Vasile Bănescu, prieten de durată al ereticilor și dușman al credincioșilor din Biserică (Imagine: AlfaOmega.tv)
Purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, d-l Vasile Bănescu, se exprimă pe pagina sa de FaceBook. Și o face nu doar pentru a răspunde la situații concrete, ci în mod curent. Așa se face că, deși nu am cont de FB, am aflat de o postare a sa în primă fază prin intermediul criticii pertinente pe care i-o face teologul Mihai Silviu Chirilă. Textul în cauză este unul foarte manierat-contondent la adresa credinciosului pravoslavnic și promovează o viziune doctă, rasată, civilizată, adaptată la „relieful cultural al omului de azi”. Totuși se nasc două întrebări: Cât de conformă este această atitudine cu Evanghelia lui Hristos, cu Ortodoxia? Și cât de pasivi putem fi față de această plagă infiltrată prin canale oficiale?
În numele cui vorbește purtătorul de cuvânt al Patriarhiei?
Orice delegat al episcopului sau al Sinodului, transmite diferite dispoziții și decizii „din încredințarea ierarhului sau a Sinodului”; însă d-l Bănescu nici măcar nu lasă această impresie, cu atât mai puțin nu pare să fie un purtător de cuvânt fidel al Patriarhiei, ci mai degrabă trasează el linia directoare pe care trebuie să se încadreze BOR. Ocupă această funcție oficial și este asumat de instituție. Aproape că este singurul care se pronunță pe diferite subiecte în care este implicată Biserica. Chiar și agenția patriarhală Basilica îi preia și validează mesajele. Este un real vector de formare și formatare a Bisericii, care nu poate fi ignorat pur și simplu.
Poate că este nimerită alegerea unui mirean în această funcție. Alte Biserici au episcopi sau clerici sau mai mulți purtători de cuvânt din toate categoriile. Dar la noi, un laic este potrivit pentru a da răspunsuri la provocările de multe ori mizere ale societății mai degrabă decât Patriarhul sau un alt episcop. Însă ar trebui să existe și o limită, ar trebui să existe prezență și mesaje oficiale și din partea ierarhilor, într-un registru mai sacru, bisericesc.
Se poate observa că mesajele de pe FB ale d-lui Bănescu au fost preluate ca declarații de presă. Chiar și agenția Basilica le-a considerat ca atare, chiar dacă nu a indicat sursa. În felul acesta se ajunge ca mesajele domniei sale de pe FB sau Instagram să fie toate poziții oficiale, cu diferența că nu toate stârnesc atenția opiniei publice. Așadar și materialul recent în care este luată la bani mărunți mărturisirea făcută de unii „pravoslavnici” se poate spune că e asumată de Biserica Română.
Lipsa de reacție a Patriarhiei lasă de înțeles că aceasta este linia oficială. Acest lucru este mult mai limpede dacă e pus în contrast cu declarațiile IPS Teodosie, spre exemplu, care au fost respinse și criticate în mai multe rânduri de aceeași instituție. Deci avem de-a face nu cu o părere personală a d-lui Bănescu, ci cu ideologia diriguitoare a Patriarhiei Române.
Cine este „puristul pravoslavnic” pe care își permite să-l critice d-l Bănescu
De vreme ce nu a existat zilele acestea o persoană sau un grup anume care să-și fi manifestat strident „ura” la care face referire d-l Bănescu sau vreo întâmplare ieșită din comun, înțelegem că se referă la cei care în Duminica Ortodoxiei, imediat anterioară articolului său, au citit Sinodiconul Ortodoxiei și au anatematizat pe toți ereticii și toate abaterile de la dreapta credință.
Însă la acest Sinodicon face referire chiar pastorala de anul acesta al Sfântului Sinod. Ce-i drept, este prima dată când se întâmplă aceasta și nu se mărginește doar la cinstirea icoanelor. În tot cazul, acest fapt atestă valabilitatea actualitatea condamnării solemne a ereziilor în prima duminică din Postul Mare, după cum s-a rânduit acest lucru începând cu anul 843.
Iarăși trebuie să recunoaștem că obiceiul de a se face această slujbă a dispărut de la noi, dar asta nu înseamnă că este străină de duhul și rânduiala Bisericii. Dimpotrivă, este o carență a Bisericii noastre. Păstrarea dreptei credințe, păzirea de erezii și cinstirea celor care s-au luptat pentru buna cinstire a lui Dumnezeu sunt o necesitate care și-a găsit locul chiar în slujbele bisericești, atât sunt de importante.
În acest context, revărsarea mâniei rasate asupra acestora este cel puțin deplasată dacă nu chiar profund greșită și străină de duhul autentic ortodox. Mai mult, această atitudine îl conduce în afara dreptei credințe, pe tărâmul lumesc al ereziei, după cum se poate constata din analizarea pe scurt a postării sale.
Ecumenismul dur și depărtarea stilată de Hristos
Cu toate că există multe detalii care pot fi criticate la unii mărturisitori „ortodocși” neciopliți suficient, printre care multe sunt enumerate corect de Bănescu însuși, poziția de pe care face el această respingere este mult mai dezastruoasă pentru Biserică. Cel puțin contextul ecumenist periculos al zilelor noastre face ca alimentarea lui să submineze grav vâna ortodoxă a Bisericii.
Cu toate că nu sar în ochi atât de mult aspectele punctuale, ci discrepanța totală față de duhul patristic, este necesară o trecere în revistă a afirmațiilor reprobabile, dintre care ar fi de punctat următoarele expresii, urmate de scurte clarificări: – „Ca și cum adevărul de credință e un giuvaer confesional, nu un mod de viață întru Hristos” – Dreapta credință nu este un simplu comportament exterior, ci chiar este un giuvaer, un mărgăritar (cf. Mt. 7:6 și 13:46) al credinței confesionale, care nu trebuie aruncat porcilor, adică oamenilor care-l disprețuiesc. – „ conversația spirituală cu persoane care trăiesc sub același Cer și cred în același Dumnezeu întrupat în Hristos” – Dialogul și conversația cu cei de altă credință este permisă, deși nu fără precauții, dar nicidecum considerându-i credincioși în Același Dumnezeu-Hristos. – „ ecumenismul – ignorant total în conținutul său real care include ideea de „locuire” civilizată a spațiului credinței” – Ecumenismul înseamnă etimologic ‘lumea locuită’, dar nu în spațiul credinței, ci în cel pământesc. Confuzia indusă între cele două „spații” echivalează cu profanarea credinței sfinte. – „Întâlnirea oficială, relația instituțională cu cei din alt mediu religios, participarea la „Săptămâna de rugăciune” (…) toate acestea echivalează automat (…) cu trădarea dogmelor și canoanelor. Cunoscute doar pe dinafară, nu și pe dinăuntru. Așadar, trădare, deci (auto)excomunicare” – Rătăcirea este evidentă aici prin contrazicerea pe față a canoanelor și dogmelor, care interzic în literă și în duh comuniunea de rugăciune cu ereticii. – „actualizarea și adecvarea mesajului creștin autentic la relieful cultural al omului de azi” – Relieful cultural contemporan ar trebui nivelat după dreptarul Evangheliei, nu invers. Iar o adecvare a Evangheliei la problemele de astăzi ar însemna o critică greu de purtat pentru unii. – „cel mai recent și profund necesar Sinod Ortodox din Creta (2016), unde BOR a strălucit prin prezența fertilă a patriarhului ei. Sinod numit de puristul pravoslavnic „tâlhăresc”” – Strălucirea tâlhărească la Sinodul din Creta s-a făcut tocmai prin abandonarea în brațele ereziei prin texte și expresii ecumeniste, pe care Patriarhia nu are curajul și demnitatea să le dezbată, darmite să se dezică de ele. – creștinismul „emană din Evanghelii și epistolele apostolice” – Credința creștină nu emană doar din cele două surse indicate, după cum consideră protestanții. Ba chiar învățătura Noului Testament este una ascetică, drept-slăvitoare, harică, nicidecum una delicat „agapică și austeră”.
Reacția adevărat evanghelică la „creștinismul” propus de d-l Bănescu nu poate fi decât una de a lua biciul credinței în mână și a scoate afară din Biserica lui Hristos, care este „stâlp și temelie a adevărului” (1Tim. 3:15), toate neguțătoriile și scamatoriile lumești care o întinează.
Ca un rezumat, ecumenismul d-lui Bănescu urmărește să impună un „creștinism” profan, total opus adevărului revelat al Ortodoxiei, pe care el îl numește în mod denigrator „confezionalizat”. El face o confuzie manipulatoare între dialogul cu ereticii și negocierea credinței cu aceștia. Dialogul nu presupune abandonarea propriei identități dogmatice și nici renunțarea la rânduielile bisericești apostolice și patristice. Numai cei care trafichează credința (cf. 2Cor. 2:17) pot accepta rugăciunile în comun interzise de canoane și de tradiția ortodoxă, numind aceasta drept dialog.
Bineînțeles că este foarte supărătoare erezia apocatastazei predicată prin sintagma „universalismul speranței” un concept modern promovat de catolicul Hans Urs von Balthasar, la care au aderat unii și o critică a căruia poate fi citită aici în engleză. Nu insist aici pe acest aspect, pe care l-a dezvoltat bine Silviu Chirilă în filmulețul indicat la început. Menționez doar că nu e ceva pasager, ci confirmat de o altă postare, tot pe FaceBook. La fel și notele ecumeniste criticate în articolul domniei sale nu sunt pasagere, ci convingeri ferme, reconfirmate prin altă postare ulterioară.
Credința tot mai anesteziată a celor din Biserică
Din nefericire, opoziția față de erezia ecumenistă oficializată la Sinodul din Creta este înfrântă tot mai mult și dreapta credință rămâne să fie apărată și păstrată, de multe ori ciuntit, de către „pravoslavnicii” puțini și neînduplecați. Pătura intelectuală preferă modelele protestante și ambianța acestei lumi în dauna credinței ortodoxe și a împărăției lui Hristos.
Reacția extremistă a multor nepomenitori a sufocat și puțina credință a celor echilibrați. Se vede lucrul acesta din lipsa de reacție față de postarea d-lui Bănescu. De altfel, anestezierea aceasta s-a manifestat în multe alte situații, cum ar fi și dansul și trădarea lui Hristos a Mitropolitului Teofan în sinagoga evreilor de acum câțiva ani, când doar nepomenitorii și-au permis să o critice.
Toată această tăcere vinovată și de compromis din partea credincioșilor și mai ales a clericilor nu face decât să valideze corectitudinea deciziei de a întrerupe pomenirea ierarhilor apostați. Nu există altă cale în fața tăvălugului nivelator al tăcerii și conformării trădătoare decât mărturisirea deschisă și oprirea comuniunii cu episcopii. E drept, la aceasta trebuie adăugat și mult discernământ pentru a evita tendințele schismatice vătămătoare.
Se mai poate îndoi cineva că la Sinodul din Creta s-a realizat o trădare care este continuată acum și implementată în Biserica Română? Sunt foarte curios dacă vor contrazice Patriarhul și sinodalii pe purtătorul lor de cuvânt ca să se țină mai degrabă de Hristos și să nu se afunde tot mai mult în mocirla săpată la Creta în 2016.
Cu prilejul ultimelor postări pe internet, Biserica Albaniei clarifică faptul că nu este vorba să fie prinsă de procedeul contrazicerilor, combaterilor, atacurilor, inexactităților și blamărilor, după cum sunt întreprinse de mireni incompetenți pe pagini de internet.
Deci Biserica Ortodoxă din Albania declară în tot chipul că nu este dispusă să trâmbițeze pe internet și în general pe mijloacele de informare în masă opiniile și judecățile ei referitoare la poziția și comportamentul altor Biserici Ortodoxe Locale și ale Întâistătătorilor lor.
Problemele bisericești dureroase care s-au ivit în ultimii ani și recent în Africa, care au drept consecință falii clare în relațiile Bisericilor Ortodoxe Locale și neliniștea răspândită a creștinilor ortodocși, nu sunt soluționate prin metoda represaliilor în lanț din partea unor Biserici anume și prin colectarea încuviințărilor din partea celorlalte prin mijloacele de informare în masă.
Opinia responsabilă a Bisericii Ortodoxe Autocefale a Albaniei este expusă în corespondența bisericească oficială, în informări ale Secretariatului și imediat va fi depusă organului competent, Sinodul sau Sinaxa Panortodoxă, care, conform principiului sinodalității, este singurul(a) capabilă să soluționeze problemele de bază și să asigure unitatea și pacea Bisericii Ortodoxe din lume.
După cum se intensifică dezastrul fără precedent al Ortodoxiei în Ucraina și durerea nespusă a credincioșilor culminează, se impune o abordare panortodoxă cât mai curând posibil.
Sinodul Panortodox, după cum se știe, este convocat de Patriarhul Ecumenic, se adună și funcționează, chiar dacă unele Biserici Locale absentează, după cum s-a întâmplat și cu Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe în Creta, 2016.
Tirana, 11 martie 2023 Din partea Secretariatului Sfântului Sinod
Observațiile noastre: Cel mai probabil reacția albaneză vine în urma apelului recent al Patriarhului Teodor de Alexandria către celelalte Biserici Locale de a condamna acțiunile și „teoriile” Bisericii Ruse prin care a pătruns în teritoriul său canonic. Bineînțeles, acesta a trecut cu vederea actul său necanonic de a-i recunoaște pe schismaticii ucraineni cu care a slujit împreună (6 martie).
Pe lângă faptul că dorește convocarea unui Sinod Panortodox de către Patriarhul Bartolomeu, albanezii îl înfruntă pe acesta și nu recunosc pe schismaticii ucraineni și nici drepturile de putere pretinse de Fanar. Aceasta poate însemna că lucrurile vor rămâne în același făgaș conflictual ireconciliabil după cum dă impresia Patriarhia Ecumenică de a nu fi dispusă la o întrunire panortodoxă decât în termeni favorabili. Singurul format convenabil ar fi fost unul restrâns la Patriarhiile străvechi, dar și acest proiect este sortit eșecului.
Nu în ultimul rând, menționarea Sinodului din Creta drept reper este curioasă. Pe de o parte nu poate fi numit Panortodox pentru simplul fapt că nu au participat și nu au recunoscut deciziile lui toate Bisericile Locale, iar pe de altă parte nu a rezolvat, ci a complicat problemele. Un alt Sinod asemănător nu ar face decât să agraveze situația. Nu îndeplinirea unor condiții formale prin abuz de putere se ajunge la unitatea Bisericii, ci prin adunarea în Duhul lui Dumnezeu, cu smerenie și dragoste de adevăr.
De aceea nu este indicat să fie pur și simplu convocat un Sinod, ci prima dată să existe dragoste și supunere față de adevărul de credință în Hristos.
Hristos în slavă la Schimbarea la Față alături de Moise și Ilie (Imagine: ΒήμαΟρθοδοξίας)
Cuvântul lui Dumnezeu este „duh și viață” (In. 3:63) pentru că nu e o învățătură seacă, teoretică, ci lucrarea vie a Duhului Sfânt. El poate fi redus la niște porunci omenești, la formalisme exterioare, dar numai prin trădarea credinței drepte, prin renunțarea la esența Bisericii. De aceea trebuie să dobândim și să păstrăm tradiția autentic ortodoxă lăsată de Sfinții Părinți și îndeosebi de Sf. Grigorie Palama, teologul energiilor necreate.
Învățătura palamită sau isihastă constă în două principii de căpătâi: (1) Dumnezeu nu poate fi cunoscut și prins în ființa Lui, ci doar prin lucrările Sale, care (2) sunt necreate, veșnice. Împotriva ereticilor Varlaam, Akindin și Nichifor Gregora, care afirmau că Dumnezeu ne face cunoscută natura Lui prin idei și imagini create, prin concepte omenești, Sf. Grigorie Palama a opus învățătura patristică a lucrării necreate a lui Dumnezeu în sufletul omenesc. Suntem înzestrați cu capacitatea de a intra în contact, în atingere cu veșnicia lui Dumnezeu, fapt care ne scoate din limitările create și ne ridică înapoi în rai, ne scoate din stricăciunea păcatului, ne mântuiește. Niciodată nu vom putea ajunge la ființa lui Dumnezeu, care este mai presus de orice lucru creat, dar ne putem împărtăși de bunătatea, dreptatea, dragostea, viața Lui, care sunt veșnice, ne fac asemenea Lui, ne îndumnezeiesc prin harul, adică prin darul Lui.
Aceste aspecte teoretice au fost definite concis în principal în cadrul disputelor isihaste din anii 1341-1351, dar ele reflectă experiența și trăirea ascetică a Bisericii dintotdeauna și nu doar la nivel teoretic, ci mai ales practic, făptuitor. În continuare, va fi ilustrată această comoară a viețuirii ortodoxe prin puține exemple punctuale din cuvintele și viețile unor Sfinți. Pe lângă bine-cunoscuta învățătură generală a Sf. Serafim de Sarov despre dobândirea Duhului Sfânt și călăuzirile Sf. Teofan Zăvorâtul, există o bogăție de alte mărturii ale Părinților despre lucrarea harului în suflet din care pot fi alese îndrumări pe măsură.
Experiențe ale venirii harului
„La această dată îmi pierdusem toată încrederea în oameni. Suferisem într-un chip îngrozitor. Îmi dădeam perfect de bine seama că mă găseam întru adevăr. Pentru ce, dar, sufeream?! Din tot sufletul meu plin de elan, rămăsese întreagă Iubirea. Şi-mi pierdusem încrederea în sinceritatea omului, în bunătatea lui, dar iubeam. Nimeni nu mă înţelegea. În plânsetul meu prelung, revărsat în valuri de lacrimi, am început să bat mătănii. Şi deodată… o, minune! ce mare eşti, Tu, Doamne! …mi-am văzut tot sufletul meu plin de păcate; rădăcina tuturor păcatelor omeneşti am găsit-o în mine… Vai, atâtea păcate… Şi ochii sufletului meu, împietrit de mândrie, nu le vedeau. Ce mare e Dumnezeu! Văzându-mi toate păcatele, am simţit nevoia de a le striga în gura mare, de a mă lepăda de ele! Şi o pace adâncă, un val sublim de lumină şi dragoste mi s-a revărsat în inimă!” (Valeriu Gafencu, Scrisori către familie)
„ La vârsta de doisprezece ani mi-a stat înainte această întrebare: Care dintre variatele confesiuni ale lui Hristos era dreaptă? Cine a păstrat adevărul despre Hristos: anglicanii sau francezii, catolicii sau protestanţii, ortodocşii sau protestanţii de toate naţiile? Am fost preocupat de această întrebare de la începutul liceului. Nu mă interesau nici teatrul, nici filmul. Tot venitul meu, fie pentru micul dejun, fie cadourile, îl cheltuiam pe cărţi. (…) Totul s-a rezolvat pe deplin într-un minunat când am intrat în paraclisul Icoanei Mântuitorului „Nefăcută de mână” din apropierea casei lui Petru cel Mare de pe Insula Vasilievski. În timpul cât am stat în rugăciune în faţa icoanei făcătoarei de minuni am primit luminare. Am văzut ceea ce oamenii nu văd. Mi-a devenit limpede că numai Ortodoxia a păstrat harul Duhului Sfânt moştenit de la Sfinţii Apostoli.” (Starețul Samson Sievers)
Harul dumnezeiesc este bucurie cerească mai presus de orice simțire omenească
„Avem bucurii duhovniceşti, dar cereşti nu avem. Facem o hirotesie, o priveghere, cântăm şi „Robii Domnului…”, învârtim şi policandrul şi ne bucurăm. Dar acestea nu sunt bucurii cereşti. Sunt bucurii trupeşti ale inimii, în sensul cel bun. Bucuria cerească este ceva mai înalt, care nu se poate explica. Când începe cineva să guste puţin din cele cereşti, îi tresaltă inima, înnebuneşte. Trebuie să trăim bucurii cereşti, ca să le transmitem şi generaţiilor următoare.” (Sf. Paisie Aghioritul, Trezire duhovnicească)
„Mă îndrept către cei ce spun (în mod greșit) că au în ei Duhul lui Dumnezeu în chip neştiut [inconştient] şi socotesc că L-au dobândit pe Acesta în ei înşişi de la dumnezeiescul Botez şi cred că au această comoară [2 Co 4, 7], dar se recunosc pe ei înşişi cu totul uşori de aceasta, spre cei care mărturisesc că n-au simţit nimic la Botez, dar presupun că darul lui Dumnezeu s-a sălăşluit în ei înşişi şi că el există de atunci şi până acum în sufletul lor în chip neştiut şi nesimţit; dar nu numai spre aceştia, ci şi spre cei care spun că n-au primit vreodată o simțire a lui în vedere şi descoperire, ci că l-au primit pe acesta şi îl ţin în ei înşişi numai prin credinţă şi gând din auzirea cuvintelor dumnezeieşti [ale Scripturii].” (Sf. Simeon Noul Teolog, Discursul 5)
„Nu cerusem de la Domnul pe Duhul Sfânt: nici nu știam că este Duh Sfânt, cum vine și ce lucrează El în suflet, dar acum scriu cu bucurie despre aceasta. Slavă Domnului și milostivirii Sale! El ne-a iubit atât de mult, încât ne-a dat pe Duhul Sfânt, Care ne învață tot binele și ne dă puterea de a birui păcatul. După mulțimea milostivirii Sale, Domnul ne dă harul și noi trebuie să-l păstrăm cu tărie ca să nu-1 pierdem, fiindcă fără har omul e orb duhovnicește. Orb este cel ce adună comori în această lume: aceasta înseamnă că sufletul lui nu cunoaște pe Duhul Sfânt, nu știe cât e de dulce și de aceea e înrobit pământului. Dar cine a cunoscut dulceața Duhului Sfânt, acela știe că ea întrece neasemănat toate și nu mai poate fi înrobit de nimic pe pământ. E înrobit numai de iubirea Domnului, își găsește odihna în Dumnezeu și se bucură și plânge pentru oameni, că n-au cunoscut toți pe Domnul și îi este milă de ei. Când sufletul este în Duhul Sfânt, el este plin și nu mai tânjește după cele cerești, pentru că împărăția cerurilor este înăuntrul nostru [Le 17, 21], fiindcă Domnul a venit și s-a sălășluit întru noi [In 14, 23]. Dar dacă sufletul pierde harul, atunci el tânjește după cele cerești și cu lacrimi îl caută pe Domnul. Înainte de a fi atins de har, omul trăiește gândind că totul e bine și în bună rânduială în sufletul lui; dar când harul îl cercetează și locuiește în el, atunci se vede pe sine cu totul altfel, iar când harul îl părăsește din nou, numai atunci își dă seama în ce mare nenorocire se găsește.” (Sf. Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei)
Harul se dobândește cu multă nevoință, cu sânge
„Femeia atunci cunoaște că a zămislit, când i se va opri sângele. Așadar și sufletul, atunci cunoaște că a primit Duh Sfânt, când i se vor opri patimile cele ce curg jos dintr-însul. Iar câtă vreme petrece într-însele, cum poate să se mărească în deșert că este fără patimă? Dă sânge și ia Duh!” (Pateric, Avva Longhin)
„Când omul se nevoieşte duhovniceşte cu mărinimie, simte o veselie lăuntrică, fiindcă Dumnezeu îi dă mulţumire duhovnicească. Desigur, cel mărinimos niciodată nu se nevoieşte ca să afle odihnă sau ca să primească vreo mulţumire. Şi chiar dacă Dumnezeu nu-i va da Raiul, el nu se va mâhni, căci nu se nevoieşte cu gândul: „Să mă nevoiesc ca să merg în Rai, ca să o duc bine şi să nu sufăr în iad”, ci nu păcătuieşte din mărinimie, deoarece nu vrea să meargă în iad şi astfel să-L rănească pe Hristos, Binefăcătorul Său. Iar dacă Hristos îi va spune că şi în Rai va avea parte de suferinţe muceniceşti etc., el tot acolo va voi să meargă din dragoste pentru Hristos.” (Sf. Paisie Aghioritul, Patimi și virtuți)
Pericolul înșelării
„- Părinte, nevoinţa trupească ajută în lupta împotriva patimilor?
– Dacă se foloseşte în scopul acesta, ajută. Trupul se smereşte şi carnea se supune duhului. Dar nevoinţa seacă pricinuieşte simțăminte false deoarece cultivă patimile sufleteşti, umflă mândria, măreşte încrederea în sine şi duce la înşelare. Şi atunci unul ca acesta trage concluzii despre sporirea sa duhovnicească din nevoinţa ce o face. „Eu fac aceea şi aceea, în timp ce acela şchiopătează; l-am ajuns pe acel Sfânt, l-am întrecut pe celălalt”. Şi dă-i la posturi şi privegheri. Dar toate se pierd, pentru că nu le face în scopul tăierii patimilor, ci ca să se satisfacă în chip egoist. Am cunoscut un monah care făcea nevoință din mândrie şi gândul îi spunea că este mare nevoitor. Ajunsese într-un hal fără de hal; nu mânca, nu se spăla deloc şi trăia într-o nespusă murdărie… Hainele i se rupseseră de murdare ce erau. I le-am luat să i le spăl, dar ce să speli? Putreziseră. Odată mi-a spus: „L-am întrecut pe Sfântul Ioan Colibaşul”. „Bre. Sfântul Ioan Colibaşul s-a sfințit pentru că nu s-a spălat?”, îi spun. După câteva zile a venit din nou şi mi-a spus: „L-am întrecut pe Cuviosul Maxim Cavsocalivitul”. „Cum adică l-ai întrecut?”, întreb. „Iată, tot Sfântul Munte l-am înconjurat ca o sfârlează” ‘Bre. Cuviosul Maxim a devenit imaterial şi zbura, nu umbla ca tine”. După aceea a început să practice pomenirea morţii anapoda și-și spunea în gând: „Acum sunt în iad”. Apoi, după puțină vreme, chipurile ca să se smerească, a început să spună: „Acum sunt diavol, satana, şi mă duc să-mi adun ucenici” și astfel a ajuns la înşelare.” (Sf. Paisie Aghioritul, Nevoință duhovnicească)
Cunoașterea lui Dumnezeu este prin descoperire, nu doar prin citire
„ Oricât am învăța, e cu neputință să cunoaștem pe Domnul dacă nu vom viețui după poruncile Lui, pentru că nu prin știință, ci prin Duhul Sfânt se face cunoscut Domnul. Mulți filozofi și savanți au ajuns la credința că Dumnezeu există, dar nu L-au cunoscut pe Dumnezeu. Și noi, monahii, învățăm ziua și noaptea Legea Domnului, dar nu toți ajung să-L cunoască, chiar dacă cred în El. A crede că Dumnezeu există e un lucru, dar a-L cunoaște pe Dumnezeu e altceva. Iată o taină: există suflete care au cunoscut pe Domnul; există suflete care nu L-au cunoscut, dar cred în El; și, în sfârșit, există oameni care nu numai că n-au cunoscut pe Dumnezeu, dar care nici măcar nu cred în El, și printer aceștia din urmă există mulți oameni învățați. La necredință se ajunge din mândrie. Omul mândru vrea să cunoască toate prin mintea și prin știința lui, dar nu-i este dat să cunoască pe Dumnezeu, pentru că Domnul nu Se descoperă decât sufletelor smerite. Sufletelor smerite Domnul le face cunoscute lucrurile Sale, care sunt de neînțeles pentru mintea noastră, dar se descoperă prin Duhul Sfânt. Numai cu mintea omul nu poate cunoaște decât cele pământești și pe acestea numai în parte, dar Dumnezeu și toate cele cerești nu se cunosc decât prin Duhul Sfânt.” (Sf. Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei)
Venirea harului curăță sufletul de patimi
„În cei ce s-au învrednicit de adumbrirea harului, sufletul e răpit mereu de către rugăciunea minţii, ca de o mână nevăzută, din mijlocul gândurilor şi simţămintelor deşarte şi păcătoase, şi înălţată sus: lucrarea păcatului şi lumii rămâne neputincioasă şi neroditoare” (Sf. Ignatie Briancianinov, Experiențe ascetice, vol. 1)
Papa Francisc și Patriarhul Bartolomeu, doi frați în rătăcire (Imagine: UJO)
Printr-un recent Comunicat oficial despre repunerea în treaptă a cinci clerici caterisiți de Biserica Lituaniană, Patriarhia Ecumenică revendică în mod clar dreptul de primat de putere în întreaga lume ortodoxă. Dacă în cazul autocefaliei ucrainene ar mai fi existat dubii asupra pretențiilor ei papiste, puse în umbră de celelalte probleme legate de validitatea hirotoniilor și apartenența jurisdicțională a Ucrainei, acestea sunt spulberate în momentul de față. În mod limpede avem de-a face cu o răsturnare a ordinii canonice prin anularea sobornicității și înlocuirea ei cu o dominație de tip papist.
Cu câteva luni în urmă, s-au adresat prin scrisori SS Arhiepiscopului Bartolomeu al Constantinopolului – Noua Romă și Patriarh Ecumenic Preacucernicii Protoprezbiteri din Lituania Vladimiras Seliavko și Vitalijus Mockus și prezbiterii Vitalis Dauparas, Gintaras Sungaila și Georgy Ananiev, supuși pedepsei de caterisire de la preoție de către Patriarhia Moscovei și au pus în aplicare, după cum au dreptul, apelul în recurs înaintea Sa.
Patriarhul nostru, având în mod exclusiv și responsabilitatea apelului din dumnezeieștile și sfintele canoane (9 și 17 ale Sinodului IV Ecumenic) și din practica consfințită a Bisericii, a primit cererile depuse.
După studierea îndelungată a cazurilor în judecare, s-a încredințat pe de o parte că acestea au fost judecate în ultimă instanță în fața conducerii lor bisericești care se impunea, pe de altă parte că motivele pentru care au fost impuse pedepsele nu provin nicidecum din criterii bisericești, ci din împotrivirea dreaptă a clericilor menționați față de războiul din Ucraina.
Drept aceea și Sanctitatea Sa, judecând irevocabil apelurile acestea în recurs, a prezentat Sfântului Sinod din jurul său ridicarea caterisirii din preoție impusă asupra lor și restabilirea lor în rangul bisericesc pe care-l dețineau, ceea ce s-a și decis în unanimitate.
Față de acestea și după restabilirea făcută astfel, Patriarhul Ecumenic a primit, în urma cererii lor sub cinstitul său omofor pe clericii receptați, având în vedere cele predanisite despre Tronul său, după cum sunt consemnate de altfel relevant și în explicația lui Teodor Balsamon al Antiohiei la canoanele 17 și 18 ale Sinodului trulan, dar și la al 10-lea al Sinodului VII Ecumenic («Din prezentul canon să fie semnalat expres că numai Patriarhului de Constantinopol i se permite să primească clerici străini și fără scrisoare de eliberare a celui care i-a hirotonit»).
Reședința Patriarhală, 17 februarie 2023
Din partea Secretarului General al Sfântului Sinod
Temeiurile canonice ale așa-zisului primat al Constantinopolului
Sunt arhi-cunoscute de acum pretențiile bazate pe invocarea canoanelor 9 și 17 de la Sinodul IV Ecumenic. Există deja multe dezbateri și studii pe tema lor. Prima dată au fost aduse în discuție la începutul anilor ’20 de Patriarhul Meletie Metaxakis pentru a-și subordona diaspora. A reușit să ocupe doar pe cea grecească din America și Europa, deși este vizat orice alt teritoriu de la toate celelalte nații.
Canoanele sună astfel în traducere românească revizuită:
Canonul 9 IV Ecumenic:
Dacă vreun cleric are un lucru cu alt cleric, să nu lase pe episcopul propriu şi să nu alerge la tribunale lumeşti, ci mai întâi să se investigheze chestiunea de către episcopul propriu sau, cu știrea episcopului său, de către aceia pe care i-ar voi amândouă părţile să se instituie cele ale dreptăţii; iar dacă cineva ar face împotriva acestora, să se supună certărilor canonice.
Iar dacă vreun cleric are un lucru cu episcopul propriu sau chiar cu un altul, să se judece de către sinodul provinciei (eparhiei). Iar dacă un episcop sau cleric ar avea neînţelegere cu mitropolitul acelei provincii (eparhii), să fie luat exarhul diecezei sau scaunul împărăteştii cetăţi a Constantinopolului şi să se judece de către acesta.
Canonul 17 IV Ecumenic:
Parohiile cele de la ţară sau de prin sate să rămână neclintite la episcopii care le deţin şi mai ales dacă au iconomisit să le dețină fără silă timp de treizeci de ani. Iar dacă în cei treizeci de ani s-a întâmplat sau s-ar întâmpla vreo dispută asupra lor, să fie îngăduit celor ce spun că sunt nedreptăţiți să meargă pentru acestea la sinodul eparhiei/regiunii. Iar dacă cineva s-ar nedreptăţi de către mitropolitul său propriu, să se judece de către exarhul diecezei sau de către scaunul Constantinopolului, după cum s-a zis mai înainte (can. 9 IV). Iar dacă vreo cetate s-ar fi înnoit prin puterea împărătească sau dacă s-ar înnoi iarăși, atunci rânduiala/ordinea parohiilor/teritoriilor bisericeşti să urmeze și ea modelelor/tipurilor politice şi sociale.
După cum se poate observa, aceste două canoane pun pe plan de egalitate pe Patriarhul de Constantinopol cu exarhul diecezei, nu deasupra lui.
Dacă e să examinăm mai cu atenție canoanele Sinodului IV, în special cele două de mai sus, se poate observa că ierarhia bisericească era următoarea: episcopii erau sub mitropoliții de provincie (eparhie), iar deasupra lor erau mitropoliții de dioceze, peste care era Patriarhul de Constantinopol. Dar acesta nu era superiorul tuturor diecezelor, ci al Pontului, Asiei și Traciei, potrivit canonului 28 al acestui Sinod. Practic, se subînțelege din contextul mai larg al tuturor canoanelor de la Sinodul IV Ecumenic că Patriarhul de Constantinopol era egal cu exarhii celor trei dieceze și coordonator al lor, după cum Patriarhii de astăzi au în subordine o Mitropolie, dar și întreaga Patriarhie.
Mult mai de încredere în interpretarea acestor canoane este Sf. Nicodim Aghioritul, care, într-o notă explicativă din Pidalion, arată că Patriarhul de Constantinopol nu este judecător absolut asupra altor Patriarhii, cum vor unii să spună. Acest lucru ar fi împotriva celorlalte canoane de la toate Sinoadele Ecumenice, care stabilesc clar jurisdicțiile Patriarhiilor, dar și contrar legilor împărătești din acea vreme, care erau conforme cu realitatea bisericească și nu stabileau astfel de privilegii absolute pentru episcopul din capitala bizantină.
Ca o paranteză, cele trei dioceze menționate de canonul 28 aveau teritorii bisericești care aparținuseră cândva imperiului, dar acum erau stăpânite de barbari. Episcopii din acele regiuni era direct subordonați Patriarhului, nu din orice loc, cum este cazul diasporei de astăzi.
Cazul preoților lituanieni
În ce privește pe cei cinci preoți lituanieni, Biserica Ortodoxă Lituaniană a publicat deja un răspuns prin care respinge acțiunea Constantinopolului pe teritoriul său canonic. În comunicatul lor oficial se precizează că aceștia nu aveau cum să fie caterisiți pe motiv că s-ar fi opus războiului dus de Rusia în Ucraina pentru că aceasta este poziția publică exprimată de însuși Mitropolitul primat de Vilnius. Dimpotrivă, ei au fost depuși din treaptă pentru că au încercat să lucreze la formarea unei structuri bisericești desprinse de Moscova și supusă Fanarului, adică pentru activitate schismatică prin care era tulburată ordinea canonică a Bisericii Locale.
Era de așteptat cumva ca Patriarhul Bartolomeu să-și apere uneltele sale, dar modul cum o face produce o rană mare în Ortodoxie și îl arată a fi un factor de subminare a Bisericii, nu de stabilitate.
În urma deciziei de a recunoaște autocefalia Bisericii din Macedonia de Nord, Patriarhia noastră a simțit nevoia să aducă unele precizări, probabil pentru a mai îmbuna orgoliile rănite ale Fanarului și în general ale grecilor. Deși nu este semnată Precizarea-Comunicat de mai jos, care ar trebui să fie a Sinodului și care a apărut pe portalul oficial Basilica, aceasta ar trebui să liniștească pe moment îngrijorările că în Biserica Română s-ar putea strecura o nouă erezie, cea a primatului papist fanariot:
În data de 9 februarie 2023, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a aprobat recunoașterea autocefaliei acordată Bisericii Ortodoxe din Republica Macedonia de Nord de către Patriarhia Serbiei prin tomosul sinodal emis în data de 5 iunie 2022.
În cadrul ședinței sinodale, a fost luată în considerare decizia Patriarhiei Ecumenice din data de 9 mai 2022 de restabilire a comuniunii canonice și euharistice cu Biserica Ortodoxă din Republica Macedonia de Nord, condusă de Arhiepiscopul Ștefan. De asemenea, Patriarhia Ecumenică a încredințat Bisericii Serbiei reglementarea aspectelor administrative care privesc organizarea noii Biserici din Macedonia de Nord.
Un alt subiect luat în considerare de ierarhii români a fost tema autocefaliei și a modului său de acordare și recunoaștere, care a fost analizată pe parcursul a mai multor întâlniri de lucru ale Comisiei interortodoxe de pregătire a Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe.
Punctul de vedere al Bisericii Ortodoxe Române privitor la autocefalie, care a fost prezentat și la Întâlnirea Comisiei de pregătire a Sfântului și Marelui Sinod de la Chambesy (2011), este următorul:
„Sfântul Sinod al Bisericii-mamă este autoritatea canonică ce poate acorda autocefalia unei Biserici-fiică printr-un tomos sinodal semnat de Întâistătătorul Bisericii-mamă împreună cu toți episcopii acelui Sfânt Sinod. Recunoașterea noii autocefalii aparține întregii Biserici Ortodoxe, realizată printr-un tomos de recunoaștere al autocefaliei semnat, fără nicio distincție, de toți Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe autocefale, în ordinea Dipticelor, în cadrul Sinaxei Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe”.
Date fiind aceste informații, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a respectat hotărârile Patriarhiei Ecumenice de a primi în comuniune euharistică ierarhii, clericii, monahii și credincioșii păstoriți de Arhiepiscopul Ștefan și de a lăsa în seama Patriarhiei Serbiei să reglementeze aspectele administrative dintre cele două Biserici.
După ce a recunoscut tomosul sinodal inițial, emis în data de 5 iunie 2022 de Patriarhia Serbiei, privind acordarea autocefaliei Bisericii Ortodoxe din Republica Macedonia de Nord, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române așteaptă ca Patriarhia Ecumenică să inițieze (consultări) și să emită un Tomos final de autocefalie pentru a exprima un consens panortodox pe această temă a recunoașterii autocefaliei.
Propunerea părții române cu privire la acordarea autocefaliei la Comisia de la Chambesy
Pentru a înțelege și mai bine contextul, este util de știut că, potrivit unor relatări indirecte ale IPS Ierotheos Vlachos, la Comisia de la Chambesy din 2009 (înainte de cea din 2011, care este invocată în precizarea de pe Basilica), PS Ciprian Câmpineanul, reprezentantul de atunci al Bisericii Române, a avut o propunere distinctă despre modul acordării autocefaliei. Ea a fost a treia după cea a Constantinopolului și a rușilor. Aceasta a fost similară în mare parte cu cea a Moscovei, dar a stârnit și dezbateri ample.
Fanarul, prin Mitropolitul Ioannis Ziziulas, a susținut că Patriarhia Ecumenică este cea care emite un Tomos de autocefalie, pe care îl semnează singură după ce s-a asigurat de consensul celorlalte Biserici Locale. Biserica Rusă, prin Mitropolitul Ilarion de Volokalamsk, s-a opus, cerând ca Tomosul să fie semnat de toate Bisericile. Iar românii au cerut „să fie adăugat un paragraf care să prevadă posibilitatea ca o Biserică să facă apel la o organizație pan-ortodoxă în cazul unui ‘refuz nejustificat’ din partea Bisericii-mamă de a consimți la acordarea autocefaliei”.
Dezbaterile care au urmat au fost ample pe ambele chestiuni. Rușii au fost dispuși să dea înapoi și să nu ceară să fie semnat Tomosul de toate Bisericile, ci măcar de Biserica-mamă pe lângă Patriarhia Ecumenică. Pe de altă parte, tot ei s-au opus prin veto propunerii românești ca o viitoare Biserică să-și poată dobândi autocefalia fără acordul celei din care se desprinde. Discuțiile nu au fost finalizate și, drept urmare, tema a fost retrasă chiar și de pe lista subiectelor abordate la Sinodul din Creta de mai târziu.
Ca o observație personală, propunerea reprezentantului român mi se pare cea mai corectă. Bineînțeles că interesele fiecărei Biserici influențează și se reflectă în propunerile lor, dar realitatea ne arată că trebuie luate în calcul mai multe situații și variabile. Spre exemplu, rușii nu doresc să permită ucrainenilor să se desprindă de ei, dar în situația de astăzi aceștia ar trebui să aibă această posibilitate reală nu în mod arbitrar, ci prin acordul tuturor celorlalte Biserici. În felul acesta, sobornicitatea ar fi exprimată în modul cel mai deplin. Dacă stăpânirea unei Biserici (Constantinopolul) duce la erezia primatului de tip papal, dominația samavolnică asupra celor din subordine (cum ar fi a Moscovei asupra Kievului sau Chișinăului sau în orice altă situație) erodează duhul ecumenic/sobornicesc/catolic autentic.
a) Tomosul să fie semnat de Patriarhul Ecumenic, care să adauge cu mâna lui cuvântul „declară” și apoi de Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe, care adaugă cuvântul „declară de asemenea”; b) Tomosul să fie semnat ca mai sus cu adaosul care are un sens identic cu termenul „declară de asemenea” sau fără adaos; c) Tomosul să fie semnat ca mai sus, dar adăugând o declarație în document cu privire la egala considerație a tuturor Întâistătătorilor; d) Tomosul să fie semnat de Patriarhul Ecumenic, care să adauge la ea c propria mână cuvintele „declară cu toți Întâistătătorii Preasfintelor Biserici Ortodoxe”.
Reacția publicațiilor grecești la precizările Patriarhiei Române
Revenind la Comunicatul oficial al Patriarhiei noastre de zilele trecute, el a fost luat în discuție de presa greacă. După ce au criticat decizia de recunoaștere a autocefaliei Bisericii din Macedonia de Nord, cei de la OrthodoxTimes se arată mulțumiți, de data aceasta, și declară că noua informare de la București schimbă clima din jurul discuțiilor despre autocefalie. Ei trag concluzia că Biserica Română „așteaptă de la Patriarhia Ecumenică să emită Tomosul de autocefalie Arhiepiscopiei de Ahrida”. Totodată consideră că ea „este singura – din cele care au recunoscut până acum ‘autocefalia’ Arhiepiscopiei de Ahrida – care recunoaște că ultimul cuvânt pentru începerea consultărilor îl are Patriarhia Ecumenică”. Adică „Patriarhia Ecumenică are competența să cerceteze în ce măsură cererea de acordare a autocefaliei unei Biserici îndeplinește condițiile (dacă această Biserică poate să fie autarhică/autosuficientă, să aibă Sfânt Sinod cu cel puțin 12 membri, să aibă nevoi pastorale ca să justifice autocefalia șamd) și în continuare să cheme pe Întâistătători și să declare că acordă Tomosul autocefaliei”.
Aceeași poziție de apărare a pretențiilor fanariote a fost exprimată și de revista tipărită „Chivotul Ortodoxiei”, în care este criticată în plus Biserica Cehiei și Slovaciei că desconsideră deciziile Patriarhiei Ecumenice și folosește termenul «Macedonia de Nord» în denumirea noii Biserici.
Înțelegerea corectă a comunicatului românesc și contextualizarea lui
O mult mai bună înțelegere a precizărilor Patriarhiei Române a arătat-o portalul Uniunea Jurnaliștilor Ortodocși din Ucraina, în stilul deja consacrat.
Mai întâi este descrisă pe scurt istoria bisericească a teritoriului macedonean, care a existat din sec. al XI-lea până în al XVIII-lea în cadrul Arhiepiscopiei de Ohrida, iar în secolul trecut a făcut parte alternativ din Patriarhiile Sârbă și Bulgară. Apoi este subliniată diferența importantă dintre schisma provocată de ierarhia macedoneană în 1967, când s-a declarat unilateral autocefală, și cea ucraineană, anume canonicitatea hirotoniilor. Mai precis, înainte de a primi de la sârbi acordul pentru autocefalie, s-au împăcat cu ei și au fost reintegrați oficial în sânul Ortodoxiei canonice.
Patriarhia Română, deși vorbește despre un Tomos final emis la inițiativa Constantinopolului, nu anulează pe cel emis de sârbi deja, ci îl consideră primul pas în procesul de acordare a autocefaliei. El ar trebui urmat de alți doi, anume de inițiativa Fanarului de a consulta toate Bisericile Locale și a ajunge la un consens pan-ortodox, încheiată cu semnarea finală „fără nicio distincție” a autocefaliei.
Un punct important este rolul Constantinopolului. Este unul de primat al puterii, decizional, sau doar onorific și coordonator? Sugestia românească tinde spre a doua variantă. În această situație, notează UJO, Fanarul poate fi eludat și procesul de acordare a autocefaliei să meargă înainte fără implicarea sa. practic, Tomosul final va fi constituit de adeziunea în parte a Bisericilor Locale la decizia sârbilor de a ridica la nivel de autocefalie Biserica Macedoneană.
Demn de remarcat este faptul că jurnaliștii ucraineni tratează expres subiectul autocefaliei drept unul secundar față de pericolul unirii cu catolicii prognozată în 2025. Cei care vor rămâne în dreapta credință vor rezolva mult mai ușor toate celelalte disensiuni.
Patriarhia Georgiei intră în comuniune cu macedonenii, iar Biserica Cehiei și Slovaciei le recunoaște și autocefalia
În ședințele sinodale periodice de primăvară, și alte Biserici au luat poziție față de noua structură din Macedonia de Nord.
Sinodul georgian a decis că „Biserica Georgiei ar trebui să intre în unitate euharistică cu Biserica Ortodoxă din Macedonia de Nord, condusă de Preafericirea Sa, Arhiepiscopul Ștefan”. Aceasta după ce a fost dezbătută comunicarea din partea Bisericii Sârbe despre încetarea schismei de decenii cu BOM și despre ridicarea ei la statutul de autocefalie.
Biserica Cehiei și Slovaciei a hotărât sinodal să ia act de scrisorile primite de la Patriarhia Ecumenică și de la cea a Serbiei prin care sunt informați de către prima despre restabilirea comuniunii euharistice și de a doua despre reintegrarea „Bisericii Ortodoxe din Macedonia de Nord” și acordarea autocefaliei. „Aceste decizii canonice ale Bisericilor Ortodoxe surori au fost adoptate cu mulțumiri către Dumnezeu pentru înlăturarea schismei îndelungate.”
Autocefalia macedonenilor – un exercițiu al sobornicității
Dintre toate poziționările de până acum, cea mai corectă pare a fi decizia din toamna anului trecut a Bisericii Antiohiei, care a intrat în comuniune cu macedonenii și și-a exprimat așteptarea ca statutul și denumirea lor să întrunească un consens general ortodox cât de curând posibil.
Celelalte Biserici Locale care au recunoscut statutul de autonomie și au trecut în diptice deja pe Arhiepiscopul Ștefan (Rusia, Ucraina, Polonia, Bulgaria, România și Cehia-Slovacia, pe lângă Serbia) au acționat forțând puțin nota înainte de un consens pan-ortodox. Această acțiune este justificată dacă se are în vedere opoziția neîntemeiată a „ecumenicilor din Istanbul” și devine, din păcate, o obișnuință, pentru că tot la fel s-a procedat și în cazul altor autocefalii recente (poloneză, ceho-slovacă, albaneză).
Pretenția Fanarului de a dicta singur termenii autocefaliei, sprijinit de greci, nu consider că se înscrie în tradiția ortodoxă.
Mai sunt așteptate deciziile sinodale ale Ierusalimului, care a intrat neoficial cu macedonenii în comuniune euharistică, și ale Alexandriei, Ciprului și Albaniei, care nu s-au pronunțat încă în nici un fel.
Desigur că problema denumirii, ridicată de greci și bulgari, este una justă, numai să fie însoțită de disponibilitatea sinceră spre o dezbatere și o soluție acceptabilă.
La întrunirea Sinodului BOR din această primăvară, pe lângă deciziile strict administrative, două subiecte mai importante au fost atinse, anume recunoașterea autocefaliei macedonenilor și afirmarea susținerii față de românii ortodocși persecutați în Ucraina. Primul are un impact internațional, pe când al doilea mai mult local, deși ar fi trebuit să fie de anvergură mult mai mare.
Textul sinodal punctează următoarele cu referire la temele menționate:
„5. Aprobarea recunoașterii autocefaliei acordată Bisericii din Republica Macedonia de Nord cu numele de „Arhiepiscopia de Ohrida și a Macedoniei de Nord, cu sediul la Skopje”, de către Patriarhia Serbiei prin Tomosul sinodal emis în data de 5 iunie 2022. Întâistătătorul ei va fi pomenit cu titulatura „Preafericitul Părinte Ștefan, Arhiepiscopul Ohridei, Skopjei și Macedoniei de Nord”; . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . În legătură cu situația parohiilor ortodoxe românești din zona Bucovinei de Nord, aflate în jurisdicția Bisericii Ortodoxe Ucrainene, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române își menține ferm poziția favorabilă respectării drepturilor și libertăților comunităților românești din toată Ucraina, după cum sunt respectați ucrainenii din toată România.”
Sprijinirea comunităților românești din Ucraina
După cum promisese IPS Teodosie anterior, a fost luată în discuție situația românilor din Ucraina, care sunt persecutați sub diverse forme, printre care și sub aspect religios. Hotărârea finală este mult prea rece față de situația fierbinte de peste graniță în care se găsesc conaționali de-ai noștri, dar și alți frați de credință, chiar dacă de etnii diferite, localnici care sunt majoritatea ucraineni și ruși ortodocși.
Totuși este lăudabil faptul că a fost menționată problema și a fost exprimată o poziționare în favoarea respectării drepturilor, se înțelege că religioase, minorității românești din Ucraina. Recomandarea din 21.02.2019 este reluată acum, după 4 ani, făcându-se apel la „respectarea libertății administrativ-pastorale a clerului şi credincioșilor din această țară (inclusiv dreptul la autocefalie)”.
Din păcate, această luare de poziție nu a avut ecou nici măcar în presa bisericească din străinătate, care s-a concentrat mai mult pe recunoașterea autocefaliei macedonenilor. Însă cel mai important este ca autoritățile ucrainene să înceteze persecuția și, în caz că nu se va întâmpla asta, să apară reacții de susținere mai hotărâte din partea Bisericilor Locale și ale forurilor politice competente.
Autocefalia macedoneană
Autocefalia acordată de curând (5 iunie 2022) de către sârbi macedonenilor după vindecarea unei schisme prelungite a fost recunoscută și de Sinodul român. Hotărârea vine să confirme actul Patriarhiei Sârbe după ce alte 4-5 Biserici Locale au făcut aceasta până acum, după cum face o trecere în revistă portalul Orthochristian. Deja Rusia, Polonia, Ucraina și Bulgaria au recunoscut autocefalia, iar Antiohia este foarte deschisă spre aceasta. În plus, majoritatea celorlalte Biserici autocefale au intrat în comuniune cu macedonenii, dar există și neînțelegeri legate de acordarea autocefaliei. Astfel, doar Alexandria, Cipru, Georgia și Albania nu au conslujit și nici nu și-au exprimat încă un punct de vedere.
Biserica Greciei respinge autocefalia macenoneană pe motiv că nu ar putea fi dată decât de Constantinopol. Pe lângă aceasta, ca și Fanarul, refuză existența termenului de „Macedonia” sau derivate în titulatura noii Biserici. Din acest considerent, au apărut unele comentarii incisive în preaa greacă. Ortthodox Times scrie că prin această decizie Bucureștiul părăsește poziția de neutralitate în chestiunea schismei ucrainene și chiar produce mai multă confuzie. Aceasta din cauza faptului că este pus la îndoială așa-zisul drept exclusiv al Patriarhiei Ecumenice de a acorda autocefalii și pentru că include în titulatura Arhiepiscopului macedonean Ștefan și denumirea de Macedonia de Nord. Formula de pomenire adoptată de români este altfel decât a tuturor celorlalți, care la rândul lor sunt diferite între ele.
Finalizarea procesului de acordare a autocefaliei este în desfășurare și practic fiecare Biserică Locală își face cunoscută poziția până la un consens pan-ortodox. Acesta va fi atins când se va rezolva chestiunea cu privire la cine are dreptul de a da autocefalie, Constantinopolul (cu pretenția la primat de putere) sau orice Biserică mamă (din care se desprinde cea nouă), și când va fi depășită problematica denumirii. Grecii nu acceptă termenul de Macedonia, iar bulgarii pe cel de Ohrida (sau Ahrida).
Recomandăm acest șir de patru predici ale Pr. Dan Popovici, care urmăresc eliberarea credinciosului ortodox de duhul rău al ecumenismului. Documentate și aplicate, sunt binevenite pentru oricine este interesat să-și păstreze sufletul curat în dreapta credință cu trăire ortodoxă. Părintele Dan este slujitor și duhovnic la Mănăstirea Someșul Cald și bine face că are această mărturisire ziditoare pe tema fierbinte a ereziei ecumenismului.
Credincioși bucovineni care-și apără biserica să nu fie acaparată de schismatici (Imagine: Gândeste.org)
„Nu-L cunosc pe omul Acesta” pare a zice încă din prima propoziție Comunicatul Patriarhiei noastre despre românii din Ucraina enunțat prin gura d-lui Bănescu: „Preoții comunităților de etnie română din Ucraina nu aparțin de Patriarhia Română”. Întregul text, preluat fragmentar de mai toate portalurile, este acesta:
„Preoții comunităților de etnie română din Ucraina nu aparțin de Patriarhia Română / BOR, ci în mod majoritar de Biserica Ortodoxă Ucraineană rămasă în comuniune cu BO Rusă. Există și o structură ecleziastică ortodoxă care și-a declarat independența în relație cu Patriarhia Moscovei și care se manifestă ca autocefală. Patriarhia Moscovei nu a recunoscut ieșirea de sub jurisdicția ei a Bisericii din Ucraina, deci persistă încă la nivel local o ambiguitate care se va limpezi odată cu sfârșitul războiului. Sperăm ca acesta să devină posibil cât mai curând în condițiile împlinirii dreptății, întrucât pacea presupune dreptatea.
BOR a pledat și pledează firesc pentru respectarea drepturilor minorității românești din toate țările, nu doar din Ucraina (păstrarea identității lingvistice, religioase și culturale). Realitatea din diaspora și din comunitățile românești din jurul granițelor este însă pretutindeni una care evoluează în funcție de mulți factori locali și socio-culturali. Esențială este păstrarea și cultivarea conștiinței creștine, fidelitatea față de adevărul de credință și de valorile morale rodite de acesta.
Situația gravisimă în care se află acum Ucraina invadată și agresată militar de aproape un an, a creat o realitate tragică, inclusiv în plan local bisericesc, o realitate socială la care românii de acolo, inclusiv preoții, au datoria de conștiință să se adecveze în mod înțelept creștin, onest și realist. Păstrându-și curată conștiința morală, patriotică și religioasă.
Rațiunea supremă a acestei adecvări o constituie adevărul obiectiv probat de crunta realitate imediată, neideologizată, nemanipulată de propaganda celor ce încearcă să justifice, inclusiv religios, războiul și crimele în masă. Această rațiune este cea autentic creștină, nu cea care contrazice Evanghelia lui Hristos în litera și în spiritul ei. Culmea cea mai înaltă a răului fiind crima”.
Mesajul transmis, dacă ar fi să fie descifrat din formulările contorsionate și corecte politic, ar fi că Patriarhia Română se delimitează de credincioșii etnici români din Ucraina pentru că ei „rămân” în comuniune cu rușii năvălitori. De fapt, ar trebui să se adecveze la „situația gravisimă în care se află acum Ucraina invadată” și să nu fie de partea celor care justifică războiul inclusiv prin argumente religioase, adică de partea rușilor.
În realitate, d-l Bănescu comite o serie de confuzii:
1. Biserica Ortodoxă Ucraineană nu este singura rămasă în comuniune cu BO Rusă, ci chiar și schismaticii din „structură ecleziastică ortodoxă care și-a declarat independența în relație cu Patriarhia Moscovei și care se manifestă ca autocefală” îl pomenesc în diptice, adică sunt în comuniune cu Patriarhul Chiril al Moscovei.
2. Nu doar structura condusă de Epifanie s-a delimitat de Biserica Rusă, ci și Mitropolia autonomă de sub PF Onufrie. Primii au făcut-o în mod schismatic, iar ceilalți și-au declarat independența în mod legitim în vara anului trecut, așteptând limpezirea tensiunilor pentru a fi puse toate aspectele în ordine.
3. Evanghelia nu se opune războiului din principiu și nu-l condamnă la modul absolut. Intrarea și motivațiile războiului țin de factorii politici și Biserica nu binecuvintează crimele, dar nici nu interzice înrolarea în armată. Amintim că există o pleiadă de Sfinți Mucenici care au făcut parte chiar din armata romană păgână, cum ar fi Sf. Gheorghe, Sfinții 40 de Mucenici, Sf. Teodor Stratilat și Teodor Tiron și mulți, mulți alții. Este adevărat că Patriarhul Chiril al Moscovei a făcut o serie de îndemnuri „jihadiste” incompatibile cu duhul ortodox, dar acestea nu pot fi puse pe seama întregii Biserici Ruse (pentru că nu sunt hotărâri sinodale, ci predici personale), cu atât mai puțin în cârca românilor noștri bucovineni.
Așadar îndemnul adresat românilor de acolo de a se „adecva” la realitatea războiului din Ucraina prin dezicerea de ruși este, de fapt, un reproș umilitor și nedrept. Aluzia ar fi că ei sunt în greșeală, fiind parte dintr-o structură care pactizează (este în comuniune) cu rușii, și ar trebui să îndrepte acest partizanat. Însă realitatea este că Biserica Ucraineană canonică nu-i susține pe ruși în nici un fel, ci cultivă simțul național de apărare a țării lor. Cu adevărat, putem spune că d-l Bănescu nu-i cunoaște la propriu pe românii noștri ortodocși din Ucraina, dar e grabnic să dea lecții și să se distanțeze de durerile și greutățile lor. Bineînțeles, condamnând sentențios războiul, dar nefiind alături de cei care suferă de pe urma lui.
Rămân și alte aluzii bulversante strecurate în comunicatul d-lui Bănescu. În primul paragraf, acesta își afirmă speranța că ambiguitatea jurisdicțională bisericească din Ucraina se va limpezi „cât mai curând în condițiile împlinirii dreptății”, adică prin recunoașterea celor care s-au desprins de ruși. În fapt, el justifică prin aceasta schisma pe care Patriarhia noastră încă nu a recunoscut-o. E de notat că nici portalul Basilica nu a păstrat în textul comunicatului această propoziție.
În aceste condiții, afirmarea seacă a faptului că „BOR a pledat și pledează firesc pentru respectarea drepturilor minorității românești din toate țările, nu doar din Ucraina” trece neobservată și nu produce nici un efect. De altfel, în condițiile presiunilor la care sunt supuși românii din Bucovina, este de neînțeles cum poate susține Patriarhia „firesc”, iar nu vehement și cu durere și compătimire creștine pe frații de dincolo de granița noastră politică. Este adevărat că Patriarhia precizează separat, la finalul articolul dedicat pe temă, că „este necesară obținerea de garanții scrise din partea autorităților bisericești şi ale statului ucrainean că identitatea etnică şi lingvistică a românilor va fi respectată, precum şi că acești ortodocși români vor avea posibilitatea de a se organiza într-un Vicariat Ortodox Român”, însă aceste deziderate sunt neclare în contextul bisericesc confuz din Ucraina, nepractice.
Unii, cum ar fi partidul AUR, vin cu un îndemn pompos: „Veniți, fraților, acasă! România este și casă voastră! Patriarhia Română trebuie să vă fie pavăză și voi trebuie să va înscrieți și să țineți de Patriarhia Română, dacă slujiți în ritul creștin ortodox!”. Oricât de frumos sună această chemare, ea este goală de conținut și vădește ignorarea normelor bisericești. Această „venire” nu poate interveni de la sine din inițiativa minorității române în momentul de față. Este adevărat că Patriarhia noastră are tot dreptul să revendice teritoriile bisericești din Basarabia și Cernăuți, dar pretențiile acestea trebuie susținute și promovate în mod înțelept, demn și calculat, nu provocator și samavolnic. Deocamdată, după cum se vede și din Comunicatul discutat, nici statul român, nici Biserica noastră nu-și manifestă atenția și interesul real față de aceste comunități.
De fapt, Patriarhia se spală pe mâini și se dezice de românii din Bucovina din cauza criticilor pe care le-a primit de la vlădica Longhin, Mitropolitul din Bănceni și stareț al Mănăstirii de acolo, care este vocea comunității noastre de pe acele meleaguri. Orgoliul rănit de mustrările față de trădările făcute la Sinodul din Creta îndeosebi nu sună bine în urechile fine ale BOR-ului care se aliniază altei politici decât a Stăpânului real al Bisericii, Care este Hristos. În logica lor, echilibristica politică este preferabilă mărturisirii drepte și curajoase a Evangheliei. Chiar dacă ar fi să fie strâmbat cuvântul Domnului, nu se va da înapoi nici de la aceasta purtătorul de cuvânt al Patriarhiei noastre. Ba chiar va lansa în culise și acuze false la adresa Mitr. Longhin că ar fi rus și omul rușilor, deși este român și apărătorul cel mai de seamă al comunității românești din zonă.
Dar, cu toate că tonul Patriarhiei este unul politic, discordant cu Evanghelia pentru a nu se pune rău cu puternicii pământului, consider că adevărații credincioși, pătrunși de adevărul sfânt de credință, vor susține în rugăciune și cu orice le stă lor în putere și din suflete curate pe frații noștri români din Bucovina ucraineană. Situația lor este surprinsă bine de cuvintele înțelepte alte Mitropolitului Longhin din interviul de mai jos, deși foarte probabil durerile lor sunt mai multe decât poate cineva să le exprime în câteva minute:
Rusia a cerut prin reprezentantul ei permanent la NU, Vasili Nebenzia, o întâlnire specială a Consiliului de Securitate a NU pentru a discuta persecuția Bisericii Ortodoxe Ucrainene canonice.
„În această țară, prin concursul Occidentului colectiv, regimul Zelensky s-a transformat într-o dictatură autoritară, care este un obstacol important în sine pentru pace. Recent, persecuția dizidenților și a liderilor din opoziție a fost suplimentată cu dorința de distrugere a singurei Biserici canonice din Ucraina – Biserica Ortodoxă Ucraineană” relatează RIA-Novosti că a spus Nebeznia.
„Credem că această situație merită atenția deosebită a membrilor Consiliului de Securitate”, a spus reprexentantul Rusiei, avertizând asupra consecințelor serioase pentru pacea și securitatea regionale.
Nebenzia a mai spus despre Consiliul de Securitate că plănuiește să vorbească despre cum au supraviețuit civilii din Donbas sub bombardament din 2014 și care sunt speranțele și țelurile lor.
În orice caz, Biserica Ortodoxă Ucraineană, care s-a separat de Patriarhia Moscovei în mai, este nemulțumită de un asemenea apel care vine din partea Rusiei.
Departmentul pentru Relații Externe Bisericești al BOU a declarat ieri:
„A ajuns cunoscut din mass-media că reprezentantul permanent al Federației Ruse la NU, V. A. Nebenzia, a făcut un apel la o întâlnire separată a Consiliului de Securitate al NU pentru 17 ianuarie 2023 pentru aituația din jurul Bisericii Ortodoxe Ucrainene.
În această privință, vă informăm că Biserica Ortodoxă Ucraineană nu a trimis nici unui stat vreo cerere de asistență pentru protejarea drepturilor ei și, mai mult, unui stat care a comis un atac armat perfid asupra țării noastre. De asemenea, nu am autorizat pe nimeni din BORu-PM să vorbească din partea noastră la NU. Suntem îngrijorați că subiectul Bisericii Ortodoxe Ucrainene este ridicat de structuri care nu au nimic de-a face cu noi. Facem apel la autoritățile rusești să nu vorbească pe seama Bisericii noastre pe platforme internaționale și să nu folosească factorul religios pentru scopurile lor politice.
În același timp, cerem autoritătilor noastre ucrainene să ducă o politică religioasă echilibrată, să asigure drepturi egale penteu toate organizațiile religioase, așa încât să nu dea statului agresor vreun motiv să folosească politica religioasă a statului nostru în propriile lor interese.
Instituțiile sinodale ale Bisericii Ortodoxe Ucrainene, în limita competenței și capacităților lor disponibile, desfășoară activități în mod sistematic care urmăresc protejarea drepturilor și libertăților credincioșilor și organizațiilor religioase ale BOU, atât la nivel național, cât și internațional.”
Nota noastră: Biserica Ortodoxă Ucraineană are nevoie de atenția și protecția forurilor internaționale pentru că, la nivel intern, este discriminată și persecutată de autoritățile naționale. Dar ajutorul trebuie să fie în termenii respectării libertății religioase, fără conotații politice. Cu atât mai mult conotațiile pro-rusești, ale țării agresoare față de Ucraina, sunt străine de intențiile sale. Litigiul este de natura religioasă, nu politică, și așa trebuie asumat.
Credincioșii sunt ucraineni, chiar dacă fac parte din Patriarhia Rusă prin istoria comună bisericească. Pacea urmărită nu este una de factură politică, ci de bună rânduială duhovnicească. În acest sens, se pare că, cel puțin la momentul acesta, BOU se desprinde tot mai tare de Biserica Rusă și se afirmă tot mai mult ca fiind autocefală sau cu o autonomie lărgită, mai mare decât cea acordată de principiile actuale bisericești. Un exemplu de depășire a acestor delimitări este faptul că Mitropolitul Onufrie nu-l mai pomenește doar pe Patriarhul rus, ci pe toți ceilalți Întâistătători de Biserici. S-ar putea adăuga și alte aspecte, cum ar fi acela că Mitr. Onufrie cel mai probabil nu va mai participa la Sinodul patriarhal.
Foarte probabil atitudinea Patriarhului Rusiei a contribuit mult la această distanțare a Bisericii Ucrainene de o Moscovă care își vede doar interesele sale politice și pe front, nu și suferințele fraților lor din Ucraina. Greșeala implicării Întâistătătorului rus în politică nu trebuie repetată și de ucraineni.
Mare lucru este să fie dusă și păstrată mărturisirea de credință la nivel bisericesc, ferită de influența lumească a politicului de orice fel.
Privită ca o entitate străină în interiorul Ucrainei, prin care își exercită rușii influența, Biserica Ortodoxă din această țară a devenit ținta unei prigoane tot mai fățișe. Mai întâi a venit înființarea unei structuri bisericești de către Patriarhia Ecumenică la directivele SUA, compusă din schismaticii deja existenți. Deoarece nu au făcut o concurență reală și nu au reușit să atragă pe credincioși de partea lor nici cu forța, se trece la măsuri de exterminare a Bisericii canonice.
Dacă din ianuarie 2019, de la înființarea așa-zisei Biserici autocefale de către Fanar, nu s-a găsit suficientă susținere politică pentru proiectele de lege de desființare a Bisericii canonice, după declanșarea conflictului militar de anul trecut aceasta a devenit tot mai vulnerabilă. Măsurile prin care este lovită Biserica sunt luate de acum nu doar de către diferite autorități locale, ci tot mai mult de la centru.
Deposedarea Lavrei Peșterilor
La trecerea spre 2023, după ce președintele Zelenski a dat undă verde pentru demararea procesului de elaborare a unei legi de „redenumire” a BOU, prima lovitură a venit la cumpăna dintre ani, când Lavra Pecerska a fost luată la 1 ianuarie de către stat, care nu a mai prelungit contractul de concesionare.
Clădirile ei principale, partea de sus, se găsesc în administrarea statului, ca moștenire de la sovieticii care le-au confiscat în anii trecuți. Până acum, ele au fost date în folosință Bisericii, iar Lavra de jos, unde se găsesc peșterile, a fost cedată ei definitiv deja. Folosindu-se de această conjunctură și de contextul dat de război, autoritățile practic au luat Lavra.
Mai mult decât atât, schismaticii au anunțat prin conducătorul lor, Epifanie Dumenko, că vor sluji pe 7 ianuarie în biserica principală, de Nașterea Domnului pe stil vechi, cu toate că deja făcuse aceasta pe stil nou. Deși se părea că nu vor primi aprobare din partea statului, aceasta a venit în penultima zi, pe 5 ianuarie.
În mod evident, această slujire a schismaticilor este una simbolică, o victorie și acaparare a unui loc important, reședința Mitropolitului Onufrie. Deși oficialii statului vorbesc de o slujire prin rotație de acum încolo, monopolul Bisericii canonice să fie împărțit cu cea „ucraineană/națională”, este greu de crezut că va fi acceptabilă această variantă sau de găsit o soluție convenabilă după profanarea altarului de către schismatici (în mod repetat). Spre deosebire de locașurile din Țara Sfântă, unde slujesc în unele biserici alternativ ortodocșii cu ereticii, aici s-ar petrece acest lucru chiar pe același altar.
Mesajul președintelui din Ajunul Crăciunului
Într-un video postat pe Youtube pe 6 ianuarie, președintele Zelenski i-a felicitat pe ucraineni în Seara de Ajun și de Nașterea Domnului. Mesajul transmis este acela de unitate a familiei poporului ucrainean spre o victorie unică. Tradițiile cazacilor trebuie păstrate în ciuda condițiilor grele de luptă cu ocupanții. De aceea, urmând credința strămoșilor că în această zi se deschid cerurile și rugăciunea în acest moment către „puterile superioare” ajută la îndeplinirea visului de armonie, prosperitate, victorie și pace milenară.
Deși nu a participat la slujba din Lavra Pecerska, președintele și-a manifestat bucuria pentru prezența ucrainenilor la slujbă, „mulți oameni și mulți dintre soldați”. În plus, apreciază că a fost și va fi auzită o rugăciune sinceră pentru Ucraina în Lavră astăzi și că „nimeni nu-i va mai înstrăina pe ucraineni în Lavră”. Această afirmație împreună cu referința la realizarea unei dreptăți istorice duce cu gândul la eliminarea pe viitor a Bisericii canonice din Lavra Peșterilor cel puțin, deși schismaticii nu au personal bisericesc suficient care să o deservească.
Explulzarea unor înalți clerici din Ucraina
O altă măsură importantă împotriva Bisericii a fost retragerea cetățeniei mai multor clerici importanți, foarte mulți ierarhi.
A fost făcută publică pe surse o listă de 13 clerici, marea majoritate ierarhi, cărora li s-a luat cetățenia ucraineană prin decretul președintelui nr. 898 din 28 dec. 2022. Este de la sine înțeles că aceștia nu vor mai putea activa în funcțiile lor:
Anatoly Yeletskikh – Mitropolit Ionatan de Tulcin și Bratslav;
Sergiy Anitsoy – Vicar al Eparhiei de Tulcin, Episcop Serghie de Ladyzhyn;
Volodymyr Vinichenko – Arhiepiscopul Varsanufie de Novoazovsk (eparhia Donețk);
Viktor Hradomsky – Protoiereu Viktor, paroh al Bisericii Alexander Nevsky (Eparhia Odesa);
Mykolai Donenko – Episcop Vicar, Episcopul Nestor de Yalta;
Valentyn Yehorenko – Mitropolitul Meletie de Cernăuți și Bucovina;
Oleksiy Maslennikov – Mitropolit Iosif de Romny și Buryn (eparhia Romny);
Ivan Seredny – Mitropolit Irineu de Dnipropetrovsk și Pavlohrad;
Andriy Skobiola – Arhiepiscop Ambrozie de Volnovaha, vicar al eparhiei Donețk;
Oleksandr Taranov – Arhiepiscop Arcadie de Rovenky și Sverdlovsk;
Rostyslav Shvets – Mitropolit Lazăr de Simferopol și Crimeea;
Viktor Shinkarev – Arhiepiscop Paisie de Konstantynivka;
Ihor Yakovenko – Mitropolit Arsenie de Sviatogorsk, vicar al eparhiei Donețk, vicar al Lavrei Adormirea Maicii Domnului Sviatogorsk.
În funcție de evoluția războiului, deocamdată clericii din zonele cucerite de ruși nu sunt afectați, dar Mitropolitul Meletie de Cernăuți este cel mai lovit și, bineînțeles, credincioșii din această episcopie. În plus, se așteaptă să fie dispusă aceeași măsură pentru alți 6 clerici.
IPS Longhin – un critic curajos al schismaticilor, luat și el în vizor de autorități
Nici o Biserică Locală nu este până acum public alături de credincioșii ucraineni prigoniți
Deși această persecuție ar fi trebuit resimțită de toți ortodocșii de pretutindeni și ar fi trebuit să stârnească reacții și declarații de susținere din partea Bisericilor Locale, așa cum remarcă Episcopul Teodosie din Patriarhia Ierusalimului, acest lucru nu s-a petrecut până acum. Bineînțeles că nu este de așteptat să fie alături cei care i-au recunosct pe schismatici și practic validează prigonirea, dar nici pentru celelalte Patriarhii nu cântărește mai mult Hristos decât îngrădirile și interesele lumești politice.
