Filaret, ultimul hirotonit arhiereu. Propunerea a venit chiar din partea Sf. Ioan și acceptată de toți, dovedindu-se providențială.
Din nefericire, combaterea ecumenismului prin luările de poziție publice ale Mitr. Filaret și ale Sinodului ROCOR nu s-au dovedit suficient de puternice până acum, majoritatea Bisericilor Locale fiind mai mult sau mai puțin tributare cursului modernist al vremii, care dorește ajustarea credinței după slăbiciunile omenești în loc de a păstra neschimbate predaniile apostolice. Totuși nu sunt de neglijat criticile teologice pertinente, ci rămân un reper ortodox în marea de amăgiri care inundă viața ortodoxă contemporană și trebuie duse mai departe ca parte a tradiției ortodoxe autentice.
