Cred că se poate observa cu ochiul liber că, cel puțin până acum, prea puțin a fost lovită societatea de pandemie, de decese, cât mai mult de frică, isterie și măsuri nejustificate. Aceasta este...
Trebuie să fim vigilenți să ne formăm în duhul autentic al Bisericii, cu discernământ și prețuire a mântuirii, nu cu dispoziție greșită spre o gândire superstițioasă. Măcar pe viitor. De data aceasta cel care a pus la cale totul nu a avut intenții ascunse, dar ce vom face în fața minciunilor promovate de cei cu interese oculte sau aflați de-a dreptul într-o amăgire?
Trăim împreună asaltul care pare a fi cel de pe urmă la adresa credinței drepte. Suntem datori să știm să reacționăm cum se cuvine, fără rest, fără bravadă, fără exagerări, cu credință în Hristos și cu dragoste unul față de altul. Acestea două cred că rămân fundamentul unei bune dispoziții duhovnicești față de provocările care ne împresoară.
Mulți acum îndeamnă la solidaritate și strângerea rândurilor și la o mărturisire în fața ateilor progresiști, dar nu și în fața sinodalilor. Dar mie aceasta îmi aduce aminte de sfatul lui Caiafa. Dacă Hristos S-ar întoarce astăzi, ar fi răstignit din nou. De data aceasta este omorâtă, anulată prezența Lui în Potir. Nu de către arhiereii iudei de odinioară. Dar de către cine?
Am propria mea experienţă că tinerii serioşi sunt „obosiţi” de creştinism tocmai pentru că ei cred că este un „idealism” care în chip făţarnic nu trăieşte pentru „idealurile” sale; bineînţeles, ei nici nu cred în lumea cealaltă – dar tot ce ştiu e că nici „creştinii” nu cred. Să spunem lumii că noi credem „imposibilul”. Evanghelia exterioară a idealismului social este un simptom al acestei pierderi a credinţei.
Ne exprimăm întristarea că prin poziționările publice despre evitarea dumnezeieștii Împărtășanii, accentuând că această cea mai mare Taină a Bisericii Ortodoxe este absolut indispensabilă pentru viața duhovnicească și credincioșii nu este posibil să fie supuși lipsirii de ea.
Ar trebui să ieșim din situația ridicolă în care suntem împinși. Pentru asta este nevoie de o minimă tărie de caracter și verticalitate. Suntem puși serios la încercare: în Cine și în ce credem? De ce mergem la biserică și de ce ne împărtășim? Totuși ne expune înaintea lui Hristos în primul rând tăcerea asurzitoare, lipsa de reacție pe probleme arzătoare de credință.
Sunt luate în vizor și slujbele bisericești spre a fi permis accesul credincioșilor, acestea fiind oficiate afară. Este o veste bună dacă avem în vedere faptul că, până acum, ni se spunea că nu vor fi deschise lăcașurile de cult, dar reglementările ridică probleme serioase, fiind o intruziune în ritualul ortodox.
În veacul al treilea, după mărturia lui Tertulian, Dacia era plină de creștini și Episcopii Daciei au participat la primele Sinoade icumenice. De aceea nici unul din scriitorii posteriori, care au scris despre creștinarea diferitelor popoare din orientul Europei, precum despre bulgari și ruși, despre unguri, poloni, lituani, nu amintesc nimic despre creștinarea posterioară a românilor, fiindcă ei erau deja creștini din veacurile primitive ale creștinismului.
Trăirea vieţii după Dumnezeu va deveni foarte dificilă din cauza apostaziei generalizate. Apostaţii vor creşte numeric prin faptul că vor continua să se numească creştini şi în aparenţă se vor purta ca atare şi vor putea foarte uşor să-i persecute pe adevăraţii creştini; aceşti apostaţi îi vor înconjura pe creştinii adevăraţi cu nenumărate curse şi punând la cale maşinaţii pentru a-i sminti din calea mântuirii.