Un mare îndrumător duhovnicesc al vremurilor din urmă a fost Sf. Ignatie Briancianinov (†30 aprilie 1867). Alături de Sf. Teofan Zăvorâtul, contemporan cu el, a fost un Părinte care a repus temeliile corecte pentru trăirea duhovnicească. Viața monahală și-a început-o la Optina, sub călăuzirea Starețului Leonid, a ajuns Episcop de Stavropol, scaun din care s-a retras după patru ani din cauza bolii. Principala sa învățătură, pe care o subliniem și noi prin aceste fragmente de mai jos din operele sale, este discernământul, înțelegerea vieții autentice creștine, căutarea virtuților duhovnicești și evitarea înșelării, a părerii de sine. A fost și un apărător al Ortodoxiei în fața apostaziei pe care o întrevedea încă de pe atunci, dar punctul pe care a insistat mereu și pe care trebuie să-l conștientizeze orice credincios este despătimirea și dobândirea harului Duhului Sfânt prin nevoințe corecte.
Pe noi, toți oamenii, ne privește Dumnezeu Cel întru totul desăvârșit. În fața nesfârșitului Său bine piere binele omenesc, care e atât de nedesăvârșit, că, după foarte îndreptățita spusă a unui Sfânt Părinte, el poate fi numit mai degrabă schimonosire a legii lui Dumnezeu. Până și Avraam, cel atât de îmbunătățit, are laudă pentru virtuțile sale înaintea oamenilor, dar nu înaintea lui Dumnezeu. Înaintea lui Dumnezeu i s-a socotit întru virtute credința în Cel ce acoperă neajunsurile omenești: Dumnezeu. Dumnezeu primește virtuțile noastre numai atunci când ele sunt martore ale credinței; în sine, ele sunt nevrednice de Dumnezeu. Toată dreptatea noastră, a zis Sfântul Prooroc Isaia, este ca o cârpă de femeie curvă (potrivit versiunii slavone) (Is. 64:6). Din această pricină, Dumnezeu, privind inimile noastre, binevoiește doar către inimile smerite, pline de recunoașterea propriei păcătoșenii, care mărturisește zădărnicia binelui lor firesc, vătămarea lui de către cădere, care îi aduc prinos dorința lor după binele cel duhovnicesc. Omul poate săvârși cu propriile puteri virtuțile sufletești, însă virtuțile duhovnicești sunt în el ca dar al Milostivului Dumnezeu, Care dă acest dar celor săraci cu duhul, care flămânzesc și însetează de dreptatea lui Hristos.
Fericiți sunteți voi, cei ce ați cunoscut deosebirea dintre virtuțile duhovnicești și cele sufletești, dintre virtuțile proprii doar Noului Adam și virtuțile de care e în stare Adam cel vechi, dintre virtuțile evanghelice și virtuțile firii noastre căzute, virtuți de care nu sunt străini închinătorii la idoli, mahomedanii și toți ceilalți oameni care s-au abătut de la urmarea sfântului Adevăr!
Spuneți că dorința binelui duhovnicesc este încă nestatornică în dumneavoastră? Dar în cine nu este ea nestatornică? Cu câtă ușurință trădează inima binele! Ce uitare, ce orbire, ce patimi și ce căderi însoțesc aceste trădări! De câtă osteneală este nevoie, de câtă luptă a omului cu sine însuși pentru a se întoarce la bine! Și iarăși este nevoie de osteneală, și iarăși este nevoie de luptă dârză până la sânge pentru a rămâne credincios binelui! Străvechiul ispititor, încercatul ispititor ne îmbie neîncetat cu gustarea fructului oprit. Pentru biruința asupra răului avem nevoie neapărată de ajutorul lui Dumnezeu. Când lucrează împreună cu noi ajutorul acesta atotputernic, biruim; când el se depărtează de la noi, suntem biruiți. Eu am zis întru îndestularea mea: „Nu mă voi clătina în veac!”, dar, când Ți-ai întors fața Ta, eu m-am tulburat (Ps. 29:6-7). Când suntem biruiți, simțim atât de adânc neputința noastră, încât starea de biruitori ni se pare nefirească, ni se pare cu neputință, iar când biruim, dacă experiențele dinainte nu ar da mărturie grăitoare, nu am crede că este atât de aproape de noi înfrângerea, și încă în fața unui dușman atât de nimicnic, de respingător ca păcatul. Preaînțeleapta pronie a rânduit în așa fel, încât nevoitorii lui Dumnezeu să nu se afle totdeauna în starea de bucurie, de triumf și de biruință. O asemenea stare neîncetată ar putea naște în ei o trufie cruntă: nevăzându-și niciodată din experiență înfrângerile și neputințele, li s-ar părea că starea de necontenit triumf asupra păcatului nu e un dar al lui Dumnezeu, ci meritul lor. Tocmai de aceea Dumnezeu a amestecat pentru ei, după cum spune Cuviosul Isaac Sirul, „mângâierea și bântuirea, lumina și întunericul, războaiele și clipele de ocrotire dumnezeiască – pe scurt, strâmtorarea și lărgimea. Și acesta este semnul că omul sporește, cu ajutorul lui Dumnezeu”. În urma acestui amestec de biruințe și înfrângeri, de treceri de la una la cealaltă, omul își cunoaște tot mai mult neputința: treptat, înaintea lui Dumnezeu crește și, în cele din urmă, devine pentru el totul, obiectul întregii sale iubiri, nădejdi și credințe. Această cale pe care îl duce pe om Însuși Dumnezeu, pe care omul este ținut într-o necontenită stare de umilință a duhului, de sărăcie cu duhul, de vedere a păcatelor proprii, de plângere pentru ele, se numește „calea pocăinței”. Pe ea au mers toți sfinții de la păcat la Dumnezeu. Această cale e luminată de învățătura Sfântului Duh, ce strălucește din Sfânta Scriptură și din scrierile Părinților.
Pe calea pocăinței nu vei afla mulțumire de sine. Privind în dumneavoastră înșivă, nu veți afla nici un lucru care să vă lingușească părerea de sine: dimpotrivă, veți afla multe lucruri vrednice de tânguire și de suspine, vrednice de lacrimi amare și îndelungi. Vă vor mângâia plânsul dumneavoastră și lacrimile dumneavoastră; mângâiere vă vor fi ușurimea și libertatea conștiinței, pe care le vor aduce, pe care le vor întări și face să crească treptat plânsul dumneavoastră, suspinele dumneavoastră, lacrimile dumneavoastră. Doar cei smeriți, doar cei săraci cu duhul își vor găsi odihnă, vremelnică și veșnică. Aceasta este soarta și partea lăsată de Dumnezeu pentru cei pe care El i-a ales ca să-I slujească duhovnicește, adevărat. De-a lungul vieții pământești, ei trebuie să petreacă în pocăință, străini de plăcerile și de distracțiile stricăcioase, și prin această necontenită pocăință se deosebesc aleșii lui Dumnezeu de fiii lumii. Numai prin mijlocirea pocăinței se poate trece din starea sufletească în starea duhovnicească. Spune Sfântul Isaac Sirul: „De vreme ce toţi suntem păcătoși și nici unul dintre noi nu s-a înălţat mai presus de toate ispitele, înseamnă că nici una dintre virtuţi nu poate fi mai presus de pocăinţă (adică toate virtuţile, până şi cele mai înalte, trebuie îmbinate cu pocăinţa). Nevoinţa pocăinţei nu se poate încheia niciodată: ea este cuvenită întotdeauna tuturor păcătoşilor şi tuturor drepţilor care vor să primească mântuirea. Nu este hotar care să însemneze desăvârşita ei împlinire, căci până şi desăvârşirea celor desăvârşiţi este, cu adevărat, nedesăvârşită. Drept aceea, pocăinţa nu poate fi mărginită nici de timp, nici de mulţimea nevoinţelor, până în clipa morţii”.
În alt Cuvânt, acest mare îndrumător spune: „Pocăinţa este uşa milostivirii dumnezeieşti pentru cei ce se îndeletnicesc osârdnic cu ea. Pe această uşă intrăm în mila lui Dumnezeu şi nu putem intra în ea altfel decât pe această uşă”. Deşarte, sterpe, adeseori vătămătoare de suflet sunt nevoinţele, oricât ar fi ele de înalte, dacă nu sunt amestecate cu simţământul pocăinţei. Pocăinţa e străină de amăgirea de sine; aceasta nu se poate apropia de ea. În faptul că Dumnezeu v-a descoperit calea pocăinței se vede o milă aparte, o deosebită purtare de grijă a Lui faţă de dumneavoastră. Despărţiţi-vă de pământ cu mintea și cu inima! Începeți, pe calea care s-a deschis înaintea dumneavoastră, să mergeți spre Dumnezeu! La porunca Lui, toate împrejurările, chiar și cele ce par potrivnice, vă vor ajuta. Întru răbdarea dumneavoastră vă veți dobândi sufletul, privind cu mărinimoasă îngăduință la neputințele lui, la alunecările lui cele fără voie. A pretinde de la tine însuți să fii neschimbat și fără de păcat întru totul este o cerință cu neputință de împlinit în acest veac trecător. Neschimbarea și nepăcătuirea deplină sunt proprii omului în veacul ce va să fie, pe când aici trebuie să îndurăm cu mărime de suflet neputințele aproapelui și neputințele noastre proprii. Fugiți, pe cât vă stă în putere, de toate păcatele, iar neputințele de care nu puteți scăpa, în care cad fără voie gândul și inima, răbdați-le bărbătește! Dobândiți din vederea propriilor neputințe adâncul și statornicul simțământ al sărăciei cu duhul, care Îi este atât de plăcut lui Dumnezeu, nu descurajare și puținătate de suflet! Și săvârșiți-vă calea vieții pământești umblând înaintea Domnului întru umilința duhului!
(din cartea Sf. Ignatie Briancianinov, De la întristarea inimii la mângâierea lui Dumnezeu. Scrisori către mireni, Ed. Sophia, 2012)
Un călugăr trebuie cu desăvârşire să se păzească de râvna trupească şi psihică ce dă aparenţa exterioară de evlavie, dar care, în realitate, nu-i altceva decât împietrirea şi întunecarea sufletului.
Oamenii din lume, ba chiar şi mulţi călugări, elogiază o asemenea râvnă, fără să-şi dea seama că ea provine din părere de sine şi din mândrie. O laudă ca zel pentru credinţă, pentru evlavie, pentru Biserică, pentru Dumnezeu. Această râvnă constă în tendinţa, mai mult sau mai puţin manifestată, de a-i judeca şi condamna pe alţii pentru greşelile lor de natură morală sau pentru abaterea de la disciplina şi rânduiala bisericească, înşelaţi printr-o concepţie falsă ce o au despre râvnă, aceşti oameni imprudenţi cred că aşa îi imită pe Sfinţii Părinţi şi mucenici, uitând că ei nu sunt nişte sfinţi, ci nişte păcătoşi.
Dacă sfinţii îi mustrau pe cei ce trăiau în păcate şi-n impietate, o făceau la porunca lui Dumnezeu, cu mandat şi inspiraţie de la Sfântul Duh, şi nu după pornirea lor sau după provocarea dracilor. Cel ce se hotărăşte cu de la sine putere să-l blameze pe fratele său, sau să-i facă reproşuri, arată limpede că se consideră mai înţelept şi mai virtuos decât acela, şi că acţionează sub impulsul unei patimi şi într-o stare de orbire sufletească, provocată de gândurile drăceşti. Trebuie să-şi aducă aminte de cuvântul Mântuitorului: „De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău şi bârna din ochiul tău nu o iei în seamă? Sau cum vei zice fratelui tău: lasă să scot paiul din ochiul tău şi iată bârna este în ochiul tău? Făţarnice, scoate întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea să scoţi paiul din ochiul fratelui tău” (Matei 7, 3-5).
Ce înseamnă bârna din acest citat? înseamnă înţelepciunea trupească groasă ca o bârnă, şi care înlătură de tot puterea de pătrundere dată de Dumnezeu minţii şi inimii omului. Omul călăuzit de către înţelepciunea trupească nu poate în nici un chip să judece nici propria sa stare lăuntrică, nici a altora. Judecata pe care şi-o face sieşi, sau altora, este întemeiată pe cea care o are el despre sine şi despre alţii, văzuţi din exterior prin prisma deformată a înţelepciunii trupeşti. De aceea Cuvântul lui Dumnezeu îl numeşte pe bună dreptate “om cu judecată strâmbă”.
După ce a fost tămăduit prin Cuvântul lui Dumnezeu şi prin Sfântul Duh, un creştin capătă o viziune corectă a stării sale duhovniceşti, precum şi a aproapelui, înţelepciunea trupească, arătându-i semenului “bârna” din ochi, îl tulbură, adesea îl distruge, nu-i poate da nici un ajutor şi n-are nici cel mai mic efect asupra păcatului. Dimpotrivă, înţelepciunea duhovnicească acţionează exclusiv asupra bolii sufletului aproapelui având milă de el, tămăduindu-l şi salvându-l.
Fără teamă notăm că atunci când s-a dobândit înţelepciunea duhovnicească, neîmplinirile şi greşelile semenului încep a se părea foarte puţin importante, fiind deja răscumpărate de Mântuitorul, şi uşor de tămăduit prin pocăinţă, pe când pentru înţelepciunea trupească păreau deosebit de mari şi serioase. Este evident că fiind ea însăşi o “bârnă” le-a acordat o importanţă atât de mare. înţelepciunea trupească vede în semeni păcate care de fapt nu există; din acest motiv cei care se lasă cuprinşi de un zel exagerat cad adesea în păcatul bârfirii aproapelui şi devin un instrument de joacă pentru duhurile căzute.
Sfântul Pimen cel Mare povesteşte că un călugăr oarecare, cuprins de zelul său, a fost supus ispitei următoare: a văzut pe un alt călugăr culcat peste o femeie. Mult timp s-a luptat cu gândul de a-l opri de la păcat; în sfârşit s-a decis şi i-a lovit cu piciorul zicând: opriţi-vă! Abia atunci şi-a dat seama că erau doi snopi.
Avva Dorotei povesteşte că atunci când el era în mănăstirea Sfântului Sava, un frate a fost cuprins de o râvnă fără discernământ (aceasta aduce întotdeauna suspiciune şi neîncredere faţă de ceilalţi şi predispoziţie înspre fabulaţie) şi l-a bârfit pe un alt frate, îl acuza pe acela că, toată, dimineaţa, a furat smochine din grădină şi le-a mâncat. Egumenul făcând o cercetare a aflat că cel acuzat nici n-a fost dimineaţa în mănăstire, ci a fost trimis de către econom în satul vecin, şi nu s-a întors în mănăstire decât spre sfârşitul Sfintei Liturghii.
Dacă vrei să fii un fiu râvnitor al Bisericii Ortodoxe, să realizezi acest lucru prin împlinirea statornică a poruncilor Evangheliei faţă de semenii tăi. Nu-ţi îngădui să-i bârfeşti. Nu-ţi permite să-i înveţi. Nu-ţi îngădui să-i judeci şi să le faci reproşuri. Toate acestea nu sunt izvorâte din credinţă, ci dintr-o râvnă exagerată, din părerea de sine şi din mândrie. Avva Pimen a fost întrebat: Ce este credinţa? Şi a răspuns: credinţa constă în umilinţă şi în milostivire, adică a te smeri în faţa aproapelui şi a-i ierta toate calomniile şi batjocurile; toate păcatele. Cum pot spune “zeloşii” lipsiţi de înţelepciune că raţiunea zelului lor stă în credinţă, când ştiu bine că adevărata credinţă, şi prin urmare zelul autentic, trebuie să se manifeste prin smerenie şi milostenie faţă de semeni? Să lăsăm judecata şi purtarea de grijă de alţii, pe seama celor ce trebuie s-o facă.
Cel ce este cuprins de o râvnă falsă, a spus Sfântul Isaac Sirul, suferă de o boală grea. Tu, care crezi că te foloseşti de zel pentru a tămădui infirmităţile altora, ai renunţat la sănătatea propriului tău suflet! Ocupă-te mai bine cu grija de sănătate a propriului tău suflet. Şi dacă vrei să tămăduieşti bolnavii, să ştii că ei au mai întâi nevoie de grijă, decât de vorbe dure. Dar tu, fără a-i ajuta pe alţii, te arunci într-o gravă şi dureroasă boală. Acest fel de zel nu este dovadă de înţelepciune, ci este dovadă de boală sufletească, este semn de micime sufletească şi de ignoranţă, începutul înţelepciunii, celei după Dumnezeu, este blândeţea şi bunătatea; ele sunt pecetea unui suflet mare şi puternic, care gândeşte sănătos şi este în stare să poarte slăbiciunile oamenilor. “Datori suntem noi cei tari, zice Scriptura, să purtăm slăbiciunile celor neputincioşi” (Romani 15, 1); şi încă: “chiar de va cădea un om în vreo greşeală, voi cei duhovniceşti îndreptaţi-l pe unul ca acesta cu duhul blândeţii” (Galateni 6, 1).
Într-altă cuvântare a sa, Sfântul Isaac zice: Nu-l urâţi deloc pe păcătos, căci noi toţi suntem păcătoşi. Dacă pentru dragostea lui Dumnezeu te preocupi de el, atunci varsă lacrimi pentru el. De ce să-l urăşti? Urăşte păcatele lui şi roagă-te pentru el, căci aşa te vei asemăna cu Hristos care nu S-a mâniat pe păcătoşi, ci S-a rugat pentru ei. Nu vezi cum a plâns pentru Ierusalim? Şi noi de multe ori devenim pricină de râs pentru diavoli. De ce să-l urâm pe cel de care-şi bate joc diavolul ca şi de noi? De ce omule îl urăşti pe păcătos? Pentru că nu este aşa de drept ca tine? Unde este dreptatea ta, când tu nu ai dragoste? De ce în loc de a-l condamna nu plângi pentru el? Când un om oarecare îşi închipuie că face o judecată dreaptă asupra faptelor păcătoşilor, sub acest pretext ajunge să se mânie pe ei şi să acţioneze în necunoştinţă de cauză.
Nu este o mai mare nenorocire ca părerea de sine. Aceasta alungă smerenia. Este o mare pacoste pentru un călugăr predispoziţia de a-i învăţa pe alţii, fără să i se fi cerut acest lucru. Atunci când eşti solicitat să dai un sfat, sau să-ţi exprimi opinia, ori refuză, ca şi cum n-ai şti nimic, sau, în caz de mare necesitate, vorbeşte cu o extremă precauţie şi modestie, ca să nu devii victima mândriei şi orgoliului, nici să-l răneşti pe aproapele tău printr-un cuvânt aspru nelalocul lui.
Dacă și ca răsplată pentru truda ta în grădina poruncilor lui Dumnezeu, vei simţi în sufletul tău un zel dumnezeiesc, acesta te va determina să fii tăcut şi smerit în prezenţa altora, să-i iubeşti, să le arăţi afecţiune şi compasiune, cum spune Sfântul Isaac Sirul.
Zelul dumnezeiesc este foc care nu încălzeşte sângele, ci linişteşte frământarea şi o aduce la o stare de linişte. Zelul inspirat de înţelepciunea firească este întotdeauna însoţit de o înfierbântare a sângelui şi de o invazie de gânduri şi de imagini. Consecinţele unui zel orb şi ignorant, dacă aproapele i se împotriveşte, sunt în mod obişnuit ura împotriva acestuia şi dorinţa de răzbunare sub diferite forme; şi dacă ne supunem acestui zel, ni se umple inima de o mândră autosatisfacţie şi de o amplificare a mândriei şi a părerii de sine.
(din cartea Sf. Ignatie Briancianinov, Fărâmiturile ospățului, Alba Iulia, 1996)
În Cipru se vor ridica gradual
măsurile restrictive în două faze, care vor începe pe 4 mai și se vor încheia
pe 8 iunie, acestea fiind în dependență absolută indisolubilă de evoluția
epidemiei.
Președintele a declarat: «Mica
noastră țară devine locul de referință pentru înfruntarea până acum a unei alte
crize. Ministerul a luat o serie de decizii. Pe de o parte, vor permite întoarcerea
progresivă la modurile acceptate de viață, deși, pe de altă parte, nu vor pune
în primejdie toate câte le-am reușit».
Cu privire la deschiderea
bisericilor, acesta a menționat că din 4 mai va fi îngăduită deplasarea în
spațiile de închinare, dar nu vor fi mai mult de 10 persoane în același timp.
De la 1 iunie credincioșii vor putea merge la biserică pentru slujbe.
Președintele a mulțumit Bisericii
și Arhiepiscopului pentru poziția adoptată pe acest subiect critic.
Se pare că un rol important l-au
jucat glasurile care s-au făcut auzite zilele acestea. Un ecou deosebit l-a
avut scrisoarea
a 401 de profesioniști în domeniul sănătății din Cipru. Medici, dentiști și
alții din personalul medical au cerut deschiderea imediată a bisericilor.
Deși pare o victorie, totuși amânarea
cu aproape o jumătate lună a deschiderii bisericilor față de Grecia (17 mai) sună
mai degrabă cu o punere la colț a Bisericii Ortodoxe. De altfel, nici nu există
o siguranță că nu vor apărea alte motive pentru a nu fi ținute aceste promisiuni.
În situația în care întrunirile sunt îngreunate din cauza regimului de epidemie, Arhiepiscopul Atenei a trimis o scrisoare către Primul Ministru al Greciei pe tema deschiderii bisericilor. Despre aceasta purtătorul de cuvânt al Sinodului grec, Mitropolitul Ierotheos, a dat unele detalii: „Preafericitul a trimis scrisoarea miercurea trecută, adică pe 22 aprilie, și nu are legătură cu faptele care s-au ivit între timp. A fost trimisă această scrisoare către Primul Ministru și a fost comunicată către șase destinatari. Această scrisoare a fost trimisă prin mandatare și autorizare sinodală. Așteaptă răspuns de la Primul Ministru și spun aceasta pentru că s-a scurs informația că scrisoarea a fost trimisă Ministrului Educației. Da, a fost și Ministrul Educației printre destinatari, dar scrisoarea a fost trimisă către Primul Ministru”. De asemenea, Preasfințitul, cu privire la cuprinsul scrisorii, a accentuat că scrisoarea nu este aspră, ci realistă, prin ea Preafericitul este de acord cu Primul Ministru pentru lucrul pe care l-a împlinit până acum și în continuare se referă la eforturile pe care le-a făcut Biserica pentru a contribui la truda aceasta titanică a statului pe tema coronavirusului, pe lângă faptul că Biserica a înfruntat dificultăți interne și externe, chiar și presiuni. Și, la final, încheie că trebuie să fie deschise bisericile în scopul întoarcerii treptate la normalitate.
Pe 24 aprilie a
trimis o scrisoare către guvern și Sinodul Bisericii din Creta, care este o
Mitropolie organizată în cadrul Bisericii Greciei. Episcopii cretani au cerut
repunerea în funcțiune a bisericilor cu stabilirea unor măsuri de prevenție
contra coronavirusului.
Urmarea acestor evenimente a fost că Primul Ministru al Greciei, Kyriakos Mitsotakis, a anunțat ieri (28 aprilie) deschiderea treptată în curând a lăcașurilor de cult: „Din 4 mai bisericile vor fi deschise pentru închinare individuală și de duminică, 17 mai, credincioșii vor putea să participe și la Sfânta Liturghie și la celelalte slujbe, totuși mereu cu reguli stricte care vor fi convenite cu Sfântul Sinod și cu comunitatea științifică”.
Este de notat că există mai multe cazuri
raportate de îmbolnăviri ale clerului din această țară. Chiar și situații în
care unii Episcopi au decedat de coronavirus, cum este cazul Episcopului
Veniamin de Zeleznogorsk și Logofsk. Acesta a murit sâmbătă, 25 aprilie, după o
pneumonie acută. A fost tratat într-o clinică din Kursk după ce fusese testat
pozitiv de covid-19. Culmea este că el este cel care se poziționase negativ pe
tema coronavirusului și declarase anterior că virusul este o lucrare a diavolului
și, dacă nu vrea Dumnezeu, nu va muri nimeni.
„Scopul nostru,
busola și etalonul acțiunilor noastre sunt interesul înțeles bine al turmei
noastre.
Biserica Ciprului are
o conducere, care păstrează raporturi foarte bune cu Președintele și Guvernul
și conlucrarea lor este normală.
A făcut apel ca
medicii care au cerut Președintelui să deschidă imediat bisericile cu măsuri de
precauție „să-și facă meseria lor”, punctând că nu este nevoie să se amestece
în treburile Bisericii. „Ar fi trebuit să abordeze întâi și-întâi conducerea
Bisericii, pe Arhiepiscop și să asculte intențiile lui. Și, dacă nu ar fi fost
de acord cu cele ce le-ar fi spus, atunci să se ridice”. El a apreciat că
Biserica are conducerea ei care vorbește cu Președintele și Guvernul, care nu se
vor luat după diferite sentimente înflăcărate ale unora, nici nu va urma reguli
laice.
Guvernul are
consilierii săi și va decide și Biserica Ciprului, la rândul ei, va aborda pe
Președinte și-și va exprima ideile ei.
Biserica nu va fi
influențată de «binevoitori» care au ca scop autopromovarea, exploatând
subiectele Bisericii. Scopul său este interesul înțeles bine al turmei sale și
al lumii pe care o slujește Biserica.
Arhiepiscopul a
transmis un mesaj clar că nu vom merge să facem orice și să fie readus
coronavirusul și mâine să fie acuzată Biserica de faptul că ea a dat
încredințare de reluarea activității bisericilor cu consecința că începe să
apară încă o dată din nou virusul. „Și, în loc să se întoarcă poporul la
lucrurile sale și la ritmul corect, să facem înmormântări în popor”, subliniind
că Biserica nu dorește așa ceva.
De asemenea, a transmis
mesajul că nu trebuie să fie forțat nimeni, accentuând faptul că va veni ceasul
când va vizita pe Președinte și va vorbi cu el. Vom face ceea ce este în interesul
poporului și Biserica nu se va comporta ca o gloată. „Ne vom comporta ca oameni
responsabili pentru binele poporului nostru, care ne-a rânduit să-l slujim.”
Este de amintit că Arhiepiscopul se va întoarce mâine la Nicosia.
Deși nu ne privesc direct pe noi, totuși declarațiile de mai sus pot fi considerate o mostră de ipocrizie și aroganță prin care este disprețuită opinia credincioșilor și impusă una oficială, fără fundament real în practica Bisericii.
Chiar și așa, într-un alt interviu către Cyprus Times, Arhiepiscopul Hrisostom s-a referit și la deschiderea treptată a bisericilor. Acesta a declarat: „Gândul nostru este să poată veni un număr de credincioși pentru slujbe la biserici, avânt totuși o distanță de 10 metri păstrați unul de altul. … Într-o zi să meargă unii și în altă zi alții”.
Există intenția atât din partea Arhiepiscopului, cât și a Președintelui să aibă loc un comunicat pe tema deschiderii bisericilor.
Sfântul Stareț Nectarie a fost printre ultimii Stareți de la Optina dinainte de a fi închisă Mănăstirea de bolșevici în 1923. A murit pe 12 mai 1928, iar ziua sa de prăznuire este 29 aprilie. El a lăsat câteva învățături foarte folositoare despre vremurile apocaliptice de la sfârșitul lumii, care sunt de mare importanță pentru noi, cei de astăzi, care suntem bombardați cu tot felul de evenimente și evenimente pe care le putem numi „semnele vremurilor”. Deja pe vremea lui timpul era aproape.
Proorociile Starețului Nectarie
Chiar după revoluție, Starețul Nectarie a povestit această vedenie, pe care o avusese un monah cu mult timp înainte de răzmeriță. Șezând în pridvorul chiliei sale, el a văzut deodată că totul a dispărut: și casele, și copacii, și, în locul lor, până la cer, șiruri de sfinți; iar între rândul de sus și cer rămăsese un spațiu foarte mic. Și monahului i s-a descoperit că, atunci când acest spațiu se va umple, va veni sfârșitul lumii. „Iar spațiul era deja foarte mic”, a spus Starețul.
Devreme, încă din 1910, Nilus a consemnat alte cuvinte proorocești ale Starețului despre ceea ce văzuse în vis. „Acest vis a durat aproape toată noaptea”, spunea Părintele Nectarie. Nu pot să vă relatez toate detaliile, căci ar dura prea mult. Iată esențialul: văd o câmpie imensă, unde are loc o bătălie cumplită între nenumărate gloate de apostați și o mică oaste de creștini. Toți apostații sunt foarte bine înarmați și duc lupta după toate regulile științei războiului; creștinii sunt însă fără arme. Eu, cel puțin, nu văd la ei nici o armă. Și deja se poate ghici, spre îngrozirea mea, deznodământul acestei lupte inegale: survine momentul biruinței totale a gloatelor de apostați, deoarece dintre creștini nu a mai rămas aproape nimeni.
Îmbrăcați sărbătorește, apostații, împreună cu soțiile și copiii lor, triumfă și deja sărbătoresc victoria… Deodată, un grup neînsemnat de creștini, printre care sunt femei și copii, execută un atac neașteptat împotriva apostaților și într-o clipă imensa câmpie de luptă se acoperă de trupurile oștii atee și toată nenumărata adunătură este nimicită și, pe deasupra, spre uimirea mea, fără ajutorul vreunei arme. Și l-am întrebat atunci pe un ostaș creștin, ce stătea lângă mine:
– Cum ați putut înfrânge această nenumărată oaste?
– Dumnezeu ne-a ajutat! a fost răspunsul.
– Dar cu ce? întreb eu. Doar nu ați avut nici un fel de arme.
– Cu ce s-a nimerit, a răspuns oșteanul. Cu aceasta s-a sfârșit visul meu”, a încheiat Starețul.
Îndrumările Starețului pentru depășirea cu bine a încercărilor ce vor veni se referă îndeosebi la păstrarea credinței ortodoxe și la formarea duhovnicească, la creșterea în Duhul lui Hristos.
Nina D., prin anii ’20, l-a întrebat pe Starețul
Nectarie:
–
Se spune că toate semnele celei de-a doua veniri s-au împlinit…
– Nu, nu toate, – a răspuns Părintele. Desigur, și cei ce au o vedere simplă observă că multe se împlinesc, dar celor duhovnicești li se descoperă mai înainte. Biserica era un cerc imens în întreg orizontul, iar acum este un cerculeț. Iar în ultimele zile înainte de venirea lui Hristos, ea își va păstra acest chip: un singur episcop ortodox, un singur preot ortodox, un singur laic ortodox. Eu nu îți spun că nu vor mai fi biserici, dar Ortodoxia se va păstra doar în acest chip. Tu ia aminte la aceste cuvinte, și înțelege că așa va fi în întreaga lume.
* * *
Și Monahia Nectaria l-a întrebat pe Stareț despre sfârșitul lumii. El a răspuns:
„De ce mă întrebați pe mine, cel cu mintea mărginită? Mergeți la monahii din Optina.
Sunt oameni care se ocupă de cercetarea semnelor sfârșitului lumii, dar nu se îngrijesc de sufletele lor. Oamenii nu au nici un folos dacă știu timpul celei de a doua veniri. «Privegheați și vă rugați!» (Mt. 26:41), a spus Mântuitorul. Înseamnă, deci, că nu trebuie să ghicim evenimentele. Toate vor fi descoperite la timpul lor.
Toate acestea vor fi, dar aceasta este o mare taină. În zilele lui Noe, Dumnezeu, timp de o sută de ani, a spus că va fi potopul, dar oamenii nu au crezut, nu s-au pocăit și, dintr-o mulțime de oameni, s-a găsit doar un singur drept cu familia lui. Așa va fi și la venirea Fiului Omului.
(Din cartea Starețul Nectarie de la Optina,Editura Doxologia, Iași, 2010)
Observațiile noastre: În general, proorociile despre venirea lui Antihrist și a unor vremuri de cernere a credinței generează reacție fie de panică și o curiozitate chițibușară, fie de negare. Dar orice creștin autentic va înfrunta cu bărbăție și luciditate orice amenințare, pregătindu-se cum se cuvine. Ba chiar va avea ochi să vadă că taina fărădelegii este în lucru, prinde tot mai mult teren. Din cuvintele proorocești ale Starețului Nectarie se desprind câteva idei și sfaturi de bază despre timpurile apocaliptice care se prefigurează.
1. Există o pregătire a terenului pentru Antihrist. Așadar pericolul este unul de natură duhovnicească. Îndeosebi vedenia pe care a avut-o Starețul subliniază faptul că există o conspirație, ca să fie numită așa, împotriva Bisericii, împotriva credincioșilor. Chiar este una foarte bine pusă la punct, după toate regulile unui război duhovnicesc de amploare. Iar creștinii sunt total neînarmați, dar vor birui „cu ce apucă” pentru că puterea diavolului este ca un foc de paie, pe când Hristos îi poate întări neașteptat pe cei ce cred în El. Nu ne putem bizui pe tactici de luptă, pe strategii sofisticate, ci pe simplitatea credinței. Lupta cu diavolul constă în a nu lua aminte la mașinațiile lui, ci la Hristos prin rugăciune și trezvie.
2. Preocuparea obsesivă de Antihrist nu este folositoare. Ca și astăzi, erau mulți și în acele vremuri, acum un secol în urmă, care se îndeletniceau cu citirea semnelor vremurilor. Totuși Starețul nu vede cu ochi buni această preocupare pentru că distrage de la grija autentică pentru suflet.
3. Vital este să fie păzită dreapta credință. Cel mai important lucru este să fie păstrată dreapta credință, ortodoxia. Este foarte posibil chiar ca Biserica la nivel oficial să nu mai conducă spre mântuire, ci să devină o ruină, o epavă cu fațadă de credință, dar pe dinăuntru plină de apostazie. Lucrul acesta îl poate constata deja oricine cu ochiul liber că este început.
Deși apostazia se lucrează, este periculos duhovnicește să ne preocupăm de ea într-un mod aventurat, adică luând aminte la perspective care se bazează pe învățături neortodoxe. Multe din teoriile conspirației se întemeiază pe idei greșite, cum ar fi pierderea liberului arbitru prin injectarea unor nano-cipuri. În felul acesta este deturnată atenția de la vigilența de a nu face concesii și a cădea în lepădări conștiente spre o preocupare nepotrivită cu inteligența artificială, 5G, vaccinuri fatale și alte subiecte de acest gen. Se creionează un Antihrist subversiv, cu totul diferit de cel descris în Evanghelii. Mântuitorul a spus limpede: „Eu am venit în numele Tatălui Meu şi voi nu Mă primiţi; dacă va veni altul în numele său, pe acela îl veţi primi” (In. 5:43). Iar în altă parte Apostolul Pavel scrie: „Să nu vă amăgească nimeni, cu nici un chip; căci ziua Domnului nu va sosi până ce mai întâi nu va veni lepădarea de credinţă şi nu se va da pe faţă omul nelegiuirii, fiul pierzării, Potrivnicul, care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu, sau se cinsteşte cu închinare, aşa încât să se aşeze el în templul lui Dumnezeu, dându-se pe sine drept dumnezeu” (2Tes. 3:3-4). Este limpede că Antihristul nu va fura capacitatea intelectuală a oamenilor, ci deplina lor adeziune și închinare conștientă. Bineînțeles că prin amăgire, dar în cunoștință de cauză, nu alterând mintea. Așadar orice teorie care vorbește despre pierderea liberului arbitru prin inserarea de nano-cipuri este amăgitoare și deturnează de la înțelegerea ortodoxă a vremurilor apocaliptice.
4. Antihristul nu are puteri absolute de care să ne înfricoșăm, ci dimpotrivă, va fi biruit cu mâinile goale. În acest sens, Cuviosul Paisie Aghioritul este elocvent: „–Părinte, atunci când aud despre Antihrist simt o frică înăuntrul meu. – De ce te temi? Va fi mai înfricoșător decât diavolul? Acesta este om. Sfânta Marina l-a bătut pe diavol și Sfânta Iustina a alungat atâția. La urma urmei, noi n-am venit sa ne aranjam in aceasta lume”. Dar slăbiciunea de care profită este lipsa de credință curată și pregătire duhovnicească. Pe acestea încearcă să ni le fure prin teorii bine ticluite și preocupări false, abătute. Același Părinte Paisie a diagnosticat sugestiv și această exagerare: „Câinele, dacă e păzitor bun, latră atunci când vine hoțul. Când pleacă, tace. Dacă însă continuă să latre, atunci nu e păzitor bun”. Altfel spus, trebuie să fim vigilenți la hoț, la antihriști, nu la orice foșnet și diversiune.
Desigur că vaccinurile, cipurile, 5G și o întreagă gamă de noi tehnologii nu sunt bune, ci dăunătoare. Chiar pot fi folosite înspre descreștinarea lumii, depărtarea ei de Dumnezeu. Dar orice exagerare nu este potrivită. Trebuie să reacționăm împotriva lor, dar la nivelul și cu mijloacele nimerite, nu isteric și avântat. Sunt nocive la nivelul sănătății trupești și al ordinii sociale, nu pe plan duhovnicesc. Trebuie protejate și aceste aspecte foarte importante, dar ca atare, nu ca pe o mărturisire de credință. Altfel există riscul să fie deturnate valorile spirituale, credința însăși și devenim o pradă ușoară, destabilizată spiritual pentru amăgirea Antihristului.
Deja există destule împotriviri față de noua ordine mondială care se construiește, dar care sunt de factură ezoterică, yoghină sau cu alte conotații neortodoxe. Din acestea se inspiră și foarte mulți ortodocși, fără să vadă că au alt duh.
Este nevoie de mult discernământ. Există o lucrare a lui Antihrist evidentă, o pregătire a lumii pentru pierderea libertăților trupești și spirituale, o înrobire mentală față de valorile lumii. Totuși contracararea robiei antihristice constă în rugăciune, păzirea minții de patimi și păzirea credinței ortodoxe. Este atât de simplu și atât de dificil. Fără interpretări avântate ale Apocalipsei, fără idei deocheate despre controlul gândurilor; ci cu o abordare la nivel duhovnicesc, nu material. Însă repet, e normal să existe o luptă și pentru libertățile civice, dar aceasta este pe alt plan deocamdată. Tot ce trebuie dobândit este o întărire în rugăciune, pocăință și în harul Duhului Sfânt, care ne vor proteja la vremea potrivită. Frica cea mare este să nu ne pierdem echilibrul duhovnicesc, tăria credinței, fără a căuta obsesiv să fugim în munți, în afara sistemului, ci să dobândim puterea să ducem o viață de mărturisire a credinței la nivelul fiecăruia. Poate în condiții mai sărăcăcioase material și simplificate, dar cu dispoziția de mărturisire, de curaj, de bărbăție, nu de fugă.
Diavolul lucrează prin înfricoșare, dar această vedenie a Starețului Nectarie dă mare nădejde că puterea este în mâna noastră, doar să avem curajul să nu stăm cu mâinile în sân și să nu ne lăsăm intimidați de amploarea desfășurărilor de forțe omenești și demonice.
Ca un rezumat, este necesară vigilență față de semnele venirii lui Antihrist, să nu fim nepăsători față de un eveniment atât de important, dar să ne pregătim prin dreaptă credință și curățirea de patimi, nu fiind luați de valul multor teorii conspiraționiste rătăcite.
În pericopa evanghelică ce se citește în Duminica Tomei, prima de după Paști, se relatează faptul că Hristos cel înviat a dăruit ucenicilor Săi prin suflare asupra lor puterea de a lega și dezlega păcatele. Este vorba despre Taina Spovedaniei. Pentru că este un har, acesta trebuie înțeles cum se cuvine, în chip ortodox, nu catolic-legist, judecătoresc. O bună prezentare a acestui aspect se găsește în Epistolele despre spovedanie ale Sf. Simeon Noul Teolog. În ele este descrisă lucrarea pe care sunt însărcinați duhovnicii să o facă în sufletele celor ce se mărturisesc. Epistola a 2-a, pe care o redăm aici, prezintă ce este dator să facă cel care se pocăiește, cum trebuie să-și ducă epitimia primită eventual la spovedanie pentru păcatele sale pentru a ajunge la dezlegarea lor, care constă în dobândirea părerii de rău pentru ele cu zdrobire de inimă, adică tocmai contrariul împietririi produse de fărădelegi.
Un aspect important: Această scrisoare punctează un lucru esențial în viața duhovnicească, anume că dezlegarea de păcate nu se produce în momentul rugăciunii formale pe care o rostește duhovnicul la finalul spovedaniei, ci abia când dobândim cugetul smerit, simțământul lăuntric de pocăință, zdrobire și străpungere. Spovedania, legarea și dezlegarea păcatelor tocmai aceasta urmăresc, sunt mijloace prin care este lucrată curățirea duhului, a cugetului.
Pocăința fiului risipitor
Despre pocăinţă şi care sunt cele ce trebuie să le facă cel ce mai întâi a căzut în păcat şi s-a obişnuit cu el, iar mai apoi s-a mărturisit şi pune început pocăinţei
Suntem învăţaţi de
dumnezeieşti le Scripturi, frate al meu duhovnicesc, că nu trebuie nici să
deznădăjduim vreodată din pricina mulţimii păcatelor noastre, nici să ne
încredem cu îndrăznire în păzirea epitimiilor (canonisirii, n.n.) pe care ni
le-a dat duhovnicul nostru din pricina păcatelor noastre, aşa încât nici cel ce
s-a oprit sau a încetat păcatul nu trebuie să se încreadă cu îndrăznire, nici
cel ce a căzut nu trebuie să deznădăjduiască; ci şi cel ce a păcătuit mult să
se încreadă cu îndrăznire în pocăinţă, şi cel ce a greşit cu măsură să nu
socotească că primeşte iertarea greşelilor lui numai de la faptele bune, ci să
arate şi pocăinţă; dar nu pocăinţa arătată numai prin cuvinte, post, băut de
apă, culcare pe pământ şi celelalte chinuri ale trupului, ci pe cea care se
face prin întreaga zdrobire şi străpungere a sufletului şi inimii lui, pe care
a arătat-o şi Prorocul David, deşi se găsea cu totul în lume şi în grijile
lumii. Fiindcă, socotindu-se în el însuşi că L-a mâniat pe Stăpânul Cel Bun şi
Milostiv prin aceea că s-a făcut călcător al poruncilor Lui şi s-a arătat
nerecunoscător şi a uitat darurile atât de multe şi de nenumărate şi
binefacerile Lui, acela se găsea întotdeauna în toată viaţa lui plângând şi
mâhnindu-se [Ps 34, 14; 37, 7; 41,
10; 42, 2], cum spune el însuşi, şi era nenorocit nu din pricina altuia, ci a
lui însuşi; căci se zdrobea pe sine însuşi şi se smerea mult şi se îngropa în
suspinul inimii lui şi celelalte asemenea, pe care ne învaţă în fiecare zi
psalmii lui. Şi aceste înjosiri David şi le făcea lui însuşi când se pocăia,
deşi era împărat şi avea grijă de atâta popor, de femei şi copii, de casă şi de
împărăţie. Dar ce a făcut Manase şi ceilalţi care s-au pocăit după acestea, pe
care îi ştii şi tu? Adică Petru, căpetenia Apostolilor, vameşul, tâlharul şi
desfrânata. Şi ce să mai spun multe? Ce a arătat fiul destrăbălat [risipitor]
care a cheltuit moştenirea sa părintească cu desfrânatele şi cu vameşii? Din ce
fapte au primit toţi aceştia iertarea păcatelor lor? Oare de la postirile lor?
Oare de la privegherile lor? Oare de la culcările pe jos? Oare de la
milosteniile pe care le-au făcut săracilor? Oare de la vreo altă osteneală trupească
făcută cu trupul? Nu! Să nu fie! Ci au primit iertarea numai de la pocăinţa, zdrobirea
şi străpungerea [inimii] lor şi de la lacrimile pe care le-au vărsat din
adâncul sufletului lor şi de la osândirea conştiinţei lor; fiindcă venind la
simţirea păcatelor lor, fiecare din ei s-a învinuit şi s-a osândit pe sine
însuşi şi a plâns din suflet, de aceea a primit iertarea păcatelor lui. Acest
lucru se face şi acum cu toţi aceia care aleargă la Hristos cu lacrimi fierbinţi
şi pocăinţă adevărată. Şi Domnul Cel Preabun şi Iubitor de oameni nu închide şi
nu va închide nimănui îndurările iubitoare de oameni ale bunătăţii Lui; fiindcă
iertarea păcatelor fiecăruia nu se face din faptele lui, ca să nu se laude cineva
[Ef. 2, 9], ci din iubirea lui
Dumnezeu şi din har.
Trebuie să spunem
însă că, pentru ca să luăm iertarea păcatelor noastre, nu trebuie numai să ne
pocăim din tot sufletul nostru, ci şi să nu mai cădem altă dată în aceleaşi
păcate, nici să ne întoarcem iarăşi precum câinele la vărsătura lui [2 Ptr. 2, 22]. Dar a ne păzi noi să nu
cădem în aceleaşi păcate e lucru foarte anevoios pentru noi dacă nu punem
strajă şi pază mare asupra noastră înşine în tot felul şi cu toată grija şi,
dacă nu avem ajutoare şi arme duhovniceşti ca să ne împotrivim vrăjmaşilor noştri
gândiţi cu mintea [inteligibili] demoni. Căci, pentru că am fost prinşi mai
înainte de vrăjmaşul prin păcate şi ne-am făcut robi plăcerilor şi ne-am făcut
supuşi şi sclavi diavolului, trebuia să fim târâţi şi de asemenea pofte şi
plăceri şi să fim traşi cu silă mare, ca nişte sclavi fără cinste, în chip
vrednic de milă şi ticălos pentru ca să slujim şi să fim robi vrăjmaşului
nostru diavol şi să fugim departe de robia pe care o datorăm Stăpânului nostru
Hristos, iar aşa să ne facem călcători ai poruncilor Lui şi ai făgăduinţelor pe
care I le-am făcut. De aceea, ca să nu ni se întâmple şi să nu păţim un asemenea
rău, trebuie să luăm din Sfânta Scriptură ajutor şi armă potrivnică pentru
fiecare vrăjmaş care vine asupra noastră, precum ne spune dumnezeiescul David:
„Drept aceea spre toate poruncile Tale m-am îndreptat, toată calea nedreaptă am
urât” [Ps. 118, 128]; şi
împotriva poftei gândurilor de ruşine să punem amintirea morţii, a
înfricoşătoarei Judecăţi şi a chinurilor de nesuportat ale iadului; împotriva
trândăviei să punem râvna şi purtarea de grijă; împotriva lăcomiei pântecului postul;
împotriva iubirii de plăcere înfrânarea, împotriva băuturii multe băutura
puţină; împotriva aprinderii trupului să punem amintirea focului veşnic şi
atenţia continuă şi din tot sufletul la Dumnezeu unită cu privegherea şi setea.
Căci, dacă vom face în acest fel cu fiecare patimă care ne războieşte ca să nu
le spun pe toate şi să lungesc cuvântul – şi vom dobândi virtutea opusă acelei
patimi, cu siguranţă vom fi păziţi nevătămaţi şi nerăniţi de vrăjmaşul, pentru
că suntem păziţi de aceste virtuţi ca de nişte soldaţi puternici. Căci dacă iertarea
obişnuinţei rele şi abţinerea de la faptele nelalocul lor s-ar putea realiza
fără sudori şi osteneli, atunci numai abţinerea ar fi de-ajuns celor ce se
pocăiesc pentru mântuirea lor.
Pe lângă cele pe care
ţi le-am scris până acum, îţi scriu, iată, spre aducere-aminte şi cele ce
trebuie să le faci şi să le păzeşti pe lângă acestea, şi care sunt următoarele:
Când se săvârşeşte dumnezeiasca Liturghie şi preotul sau diaconul spune: „Cei
chemaţi ieşiţi!”, trebuie să ieşi afară din biserică şi să stai în pridvor
şi să nu vorbeşti cu nimeni în vremea aceea, ci să-ţi aduci aminte de păcatele
tale şi să plângi. Apoi după ce se încheie Dumnezeiasca Liturghie, iarăşi să
intri în biserică, şi când vine seara, după pavecerniţă, să mergi în acelaşi loc
şi să spui „Sfinte Dumnezeule” şi Psalmul 50: ,,Miluieşte-mă, Dumnezeule,
după mare mila Ta!” şi „Doamne miluieşte!” de cincizeci de ori
şi „Doamne, iartă-mă pe mine păcătosul!” tot de cincizeci de ori,
după care să spui Psalmul 6: „Doamne, nu cu mânia Ta să mă mustri pe mine, nici
cu urgia Ta să mă cerţi!” şi „Doamne, câte am păcătuit cu lucrul, cu cuvântul
şi cu gândul, iartă-mă!” pe care să o spui de cincizeci de ori şi să faci
douăzeci şi cinci de metanii; miercurea şi vinerea să te abţii de la carne,
brânză, ouă, peşte, vin și lapte, după canonul Sfinţilor Apostoli. În postul
Sfinţilor Apostoli, al Maicii Domnului şi Naşterii Domnului să nu mănânci carne,
nici brânză, nici ouă, dar din celelalte să mănânci cu măsură şi înfrânare, iar
rugăciunile tale, adică psalmii pe care i-am spus şi metaniile, să le dublezi.
Iar în Postul Mare să nu guşti lapte (probabil ulei, n.n.) şi vin toată
săptămâna, afară de sâmbăta şi duminica, ci să-ţi chinui trupul pe cât e cu
putinţă, precum e potrivit unor creştini care vor să se mântuiască, iar rugăciunea
ta să o dublezi şi în aceste patruzeci de zile, ca şi în celelalte posturi, cum
am spus mai înainte. Mai trebuie să te abţii şi de la dumnezeieştile şi
înfricoşătoarele Taine, adică să nu te cumineci cu preacuratul Trup şi scumpul
Sânge al Domnului nostru Iisus Hristos; iar eu te sfătuiesc să te abţii şi de
la pâinea binecuvântată, adică de la anafură, cât timp gândul și socotinţa ta
se vor găsi nemutate de la lucrurile cele rele ale păcatului şi până ce vei
dobândi socotință tare ca să nu mai laşi vreodată faptele bune şi virtuţile şi
nu vei urî păcatul în chip desăvârşit. Iar când te vezi pe tine însuţi că ai ajuns
la această stare bună, că ai urât păcatul în chip desăvârşit şi socotinţa ta
s-a întărit în cele bune şi te-ai făcut tare în încercări, că hotărârea să te
abţii de la păcat e nestrămutată, atunci să te apropii, frate, de Taine cu
credinţă neşovăielnică că nu te împărtăşeşti cu o simplă pâine şi un simplu vin,
ci cu Trupul şi Sângele lui Dumnezeu. Şi, făcând aşa, te vei face părtaş al
slavei Lui şi prin Tainele Lui vei lua iertarea desăvârşită a păcatelor tale şi
vei dobândi în tine însuţi viaţa veşnică şi te vei face fiu al luminii şi al
zilei [1 Tes.5, 5]. Vezi
ca înainte să faci cele pe care ţi le-am spus şi înainte să arăţi cuvenita
pocăinţă, să nu îndrăzneşti să te împărtăşeşti cu Trupul şi Sângele lui
Hristos, căci atunci când te vor vedea demonii că ai dispreţuit pe Dumnezeu şi
te cumineci cu nevrednicie, vor năvăli toţi asupra ta şi aşa, împiedicându-te fără
milă şi fără omenie, te vor arunca iarăşi în noroiul neînfrânării tale dintâi;
şi atunci te vei face cu adevărat, în loc de creştin, ucigaş de Hristos şi vei
fi osândit împreună cu cei ce L-au răstignit pe Hristos cum zice Pavel: „Oricine
va mânca şi va bea cu nevrednicie Trupul şi Sângele Domnului, vinovat va fi
faţă de Trupul şi Sângele Domnului” [1Cor. 11, 27], adică va primi aceeaşi osândă cu aceia care L-au
răstignit.
Nu-ţi scriu mai multe decât cele pe care ţi le-am scris, temându-mă să nu te plictisesc. Tu însă, frate, dacă vei face şi mai multe decât acestea, te vei folosi şi-ţi vei da sufletului tău bunătăţile cele veşnice. Căci cele pe care ţi le-am spus nu ţi le-am scris să le faci pentru că-ţi dau curăţirea sufletului şi iertarea păcatelor, ci ţi le-am scris pentru că îţi aduc aminte de păcatele tale, fiindcă dacă aş şti că te vei întrista pentru ele nici acestea puţine nu le-aş fi scris iubirii tale. Vreau de la tine numai să te rupi de obişnuinţa păcatului şi de faptele cele nelalocul lor, ruptură şi abţinere pe care te rog mult să o păzeşti. Şi, dacă îţi e cu putinţă să faci aceasta fără alte sudori şi osteneli, voi fi mulţumit şi numai cu aceasta. Şi scrie-mi încontinuu despre sănătatea ta, ca să văd credinţa şi iubirea pe care le ai faţă de mine şi să-mi aduc aminte de tine încă şi mai fierbinte şi cu mai multă râvnă atunci când îmi întind mâinile mele spre Dumnezeu eu, nevrednicul. Harul lui Dumnezeu să fie cu duhul tău. Amin.
(Din cartea Sf. Simeon
Noul Teolog, Scrieri III, Imne, Epistole,
Capitole, Ed. Deisis, Sibiu, 2001)
În Joia Mare (din Săptămâna Patimilor de anul acesta), când Biserica prăznuiește Cina cea de Taină, a fost publicată o cuvântare a Sf. Ioan Gură de Aur despre Sfintele Taine în traducere neo-greacă. Textul este foarte important și binevenit chiar și pentru perioada pascală a Săptămânii luminate, drept aceea este potrivit de citit în aceste zile. Deocamdată ne mulțumim cu această traducere, care nu are o trimitere precisă de unde a fost luată, dar, în caz că va fi găsit fragmentul în greacă veche, va urma o îmbunătățire a formei finale prin verificarea cu originalul. Am adăugat și un pasaj pe aceeași temă dintr-o altă omilie, care completează ideile și întregește învățătura despre Sfintele Taine.
În contextul lipsirii de slujbe și de Împărtășanie din cauza epidemiei actuale, este cu atât mai bine să conștientizăm fiecare cum ar fi trebuit să prețuim Trupul și Sângele lui Hristos și cât de mult ar trebui să ținem să avem parte de Ele mai ales în cazul amenințării cu boală (molimă).
Dacă vine clipa dumnezeieștii Împărtășanii și este vorba să te apropii de Sfânta Masă, crede neclintit că acolo este prezent Hristos, Împăratul a toate. Când vezi că preotul îți oferă Trupul și Sângele Domnului, nu socoti că preotul face aceasta, ci crede că mâna care se întinde este a lui Hristos. Cel Care a strălucit cu prezența Lui masa de la Cina cea de Taină, Acesta și acum împodobește Masa dumnezeieștii Liturghii. Este prezent concret și cercetează intenția fiecăruia și observă cine se apropie cu evlavie potrivită cu Sfânta Taină, cine cu conștiință rea, cu gânduri murdare și necurate, cu fapte întinate.
Deci meditează și tu ce cusur ai îndreptat, ce virtute ai săvârșită, ce păcat ai stins prin mărturisire, în ce te-ai făcut mai bun. Dacă te înștiințează conștiința ta că te-ai îngrijit suficient de cicatrizarea rănilor sufletești, dacă ai făcut ceva mai mult decât postul, împărtășește-te cu frică de Dumnezeu! Altfel, stai departe de preacuratele Taine. Și, când te curățești de toate păcatele tale, atunci să te apropii.
Deci să veniți la dumnezeiasca Împărtășanie cu frică și cutremur, cu conștiință curată, cu post și rugăciune. Fără să vă agitați, fără să vă călcați în picioare și să îmbrânciți pe cei de alături. Pentru că aceasta constituie cea mai mare nebunie și cea mai mare desconsiderare a Sfintelor Taine.
Spune-mi, omule, de ce faci agitație? De ce te zorești? Poate te presează nevoia să-ți faci treburile tale? Și oare te-a prins gândul că ai treburi în ceasul când mergi să te împărtășești? Nu cumva ai sentimentul că ești pe pământ? Socotești că te afli cu oamenii, și nu cu cetele îngerilor? Dar așa ceva este dovada unei inimi împietrite…
Cât de des să ne împărtășim?
Există și alt subiect: Mulți se împărtășesc o dată pe an, alții de două ori, alții de mai multe ori. Pe care din ei îi vom aproba? Pe cei ce se împărtășesc o dată, de multe ori sau de puține ori? Nici pe cei o dată, nici pe cei de multe ori, nici pe cei de puține ori, ci pe aceia care se apropie de Sfântul Potir cu inimă curată, cu viață nepătată. Aceștia să se împărtășească mereu! Ceilalți, păcătoșii nepocăiți, să stea departe de preacuratele Taine pentru că altfel își pregătesc judecată și osândă pentru ei înșiși.
Sfântul Apostol spune: «Cine mănâncă Pâinea și bea Paharul Domnului într-un mod nepotrivit se face vinovat de păcat față de Trupul și Sângele Domnului, provocându-și osândă» (1Cor. 11:27, 29). Adică va fi chinuit atât de sever, ca și răstignitorii lui Hristos, de vreme ce aceia s-au făcut vinovați de păcat față de trupul Lui.
Mulți dintre credincioși au ajuns într-un asemenea punct de desconsiderare a Sfintelor Taine, încât, deși sunt plini de răutăți nemăsurate și nu se îndreaptă deloc pe ei înșiși, se împărtășesc de sărbători nepregătiți. Fără să știe că sărbătoarea nu este o condiție pentru dumnezeiasca Împărtășanie, ci, după cum am zis, conștiința curată. Și, precum cel care nu simte nici o răutate în conștiința lui trebuie să vină la dumnezeiasca Împărtășanie în fiecare zi, așa și cel care este împovărat cu păcate și nu se pocăiește trebuie să nu se împărtășească nici de Praznic.
De aceea vă și rog iarăși pe toți să nu vă apropiați de dumnezeieștile Taine așa nepregătiți și deoarece ar cere-o praznicul, ci, dacă vă decideți vreodată să luați parte la dumnezeiasca Liturghie și să vă împărtășiți, să vă curățați de răutăți pe voi înșivă cu multe zile înainte, cu pocăință, cu rugăciune, cu milostenie, cu îngrijire de cele duhovnicești.
Multe ca acestea se fac şi astăzi. Fiindcă preoţii nu ştiu pe cei păcătoşi şi nevrednici a se împărtăşi de Sfintele Taine, Dumnezeu face aceasta de multe ori, căci îi predă pe aceia satanei. Când se întâmplă boli sau curse sau alte nenorociri de felul acestora, pentru aceasta se întâmplă. Aceasta o şi spune Pavel, zicând: „De aceea, mulţi dintre voi sunt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit” (1Cor. 11: 30). Şi cum se întâmplă aceasta, zici tu, dacă noi ne apropiem de Sfintele Taine o singură dată în cursul anului? Apoi acesta este răul cel mare, că tu hotărăşti vrednicia apropierii de Sfintele Taine nu după curăţia cugetului, ci după intervalul de timp şi crezi că aceasta este evlavie, de a nu te apropia de multe ori în cursul anului de Sfânta Împărtăşire, neştiind că, dacă te apropii cu nevrednicie, fie chiar numai o dată, aceasta îţi pătează şi înfierează sufletul; iar dacă te-ai apropiat cu vrednicie, fie chiar şi numai o dată, ţi l-ai mântuit.
Îndrăzneală nu este a te apropia de multe ori în cursul anului, ci a te apropia cu nevrednicie, fie chiar şi o singură dată în tot timpul anului. Noi însă ne găsim în aşa stare de ticăloşie şi îndobitocire că, deşi în cursul anului facem mii de rele, totuşi pentru îndepărtarea de acele rele nu avem nici o grijă, ci credem că ne este de ajuns a nu îndrăzni să ne apropiem des de Trupul lui Hristos sau să ne apropiem cu batjocură, neînţelegând că cei ce L-au răstignit pe Hristos o singură dată L-au răstignit. Dar oare, fiindcă o singură dată L-au răstignit, păcatul lor este mai mic? Şi Iuda o singură dată a vândut pe Hristos! Dar cum? Oare faptul acesta l-a scăpat de răspundere? De ce faptul acesta să-l îndeplinim numai o dată şi la un anumit timp în cursul anului? Timp de apropiere să ne fie nouă curăţia cugetului. Nici o deosebire nu este între Paști şi Taina ce acum se săvârşeşte; unul şi acelaşi lucru este, fiind acelaşi har al Duhului, aşa că Paștile aceeaşi este. Ceea ce grăiesc acum o ştiţi voi, cei iniţiaţi în taine. Şi Vineri, şi Sâmbătă, şi Duminică, şi în ziua mucenicilor una şi aceeaşi Jertfă se săvârşeşte. „Căci de câte ori veţi mânca această Pâine şi veţi bea acest Pahar, moartea Domnului vestiţi până când va veni.” (1Cor. 11: 26). Nu prescrie tu sau, mai bine zis, nu mărgini într-un timp anumit Jertfa cea fără de sânge. Apoi, zici tu, cum de se numeşte atunci Paști? Pentru că atunci a pătimit Hristos pentru noi.
Deci nimeni să nu se apropie de acea Jertfă în alt mod, iar de aceasta în altul, fiindcă o putere este, o valoare este, un har este, unul şi acelaşi Trup este; nu doar că aceea este mai sfântă decât aceasta sau că aceea este inferioară acesteia. Lucrul acesta îl ştiţi şi voi, nimic mai nou văzând aici, afară doar de vălurile (perdelele) acestea împodobite şi de strălucirea mulţimii. Zilele acelea au poate ceva mai mult decât acestea: atunci a început ziua mântuirii noastre, căci în acea zi S-a jertfit Hristos; dar în privinţa Tainelor, nici o altă preferinţă nu are una asupra celeilalte.
Şi apoi, când tu te apropii de hrana aceasta preţioasă, îţi speli gura; şi, când voieşti a te apropia de hrana cea duhovnicească, nu-ţi speli sufletul, ci te apropii plin de necurăţie? Nu sunt de ajuns, zici tu, cele patruzeci de zile de post pentru a curăţi de păcate chiar şi pe cel mai încărcat cu ele? Ce folos este, spune-mi, când cineva, voind a curăţi un loc, aruncă acolo mirodenii, iar după câtva timp de la aruncarea mirodeniilor el pune bălegarul; oare n-a dispărut mirosul cel plăcut? Aceasta se petrece şi cu noi. Ne-am făcut vrednici de a ne apropia de cele sfinte după puterea noastră, apoi iarăşi ne murdărim pe noi înşine. Aceasta o spunem şi pentru cei ce pot să se cureţe în timpul celor patruzeci de zile.
Deci, iubiţilor, să nu ne lenevim spre mântuirea noastră. „Ca un câine care se întoarce unde a vărsat, aşa este omul nebun care se întoarce la nebunia lui” (Isus Sirah 34, 26; Pildele lui Solomon 26: 11). Vă rog să vă străduiţi, ca să nu rămână zadarnică osteneala noastră. Căci numai astfel ne vom putea învrednici de bunurile cele făgăduite nouă. Cărora fie cu toţii să ne învrednicim întru Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh se cuvine mărirea, puterea şi slava acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Deși toate Bisericile Ortodoxe Locale s-au confruntat cu aceeași situație delicată a pandemiei de coronavirus, nu toate au reacționat la fel. Atât deciziile autorităților politice au fost diferite, cât și atitudinile Bisericilor Autocefale. Toate acestea provin din deosebirea de perspectivă asupra modului cum trebuie înfruntată creștinește o boală molipsitoare. În general, Bisericile și episcopii mai tradiționaliști au pledat pentru deschiderea bisericilor, iar cei mai secularizați s-au aliniat discursului sanitar și politic al momentului. Acolo unde poporul este mai credincios și atașat de Biserică, precum în Georgia și Ucraina, slujbele s-au ținut cu participarea mirenilor chiar în ciuda hotărârilor statului.
Ucraina: Deși în Rusia bisericile au fost închise printr-o hotărâre comunicată de Patriarhul Chiril, Biserica Ucrainei, membră a Patriarhiei Moscovei, a procedat diferit, lucru ce dovedește atât credința fermă, cât și autonomia largă de care se bucură.
Georgia. Ca în toate celelalte zile, în această țară, slujbele au fost ținute fără întrerupere cu păstrarea distanței de protecție între participanți. Deși autoritățile georgiene au dispus închiderea lăcașurilor de cult, credincioșii au făcut tot posibilul să fie prezenți și în noaptea de Paști. Mai puțini ca în ceilalți ani, ei au trebuit să ajungă până la ora 9 seara și să plece după ora 6 dimineața. unii episcopi au făcut apel ca oamenii să stea acasă, dar nu cu mult succes. Majoritatea au purtat măști de protecție. Patriarhul Ilia și cei mai mulți preoți nu i-au îndemnat pe credincioși să rămână acasă, ba chiar i-au împărtășit după ritualul normal.
Serbia. După cum am menționat, Sinodul Sârb a cerut statului să facă o derogare și să permită credincioșilor să participe la slujba de Paști. Patriarhul Irineu s-a arătat înțelegător asupra faptului că nu le-a fost primită cererea din cauza „fricii mari și îndreptățite”, deși ar fi fost de dorit ca slujbele să fie oficiate cu participarea oamenilor. Într-un interviu pe temă, acesta a spus că nu este prima dată când poporul sârb sărbătorește Învierea în aceste condiții; bombardamentele germanilor și apoi ale aliaților au produs situații similare în trecut.
Din nefericire, în Rusia, Grecia, România și Antiohia, precum și în Cipru, bisericile au fost ținute închise. O surpriză o constituie Patriarhia Moscovei că a luat o astfel de decizie după ce inițial a combătut încercările primarului din Sanct Petersburg de a opri slujbele, pe când celelalte Biserici sunt cunoscute ca fiind mereu în tandem cu autoritățile civile.
Însă merită menționată poziția Mitropolitului Atanasie de Limassol, care a făcut unele declarații într-un interviu acordat Philenews. Printre altele, a răspuns criticilor pentru afirmația sa că „cei ce judecă sunt judecați”: «Sigur nu se primejduiește credința, nici Biserica nu se primejduiește, ci oamenii credincioși, care au dreptul inalienabil să-și exercite libertatea vieții lor religioase, a rugăciunii, a cultului lor. Eu îndemn lumea să facem toți ascultare de cele ce ne spun atât Întâistătătorii Bisericilor noastre, cât și Guvernul și să arătăm o dispoziție bună și spirit de conlucrare cu Statul și cu oamenii de știință ca să treacă pandemia».
«Sigur, cred că ar fi putut fi găsit un mod diferit prin care ar fi putut oamenii să vină la biserici, îndeosebi în aceste zile sfinte, luând toate măsurile indicate. … Arhiepiscopul și Sfântul Sinod au primit (măsurile statului). Noi facem ascultare de Arhiepiscopul nostru. … Trebuie să păzim cele ce ni le-a poruncit Statul pentru sănătatea publică a oamenilor și să rămânem acasă în rugăciune. … Ne aflăm aproape de schimbări mondiale. Nu vreau să spun lucruri și să bag în panică lumea. Se vor arăta lucrurile ușor-ușor. Și se vor arăta dispozițiile globalizării și a Noii Ordini și toate se vor clarifica ușor-ușor. Să avem răbdare. Ne rugăm să vină pacea în lume, să aibă oamenii pace în suflete și să nu se teamă și să se panicheze.»
Este evident că, dincolo de aceste diferențe exterioare care nu sunt de neglijat nici ele, există o deosebire de substanță, o criză în Ortodoxie, un conflict mocnit între curentul progresist și adaptat la planul lumesc și cel tradiționalist. Din păcate, noi, cei din România, nu suntem devotați credinței și dispuși la sacrificii pentru ea, cum ar fi normal, ci dimpotrivă, Biserica este gata să renunțe la credință pentru a nu deranja societatea așa-zis civilă. Probabil că mulți gândesc că vom trece și peste aceste greutăți cum am trecut și peste atâtea altele; dar este de remarcat că prin comunism am trecut și am rămas cu multe sechele. La fel, după trădările care s-au făcut în ultima vreme, lucrurile nu rămân neschimbate, ci se înrăutățesc fără să se simtă acut acest lucru, fapt ce agravează situația. Nu agitația este soluția, ci conștientizarea cu seninătate și încredere în Dumnezeu și dispoziția cea bună de a înfrunta viitorul cu credință fermă.
Deja am trăit un Paști îndepărtați de Domnul. Ce va mai urma și cât ne vom afunda în comoditate și în fricile trupești?
Până și ucenicii Mântuitorului s-au înspăimântat de vestea adusă de „unele femei de ale noastre” (Lc. 24:22) că Hristos este viu. Ei au trăit clipele dramatice ale Răstignirii și batjocurii la care a fost supus și înțelegeau prea bine minunea învierii Lui atât de improbabile. Doar cei care trec prin clipe asemănătoare pot pricepe; lor li Se descoperă mai clar puterea Domnului de dincolo de lumea aceasta și de mârșăviile ei, prin care încearcă să anuleze până și mesajul minunilor vindecărilor descrise în Evanghelie și să impună doar cursul imperturbabil al vieții pământești trecătoare.
Astăzi lumea creștină trăiește momente asemănătoare la nivel global, de negare a credinței și de presiune și interdicție a valorilor duhovnicești. Nu de slujbe ducem lipsă, ci de starea lângă Hristos în biserici sau oriunde; nu ritualul ne este refuzat, ci adevărul și minunea în numele materialității. Sănătatea duhovnicească este vândută pe 30 de arginți pentru o sănătate trupească iluzorie. Dar Învierea lui Hristos ne învață că toate trec și sunt chiar păguboase, numai Duhul este cel ce dă viață, și nu de oricare, ci netrecătoare și nechinuitoare.
Cu inimi deschise și cu curaj strigăm tuturor care pot răspunde tot din adâncul lor, dar și celor ce cred, ba și celor ce nu cred:
Hristos a înviat!
Pe cei foarte mulți care nu se pot bucura de slujbele bisericești îi îndemnăm să încheie postul și pregătirea duhovnicească pentru marele praznic al Învierii cu urarea între cei ai casei: „Hristos a înviat!” și răspunsul: „Cu adevărat a înviat!”, aprinzând chiar lumânări de la candela din casă ca simbol al strălucirii îngerești și al biruirii morții. Apoi s-ar cuveni făcută o rugăciune către Dumnezeu (indicat ar fi Acatistul Învierii Domnului Iisus Hristos), cu gândul la Mântuitorul nostru, Care a înviat pentru noi, cu împăcare și înțelegere întreolaltă pentru bucuria Învierii. Abia după această ofrandă duhovnicească bine-primită înaintea Domnului, va avea gust și mâncarea de dulce, ciocnirea ouălor și dezlegarea postului care a fost ținut după puterea fiecăruia. Fără nici o îndoială, Hristos va fi cu mult mai prezent în sufletele celor „doi sau trei adunați în numele Lui”, care nu cârtesc pentru aceste condiții vitrege, chiar și fără slujbe și lumânări. Bine ar fi fost să fi luptat mai mult pentru această sărbătoare centrală a creștinătății împreună, dar măcar și individual să-L întâmpinăm cum se cuvine pe Cel ce a biruit moartea.
Paștile sunt o dată pe an, la momentul când S-a sculat Hristos din morți acum două milenii, dar bucuria Învierii o putem avea în tot cursul anului, îndeosebi la Liturghie, în Împărtășanie sau cum Se arată Domnul celor vrednici. Nimeni și nimic nu ne poate despărți de Hristos afară de delăsarea noastră; însă curajul ne va însufleți în fața oricărei primejdii din lumea aceasta și ne va păzi pe cât este cu putință din toate părțile, nu doar de boli și molime, ci ne va da și bucuria Învierii.
Dumnezeu să binecuvinteze pe toți cititorii și credincioșii, cunoscuți și neștiuți, și să ne țină în turma Sa mică, dar fericită a creștinilor ortodocși!
Patriarhia Română a semnat un acord prin care sunt stabilite reguli clare cum să fie distribuit „Paștile” și „Sfânta Lumină” cetățenilor care doresc să le primească. Vor fi angajați în acest proces atât personalul bisericesc din parohii, cât și voluntari, dar și echipaje de ordine publică. Practic, credincioșii sunt ținuți departe de biserici și serviți cu înlocuitori artificiali prin care să fie estompată credința în Înviere și transferată toată evlavia către ritualuri formale, scoase din rostul lor.
Să nu fiu greșit înțeles, este bine că se face o astfel de distribuire a celor două elemente, dar este greșit că Patriarhia nu vine cu explicații clare ce simbolizează ele și care este rostul acestor acțiuni prevăzute în Acordul cu pricina. Singurele indicii sunt definirea Paștilor drept „Pâinea binecuvântată, în formă de mici prescuri, stropită cu agheasmă şi vin, sfințită anul acesta în Joia Mare, după Sfânta Liturghie” și precizarea că Sfânta Lumină este adusă de la Ierusalim în seara zilei de sâmbătă. Totul rămâne foarte neclar, pietist și după ureche, adică mult prea profan.
Pentru a limpezi puțin lucrurile, trebuie să înțelegem ce sunt cele două și care este rostul lor. Problema aceasta liturgică a fost dezbătută mai pe larg și de alții, iar aici voi expune unele considerații minimale.
În Tipicul Sfântului Sava, care este normativ pentru toate slujbele, nu există această rânduială, ea fiind una „din popor”. Este o combinație ciudată, care a fost reglementată în Liturghierul din edițiile mai noi (de ex., cel din 2000), în care este inserată o „Rugăciune la binecuvântarea pâinii care se numește în popor «Paști», în Sfânta Duminică a Paștilor”. Ea se citește în timpul Axionului, adică atunci când ar trebui sfințită anafura, peste bucățile de pâine „tăiate ca pentru anafură”, care apoi sunt sfințite prin stropirea cu aghiazmă. Așadar este vorba de un ritual încropit, anapoda, lipsit de logică; aceste «Paști» nu sunt nici anaforă, nici pâine simplă binecuvântată, ci undeva la mijloc, dacă poate fi gândit așa ceva. Probabil că această rânduială a apărut dintr-o tradiție după ureche la noi, la români, dintr-un amestec superstițios între diferite ritualuri liturgice din slujba Învierii. Adică a fost combinată pâinea simplă luată cu vin în seara de sâmbătă cu artosul care se binecuvintează pe parcursul săptămânii luminate și cu anafora care se sfințește în mod normal la Liturghie. Încă și mai probabil Rugăciunea menționată mai sus din Liturghier s-a dorit o sistematizare a acestui obicei pentru a primi o formă cât mai corectă.
Totuși Rugăciunea în sine este bizară și incoerentă. În ea este invocat mielul de Paști jertfit de evrei la ieșirea din Egipt pentru a fi binecuvântată… pâinea. Despre ea se mai spune că „am adus-o și o sărutăm”, dând de înțeles că ar avea imprimată imaginea lui Hristos înviat, așa cum o au pecețile de artos. Iar cererea de a alunga „toată boala și neputința” este iarăși o interpolare nepotrivită, fără legătură cu menirea pâinii. Ar fi fost mai corect ca pâinea aceasta să nu fi fost amestecată cu vin și să fie o rânduială prescurtată a artosului.
Pitorescul liturgic al «Paștilor» este evident, fiind înfierat și de Mitropolitul Țării Românești Neofit Cretanul (1738-1753) astfel: „Cei mai mulți din norod nici ar fi știind ce este Sfânta Priciastenie [Împărtășanie], ci numai la ziua Sfintelor Paști ar fi mergând la biserică și nu doar ca să asculte slujba Sfintei Liturghii și să se împărtășească cu Sfintele Taine fiind mai înainte spovediți și gătiți pentru această Taină Sfântă, ci numai ca să ia pâine și vin, paximan [pesmet] ce se numește de voi Paști, iar alții cu ani îndelungați nu s-au spovedit, și alții iar în toată vremea vieții lor, după cum am înțeles, Spovedania și Sfânta Priciastenie [Împărtășanie] ce este nu o știu, fără decât aleargă în ziua de Paști pe la bisericile lor de iau atunci acea pâine și acel vin nesfințit sau iau agheasmă, numind că este Paști” (din cartea Ioan Ică jr., Împărtășirea continuă cu Sfintele Taine, Sibiu 2006, p. 7).
O altă sugestie cu privire la originea acestui ritual ni-l oferă Tipicul Sf. Sava, care menționează următoarele: „Trebuie să se ştie: că atât carnea cât şi prinosul cel alb, adică brânza şi ouăle nu sunt Paştele, nici Mielul, precum zic unii oarecare care şi primesc din acestea, cu toată evlavia, ca şi cum se împărtăşesc dintr-o oarecare sfinţenie, ci sunt o aducere normală, pentru că nu se poate ca să se aducă acestea ca şi o jertfă lui Dumnezeu, ci doar ca o Binecuvântare a celor ce încep după Post să mănânce carne, brânză şi ouă, pentru că cele puse înainte se Binecuvântează de către Preot cu Rugăciunea cea pentru mâncare. Pentru că Paştele cel adevărat este însuşi Hristos, Mielul Cel ce ridică păcatele lumii, care în Sfântul Altar, întru Jertfa cea fără de sânge, întru Preacinstitele Taine ale Cinstitului Său Trup şi ale Sângelui Său celui de viaţă făcător, se aduc de către Preot, lui Dumnezeu şi Tatălui, şi dintru Acelea cei ce mănâncă se împărtăşesc cu vrednicie ( să se ştie), că Paştele cel adevărat îl mănâncă. Şi pentru aceasta prinoasele cele aduse, care nu sunt Paşte, nu se cuvine să fie puse în Sfântul Altar sau în Biserică ci afară de Biserică, sau în Pridvor pentru ca prin Rugăciune să se binecuvinteze…”. Așadar este posibil să fi existat unele tradiții greșite care au fost transferate apoi la pâine amestecată cu vin, nu la cărnuri și brânză.
Lucrurile sunt puțin mai încurcate chiar și decât în observațiile de mai sus, dar este important de reținut că această rânduială, așa cum este ea, ar trebui să fie săvârșită în noaptea de Înviere, de unde își trage numele de «Paști» și să fie distribuită tot atunci. Totuși, din Acordul dintre Patriarhie și MAI de anul acesta, aflăm că ea se va face joi, nu în duminica cea mare a Praznicului, ba chiar că va fi împărțită în zilele de vineri și sâmbătă, adică înainte de marea Sărbătoare creștină. Deci, pe lângă validarea la scară mare a unui obicei cu nuanțe superstițioase, este distrusă și corelarea corectă cu Învierea, cu așteptarea momentului liturgic măreț. Căci se naște întrebarea: Ce rost are să fie distribuit Paștile înainte de Paști?
Cât privește Sfânta Lumină, este interesant că va fi dată mai departe chiar și de organele de ordine. Oare ce simțământ sacru și de evlavie va simți cineva care va primi de la un polițist lumina de la Ierusalim? Mai ales în trafic (pct. 10).
Lumina de Paști este un simbol al Învierii lui Hristos, al ieșirii din întunericul morții și iadului. Ea este dată de preot prin chemarea „Veniți de luați lumină!”. Este foarte important momentul, anume începutul slujbei de Paști, nu pe stradă și nu în afara slujbei. Mai mult, nu e necesar să fie lumina coborâtă la Ierusalim, ci poate fi și de la o candelă din altar. Important este ca oricine să o primească de la preot sau arhiereu la slujbă. Altfel, se desacralizează și se transformă totul în superstiție, dând valoare unor lucruri secundare. Lumina care vine la Ierusalim are măreția ei că vine acolo, la rugăciunea rostită de Patriarh, în Mormântul Domnului. Ne bucurăm să o avem, dar nu o putem transforma în ceva magic, ce trebuie împărțit pe străzi în mod nefiresc, într-un cadru rupt de contextul liturgic și sfânt.
În concluzie, cine dorește să prăznuiască Paștile cu credință, nu cu ritualuri superstițioase, ar fi bine să țină cont de aceste lucruri și să evite fetișizarea Praznicului Învierii și chiar devansarea nejustificată a momentelor liturgice. Dimpotrivă, este mult mai de preț rugăciunea și evlavia sinceră, care izvorăsc din păzirea poruncilor evanghelice. Nu pot să spun că este rău ca cineva să primească lumina de la Ierusalim, totuși să o facă într-o manieră folositoare, cu o trăire lipsită de superstiții, cu gând la Învierea Domnului și la schimbarea vieții prin fapte bune. Cât despre pâinea numită Paști, mai bine este să ne mulțumim cu anafura sau să ne pregătim cum se cuvine pentru a ne împărtăși cu Sfintele Taine, care sunt Paștile cel adevărat.
În sesiunea ținută astăzi, 13 aprilie
a.c., Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Sârbe a adresat conducerii de stat a Republicii
Sârbe o propunere și o cerere de a aproba suspendarea interdicției de a ieși din
casă impusă din cauza pandemiei coronavirusului – de Paști, de la ora 5 la 10 dimineața,
astfel încât creștinii ortodocși care nu sunt în izolare și autoizolare să poată
participa la slujba de dimineață și la Liturghie de cea mai mare zi de praznic.
În aceeași sesiune, au fost transmise
Mitropolitului Amfilohie de Muntenegru și Litoral simțăminte de dragoste frățească
și de nemulțumire față de acțiunile autorităților muntenegrine față de el.
O chemare de foarte bun augur, pe
care o preluăm și noi, este cea de a cere fiecare dintre noi să putem merge la slujba
de Înviere, exprimată de Lucian Popescu. Redăm mai jos fragmente din articolul scris
de dânsul, care poate fi citit la sursă în integralitate și pe care îl recomandăm,
fiind un mesaj plin de învățăminte folositoare.
A venit acum vremea, prietene, să
auzim un glas care ne cheamă.[…]
Ci încă mai important este glasul
despre care ţi-am spus că a venit vremea să îl auzim, căci ne cheamă. Vom auzi
noi glasul pe care l-au putut auzi Abraham şi Avraam înaintea lui?
Pînă acum am auzit de mercedesuri
comandate de episcopi, am auzit de împreunarea unora dintre ei cu femei, cu
bărbaţi, cu seminarişti, am auzit de arghirofilie, am auzit de simonie, am
auzit de colaboraţionism politic, am auzit de semnarea unor angajamente de
turnătorie la securitatea comunistă, am auzit mai mult de ecumenism (adică de
politică interreligioasă sau interconfesională) decît de ecumenicitate (adică
de sincronie ortodoxă).
Acum aud că episcopii îndeamnă
clerul să slujească Învierea lui Hristos fără popor.
Prietene, nu e loc să îţi
rememorez detaliat că, indiferent ce scrie în legea oamenilor despre persoanele
juridice din B.O.R., nu clericii sînt capul Bisericii, ci capul acestei făpturi
teandrice, adică divino-umană, este Hristos, iar noi, toţi oamenii, sîntem cei
chemaţi să îi fim trup şi slujitori, între care clerul cu preoţia sacramentală,
iar mirenii cu preoţia universală.
Indiferent ce se va întîmpla,
nădăjduiesc să putem fi împreună avraamici şi să vedem, în ciuda încîlcelii
groase de dinăuntru, suflarea Duhului Sfînt în Biserica noastră.
Dar pînă la deznodămînt avem,
prietene, datoria să cerem.
Să cerem Învierea şi ea ni se va
da!
Îţi amintesc, prietene, că ni se
interzice accesul la Înviere, deşi se permite accesul în toate supermagazinele
de mîncare şi de materiale de construcţii. Oare cu cît mai nocivă este
apropierea întru Biserică decît întru Carrefour, Hornbach ori altele asemenea,
mai mari ori mai mărunte?
Îţi reamintesc că în Franţa cea
despre care ni se spune că este atît de atee, oamenii au voie să se roage în
biserici, chiar dacă doar în rugăciune particulară. În România oamenii nu au
voie să se roage deloc în biserică.
Îţi spun că în Spania şi în
Franţa, ţări mult mai lovite de coronaviroză, se vorbeşte deja de începerea în
curînd, în mod treptat, a reluării vieţii “normale” (dacă nu cumva o fi şi
început la ora la care tu citeşti această scrisoare).
Te invit să priveşti cum a rînduit Georgia participarea la Liturghie în vremea aceasta şi cît de ascultători sînt georgienii întru cuvîntul adevăratei lor Biserici. Au făcut aşa poate şi ca să arate că, în condiţii asemănătoare, e posibil. Putem şi noi să ne învrednicim a sta cuminţi în curtea bisericii.
Să nu asculţi, prietene, de cei
care îţi spun că românii trebuie ţinuţi mult mai din scurt, pentru că ei ar fi
neascultători. Big Google ne mărturiseşte că ne-a urmărit şi pe noi, şi pe toţi
purtătorii de telefoane mobile, iar în context sîntem superiori în disciplină
nemţilor, astfel cum rezultă din mai marea restrîngere a deplasărilor în
România către magazine, serviciu şi alte destinaţii (https://www.google.com/covid19/mobility
accesat la 12 aprilie 2020).
Să nu îi asculţi, prietene, pe
cei care îţi vor spune că Învierea s-a slujit “fără popor” în Bucureşti şi în
vremea ciumei lui Caragea. Căci situaţia este incomparabilă: atunci au murit
jumătate dintre locuitorii cetăţii.
Ci vezi că acum, deşi au trecut
tot atîtea săptămîni de la primul bolnav cîte au trecut şi în Italia, Spania
ori Franţa, căci primii lor bolnavi au apărut aproape simultan cu ai noştri, la
noi s-au îmbolnăvit atît de puţini încît e limpede că evoluţia epidemiei este
alta şi că nu se cer măsurile pe care le-a luat Ioannis Gheorghios Karaţas, zis
Vodă Caragea.
Ştiu, prietene, că în inima ta
erai convins înainte de a-ţi fi scris eu.
Ştiu că ai respectat cît ai putut
mai bine măsurile luate de stăpînire, chiar dacă ţi-au părut exagerate.
Şi mai ştiu şi că vrei să mergi
la Înviere mai mult decît ai vrut să cumperi alimente şi hîrtie igienică. Ştiu
că nu mergi la Înviere ca la un eveniment monden şi nici pentru că ai fi
habotnic sau superstiţios.
Acum te chem, prietene, să ceri
Învierea!
Dacă nu îl ştii, află numărul de
telefon al preotului tău şi sună-l:
– Părinte, rogu-vă, cereţi
ierarhilor să fim lăsaţi la Înviere.
De nu va răspunde, scrie-i. Însă
doar atît.
Indiferent ce spune, cere-i
iertare pentru tulburare. Că mare va fi tulburarea. Nu te scuza pentru
îndrăzneală, căci cu astfel de îndrăzneală se cucereşte Împărăţia.
Însă mai mult nu-l tulbura pe
preot: nu argumenta sau contraargumenta. Roagă-l doar să se adreseze
episcopului. Pentru că episcopul, arhiereu fiind, este cel care trebuie să afle
de această rugăminte şi să hotărască. Hristos Arhiereul a ascultat pe oricine
şi oricînd.
O dată să ceri arhiereului prin
preot. Nu mai mult.
Însă, apoi, în taină, să ne rugăm
lui Hristos Arhiereul să ne dea Învierea. Să ne rugăm în fiecare zi, măcar pînă
la Paşti. Şi facă-se voia Lui, precum în cer aşa şi pre pămînt.
Prietene, lucrurile acestea nu
sînt obiect de dezbatere. Raţiunile preopinenţilor, oricare ar fi ei, pot
fi altele decît raţiunile credincioşiei tale.
Două săbii ne sînt de ajuns:
rugămintea către episcop şi rugăciunea către Dumnezeu.
Mi-e imposibil să cred că,
indiferent ce spun în mod public, ierarhii nu se roagă deja pentru aceasta, aşa
cum o vom face şi noi.
Săptămîna asta, ca în fiecare an,
Hristos va fi vîndut de un ucenic cu viclenie, va fi judecat de nişte arhierei
şi de nişte învăţaţi cu perversitate, va fi condamnat de autoritatea de stat
din raţiuni politice, iar în urmă va fi ucis democratic de popor şi legal de
soldaţi.
Fi-vom oare şi noi, românii, păşitori pe vîrfuri ca georgienii? Ne vom învrednici de trăirea abrahamică? Sau vom fi nişte slugi viclene, trîndave şi necredincioase? Rămîne de văzut.
Pînă atunci, prietene, să ne rugăm împreună să nu colaborăm la deicid cu păcatele noastre, ci să putem merge în rîndul cetei noastre la Învierea lui Hristos!
Căci al Lui este glasul care ne
cheamă întru Biserica Sa.
la Praznicul Intrării Domnului în
Ierusalim, 12 aprilie 2020
