Zilele trecute (5-8 octombrie a.c.) a avut loc o Conferință Internațională la Paris (Chantilly) despre Sinodul din Creta, la 10 ani după întrunirea lui. Ea a fost semnalată chiar și de Patriarhia Română pe portalul său oficial, Basilica, ba chiar au fost prezenți și doi conferențiari delegați din partea Bisericii noastre, Pr. Viorel Ioniță și Pr. Michael Tița. Așadar amploarea este semnificativă și privește și evoluția din România ortodoxă.
Este o ocazie bună pentru a evalua modul cum sunt receptate documentele cretane în Ortodoxie măcar într-o anumită parte a ei, cea (filo)fanariotă. Și este util de observat dacă hotărârile sunt puse în sertar sau se vor a fi implementate.
Impresia pe care mi-au produs-o textele disponibile ale unor prelegeri este aceea că se transmite lumii și credincioșilor din partea ierarhiei (Bisericii) un mesaj social, secularizat, care nu e asumat ca venind de la Hristos. Nu e chiar o lipsă de spiritualitate, ci mai degrabă una auto-suficientă, lumească, lipsită de Dumnezeu cel descoperit în Evanghelie, un soi de New Age.
Prezența Patriarhiei Bulgariei
Întâi de toate, înainte de a puncta unele aspecte relevante, trebuie subliniat faptul că a la Conferință a fost reprezentată și Patriarhia Bulgariei, care este una din cele patru Biserici absente. Ba chiar cei doi delegați ai săi au fost mandatați direct de Sfântul Sinod, faptul fiind menționat într-o postare dedicată pe subiect: Participarea Bulgariei la o Conferință Științifică Internațională dedicată Sinodului din Creta. Din prezentare rezultă că temeiul acestei implicări îl constituie faptul că și ea a contribuit și a aprobat documentele pre-sinodale și este interesată de deciziile finale din Creta.
În contextul în care actualul Patriarh Daniil este recunoscut ca un apărător al tradiției ortodoxe și opozant al inovațiilor introduse în Biserică, în special ecumenismului și papismului fanariot ce a produs schisma din Ucraina, este uimitoare această delegare. Deși referatul Mitr. Ioan de Varna nu spune nimic semnificativ, faptul în sine de a lua în considerare și discuta hotărârile finale ale Cretei înainte de a se pronunța Sinodul pe acceptarea lor este grăitor și de neînțeles. E vorba de o acceptare tacită premergătoare ameliorării relațiilor cu Fanarul la nivel oficial?
Statutul ereticilor
Referatul care s-a ocupat de relațiile Ortodoxiei cu „restul lumii creștine”, adică ereticii, și care este disponibil spre lectură a fost alcătuit de Stilianos Tsomanidis, profesor la Facultatea de Teologie din Tesalonic.
El afirmă că Sinodul nu a definit unde sunt ereticii plasați din perspectiva ortodoxă. În cuvintele lui: „Sfântul și Marele Sinod constituie un pas mare pentru consolidarea dialogului ecumenic, totuși acest pas a rămas suspendat. Nu a putut să clarifice cu deplină limpezime celor cu care dialoghează cum trăiește Ortodoxia relația ei cu ei și ce sunt ei pentru Ortodoxie. Chestiunea aceasta constituie așa-numita «provocare ecleziologică».
De fapt, nu se oprește aici, ci face trimitere expresă la Conferința de la Tesalonic, în care ortodocșilor li s-a adresat întrebarea: «Există loc pentru alte Biserici în ecleziologia ortodoxă? Cum poate fi descris acest loc și limitele lui?». Însă nu menționează că acolo s-a dat și răspuns acestei întrebări, unul ecumenist: există Biserici depline și unele nedepline, care au doar elemente din Biserica adevărată și nu se identifică total cu aceea. Mai mult, nu marchează faptul că Sinodul din Creta a validat hotărârea respectivă, fapt ce face să avem, de fapt, o ecleziologie ecumenistă oficializată. Dimpotrivă, autorul referatului continuă astfel: „În interiorul Bisericilor Ortodoxe locale și între acestea există dezacorduri, iar pozițiile exprimate sunt oscilante și inconsecvente, cu rezultate extrem de negative nu numai asupra mărturiei adresate lumii din afară, ci și asupra concordanței dintre propriile cuvinte și faptele lor”.
În continuare, insistă asupra faptului că până și deciziile din primele Conferințe Presinodale (1976) stabileau ca obiectiv clarificarea principiilor ecleziologice nu doar din partea ereticilor, ci și a ortodocșilor. În acest sens, face trimitere la unele cuvinte ale fostului Patriarh al Alexandriei, Partenie al III-lea: „Admitem că și ei sunt Biserică? Răspunsul nu trebuie să fie unul echivoc, de tipul «poate», «dacă», «cine știe» și altele asemenea. Sunt în afara Bisericii? Sunt în interiorul Bisericii? Să o spunem cât se poate de limpede. […] Răspunsul va ajuta dialogul, fie că e pozitiv, fie că e negativ”.
Apoi această ambiguitate este legată de neinformarea poporului ortodox asupra etapelor parcurse și de neimplicarea lui. Prin urmare, concluzia este că e necesară o implicare mai mare de la rădăcină spre vârf în „reconcilierea și unirea creștină”.
Într-o măsură, aceste afirmații sunt juste că nu există o tranșare a problemei ecleziologice, pentru că nu a fost înscrisă negru pe alb, deși este cuprinsă în trimiterea la Conferința de la Tesalonic și la Statutul CMB. Foarte probabil că aceasta este o tactică de manipulare și introducere a ereziei pe ideea „carul înainte și boii pe urmă”.
Pe de altă parte, este cel puțin curios și uimitor să afirmi că nu există o ecleziologie dogmatică ortodoxă despre locul ereticilor. Însuși Crezul afirmă că există doar o Biserică sfântă, sobornicească și apostolească, adică ereticii sunt în afara ei. Dar și lucrările patristice pe această temă, precum Despre unitatea Bisericii a Sf. Ciprian de Cartagina, dar și numeroase canoane nu lasă loc de discuție: ereticii nu sunt în Biserică și sunt potrivnici ei.
Așadar credincioșii trebuie păstrați în tradiția autentică și îndătinată, nu introduși în noile teorii și inovații ecumeniste.
Eclezialitatea ereticilor; teoria baptismală
Dar ecleziologia este forțată mai mult în referatul Mitr. Iov de Pisidia, reprezentantul Patriarhiei Ecumenice la insituțiile ecumeniste. Deși acesta pornește de la ideea că Sinodul din Creta nu s-a pronunțat asupra eclezialității „creștinilor care se găsesc în afara granițelor” Bisericii Ortodoxe și că acesta a fost un „compromis pentru a salva esența documentului”, totuși merge mai departe cu argumentarea că ereticii sunt recunoscuți canonic ca părtași în diferite grade la Biserica lui Hristos.
Argumentația folosită a primit deja denumirea de „teoria baptismală”. Aceasta susține că materia de reflecție pornește de la canoanele 7 al Sinodului II Ecumenic și 95 trulan, care primesc pe diferiți eretici în moduri felurite, fie prin mirungere, fie prin mărturisirea de credință. Acest fapt, de a fi primiți fără botezare, ar conferi chipurile „o validare botezului lor anterior și recunoaște așadar un anumit caracter eclezial al comunității lor”.
Într-adevăr, a existat o dispută aprinsă despre primirea ereticilor prin botez sau doar mirungere încă din primele veacuri între Sf. Ciprian al Cartaginei și Sf. Ștefan, episcopul Romei. Problema a fost soluționată prin convocarea de către primul a unor Sinoade care au hotărât nulitatea Tainelor celor din afara Bisericii. Dar foarte probabil practica existentă la Roma de a nu boteza pe cei veniți dintre eretici s-a perpetuat până la Fer. Augustin, care a susținut împotriva donatiștilor că Botezul făcut de eretici este valid pentru că este al lui Hristos și nu depinde de slujitor. Însă această poziție este una singulară, restul Sfinților Părinți fiind de partea Sf. Ciprian.
Astfel, Sf. Dionisie al Alexandriei a introdus unele distincții la problematica aceasta, anume faptul că ereticii care revin la Ortodoxie, adică după ce au plecat din Biserică, nu trebuie (re)botezați.
Sf. Vasile cel Mare, în primul său canon, analizează pe larg modul de primire a celor ce vin în Biserică și hotărăște că orice erezie nu are botez valid, fie că este de natură trinitară sau de alt soi (canonul 47). În schimb, schismaticii sunt încă parte din Biserică, dar nu au puterea preoției lucrătoare și Botezul este valabil doar dacă este săvârșit de clericii rupți din Biserică, cei care au inițiat separarea, nu de cei hirotoniți de aceștia. El mai recunoaște că se poate face iconomie, care era răspândită la romani, și să fie primiți unii fără rebotezare.
Pe lângă acestea, o soluționare a problemei este oferită și de Sf. Iustin Martirul și Filozoful în răspunsul al 14-lea din lucrarea Răspunsuri către ortodocși despre unele întrebări necesare:
„Întrebare: Dacă botezul dat de eretici este mincinos și zadarnic, de ce ortodocșii nu botează pe ereticul ce scapă la Ortodoxie, ci îngăduie prin botezul fals ca și cum ar fi adevărat? Iar dacă se întâmplă să fi primit și hirotonie de la aceia, și pe aceasta ei o acceptă ca validă. Deci cum sunt fără vină cel ce e primit și cei ce-l primesc?
Răspuns: Greșeala ereticului care vine la Ortodoxie se îndreaptă prin mutarea cugetului de la credința rea, iar a botezului prin ungerea cu Sfântul Mir, iar hirotonia prin hirotesie (punerea mâinilor) și nimic din cele de odinioară nu rămâne nedezlegat.”
Așadar, atunci când se face iconomie și este primit cineva prin mirungere, aceasta se face nu pentru că botezul eretic ar fi valid și ar avea vreo putere mântuitoare, ci corectând și, mai bine zis, dând putere sacramentală prin primirea care se face. Deci nu există o separare a ereticilor după grade, ci primirea prin iconomie se poate face pentru unii, iar pentru alții (care nu fac trei afundări, ci una) nicidecum. Mai precis, ereticii nu au vreo urmă de eclezialitate care să fie recunoscută, ci forma lor de manifestare liturgică permite sau nu primirea prin iconomie.
Dar temeiul apostolic al nerecunoașterii botezului ereticilor provine din cuvintele Sf. Ap. Pavel: „Este un trup (al Bisericii) și un Duh, (…) un Domn, o credință, un Botez” (Ef. 4: 4-5), adică există un singur Botez al unei singure Biserici. Pe lângă această mărturie scripturistică, sunt explicite canoanele 46 și 47 apostolice, care interzic primirea botezului ereticilor.
Revenind la referatele luate în discuție, se vede că există un curent inovaționist ce urmărește schimbarea ecleziologiei patristice. Acesta prinde teren pentru că speculează unele subiecte disputate în istorie și care nu au fost clarificate deplin și hotărâtor. De aceea este necesară o discutare teologică riguroasă a acestor teme și lămurirea lor așa cum s-a petrecut cu celelalte învățături greșite din trecut. Adică este necesară o condamnare fermă a teoriilor ecumeniste.
Căsătoriile mixte
Un aspect practic al ecumenismului s-a consumat în discutarea căsătoriilor mixte (cu eretici).
O prelegere extinsă pe subiect a susținut o doamnă profesor de drept canonic de la Atena, care merită o atenție deosebită. Dar întâi a făcut referiri pe temă și Mitr. Iov. Acesta a susținut că e regretabil faptul că Sinodul a identificat pe catolici și protestanți drept eretici, de vreme cei ei mărturisesc Crezul niceo-constantinopolitan. Prin urmare interdicția canonului 72 de a se încheia căsătorii cu eretici nu ar avea acoperire în privința lor. Practic, dorește o diluare a noțiunii de eretic pe criteriul minimalismului dogmatic.
Alte afirmații ciudate pe tema cununiilor mixte să găsesc, cum am scris, în expunerea făcută de doamna profesor Irini Hristinaki. În primul rând este interesant că ea face referire la discuții consemnate în procesele verbale ale Sinodului, dar care nu sunt disponibile publicului.
La nivel juridic, foarte probabil că argumentele susținute sunt corecte. Analiza este interesantă, poate deschide unele perspective asupra căsătoriei mixte, ce anume este greșit: slujba religioasă sau însăși relația. Totuși există unele inconsistențe importante: împotrivirea Bisericii Georgiei nu a fost rezolvată de Sinod prin acordarea dreptului pastoral fiecărei Biserici Locale de a da dispense, ci e posibil ca tocmai această decizie să fi fost una greșită și să nu constituie un izvor real de drept.
La un moment dat, interpretează forțat zicala: Cine se aseamănă se adună. Aceasta ar trebui să conducă la alegerea unui soț ortodox de către un credincios, nu a unuia care doar acceptă și tolerează ortodoxia.
Mai vorbește despre „sacralitatea naturală” a unei căsătorii, cu ocrotire din partea lui Dumnezeu chiar și acolo unde nu a fost săvârșită slujba religioasă. Aceasta pe considerentul că se adună în numele lui Hristos și El este prezent în familia formată din partea ortodoxă împreună cu copiii și cu partenerul care acceptă și el prezența Lui. Este cel puțin uimitoare, dacă nu sfidătoare această interpretare prea lejeră a cuvintelor Mântuitorului. Este adevărat că din rai provine nunta și are în ea ceva sacru prin natura ei, însă nu de la Hristos și nu în cadrul Bisericii atunci când cei căsătoriți nu sunt ortodocși.
În tot referatul, cadrele juridice au întâietate prea mare față de poruncile și principiile evanghelice. Iar finalul este elocvent în acest sens prin ideea că normele canonice ale Bisericii nu privesc doar pe membrii ei, ci constituie o dreptate universală. Să nu uităm că Hristos nu Se roagă pentru cei din lume, adică nu lucrează mântuirea decât în cei ce cred în El. Restul sunt fără legea lui Dumnezeu.
Observații generale
Se observă un conflict între două tradiții în cadrul Bisericii, moderniști și tradiționaliști. Deocamdată nu se poate vorbi de o tranșare a lui. Evenimente precum această Conferință de aniversare a Sinodului din Creta îl dau la iveală mai clar. Constantinopolul se dovedește un avanpost al inovării dogmatice și teologice cam pe toate nivelurile și impune această direcție în multe alte Biserici Locale, printre care și noi, românii.
Pentru partida fanariotă, „Sinodul din Creta nu este finalul unui proces sinodal, ci doar începutul”. Din fericire, există o inerție de a primi inovațiile teologiei moderne, printre care și ecumenismul, însă, din păcate, nu există o teologie bine articulată și ancorată în duhul ortodox autentic, prin care să lucreze Hristos, care să riposteze pe măsură și să fie păzitoarea Bisericii.
Teologia baptismală, căsătoriile mixte, personalismul constituie doar câteva puncte de divergență, însă în spate există duhuri diferite, al lumii și al Evangheliei, care se confruntă pe aceste teme. Ortodoxia va învinge când va da răspunsuri clare, fără teama de a fi contra modei apostate și fără frica de prigoană. Bineînțeles că mai întâi este necesară ancorarea în Duhul lui Hristos, nu doar asumarea literei Evangheliei în mod rigorist. Deocamdată vocile mărturisitoare sunt marginale și aflate sub un blocaj din partea celor ce au capturat pozițiile oficiale bisericești (cazul Mitr. Tihic este grăitor despre nivelul tiraniei și persecuției și nu singular, ca să nu mai vorbim de schisma ucraineană).
