Părerea mea este că AUR reprezintă o creație a serviciilor secrete românești și că cel puţin George Simion, Dorin Lulea şi Claudiu Târziu sunt colaboratori ai acestor servicii, de nu chiar mai mult.
Aceasta este opinia pe care mi-o asum în temeiul experienţei mele de viaţă şi a celor pe care le cunosc despre politica românească, servicii secrete şi despre modul în care acestea controlează spaţiul public. Consider că nu există o diferenţă semnificativă de scop şi metodă între serviciile secrete de astăzi şi Securitatea comunistă, de aceea nu simt că greşesc când le denumesc generic Noua Securitate. Ca şi Securitatea comunistă, cred că Noua Securitate este profund vătămătoare pentru democraţie şi pentru climatul general al drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti şi militez pentru desfiinţarea serviciilor secrete şi înfiinţarea unor agenţii civile de informare şi documentare care să nu paraziteze puterea executivă şi care să nu se substituie factorilor de putere legitimi în societate. Consider că Noua Securitate este rea şi trădătoare, în ansamblul său, deşi cei mai mulţi dintre cei care lucrează acolo sunt, probabil, de bună credinţă şi iubitori de ţară.
Sub acest aspect, situaţia AUR nu este una deosebită de cea a restului partidelor aflate pe scena politică, toate părându-mi controlate strâns de ofiţeri şi colaboratori la vedere ai serviciilor secrete. De aceea consider că nici nu ne este de folos a discuta doar despre AUR ca fiind „securişti” câtă vreme nu se ia în discuţie cadrul mai precis al subiectului implicării serviciilor secrete în politică, presă, justiţie. Consider că, în România, doar Noua Securitate reprezintă o veritabilă plagă, singura şi autentică ciumă roşie +galben +albastră +verde +minorităţi.
Întrucât, în lipsa unor certitudini, nu ne este de folos să rămânem la stadiul de „AUR, creaţia securiştilor”, consider că discuţia ar trebui să se mute spre obiectivele pentru care AUR ar fi fost creată, aceste obiective reprezentând miza reală a intereselor noastre faţă de acest subiect.
Ca de obicei, arăt că acestea sunt simple speculaţii personale şi nu am probe care să întemeieze astfel de susţineri. Dar nici nu consider că avem nevoie de certitudini imposibil de obţinut ci cred că ne putem folosi de judecata omului de rând şi de presupuneri rezonabile.
De ce, deci, ar vrea Securitatea să existe AUR?
Păi, gândindu-mă, am găsit cam trei motive majore pentru care speculez că AUR este dorită pe scana publică.
1. Ca să aşeze scena politică din România pe un scenariu ideologic previzibil.
Scena politică occidentală este caracterizată de conflictul ideologic între conservatori şi progresişti, între trumpişti şi sorosişti, iar faptul că la noi, pe scena politică, nu exista o astfel de confruntare lăsa loc unor evoluţii în afara scenariului permis. Prin faptul că AUR accede în parlament, eșichierul politic românesc s-a normalizat, adică a intrat în tiparele ideologice firești. Pentru cei care gestionează evoluţia societăţii româneşti faptul că greutatea politică de moment culisează spre dreapta (cum e în Polonia) ori spre stânga (Franţa) contează mai puţin, câtă vreme jocul politic parcurge aceeaşi linie ordonatoare.
În mod surprinzător, accederea AUR în parlament ajută globalismului prin aceea că este confirmată evoluţia scenei politice româneşti în sincron cu cele occidentale. Cu cele 10 procente, AUR reprezintă mai degrabă un avantaj pentru tabăra progresistă decât o ameninţare. Este ceea ce legitimează paradigma politică existentă, dat fiind că penser contre c’est penser pour. Aceasta este o butadă care ne spune că atunci când te împotriveşti unui lucru, îl validezi, îl confirmi, îi acorzi demnitate. Trebuie reţinut că principiul real de înfruntare şi căile eficiente prin care se înfruntă un adversar politic sunt tăcerea/ ignorarea sau construirea unei alternative reale la ceea ce combaţi.
Acest principiu este esenţial pentru a înţelege lumea de astăzi în care există mult prea multe conflicte mimate al căror scop primordial este reprezentat de obţinerea legitimităţii, atenţiei publice, confirmării publicului. Este exact cazul vedetelor mondene care se ceartă în public, care scandalizează nu pentru a învinge preopinentul ci pentru a se păstra în atenţia publicului.
2. Ca să trezească fervoarea eurofilă.
În România curentul eurofil (pro-UE) risca să rămână doar o carcasă goală, cu multe procente la încredere dar fără mare grad de angajament. În limbajul nostru, sentimentul pro-UE era unul căldicel, dominant, dar fără inimă, un reflex al celor care declară preferinţa pentru UE în sondajele la care participă, dar care simt totuşi o lehamite corozivă de tipul „mai lasă-mă şi cu ăştia”. Prin apariţia AUR, sentimentul pro-UE se cere apărat, promovat, cultivat. În lipsa AUR, sentimentul pro-UE se compromite singur. AUR se declară pro-UE, dar acest lucru nu contează. Ei sunt trecuţi de presă la anti şi cu asta-basta.
3. Ca să ocupe un spaţiu neocupat pe scena politică.
Spaţiul politic neocupat este cel al naţionalismului/patriotismului suveranist şi al intereselor creştine şi acest spaţiu se cere confiscat. Confiscarea înseamnă obţinerea celui mai mare grad de legitimitate în a vorbi despre aceste teme, celei mai mari încrederi a electoratului interesat de aceste teme, fără a le face, totuşi, predominante pe scena publică. Confiscarea unor teme politice are mai puţin de a face cu vizibilitatea şi notorietatea unui actor angajat într-un dialog, cât are cu legitimitatea (neroditoare, inofensivă) pe care publicul o recunoaşte unui actor de a se exprima cu privire la o anumită temă. Legitimitatea se obţine atât prin faptul că cineva militează, se luptă pentru o anumită poziţie, cât mai ales pentru faptul că este atacat pentru aceasta.
Din acest motiv trebuie înţeles că asaltul mediatic pe care îl cunoaşte AUR astăzi este doar pe jumătate nociv, în aceea că îi încadrează într-un spaţiu izolat, nefrecventabil. Însă atacând, demonizând AUR, presa îi legitimează ca fiind reprezentanţi legitimi ai ideilor pentru care aceştia sunt atacaţi. Faptul că presa operează şi o distorionare a ideilor, idealurilor şi obiectivelor AUR pe scena publică ţine de interesul puterii politice de a le marginaliza şi de a le compromite.
Aici nu discutăm doar despre imagine, ci de un atac ce vizează evoluţia publică a acestui partid. De pildă, prin simplul fapt că AUR este etichetat ca fiind un partid extremist sau de extremă-dreapta, dezvoltarea structurii de partid este periclitată prin aceea că persoanele care vor dori să se înscrie în partid fac parte din rândul acelora pentru care o astfel de acuzaţie a presei nu comportă mare greutate.
Cu alte cuvinte, în loc să primească în rândurile sale 15000 de noi adeziuni din partea unor persoane care ar fi dorit să participe la un proiect conservator centrist, bazat pe ceea ce în mod legitim şi necontroversat este acceptat ca fiind nucleul convingerilor conservatoare, AUR va primi în rândurile sale 15000 de noi adeziuni din partea unui alt contingent electoral, al celor dispuşi să le fie asociată o astfel de etichetă, de radical/extremist/trumpist etc. Aici nu contează că presa este compromisă în mare măsură şi că este partizană şi nelegitimă în pretenţiile sale de obiectivitate, ci contează că AUR permite unui actor extern să o catalogheze ca atare.
Se creează un efect de profeţie care se împlineşte prin ea însăşi, prin aceea că descriind cu rea-credinţă un partid ca fiind extremist, în acel partid se vor înscrie persoane care vor valida această imagine. Cu cât etichetarea va fi mai flagrant mincinoasă şi abuzivă, cu atât mai uşor le va fi centriştilor să se îmbrace în „cămaşa extremistă”, dat fiind că „presa oricum minte şi denaturează”. Dar aceasta este o greşeală capitală! Orice descriere incorectă trebuie negată şi refuzată de la bun început!
Se ignoră faptul că presa este chemată în mod legitim să pună etichete, să ordoneze discursul public, iar faptul că emite aprecieri false, mincinoase sau cu rea-credinţă, nu o lipseşte de legitimitatea de a ordona spaţiul public prin astfel de etichetări. Discuţia despre cum presa face presă este cu totul diferită de cea despre temeinicia unei etichetări, categorisiri, descrieri.
Cu alte cuvinte, oricât de perfidă ar fi mass-media, împotriva unor etichetări precum cele asociate AUR trebuie luptat cu cea mai mare intensitate pentru că, în comunicare, reputaţia este totul! Acceptând dialogul cu un interlocutor care insistă să te califice incorect, acceptăm perspectiva aceluia asupra noastră.
De pildă, Sorin Lavric este portretizat ca fiind misogin şi rasist. Se apără arătând că unele fraze, care îi aparţin, au fost scoase din context. Dar mai departe greşeşte validând acea scoatere din context prin aceea că pune în discuţie acele idei în afară cărţii respective, în afara acelui interviu specific când respectivele idei au fost emise. Este de la sine înţeles că nu poţi explica (defensiv) o carte într-un interviu radio-TV şi că tot ceea ce poţi obţine prin această zbatere este o strangulare şi mai strânsă, şi mai sufocantă.
Câtă vreme Sorin Lavric acuză o scoatere din context, trebuie refuzat dialogul în condiţiile dictate de interlocutor şi trebuie combătute efectele acestor distorsiuni, pe toate căile: Misogin eşti dumneata! Citeşte cartea, domnule/doamnă x!
Sorin Lavric trebuie să-şi asume statutul său de politician şi faptul că este o ţintă pentru adversari şi să combată în mod creativ minciunile despre el. De pildă, mie mi s-ar fi părut oportun ca Sorin Lavric să anunţe, imediat, două lansări online de carte ebook: o nouă ediţie a cărţii Decoct de femeie, cu un prolog explicativ redactat în acelaşi registru stilistic şi, eventual, cu o notă a editorului. Ar fi fost necesară o a doua carte ebook (10 eseuri?) care să mute discuţia pe poziţii viitoare şi care să-i reconfirme lui Sorin Lavric legitimitatea sa de autor.
Explicaţiile pe care Sorin Lavric le-ar fi acordat ar fi fost contextualizate în mod real, ar fi legat subiectul cărţii şi ideile sale de spaţiul filosofic comun celor care au mai scris despre femei. Toţi cei din AUR ar fi avut un front comun de comunicare, nu l-ar fi lăsat singur pe Sorin Lavric să se expună linşajului mediatic. Ar fi fost util de preluat postări precum cea a Anatol Basarab, care face o scurtă antologie a autorilor care s-au exprimat similar, fără a fi de condamnat.
În fine, despre o reacţie PR adecvată sunt persoane mult mai potrivite decât mine să răspundă sau să dea sfaturi. Situaţia lui Sorin Lavric nu este pe atât de dificilă decât dacă este lăsată se se stingă în condiţiile actuale.
Dar ceea ce e important de reţinut este că acceptând această victimizare, aceste etichetări nedrepte, compromiterea AUR atinge şi ideile de la care se revendică, inclusiv pe cea vizând credinţa. Iar abia aici intrăm în partea dureroasă şi, orarecum, contra-intuitivă pentru credincioşii ortodocşi.
Dar nu aceasta este calea, nu disocierea şi nici respingerea legitimităţii câştigată de AUR prin vot ca urmare a programului electoral deschis asumat.
Nici conlucrarea fără discernământ cu AUR nu poate fi o soluţie întrucât legitimează un actor despre care nu putem fi siguri că este de bună-credinţă. Nici ignorarea AUR şi abandonarea acestora pe scena publică, linşajului mediatic, nu reprezintă o cale de urmat întrucât efectul linşajului acestora se va produce şi asupra noastră.
Consider că soluţia este purtarea sarcinilor şi neputinţelor acestora, conlucrând cu AUR spre obiectivele pe care aceştia şi le asumă cu bună credinţă. Din clipa în care au intrat în parlament, AUR au devenit „ai noştri”, fie că ne place sau nu lucrul acesta. Trebuie să învăţăm nu doar să convieţuim cu o asemenea prezenţă, cât mai ales să îi ajutăm în cele ce şi le propun cu folos.
Nicio altă cale nu este spre ajutorarea Bisericii, nici denunţarea lor ca securişti, nici ca trădători ai cauzei naţionale, nici ca parveniţi, nici oricare altă etichetă pe care le-am adăuga-o noi la vraful deja primit. Niciuna nu ne absolvă de la datoria de a ajuta cu sinceritate şi cu folos pe cel ce a devenit, în ierarhia reprezentării publice, mai marele nostru.
Am scris acest text pentru a lămuri ambiguitatea ce mi-a fost imputată anterior. Nu am interese în plan politic, consider că opţiunea #boicot este mult mai apropiată de interesele mele directe, este legitimă inclusiv în componenta sa politică dar, câtă vreme AUR este în prim-planul atenţiei publice, orice altă opţiune în afară de sprijin ne este vătămătoare. Ceea ce AUR va face cu acest sprijin al nostru îi va legitima pe ei şi obiectivele pe care şi le propun.
Lipsirea AUR de sprijin, disocierea de aceştia trebuie să fie rezonabil de bine motivată, nu doar o reacţie de orgoliu. Încă nu am întâlnit o astfel de poziţionare care să fie convingătoare.
Am decis să nu votez, dar dacă aş fi făcut-o, atunci aş fi ales AUR.
Înţeleg foarte bine impulsul #boicotVot, am citit cam tot ce a apărut în blogosfera conservator-creştină în ultimele zile, dar nu pot spune că boicotul este motivul pentru care nu voi participa la votare.
Am întâlnit pe parcursul informării din ultimele zile, în calitate de creştin ortodox, cinci îndemnuri cu privire la votul de mâine, în egală măsură întemeiate, pe care le redau într-o ordine întâmplătoare:
A. Votaţi AUR
AUR este primul partid creştin credibil, care îşi asumă ca principiu doctrinar de funcţionare ideea credinţei creştine. Este, pentru ortodocşi, cu adevărat prima opţiune politică coerentă care aduce laolaltă nu doar ideea de credinţă, cât şi cea de neam şi de libertate. Co-Preşedintele Claudiu Târziu este o persoană cunoscută în mediul nostru, are nu doar notorietate, cât şi continuitate în convingerile sale de esenţă creştină, în timp ce cu cele politice ale sale nu am fost mai niciodată de acord. Este însă o persoană care a activat lângă foştii deţinuţi politici, lângă părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa şi Marcel Petrişor, printre mulţi alţii, este deci, de departe, cel mai apropiat politician(?) de nucleul dur de valori şi elemente simbolice la care ortodoxia ar putea năzui în plan politic.
AUR este o construcţie politică modernă ca formă, având poate că supărător de multe lucruri în comun, până la identitate, cu tehnologiile politice folosite la proiecte precum Noua Republică, USR, Pact, Demos, toate acestea cu o filiaţie clară în laboratoarele politice ale serviciilor secrete. Dar aceasta este politica la noi în ţară, total inflitrată de noii securişti, o realitate pe care ar trebui să o luăm ca atare şi în funcţie de care să ne calibrăm acţiunile: HUMINT şi control direct al scenei politice pe care nimeni nu se mai oboseşte să le fardeze.
Revenind. AUR este primul şi singurul partid politic care a aderat (în totalitate) la cele 10 criterii orientative pe care ÎPS Calinic le sugera creştinilor ortodocşi pentru a fi avute în vedere atunci când îşi vor alege opţiunea de vor. Celelalte partide politice nu au fost interesate să valorifice electoratul creştin ortodox şi au ignorat orice ocazie de a se asocia acestui mesaj.
AUR numără în rândurile sale şi alte persoane care s-au manifestat convingător în calitatea lor de intelectuali creştini ortodocşi precum Ovidiu Hurduzeu sau Sorin Lavric.
La Iaşi candidează şi doamna avocat Diana Şoşoacă, al cărui fan nu am cum să fiu, dar care beneficiază de o notorietate masivă câştigată prin acţiuni juridice(?) foarte discutabile, fără rod, dar prin care a reuşit să-şi asocieze imaginea de cea a părintelui Calistrat Chifan sau a ÎPS Teodosie.
AUR a convins şi beneficiază de o susţinere largă în blogosfera ortodoxă: R3Media şi Mihai Şomănescu, Părintele Cristian Onea, Părintele Mihai Aldea, profesorul Radu Baltasiu, Frăţia ortodoxă „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” şi Dan Ciprian Grăjdeanu, întreaga tabără Rost ş.a.
2. #BoicotVot
Cred că cel care a adus pentru prima oară în discuţie ideea boicotului electoral creştin a fost Mihai Gheorghiu, liderul Platformei Împreună, despre care cunoaştem că, formal, reprezintă cea mai mare formă asociativă civică din societatea românească.
Cu toate acestea, apelul lui Mihai Gheorghiu lansat înainte de alegerile locale nu a avut ecou, fiind practic ignorat de propria sa bază civică, pe care Platforma Împreună ar trebui să o reprezinte. Despre subiectul formelor asociative creştine care nu sunt altceva decât carcase goale de conţinut ar trebui scris mai pe îndelete cu altă ocazie, pentru că neputinţa compromite mult mai mult şi mai profund decât am crede. În orice caz, în mesajul pe care domnul Mihai Gheorghiu l-a lansat este formulat un paragraf final care surprinde cu precizie argumentul central pentru opţiunea #boicotVot:
Votul ar trebui să fie instrumentul libertății mele, când el devine doar instrumentul capturării mele ca cetățean liber, doar falsificarea propriei mele libertăți, atunci gestul unic al libertății mele trebuie să fie refuzul legitimării propriei mele lipsiri de libertate, al falsificării primitive a unei democrații, oricum disfuncționale.
Acest mesaj a fost preluat şi amplificat de alte două tabere, apropiate ca poziţionare pe scena publică: prima este cea a lui Pompiliu Diplan/Neam Unit şi Calea Neamului şi cea de-a doua este a lui Iulian Capsali/Dan Chitic. Mai e şi Victor Roncea, despre care nu-mi face nicio plăcere să scriu.
Din păcate însă, opţiunea #boicotVot este în realitate o opţiune explicit #antiAUR, mascată în argumente cu temei moral/civic care, totuşi, nu se susţin.
La o cercetare sumară, pare că:
1) Pompiliu Diplan nu „i-a iertat” lui George Simion manevra de la protestul din Piaţa Universităţii, din septembrie, când Simion a dublat şi apoi diluat energia protestatară prin acţiuni civice concurente protestului organizat de Starea de Libertate. Sunt de acord că aici vorbim despre acţiuni clare de sabotaj civic din partea AUR, acţiuni care nu pot fi justificate nicicum.
3) Iulian Capsali pare că nu „i-a iertat” lui Claudiu Târziu trădarea din anul 2014 când a participat la europarlamentare în calitate de candidat reprezentant al familiei creştine şi când Claudiu Târziu a lăsat să se înţeleagă că Iulian Capsali ar fi un infiltrat securist, plătit de Patapievici prin Institutul Cultural Român sume care nu se pot justifica. Cel puţin cam asta îmi amintesc acum, probabil că fără mare precizie. În orice caz, cei doi au avut mai multe contre de-a lungul timpului, cauzate în general de susţinerea total lipsită de discernământ pe care Claudiu Târziu/tabăra Rost a arătat-o acelui băsescu.
5) Mai este şi Victor Roncea, noul redactor şef al Activenews, care este de asemenea pornit împotriva AUR, pentru motive care nici nu mai contează, date fiind circumstanţele personale ale acestui jurnalist.
Problema opţiunii #boicotVot pare că se reduce la plata unor poliţe şi la conflicte de orgolii, mai mult sau mai puţin îndreptăţite. Acuzaţiile de securism sunt ridicole câtă vreme „nici ei nu mai ştiu exact câţi sunt…” Prin urmare boicotul nu este despre o opţiune politică viabilă, care să urmărească un obiectiv politic legitim ci pare mai degrabă o acţiune de delimitare motivată de criterii subiective. BoicotVot ignoră faptul că AUR reprezintă explicit opţiunea politică pro-creştină într-o încleştare politică cu o miză superioară neînţelegerilor dintre persoane.
În modul în care este configurat mesajul public, BoicotVot nu reprezintă o opţiune civică autentică de luptă pentru libertate, ci pare o izbucnire de orgolii care nu serveşte intereselor noastre. Nici acţiunea civică nu este gândită ca atare, nu avem un set de obiective civice asumate de tabăra creştină, fiind vorba mai mult de acţiuni care urmăresc notorietatea/vizibilitatea, care dau coloratură scenei publice, dar care nu corespund unei viziuni de acţiune/schimbare/transformare în societate.
Cel mai probabil că, dacă AUR va intra în Parlament, va trebui să găsească o cale de împăcare cu cei de mai sus, dacă va dori să-şi dezvolte prezenţa în societate şi pe scena publică, căci altfel AUR va rămâne izolat moral şi curtat doar de traseişti şi de cei care vânează funcţii politice.
Or, promisiunea AUR este una diferită şi, dacă nu reprezintă doar o altă manevră de capturare şi risipire a electoratului creştin naţionalist (cum a fost PRU), ajungerea la un compromis cu ceilalţi reprezentanţi ai taberei creştin-conservatoare este obligatorie şi necesară.
Dacă AUR nu intră în Parlament, cum cred că se va întâmpla, totul va fi fost doar un foc de paie.
C. Votaţi PMP
PMP păstrează câteva persoane pe listele sale care nu pot fi cu totul abandonate sau ignorate de tabăra ortodoxă, dar pe care consider că nu le putem vota câtă vreme provin din gruparea acelui băsescu. De pildă Corneliu Berari îl susţine pe Mihail Neamţu la Timişoara, părintele Eugen Tănăsescu pe Florian Bichir. Mai este şi senatorul Vasile Cristian Lungu de la Cluj, un politician care merită mai mult decât îi oferă PMP.
Dar, în acelaşi timp, pe listele PMP se regăsesc şi Cristian Diaconescu, Robert Turcescu, Eba… mda..
Este cam aceeaşi situaţie cu cei 2-3 politicieni de la PNL, toleraţi strict pentru ca PNL să nu ajungă, în percepţia publicului, în aceeaşi tabără electorală de extremă stânga cu USR.
D. Votaţi PSD
Este opţiunea sugerată de domnul avocat Gheorghe Piperea sau de Dan Diaconu. Argumentul este că boicotul în împrejurările de faţă este un act pueril şi sinucigaş şi că imperativul stopării dictaturii medicale a lui Iohannis şi PNL obligă la realism şi maturitate. Singurul partid care se poate opune polului de putere actual ar fi PSD, chiar şi în varianta sa condusă de Marcel Ciolacu, Sorin Grindeanu, Mihai Tudose şi Vasile Dâncu. Avocatul Gheorghe Piperea mai arată că pe listele PSD este şi senatorul Daniel Cătălin Zamfir, autorul unor legi anti-cămătărie foarte importante.
Totuşi, PSD în varianta Ciolacu a fost principalul complice şi facilitator al dictaturii medicale, a sprijinit adoptarea unei legislaţii neconstituţionale, suspendarea aplicării CEDO în România şi, în general, a secondat toate iniţiativele de restrângere a drepturilor cetăţeneşti care au trecut prin mintea celor ce conduc astăzi ţara. PSD şi-a refuzat total rolul de opoziţie, alterând nepermis de mult climatul democratic de la noi din ţară.
Mai mult, Noul PSD s-a lansat într-o operaţiune de epurare care a fost lipsită de loialitate, trădând pe deputatul Liviu Pleşoianu în cel mai josnic mod, înainte de definitivarea listelor electorale, motivat de împrejurarea că acesta nu s-a dovedit atât de amabil cu ambasadorii străini, mai ales cu cel american, precum se arată ceilalţi politicieni de pe lista PSD. Vorbim deci despre o acţiune de pedepsire a lui Liviu Pleşoianu pentru delict de opinie, pe teme extrem de dureroase pentru noi, într-un moment care garantează practic neaccederea sa în Parlament.
E. Votaţi PER
Un partid mic, fără resurse, fără sprijin, care a colectat mai multe persoaneje cu notorietate într-o alianţă politică fără nicio coerenţă. Puţin probabil să obţină un număr suficient de voturi astfel încât să treacă pragul electoral deşi persoane precum Liviu Pleşoianu şi Aurelian Pavelescu ar fi fost, probabil, reprezentanţi ai intereselor naţionale în Parlamentul României. Din păcate pentru aceştia şi pentru pesediştii care au încercat o abordare naţionalistă a politicii în perioada lui Dragnea, aceştia nu au avut puterea să îşi asume o poziţionare pro-creştină explicită, poate cu excepţia lui Aurelian Pavelescu de la PNŢ.
Concluzie
Absenţa mea de la votarea de mâine nu se suprapune complet peste niciuna dintre cele cinci opţiuni sintetizate ad hoc mai sus.
Nu cred în boicot ca fiind o opţiune politică viabilă, nici pe termen scurt şi nici pe termen mai lung, ci acesta trebuie să reprezinte doar un pas iniţial, un transfer de legitimitate către o foaie de parcurs clară şi cu elemente minime de viabilitate. În termenii actuali, boicotul este o simplă abdicare şi, după cum spune şi Mihai Silviu Chirilă, un act sinucigaş. Nu este suficient să dovedim că ceilalţi sunt mai răi decât noi, ci trebuie să existe şi demersuri pozitive care să aducă roade.
Nu voi vota întrucât democraţia românească este compromisă iremediabil, procedurile politice sunt viciate la modul absolut, aflându-ne în plin arbitrariu juridic şi politic. Cred că în următoarele câteva puţine săptămâni vor surveni primele arestări preventive ocazionate de nerespectarea unor măsuri luate împotriva pandemiei, pentru fapte comise în strânsă legătură cu libertatea religioasă. Mai cred că abuzul şi arbitrariul se vor manifesta punctual şi local, cu o duritate foarte mare, mizând pe şoc şi dezechilibru emoţional în publicul ţintă, dar manifestând deschidere spre dialog şi solicitudine în chestiuni conexe.
Într-un climat de asemenea ruină morală şi juridică, în care nu se face aplicarea celor mai de bază principii ale dreptului şi ale ştiinţelor politice, în care tot ce contează este manifestarea puterii brute şi refuzul participării legitime la propria vieţuire socială, nu pot, cu conştiinţa împăcată, să particip la o butaforie.
Din acest motiv, sugerez cititorilor să dea ascultare propriei conştiinţe şi să aleagă în consecinţă, dincolo de orice fel de partizanate sau antipatii; să sperăm că prin votul pe care îl vom da nu înfăptuim o fugă de realitate şi nu ne punem greşit nădejdea în persoane despre care vedem bine că putem avea rezerve rezonabile.
La fel de adevărat este că cei care au putere să pună gândul bun înainte, să spere la un reviriment politic minimal pentru participarea ortodocşilor la mersul cetăţii, niciodată nu au avut parte de un număr atât de mare de opţiuni de vot pozitiv, dovadă că polarizarea crescută din societate împinge politica mainstream şi spre enclavele şi marginalul în care se regăseşte la acest moment suflarea ortodoxă. Este probabil că opţiunile pozitive apar ca fiind multe întrucât sunt irelevante.
Așadar, în afara acestor multe speculații personale pe care le fac în acest text, aș fi votat AUR ca răsplată pentru efortul și disponibilitatea de a se așeza, credibil, sub steagul ortodoxiei, dacă am fi avut parte de vremuri de ușoară abatere de la normalitate. Dar nu trăim astfel de vremuri, suntem la înserare și inferez că urmează un crunt întuneric. În alte timpuri asumarea discursului credinței de către persoane cu credibilitatea domnilor Târziu, Hurduzeu și Lavric ar fi fost o mare bucurie. Astăzi însă, simt că AUR ne este furnizat nu ca ultimă speranță ci, ca analgezic minor.
Cade în sarcina tuturor celor care nu vor participa la vot să găsească forme active de participare civică și politică prin care boicotul să devină un prim pas spre un obiectiv clar, nu doar o abdicare și o resemnare.
Nu întâmplător am ales să întârzii publicarea acestei postări, spre ora 23:59, dar totuşi 1 decembrie, întrucât puţine din ideile despre care scriu aici se regăsesc în textele publicate astăzi. Am ales să procedez aşa pentru a nu reprezenta, involuntar, o umbră în plus pentru cititorii care încă se străduie să găsească lumină şi speranţă pentru viitorul neamului românesc, în termenii patriotismului şi nădejdii anilor trecuţi. Ceea ce nu este deloc puţin lucru şi nicio naivitate de condamnat, ci o dovadă de împotrivire sănătoasă faţă de naraţiunea asupritoare. Este împotrivire fără orizont, dar este sănătoasă. Mai sănătoasă decât realismul resemnat şi înnegurat al celor ce acuză ipocrizia momentului şi care deplâng situaţia noastră prezentă.
Neîndoielnic că neamul nostru a traversat multe vremuri grele, aducătoare de multe suferinţe şi umilinţe, deci din această perspectivă, neamul nostru pare că revine la… normal. Un parcurs istoric normal, cu împrejurări chiar mai puţin apăsătoare decât cele ale unor vremuri oarecum recente. Revenim cu toţii la arbitrariul forţei, la dreptul celui puternic, la minciuna (impusă) celui fricos şi celui lipsit de sentimentul demnităţii individuale şi colective. La ce altceva ne-am putea aştepta din partea stăpânitorului acestei lumi?
Diferenţa nu este făcută deci de împrejurările apăsătoare pe care le cunoaştem astăzi ci, îndrăznesc să cred, că diferenţa este cea de duh. Nu suntem în duhul care ne este de trebuinţă pentru a putea păstra şi sărbători libertatea noastră individuală şi colectivă.
Peste tot în lume, ziua naţională este o zi liberă. Dar acest termen „zi liberă” nu se reduce exclusiv la pauza ocazionată îndeletnicirilor curente, ci semnifică ziua de libertate de care noi avem nevoie pentru a ne înălţa cu gândul spre sfere mai înalte, pentru a ne bucura/celebra sau pentru a ne întrista/comemora cu folos duhovnicesc împrejurări care au o semnificaţie colectivă.
Mi-e destul de clar că astăzi nu am avut o astfel de zi, o zi de libertate. Nici libertatea de a ne întrista liber pentru situaţia noastră prezentă nu ne-a fost îngăduită ci, mediatic vorbind, am rămas înlănţuiţi în chingile naraţiunii oficiale care ne comandă un optimism concesiv abuzurilor, pe care îl consider ucigător de suflet. Suntem într-o succesiune de demersuri ale autorităţilor pentru împiedicarea/tulburarea evenimentelor care cultivă o sincronizare colectivă a trăirilor semenilor în afara cadrului psihologic pe care acestea, autorităţile, îl consideră adecvat susţinerii măsurilor (pretins) de sănătate publică.
Pentru autorităţi este obligatorie împiedicarea momentelor de răgaz care să aibă loc deodată, în afara controlului de stat. Ni se cultivă o dependenţă psihologică faţă de ideea de pandemie şi de efectele sale, dar mai ales de ideea de efort comun datorat; fie că alegem să ne împotrivim măsurilor sau că alegem să le urmăm, să nu cumva să ne dea prin minte să ignorăm!
Iar prin ignorare nu mă refer la uitare, sau la a trece cu vederea că există un virus, ci la ignorarea ierarhiei axiologice/ierarhiei valorice atribuită subiectului covid în rândul celorlalte subiecte care ar trebui să se regăsească în cercul nostru moral, ierarhie care ne este impusă oficial: covid înainte de toate celelalte preocupări, începutul şi sfârşitul grijilor noastre publice!
Orice relativizare este sancţionabilă, chiar şi cea conformistă, care urmează îndrumările de „sănătate publică” dar care, prin simpla sa conduită, aşează subiectul pandemiei de covid în alt registru decât cel care le este util autorităţilor.
Exemplific prin situaţia ÎPS Teodosie care se arăta recent iritat de insistenţa cu care unii jurnalişti îl acuză că sfidează normele sanitare, deşi Înaltpreasfinţia Sa nu face acest lucru ci recomandă purtarea măştilor, păstrează distanţa, slujeşte în câmp deschis, aşadar urmează reguli mult mai stricte decât sunt impuse altor activităţi comparabile.
Dar ceea ce nu înţelege ÎPS Teodosie este că, pentru puternicii zilei, sfidarea sa nu constă în aceea că „nu poartă mască” ci în faptul că perturbă ierarhia axiologică prin care este edificată şi sprijinită această dependenţă psihologică, acestă înlănţuire pneumatică, dacă ar fi să folosim vocabularul statului magic descris de I.P.Culianu!
Simplul fapt că, deşi urmează „recomandările”, IPS Teodosie pune inimă şi arde (Exit) pentru alte lucruri decât cele necesare păstrării noastre în stare de înlănţuire, de dependenţă psihologică, îl transformă într-un adversar al martorilor covid. Confuzia Înaltpreasfinţiei Sale şi a celor care îi iau apărarea este provocată de această neînţelegere a conţinutului obiectiv al sfidării de care ÎPS Teodosie este acuzat. Chiar şi în somn de ar purta mască, dacă Înaltpreasfinţia Sa va rămâne consecvent inimii sale, autentic în trăiri, chiar şi dacă ar greşi factual în favoarea autorităţilor de stat, ÎPS Teodosie va reprezenta o sfidare prin aceea că nu pune covidul drept început şi sfârşit al preocupărilor publice, îngreunează înlănţuirea credincioşilor săi într-o formă de psihoză cu un vădit substrat duhovnicesc!
Prin conduita sa, IPS Teodosie a procedat exact invers decât au făcut-o părintele patriarh Daniel la Înviere sau părintele mitropolit Teofan la pelerinajul Cuvioasei. Şi ÎPS Teodosie a urmat îndrumările autorităţilor (pelerinajul de Sfântul Apostol Andrei a avut loc cu mască şi distanţare), însă a urmat acest lucru dând voce nemulţumirilor sale (Voice), prezentând o autenticitate incompatibilă cu duhul momentului, complet diferită de cea a achiesării PF Daniel sau a complicităţii ÎPS Teofan (Loyalty) care au lasă impresia unui colaboraţionism din convingere.
Aşadar, nu de împotrivire şi de opoziţie se feresc autorităţile, căci pentru fiecare element de noutate a opoziţiei este uşor de implementat punctual o măsură de corecţie. Ceea ce le doare pe autorități cu adevărat este inima dăruită de noi lui Hristos sau, în plan imediat material, este risipa care se face când apar o multitudine de curente divergente de acţiune, trăire şi angajament, fără legături una cu cealaltă, o granularitate socială foarte greu de controlat în mod unitar şi aproape imposibil de adus la un consens care să dezvolte o inerţie proprie. Sunt rupte înlănţuirile prin care suntem traşi în aceeaşi direcţie.
De aceea, fie că este Înviere, Înălţare, Crăciun sau pelerinaj, cu siguranţă că nu vom avea parte de linişte din partea statului român! Oricât ne-am strădui, ortodocşi fiind, ardem pentru alte lucruri decât covid şi ale sale! Însă statul va fi, în continuare, preocupat să devină şi mai prezent în universul nostru intim, prin aceleaşi procedee vexatorii prin care vedetele publice îşi câştigă notorietatea, sfidând sub diferite pretexte bunele moravuri, urmărind să obţină o tensiune psihică, o tulburare în sufletul celui jignit, surprins sau fascinat, astfel încât să-l înlănţuie, să-l transforme în fan/urmăritor!
De aceea cred că, pentru anii următori, nu vom reuşi să despărţim statul român de partea sa de comunicare strategică şi de fidelizare prin abuz şi nedreptate decât atunci când noua normalitate îşi va obţine propria sa inerţie socială, când apostazia, lepădarea şi aservirea antihristică se vor produce parcă de la sine.
Având în minte acest obiectiv esenţialmente nelegitim al autorităţilor, să nu cumva să ignorăm spaţiul nostru de libertate interioară, spaţiul nostru de libertate comunitară, piloni prin care mai apoi Biserica va putea răspândi, iarăşi, libertatea mântuitoare!
Să nu avem o împotrivire doar din cuvânt sau o împotrivire doar din faptă, ci să urmărim să fie împiedicată înlănţuirea noastră imediată de şablonul rigid al importanţei Covidului în toate cele ale lumii. Trebuie început cu înţelegerea corectă a contextului, cu profesarea discernământului duhovnicesc sub atenta ascultare de propria conştiinţă, cu binecuvântarea duhovnicilor noştri şi în duhul autentic al Bisericii. Trebuie să continuăm prin răgazul pe care ni-l procurăm ieşind din ritmul lumii, conturându-ne propriul cerc moral al lucrurilor care ne interesează, în care punem inimă, pentru care ardem.
La mulţi ani neamului românesc, pe care mi-l doresc eliberat de sub stăpânirea statului român!
Suntem nevoiţi să revenim cu acelaşi tip de mesaj în care evidenţiem lipsa de reacţie a Bisericii la ceea ce i se întâmplă. O facem fără niciun fel de tragere de inimă, fără vreo nădejde că putem schimba ceva la vârful ierarhiei noastre.
La câteva zile de la incidentele petrecute cu ocazia slujbei arhiereşti de la biserica Sfintei Mari Muceniţe Ecaterina din Constanţa, niciun arhiereu nu s-a solidarizat, nici nu s-a manifestat public în vreun fel în raport de cele întâmplate. Niciunul dintre clericii cu notorietate nu a găsit de cuviinţă să exprime vreun gând, îndemn sau mustrare. Singura reacţie apărută în spaţiul public este cea a conducătorului celor care sunt de confesiune baptistă. De partea cealaltă, Înaltpreasfinţitul părinte Teodosie este maculat de presa laică, dimpreună cu credinţa ortodoxă, cu practicile liturgice ortodoxe şi cu ritualurile noastre îndrituite.
Din pricina tulburării, în spaţiul online ortodox se trece cu vederea că, de fapt, discutăm despre două probleme separate, ambele deosebit de grave. Mai întâi este împiedicarea desfăşurării Sfintei Liturghii în parohia Sfintei Mari Muceniţe Ecaterina iar apoi este vorba despre împiedicarea desfăşurării pelerinajului prilejuit de sărbătorirea Sfântului Apostol Andrei.
Avem mai întâi întreruperea slujbei din parohia Sfânta Mare Muceniţă Ecaterina de către organele de poliţie, faptă vădit ilegală care se pedepseşte penal, pentru care răspund atât cei care au comis-o nemijlocit cât şi instigatorii. Lipsa de reacţie la acest abuz nemaiîntâlnit normalizează conduita vădit ilegală şi, aşa cum realitatea ne-a arătat, invită alte abuzuri. Prin normalizare înţelegem că primeşte o acceptare tacită din partea celui chemat să o judece.
În calitate de creştini ortodocşi noi primim pe arhiereii noştri în sunetul clopotelor. Slujba arhierească are o altă însemnătate pentru participanţi decât cea săvârşită doar de preotul de parohie. Venirea arhiereului într-o parohie reprezintă pentru credincioşi o mare cinste şi prilej de mare bucurie. Sunetul clopotelor este însoţit de cântarea „pe Stăpânul şi Arhiereul nostru..” Toate acestea denotă un context cu totul deosebit în care se manifestă religios cei prezenţi iar slujba la hram a reprezentat, veacuri de-a rândul, cea mai importantă sărbătorire comunitară din viaţa românilor.
Aceste împrejurări au o încărcătură simbolică ce trebuie recunoscută şi protejată de Biserică. Cei întâi chemaţi să facă acest lucru sunt arhiereii înşişi dar, în lipsa lor, orice credincios de bună credinţă este dator să condamne moral conduita abuzivă a poliţiştilor constănţeni.
Aşa cum ne solidarizăm în faţa unor nedreptăţi care au loc la mare depărare, prin simplul resort al împărtăşirii unor valori comune, aceeaşi solidarizare trebuie să existe şi în Biserică. Şi poate chiar mai mult decât atât.
Este binevenită rugăciunea, dar este necesar şi ajutorul nemijlocit, deschiderea şi disponibilitatea noastră de a da loc cuvântului celor care au fost brutalizaţi, nedreptăţiţi de poliţişti. Astfel se naşte o comunitate de credinţă, de valori şi de interese, o memorie comună şi o cale comunitară de îndreptare a nedreptăţilor.
Lumea noastră se mişcă în baza unui delicat dialog al semnificaţiilor iar noi trebuie să reînvăţăm să conversăm în acest registru. Tăcerile noastre ne fac să devenim grosolani, ne sunt pretext pentru împietrirea sufletelor, pentru pasivitate şi pentru lepădare.
Parohiile din ţară ar trebui să condamne public cele întâmplate la Constanţa, să trimită mesaje de susţinere şi de solidarizare credincioşilor parohiei Sfânta Mare Muceniţă Ecaterina. Nimeni nu este prea mic sau prea neînsemnat pentru a se manifesta cu grijă faţă de fratele său de credinţă atunci când este prigonit. La fel de nimerit este pentru credincioşii din parohia Sfintei Mari Muceniţe Ecaterina din Constanţa să îşi ceară dreptatea, să ceară tragerea la răspundere a celor care încalcă legea lumească şi pe cea a lui Dumnezeu.
În paranteză fiind spus, ştiinţele juridice cunosc cazuri în care chiar persoana vătămată poate fi condamnată pentru favorizarea infractorului, atunci când legea consideră că valoarea socială încălcată este mai importantă decât prejudiciul suferit. Sunt dese situaţiile în care formulăm judecăţi morale cu privire la omisiunea unor persoane îndreptăţite de a interveni în cazurile în care sunt chemate în mod legitim să acţioneze.
Cei care nu acţionează, deşi au căderea să o facă, sunt vinovaţi moral de normalizarea unui comportament nociv care invită continuarea abuzului.
Pentru noi, este fără îndoială că atitudinea colaboraţionistă şi mult prea concesivă a Arhiepiscopiei Iaşilor este principalul factor de normalizare a abuzului actual în Biserică. Dacă arhiereii moldoveni ar fi condamnat batjocora jandarmilor de la hramul Cuvioasei Paraschiva, cel mai important pelerinaj al ortodoxiei româneşti, dacă ar fi formulat plângeri penale împotriva poliţiştilor rutieri din cadrul IPJ Iaşi care au oprit credincioşii din alte judeţe să intre în municipiul Iaşi, dacă Arhiepiscopia Sucevei nu ar fi tolerat întreruperea Sfintei Liturghii la Suceava, cu siguranţă că descinderea de la Constanţa nu ar fi avut loc.
Pasivitatea celor întâi nedreptăţiţi a normalizat situaţia de abuz, iar astăzi vedem că ameninţarea instituirii unor filtre rutiere prin care să fie interzisă libera circulaţie a credincioşilor ortodocşi trece neobservată şi ca un fapt cu totul şi cu totul banal. Loialitatea faţă de stat se manifestă atunci când îi impui cea mai înaltă conduită de drept, nu când îi cauţionezi abuzurile împotriva propriei turme de credincioşi!
Prin urmare, credincioşii care vor dori să-şi exercite dreptul constituţional la libertate religioasă şi care văd că interzicerea pelerinajului nu respectă condiţiile de legalitate, prin aceea că nu respectă principiul egalităţii de tratament juridic pentru situaţii comparabile (art. 1 din Legea nr.55/2020), între multe, multe alte condiţii de legalitate care sunt încălcate, vor trebui să înfrunte autoritatea nedreaptă a statului, să îndrepte o situaţie strâmbă, cu costuri nejustificat de mari. Suntem în situaţia absurdă în care este liberă deplasarea şi întrunirea unor cetăţeni oarecare pentru o eventuală partidă de poker la staţia Rompetrol din localitatea Ion Corvin, dar nu este permisă participarea la Sfânta Liturghie oficiată la 500 de metri distanţă!
Atunci când autoritatea legiuită în Biserică fuge de răspundere, absenţa atitudinii reparatoare va fi suplinită de cei mai mici prin mari suferinţe!
Este probabil să urmeze un mare val de astfel de abuzuri şi de nedreptăţi din partea statului român. Este posibil ca cele ce s-au întâmplat acum să nu fie nici ultimele şi nici cele mai mari dintre supărările pe care statul român ni le va provoca. Dar acesta nu este un motiv pentru a închide ochii şi a suporta fără voce nedreptăţile care depăşesc graniţa celor lumeşti şi prin care se caută să se împiedice credinţa însufleţitoare, hrănitoare, liberă în adevăratul sens al cuvântului.
În acest context înnegurat, comunicatul Secretariatului de Stat pentru Culte care a fost publicat astăzi de Basilica.ro fără nicio contextualizare, aduce o supărare în plus, între multe altele.
Trecând peste faptul că acest format de dialog instituţional nu corespunde greutăţii pe care Biserica Ortodoxă Română o are în societate şi nici impactului disproporţionat pe care măsurile luate de autorităţi îl au asupra credincioşilor ortodocşi, simpla achiesare a Patriarhiei la naraţiunea statului prigonitor reprezintă o trădare în plus:
(…) Ministrul Antonel Tănase, Secretarul General al Guvernului, a exprimat şi de această dată grija Guvernului României şi a domnului Prim-ministru Ludovic Orban pentru aprofundarea dialogului cu reprezentanţii cultelor şi pentru comunicarea eficientă a măsurilor dispuse în această perioadă, în consultare permanentă cu aceștia.
Secretarul de Stat pentru Culte Victor Opaschi a mulțumit reprezentanților cultelor religioase pentru disponibilitatea de a fi implicate activ prin susţinerea unor acţiuni comune cu autorităţile publice în vederea limitării răspândirii virusului SARSC-CoV-2 și a dat asigurări că Secretariatul de Stat pentru Culte își va pune și în continuare întreaga expertiză în slujba garantării şi protejării libertăţii religioase a cetăţenilor şi persoanelor rezidente de pe teritoriul României. (…)
Cum se poate publica asta pe Basilica.ro? Sunt ele, măsurile, drepte? Dar dacă sunt, de ce ar fi nevoie de excepţii la o situaţie excepţională? Cum să nu fii consecvent nici măcar cu puţinul de implicare mimat cu o zi în urmă!
Este limpede pentru cei cu noţiuni elementare din domeniul comunicării publice că statul caută să-şi asigure legitimitatea pentru măsurile sale abuzive şi că este mimat un dialog care înlănţuieşte, aserveşte şi lezează conştiinţa de sine a credincioşilor. În psihologie, negarea realităţilor resimţite de victimă poartă numele de gaslightingşi reprezintă una dintre cele mai dăunătoare forme de abuz psihologic.
Cum de nu îi doare inima pe cei de la Basilica şi pe îndrumătorii acestora să ignore realităţile descrise în scrisoarea ÎPS Teodosie? Întrebăm asta despre scrisoarea care nu şi-a putut găsi loc în paginile Basilica.ro, măcar într-un colţ oarecare, nicidecum în aceleaşi condiţii editoriale în care apare comunicatul „de susţinere a măsurilor”! Oare scrisoarea Î.P.S. Teodosie nu o fi un subiect relevant pentru viaţa Bisericii? Oare nu o fi cazul ca cele ce au loc la Constanţa să primească o platformă legitimă de discuţie, asemenea comunicatului prigonitorului? Dacă ascultăm pe cel care prigoneşte, oare nu ar trebui ca noi, agenţia oficială de presă a Patriarhiei Române, să ascultăm şi pe cei prigoniţi?
În literatura de specialitate există o carte foarte cunoscută scrisă de A.O. Hirchman – Exit, Voice, Loyalty. Teza acestui tratat ne spune că atunci când un subiect întâlneşte o conduită abuzivă, singurele sale opţiuni sunt fie de rupere a relaţiilor (exit), fie de condamnare a nedreptăţii (voice), fie de pasivitate, achiesare, justificare, îndreptăţire faţă de abuz (loyalty). Orice altceva în afară de exit sau de voice, ambele fiind acţiuni comisive, aşadar chiar şi dezacordul tacit, neparticiparea sau dezangajarea parţială au semnificaţia unei loialităţi arătate abuzatorului.
Surprinde şablonul acesta de interpretare, care ar părea prea simplificator, dar care este deosebit de precis în evaluarea sa, şablon care ne arată că în lipsa despărţirii totale de nedreptate şi în lipsa unei condamnări explicite, orice altă conduită îngăduitoare în faţa abuzului („înţelegem desigur”), oricât de oportună ar părea din varii perspective, are semnificaţia unei complicităţi. Este vorba despre cel mai banal conformism nivelator, care şterge orice formă de individualitate utilă. Atunci când nedreptatea este publică şi vădită şi disocierea trebuie să fie.
Adăugăm comunicatul de presă al Patriarhiei, publicat pe Basilica.ro: „O excepţie necesară pentru un caz excepţional„, cu menţiunea că, în opinia noastră, titlul articolului nu este cel mai inspirat. Considerăm că nu este vorba despre o situaţie de excepţie ci, dimpotrivă, despre una de normalitate. Peştera Sfântului Apostol Andrei este la 80 km distanţă de municipiul Constanţa, în localitatea Ion Corvin, o aşezare de aproximativ 600 de suflete. Slujba se desfăşoară în aer liber, la loc larg, unde poate fi asigurată distanţarea fizică. Localitatea Ion Corvin nu este în carantină, situaţia este una de deplină normalitate. Considerăm că se concede prea mult statului atunci când comunicatele oficiale nu pun în discuţie caracterul discriminatoriu şi, mai ales, nelegalitatea, lipsa de temeinicie şi de proporţionalitate a măsurilor luate împotriva credicioşilor ortodocşi. Considerăm că singurul caz excepţional nu este cel dat de sărbătorirea Sfântului Apostol Andrei, ci cazul excepţional despre care ar putea vorbi comunicatul Patriarhiei este abuzul nemaiîntâlnit al autorităţilor, iar acest lucru ar fi trebuit condamnat ca atare, nu acceptat. Totuşi, este bine că avem o reacţie:
Patriarhia Română este preocupată atât de protejarea sănătăţii credincioşilor, cât şi de manifestarea libertăţii lor de credinţă.
În acest sens, este necesar un dialog permanent între autorităţile de stat şi locale competente şi autorităţile religioase, mai ales în situaţia unor zone carantinate sau având o rată ridicată de infectare cu noul coronavirus, dialog la care a îndemnat şi Preşedintele României în luna octombrie din acest an.
În cazul concret al pelerinajului la Peştera Sfântului Apostol Andrei din comuna Ion Corvin, judeţul Constanţa, comună care are un număr mic de locuitori (1992), se poate organiza, printr-o îngăduinţă a autorităţilor, pelerinajul, având în vedere caracterul excepţional al acestei sărbători pentru poporul român.
Sfântul Apostol Andrei cel întâi chemat, Ocrotitorul României, este singurul sfânt din Calendarul Bisericii Ortodoxe Române a cărui pomenire este declarată sărbătoare naţională bisericească de către Sfântul Sinod, prin hotărârea nr. 4972 adoptată în şedinţa din data de 14-15 noiembrie 2001.
De asemenea, începând cu anul 2012, în Codul muncii, ziua de 30 noiembrie – Sfântul Apostol Andrei cel întâi chemat, Ocrotitorul României, este inclusă între sărbătorile legale în care nu se lucrează.
Ţinând cont de recunoaşterea de către Statul Român a rolului excepţional avut de către Sfântul Apostol Andrei în viaţa poporului român, este necesar ca autorităţile de stat competente să permită în mod excepţional credincioşilor din ţară să vină în pelerinaj la Peştera Sfântului Apostol Andrei, situată în comuna Ion Corvin, judeţul Constanţa, cu respectarea distanţei fizice, purtarea măştii şi dezinfectarea obiectelor atinse, aşa cum prevăd „regulile de protecţie sanitară privind activitatea cultelor religioase, inclusiv a slujbelor și rugăciunilor colective” (HG nr. 967/12.11.2020 privind prelungirea stării de alertă).
Biroul de Presă al Patriarhiei Române
ARTICOLUL INIŢIAL:Nota theodosie.ro: Am întârziat preluarea scrisorii Înaltpreasfinţitului Teodosie adresată prim-ministrului în aşteptarea unor reacţii ale ierarhilor noştri privind incidentele de la hramul Sfintei Ecaterina. Din păcate, lipseşte chiar şi solidarizarea minimală, civică, pe care suntem datori să o exprimăm fără ezitare atunci când întâlnim nedreptăţi. În alte articole ale noastre, în care a fost luată în discuţie situaţia nepomenitorilor, am acuzat faptul că în Biserică se practică o marginalizare a ortodoxiei, că există un proces de înregimentare care operează pe temeiuri politice, iar nu în duh şi adevăr. Biserica este lipsită de elementele absolut necesare pentru participarea la mersul cetăţii, ierarhii ei îi refuză dialogul, împreună sfătuirea şi călăuzirea morală. Vedem astăzi că tăcerea episcopilor ortodocşi a ajuns să se manifeste chiar şi în situaţii de neconceput, strigătoare la cer, care compromit propria legitimitate. Conduita ierarhilor noştri contrazice cadrul juridic recunoscut Bisericii şi invită un şir neîntrerupt de abuzuri şi nedreptăţi care capătă valoare de precedent şi apoi de regulă.
Siteurile Basilica.ro şi Trinitas.ro sunt cu desăvârşire mute cu privire la viaţa Bisericii din aceste zile, nu doar cu privire la participarea ortodocşilor la treburile cetăţii. Deşi sărbătoarea Sfântului Apostol Andrei este sărbătoare legală naţională, evenimentele de la Constanţa legate de aceasta sunt ignorate şi trecute sub tăcere, în modul cel mai sugestiv cu putinţă. Există conceptul de „strategic silence” în activitatea de comunicare publică, concept pe care îl înţelegem şi care ar putea fi acceptat în alte împrejurări, dar ceea ce vedem noi astăzi la ierarhii noştri nu este înţelepciune ci este laşitate şi fugă de răspundere.
În condiţii de normalitate, nu ideale, un apel precum cel al ÎPS Teodosie ar trebui să mobilizeze pe cei aflaţi în comuniune, pe cei care revendică aceleaşi năzuinţe şi interese, pe aparţinătorii aceluiaşi trup ecleziastic, astfel încât să existe o reacţie de apărare, coerentă şi viabilă, prin care să fie oprite nedreptăţile săvârşite de autorităţile de stat.
Normalitatea însă a dispărut, suntem în plin arbitrariu, ceea ce ne obligă şi pe noi creştinii la o reaşezare în matca firească a mărturisirii. Tulburarea lucrează în favoarea vrăjmaşului, de aceea îndrăznim să sugerăm ca reacţia de solidarizare să fie una coerentă şi să respecte aşezarea rânduită din Biserică. Este nevoie de o solidarizare explicită a clericilor din cadrul Arhiepiscopiei Tomisului, aşa cum avem exemplul iniţial al părintelui Eugen Tănăsescu, clerici în jurul cărora să se strângă mai apoi şi fiii duhovniceşti. ÎPS Teodosie trebuie să fie înconjurat mai întâi de ai săi, chiar dacă obişnuinţa comunicării publice ne face să credem că este prioritară reacţia Patriarhiei. Ar fi binevenită, dar nu este esenţială.
Îndrăznim să credem că esenţială este trezirea credincioşilor şi a clerului inferior. Prea multă vreme comunicarea Bisericii în societate a urmat exemplul multiplelor asociaţii civice creştine care clamau o legitimitate nesusţinută de substanţa participării civice. Avem prea multe carcase civice goale de conţinut iar această imprudenţă pare că se plăteşte acum şi se va plăti şi în viitorul apropiat. Au venit vremurile în care Biserica nu mai poate opera în baza acestor ficţiuni fără temei ci trebuie să-şi asume o realitate dureroasă, aceea că turma este una mică, foarte mică. Are vocaţia reală şi neatinsă de a redeveni mare, dar, la acest moment, numărul celor dispuşi să dea seama de credinţa ortodoxă este descurajant de mic.
Sunt deci chemaţi mai întâi preoţii şi credincioşii din Arhiepiscopia Tomisului să reacţioneze pe măsura nedreptăţilor, având încredinţarea că ierarhul care îi păstoreşte le este credincios, sincer şi netemător. Spre deosebire de restul credincioşilor din Biserica Ortodoxă Română, situaţia lor este una singulară.
Scrisoarea ÎPS Teodosie nu este o replică dată cuiva anume ci este o chemare la ordine a autorităţilor anticreştine. Răspunsul imediat a parvenit din partea primarului municipiului Constanţa care promite, batjocoritor, că va purta o „discuţie serioasă” cu ierarhul nostru. Domnul Orban a ales să tacă, strategic. În această încleştare Biserica nu controlează nicio pârghie de putere civică sau politică, nici măcar pe cele minimale şi recunoscute ei, formal, de lege. S-a aşezat singură în poziţie de victimă, învinovăţindu-se neînţelept de propria sa vocaţie de călăuzire a corpului social, abdicând de la propria misiune. Orice răgaz tactic care ne va fi îngăduit de statul necreştin nu trebuie să ne adoarmă conştiinţa întrucât lupta este abia la început, iar înfrângerea nu este altceva decât lepădare. Să nu fie! Avem nevoie de o revenire în sine, revenire care ne este la îndemână şi care decurge din buna aşezare sufletească pe care ar trebui să o regăsim în cazul oricărui creştin ortodox.
În cele ce urmează publicăm scrisoarea deschisă a Înaltpreasfinţitului Teodosie:
Domnule Prim-Ministru,
Incidentul petrecut la Constanța în dimineața zilei de de 25 noiembrie 2020, cu prilejul sărbătoririi hramului Bisericii Sfânta Mare Muceniță Ecaterina din cartierul Tomis Plus, când polițiștii și jandarmii au brutalizat și amendat credincioșii prezenți la slujbă, ne întărește convingerea, încă o dată, dacă mai era nevoie, că ne aflăm noi clerul, împreună cu credincioșii ortodocși, în fața unor mari abuzuri, pe care autoritățile le săvârșesc din ce în ce mai des, probabil sub îndrumarea dumneavoastră tacită.
Este inadmisibil ca articolul 29 din Constituția României, alineatul (1) și alineatul (5), să fie încălcate cu atâta naturalețe de către autoritățile locale pe care le coordonați prin miniștrii de resort. Niciodată drepturile credincioșilor ortodocși și ale clericilor de a se ruga nu au fost atât de mult batjocorite. Credincioșii Bisericii Ortodoxe Române și slujitorii ei sunt obligați acum să îndure umilința și frigul, să se expună unor grave probleme de sănătate din pricina temperaturilor scăzute (care afectează sistemul imunitar) și de dragul măsurilor exagerate, lipsite de logică și luate de necunoscuții dumneavoastră specialiști, în dispreț total față de normele de drept, de credința și tradițiile poporului român, care consideră că anularea unui drept fundamental, de exercitare și exprimare a credinței, nu reprezintă mare lucru, raportat la pandemia care ne încearcă.
Am îndurat suficient, de la începutul acestei pandemii, împreună cu toți oamenii de bună-credință din această țară și am respectat măsurile sanitare luate inițial, în mod responsabil. De această dată, însă, trebuie să denunțăm public abuzurile pe care le orchestrați, și pe care forțele polițienești și de jandarmerie le exercită asupra noastră, într-o țară europeană care se vrea a fi democrată și nu aflată sub dictatură și teroare.
Nu vom îngădui acum, ca dreptul de a-l cinsti așa cum se cuvine, pe Sfântul Apostol Andrei, cel Întâi chemat, Ocrotitorul României, să ne fie călcat în picioare de cei care nu au frică de Dumnezeu și se închină unei științe absurde, care nesocotește pe om în integralitatea sa: trup, dar și suflet. Ce veți face? Ne veți bate, amenda, aresta și executa pe toți cei care vom merge să ne rugăm la Mănăstirea Peștera Sfântului Apostol Andrei, în ziua prăznuirii sale ?!? Veți asmuți justiția și forțele de ordine împotriva propriilor frați și surori pentru a vă atinge scopurile fixate?
În luna decembrie a anului 1989, oamenii cu credință în Dumnezeu, profund nemulțumiți de abuzurile puterii, s-au adunat la Timișoara în jurul casei pastorului reformat László Tőkés, căruia i se făcea atunci o nedreptate, mult mai mică în raport cu dorința noastră legitimă de a ni se respecta credința și demnitatea. Nu subestimați dorința oamenilor de a striga din nou în stradă la Constanța și în alte părți ale țării „cu noi este Dumnezeu”, pentru a se putea ruga și trăi liber, fără o nouă dictatură. Un dram de înțelepciune în plus v-ar putea readuce în ultimul ceas, dumneavoastră și colaboratorilor în suflete omenia, credința și dreapta simțire pe care se pare că rațiunile pandemiei vi le-au întunecat.
Dumnezeu să vă dăruiască gândul cel bun pentru a face ceea ce este cu adevărat de folos oamenilor din această țară și a nu lupta cu înverșunare împotriva Lui Dumnezeu și a celor care cred în El. Doar o dată Fiul lui Dumnezeu s-a lăsat batjocorit… Lăsați-le oamenilor libertatea de a-L cinsti pe Dumnezeu, ca și El să vă mai îngăduie acolo unde credeți că v-ați înveșnicit.
Cu nădejdea că încă Dumnezeu mai poate lucra în mintea și în inima dumneavoastră,
† TEODOSIE,
Arhiepiscopul Tomisului
Siteul theodosie.ronu aparţine Arhiepiscopiei Tomisului şi nu are legătură cu ÎPS Teodosie, opiniile exprimate în articolele publicate pe acest site aparţinând exclusiv autorilor.
Prilej de reală stupefacţie ne este publicarea de către siteul Historia.ro a unui articol rara avis în peisajul mediatic românesc, despre problema palestiniană. Surprinderea noastră se datorează faptului că, deşi indirect şi cu multe precauţii, articolul lasă să se întrevadă, îngăduie să fie intuită de cititor, suferinţa fără egal a poporului palestinian aflat sub ocupaţie evreiască. Iar acest lucru este cu atât mai demn de reţinut cunoscută fiind tendinţa flagrant părtinitoare, până la completă distorsionare, cu care presa românească tratează subiectele din această arie de interes. Preluăm extrase extinse din articolul publicat de Alexandru Danilov, după care vom adăuga câteva completări şi speculaţii personale.
HISTORIA.RO: Istoria conflictului israelo-palestinian
Având rădăcini încă din perioada otomană, conflictul israelo-palestinian continuă şi până acum să fie unul dintre cele mai greu de soluţionat din lume.
Apariţia Israelului în 1948, cu ajutorul grupurilor de lobby evreieşti din Congresul SUA, i-a transformat pe palestinieni într-o populaţie „tolerată”. Examinând harta iniţială a teritoriilor palestiniene, putem observa că de-a lungul timpului acestea au început să se restrângă ca rezultat al acţiunilor militare şi a colonizărilor organizate de statul israelian. Mii de palestinieni au ajuns să fie expulzaţi din propriile lor teritorii sau au fost siliţi să ia calea exilului în urma unei adevărate politici de epurare etnică promovată de Israel. Atacurile teroriste ale Hamasului sau ale Jihadului Islamic au intensificat operaţiunile militare israeliene în teritoriile ocupate palestiniene.
Hamasul este unul dintre principalii vinovaţi ai eşuării procesului de pace în Palestina. Liderii Hamasului au ajuns să se apere în faţa atacurilor Israelului folosind civilii palestinieni pe post de scut uman. O mare parte din statele arabe nu a recunoscut nici până acum dreptul la existenţă a statului israelian şi au continuat să promoveze o politică agresivă faţă de Israel, înarmând în secret organizaţii teroriste palestiniene.
Israelul a luat însă nişte măsuri de securitate care au provocat indignare în rândul organizaţiilor de apărare a drepturilor omului. Zidul israelian de securitate care a început să fie construit în Cisiordania, începând cu 2003, a reuşit să transforme viaţa palestinienilor într-un calvar, silindu-i să trăiască ca într-un adevărat ghetou. Cu toate că politicienii israelieni şi americani continuă să promoveze prin discursuri crearea unui stat palestinian independent, armata israeliană continuă să bombardeze teritoriile palestiniene, distrugând infrastructura civilă (centrale electrice, conducte de apă, şcoli, spitale şi alte obiective civile), lăsând în urmă mii de victime în rândul civililor palestinieni.
Sionismul şi începuturile conflictului arabo-israelian
Conturat încă din secolul al XIX-lea în rândul burgheziei evreieşti ca mişcare politică şi religioasă, sionismul a militat pentru întemeierea unui stat evreu pe teritoriul Palestinei. Conflictul israelo-palestinian a debutat, în 1920, o dată cu violenţele interetnice din interiorul Palestinei aflate sub administraţia britanică. Violenţele s-au transformat treptat într-un conflict general o dată cu războiul arabo-israelian din perioada 1947-1949, apoi antisemitismul din Europa a grăbit apariţia unui stat evreu independent în 1948.
La baza gândirii sioniste stă argumentul potrivit căruia palestinienii nu au constituit niciodată un popor. În nuvela lui Theodor Herzl, Altneuland (1902), palestinienii sunt descrişi ca fiind nişte arabi mizerabili care trăiesc în sate cernite şi arată ca nişte bandiţi. Nuvela lui Herzl va deveni unul din textele de bază ale gândirii sioniste. Barbarismul palestinienilor contrasteză, în textele sioniste, cu nobleţea evreilor europeni care îşi revendică dreptul de a stăpâni Tărâmul Făgăduinţei, având în acelaşi timp şi o misiune civilizatoare.
Existenţa unui stat evreu străvechi pe aceste pământuri nu are totuşi o dovadă arheologică solidată, bazându-se în mare parte pe menţiunile din Biblie. Ze’ev Herzog, profesor de arheologie la Universitatea din Tel Aviv, a creat o adevărată furtună mediaticăîn 1999, atunci când a afirmat că nu a găsit dovezi arheologice care să ateste că Tărâmul Făgăduinţei din Biblie a fost de fapt teritoriul unui stat evreu. O carte care a creat o mare controversă în Israel a fost cea al lui Shlomo Sand, profesor de istorie la Universitatea din Tel Aviv, intitulată When and How Was the Jewish People Invented?. În lucrarea sa, Sand afirmă faptul că evreii şi creştinii din Palestina au fost convertiţi la Islam odată cu cucerirea arabă. Astfel, autorul neagă istoria oficială a Israelului, care afirmă că evreii de astăzi sunt urmaşii comunităţii evreieşti din Palestina de acum 2000 de ani. Faptul că evreii sunt răspândiţi în foarte multe colţuri ale globului este pus de către Shlomo Sand pe seama convertirii unor populaţii de origine non-evreiască la iudaism. În accepţiunea lui Sand, a fi evreu nu ţine de o apartenenţă etnică, ci de una religioasă. Recunoaşterea pe plan internaţional cu excepţia statelor arabe, în 1949, a unui nou stat evreu, a dus la transformarea palestinienilor în „populaţie tolerată”. Aproape 700.000 de palestinieni au luat calea exilului s-au au fost expulzaţi o dată cu proclamarea Israelului.
De ce SUA sprijină Israelul în chestiunea palestiniană?
Pe plan internaţional, SUA şi-a manifestat în permanenţă sprijinul faţă de politica israeliană din Palestina, acordând ajutor financiar şi diplomatic guvernului de la Tel Aviv. În nenumărate ocazii, SUA au blocat adoptarea unei Rezoluţii a Consiliului de Securitate ONU, care să condamne acţiunile militare israeliene din Fâşia Gaza şi celelalte teritorii locuite de palestinieni. Cetăţenii americani de origine evreiască reprezintă aproximativ 1, 7%-2, 4% din populaţia SUA (între 5-8 milioane de evrei). Astfel, politicienii americani de origine evreiască au exercitat o influenţă importantă în Congresul SUA încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, iar grupul de lobby evreiesc a reuşit de cele mai multe ori să-şi impună viziunea atât în politica internă, cât şi în cea externă.
Mulţi evrei au început să ocupe poziţii de conducere în mişcările muncitoreşti de la începutul secolului XX, contribuind la înfiinţarea sindicatelor şi fiind un factor activ în implementarea politicilor de stânga ale Partidului Democrat, începând cu 1936. Politica New Deal din anii’30 şi mişcările pentru drepturi civile de la mijllocul anilor ’60 au beneficiat de o largă susţinere în rândul comunităţii evreieşti din SUA. În politica internaţională, o dată cu fondarea Israelului în 1948 şi recunoaşterea sa de către SUA, Orientul Mijlociu a devenit o zona de interes pentru politica externă americană. În contextul Războiului Rece dintre SUA şi URSS, Israelul a fost pilonul principal al implementării politici externe americane în regiune. După prăbuşirea URSS, Israelul a continuat să fie piesa centrală a strategiei americane din Orientul Mijlociu.
Mai mulţi analişti ai relaţiei SUA-Israel, aşa cum este Michael Barnett de la Universitate George Washington, consideră că sprijinul iniţial al SUA pentru Israel a venit mai mult din calcule strategice decât din alte raţiuni. Barnett îşi completează aprecierea afirmând că după Războiul de Şase Zile din 1967, relaţia diplomatică americano-israeliană a fost una furtunoasă. Ţinând cont că URSS beneficia de o mare influenţă în rândul statelor arabe, Israelul a fost pentru SUA unealta perfectă pentru a restabili echilibrul de putere în regiune. Statul evreu a devenit cel mai important membru al blocului anti-sovietic din regiune. Sprijinul american pentru guvernul de la Tel Aviv nu a fost doar diplomatic, ci de asemenea şi unul militar. SUA a ajutat Israelul să se înzestreze cu cele mai importante arme, permiţându-i accesul la cele mai importante cercetări din industria de apărare americană. Actualmente, armata Israelului este considerată a fi una dintre cele mai puternice armate din lume din punct de vedere al tehnologiilor militare dezvoltate.
SUA au fost interesate de menţinerea unei stabilităţi regionale în Orientul Mijlociu şi pentru a putea ţine sub control preţul mondial al petrolului. Chiar dacă SUA şi-au asumat şi rolul de mediator în conflictul israelo-palestinian, promiţând să ia în considerare cerinţele ambelor tabere, totul s-a rezumat la semnarea unor acorduri de pace fără substanţă, deoarece Israelul nu a fost silit în nici un fel să renunţe în a mai înfiinţa colonii evreieşti în teritoriile palestiniene. Acordurile de la Oslo semnate între Israel şi Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei în anul 1993 au ajuns să nu mai fie respectate. În ceea ce priveşte politica discriminatorie dusă de Israel în teritoriile locuite de palestinieni, politicienii americani s-au ferit să critice deschis Tel Avivul. Aşa a procedat şi preşedintele Obama, care s-a rezumat în a critica timid înfiinţarea de noi colonii evreieşti în Cisiordania, locul unde îşi exercită autoritatea de facto guvernul laic al Autorităţii Naţionale Palestiniene.
Conform sondajelor de opinie, Israelul beneficiază de asemenea de o mare popularitate şi în rândul votanţilor americani, care încă din anii ’80 au manifestat o simpatie mult mai mare pentru evrei dacât pentru palestinieni. Acest val de simpatie din partea americanilor nu a putut fi ignorat de politicienii americani. Tendinţa s-a accentuat după atentatele teroriste din 2001, în care au fost implicaţi terorişti arabi. Americanii apreciază faptul că între SUA şi Israel există valori comune. În ceea ce priveşte grupurile de lobby evreieşti, cel mai influent din Congres este American Israel Public Affairs Committee(AIPAC).
Aşa cum apreciază cunoscuţii specialiştii în relaţii internaţionale, John Mearsheimer şi Stephen Walt, în lucrarea The Israel Lobby and American Foreign Policy, AIPAC şi aliaţii săi au ajuns să împingă SUA să acţioneze chiar contrar intereselor sale strategice, atunci când vine vorba de susţinerea Israelului.
Viaţa din “ghetoul palestinian”
O dată cu proclamarea statului evreu, palestinienii au ajuns să trăiască pe teritorii care de-a lungul anilor s-au restrâns din ce în ce mai mult din cauza înfiinţării de noi colonii evreieşti. Datorită spaţiului de locuit retrâns, asezările palestiniene au ajuns să capete treptat aspectul unor imense ghetouri. Pe 30 august 2003, de-a lungul limitelor Cisiordaniei aflate sub controlul de facto al Autorităţii Palestiene, a început să fie construit un zid de securitate israelian, ca răspuns la valul de atentate teroriste palestiniene organizate pe teritoriul Israelului, cunoscute şi sub numele de „Intifada a II-a”. În mediile palestiniene acest zid de izolare este numit „zidul apartheidului”. Zidul are în componenţă şi sisteme de alarmă electrice.
Sursa imaginii: Historia.ro
Observatorii palestinieni raportează faptul că acesta a îngrădit libertatea de mişcare a palestinienilor, mai ales pentru cei care au locuri de muncă în teritoriul israelian. Au fost semnalate de asemenea şi o serie de abuzuri săvârşite de soldaţii evrei la punctele de control din Cisiordania. Israelul dă replica celor care aduc aceste acuzaţii soldaţilor evrei, afirmând faptul că modul lor de comportare este permanent ţinut sub supraveghere de observatori, iar orice abateri de la regulile de conduită sunt sancţionate corespunzător. Marele neajuns este că aceşti observatori nu reuşesc să fie tot timpul prezenţi la toate punctele de control.
În ciuda faptului că zidul construit în Cisiordania a fost declarat ilegal de către Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga, prin decizia din iulie 2004, Israelul a refuzat să se conformeze deciziei, motivând că astfel se apără împotriva bandelor de jefuitori palestinieni.
O altă măsură controversată luată de Israel este şi anularea dreptului de şedere în teritoriile ocupate pentru palestinienii care deţin un paşaport străin. Palestinienii consideră că o astfel de măsură nu face altceva dacât să izoleze comunitatea palestiniană.
Israelul este acuzat de către Autoritatea Palestiniană şi pentru faptul că bombardează, în timpul acţunilor sale militare în Fâşia Gaza, infrastructura civilă (reţeaua de apă, centralele electrice) transformând viaţa cotidiană a palestinienilor într-un calvar. Sub pretextul unor greşeli săvârşite de armata israeliană(aşa-numitele pagube colaterale) au ajuns să fie bombardate şcoli şi spitale.
Ca rezultat al construirii „zidului din Cisiordania”, circulaţia mărfurilor şi a persoanelor a devenit un coşmar logistic cu mari costuri de întârziere. Zidul de securitate israelian are 75 de puncte de control permanente la care se adaugă încă 150 de puncte de control mobile. În mai mult de 400 de locuri, drumurille din Cisiordania sunt blocate de obstacole. La astfel de puncte de control, alimentele se degradează până ce sunt aduse în pieţe, bolnavii mor datorită întârzierilor cauzate de aglomeraţia de la punctul de trecere, copiii palestinieni nu mai reuşesc să ajungă în timp la şcoală, iar palestinienii ajung să-şi piardă locurile de muncă. În plus, foarte mulţi palestinieni nici nu ajung să beneficieze de permise de trecere.
După cum afirmă Banca Mondială, toate aceste restricţii la libera circulaţie a mărfurilor şi persoanelor este principala cauză a sufocării economiei palestiniene şi, în consecinţă, a nivelului de trai scăzut. Aşa cum se declara într-un raport ONU, un sfert de milion de palestinieni au ajuns să fie izolaţi atât faţă de Israel cât şi în interiorul Cisiordaniei, în propriile lor ghetouri.
Problema palestiniană din perspectiva Israelului
Statul israelian nu este însă singurul vinovat al actualei situaţii din Palestina. Agresivitatea statelor arabe şi manipularea opiniei publice palestiniene de către organizaţiile teroriste arabe au contribuit la amplificarea conflictului israelo-palestinian.
Israelul şi-a afirmat în nenumărate rânduri disponibilitatea de a negocia cu liderii palestinieni, pentru formarea unui stat palestinian independent, dar atacurile teroriste venite din teritoriile palestiniene au blocat orice demers. Relaţiile cu statele arabe din jur sunt în continuare îngheţate şi asta datorită faptului că existenţa statului Israel continuă să nu fie recunoscută la nivel internaţional de către acestea. Imediat după apariţia Israelului ca stat, o alianță militară a statelor arabe a lansat un război de anihilare împotriva sa. Din tabăra arabă, doar Egiptul şi Iordanul au fost de acord să recunoască la nivel oficial existenţa statului Israel. Coaliţia statelor arabe a fost de asemenea vinovată de declanşarea Războiului de Şase Zile (1967) şi a Războiului de Yom Kippur (1972). Unele state arabe, precum Iranul s-au implicat activ în finanţarea şi antrenarea mişcărilor teroriste ce îşi desfăşoara activitatea în Israel (Hamas, Jihadul Islamic, Hezbollah). Situaţia politică din teritoriile palestiniene s-a complicat şi mai mult după victoria Hamasului în alegerile legislative şi prezidenţiale din 2006. Fatah, gruparea politică palestiniană organizată de Yasser Arafat, a ajuns să fie ţinta atacurilor Hamasului pentru acaparea puterii depline în Palestina. În contextul Primăverii Arabe, Hamasul a reuşit să încheie noi înţelegeri cu guvernele arabe, extinzându-şi traficul cu arme în Fâşia Gaza. Folosindu-se de reţele de caritate, Hamasul a ajuns să transfome clădiri publice palestiniene în ţinte potenţiale pentru armata israeliană, care s-a angajat în acţiuni militare menite să distrugă infrastructura folosită de brigăzile militare ale Hamasului.
O altă chestiune importantă în reluarea negocierilor de pace israelo-palestiniene a fost desfiinţarea coloniilor evreieşti apărute în teritoriile palestiniene. Conform planului de dezangajarela care a aderat, Israelul a fost de acord să demoleze aceste colonii din Fâşia Gaza, considerate ilegale de comunitatea internaţională. Rămân în continuare coloniile evreieşti din Cisiordania, care sunt deocamdată în extindere. Israelul a decis să construiască începând cu 2014 alte 14000 de colonii evreieşti. Au fost distruse în acelaşi timp şi 500 de case palestiniene, inclusiv cele ale satului Khirbit Makhoul.
Formarea unei coaliţii de guvernare între Fatah şi Hamas, în vederea organizării unor noi alegeri, l-a determinat pe premierul israelian, Beniamin Netanyahu, să afirme că preşedintele palestinian Mahmoud Abbas este pus în faţa unei alegeri decisive:pacea cu Israelul sau pacea cu Hamasul, o organizaţie teroristă care urmăreşte distrugerea Israelul. Premierul Netanyahu a decis în cele din urmă să introducă sancţiuni economice împotriva palestinienilor şi a suspendat construcţia de case destinate palestinienilor din Zona C a Cisiordaniei.
Pentru Israel, semnarea Acordurilor de la Oslo (1993) a constituit o speranţă în ceea ce priveşte instalarea unei păci durabile între israelieni şi palestinieni. Violenţele palestiniene care au continuat şi după semnarea Acordurilor de la Oslo au reprezentat o dezamăgire pentru diplomaţia israeliană care a considerat că a făcut nenumărate concesii Autorităţii Palestiniene (Israelul a acceptat să acorde 95% din teritoriul solicitat de liderii palestinieni). Cea de a doua Intifadă (revoltă palestiniană) a fost cea care a pus capăt negocierilor israelo-palestiniene menite să găsească o soluţie paşnică. De atunci, Israelul a fost nevoit să intervină militar în teritoriile palestiniene de fiecare dată când Hamasul sau alte organizaţii teroriste au lansat atacuri asupra teritoriului său.
Contribuţia Hamasului şi al Jihadului Islamic în agravarea conflictului din Palestina
Eşecul de a pune în aplicare un plan de pace pe termen lung i-a determinat pe mulţi palestinieni să sprijine organizaţiile cu caracter terorist:Hamas şi Jihadul Islamic. Aceste organizaţii au ajuns să fie catalogate teroriste de către Israel, SUA, Canada, UE, Iordan, Egipt şi Japonia.
Rusia, Iranul şi China sunt principalele state care nu au dorit să clasifice aceste grupări drept teroriste, numindu-le mişcări de rezistenţă. Valul de atacuri sinucigaşe şi de asasinate din Israel puse la cale de Hamas şi Jihadul Islamic, începând cu mijlocul anilor ’90, este motivul principal pentru care aceste organizaţii au ajuns să fie catalogate drept teroriste. Asasinarea premierului israelian, Ițhak Rabin, de către un extremist evreu şi valurile de atentate ale Hamasului şi Jihadului Islamic au fost cele care au dus la compromiterea negocierilor de pace israelo-palestiniene.
Faptul că au fost înregistrate numeroase victime în rândul populaţiei civile palestiniene este pus de israelieni pe seama faptului că organizaţiile teroriste palestiniene se infiltrează în rândul civililor palestinieni.
Tirurile de rachete ale Hamasului asupra teritoriului israelian au ajuns să fie principalul motiv pentru care Israelul lansează frecvent operaţiuni militare în Fâşia Gaza. Represaliile organizate de armata israeliană sunt însă complet disproporţionate. Atunci când se intervine împotriva unor organizaţii teroriste, ţintele nu pot fi niciodată determinate cu precizie. Astfel, o rachetă israeliană care vizează un obiectiv folosit de Hamas loveşte în cele din urmă un bloc de locuinţe, lăsând în urmă o adevărată dramă umană.
Israelul nu a ţinut niciodată cont de faptul că acţiunile sale în teritoriile palestiniene lasă în urmă o gravă criză umanitară. O astfel de atitudine de indiferenţă a Israelul nu face altceva decât să sporească popularitatea acestor organizaţii teroriste în rândul palestinienilor, care ajung să le considere mişcări de eliberare. În schimb, Autoritatea Palestiniană nu a recunoscut niciodată legitimitatea Hamasului.
Un conflict interetnic perpetuu
Conflictul israelo-palestinian rămâne unul dintre cele mai dificile conflicte din lume. Nu s-a determinat dacă este oportună delimitarea actualului teritoriu în două state diferite. Cert este faptul că existenţa unui singur stat în Palestina nu poate fi o soluţie viabilă.
După cum declara Michael Newmann în lucrarea sa, The Case against Israel, primul pas în crearea unui stat palestinian independent este retragerea tuturor coloniştilor evrei din teritoriile palestiniene ocupate. Pentru a atinge acest deziderat este în primul rând necesar ca Israelul să se retragă pe graniţele existente dinaintea declanşării Războiului de Şase Zile din 1967. O dilemă este şi ce fel de suveranitate va avea un eventual stat palestinian asupra teritoriul său, deoarece în mod cert SUA şi Israelul nu sunt dispuse să accepte existenţa unei armate palestiniene care să apere graniţele din Fâşia Gaza şi Cisiordania. Iranul, prin influenţa pe care o are asupra Hamasului, poate instiga, după aprecierile strategilor americani şi evrei, un conflict de graniţă israelo-palestinian.
Israelul declară că este dispus să accepte existenţa unui stat palestinian independent, dar în schimb continuă să menţină sub ocupaţie întreaga Palestină istorică. Comunitatea internaţională nu face altceva decât să accepte această stare de fapt.
Motivul pentru care Israelul încearcă să împiedice existenţa unui stat independent în Cisiordania este legat şi de aprovizionarea cu apă. Dacă renunţă la Cisiordania, Israelul va pierde controlul izvoarelor montane de aici, care în prezent asigură o mare parte a necesarului de apă a statului evreu. În acest scenariu, Israelul va fi nevoit să cumpere apa de la palestinieni, o situaţie deloc fericită. Un stat palestinian sărăcit şi lipsit de legitimitate în faţa propriilor cetăţeni e puţin probabil să asigure o aprovizionare cu apă corespunzătoare pentru Israel. De fapt şi Israelul, după cum raportează Organizaţia Mondială a Sănătăţii, nu asigură la ora actuală nici măcar necesarul minim de apă pentru populaţia palestiniană, preferând să facă rezerve pentru propria populaţie.
Pentru Israel, teritoriile palestiniene continuă să fie poligonul de încercare pentru noile tehnologii militare israeliene. Atâta timp cât Israelul va fi un stat etnic, ocupaţia militară din teritoriile palestiniene se va consolida, iar politicile de epurare etnică se vor intensifica pentru a preveni apariţia unei puternice influenţe politice palestiniene.
Observaţiile noastre: Bineînţeles că această sinteză concisă este vulnerabilă la critică din multe puncte de vedere, nefiind vorba despre o expunere care să prezinte cauzalităţile istorice prin care s-a ajuns la situaţia de fapt din prezent. Mai mult chiar, despre situaţia de fapt din prezent, cititorul articolului nu rămâne cu informaţii care sunt de esenţa temei propuse, însă nu intenţionăm să completăm noi acest material cu alte informaţii, ci îndemnăm pe cei care vor deveni interesaţi să caute singuri date suplimentare, să manifeste deschidere şi curiozitate, dar mai ales simţ critic pentru acest subiect întrucât credem că importanţa acestuia pentru pregătirea venirii lui Antihrist este complet subestimată de publicul ortodox.
Sunt necesare câteva precizări de context: Motivul pentru care „conflictul” este unul dintre cele mai dificil de rezolvat din lume este disproporţia vădită de putere între cele două tabere, statul evreu controlând integral şi cu deosebită agresivitate toate pârghiile importante care ar putea influenţa într-un fel sau altul traseul acestui dosar. Am folosit ghilimelele întrucât nu putem vorbi despre un conflict propriu-zis, ci despre o ocupaţie militară a unui popor care se încăpăţânează să subziste, în ciuda eforturilor de epurare etnică, de suprimare fizică şi morală a palestinienilor.
„Conflictul” este necesar statului evreu pentru a legitima politica sa de întărire a statalităţii şi a controlului asupra unor teritorii pentru care comunitatea internaţională nu este încă dispusă să-i recunoască dreptul. Dacă conflictul s-ar stinge pe poziţiile politice din prezent, Israelul ar fi nevoit să renunţe la vaste teritorii şi la interese importante pe care le controlează de facto dar pentru care nu are justificare legală sau morală. Nu le are Încă. Orice soluţionare a conflictului, acum, s-ar traduce într-o pace foarte proastă pentru Israel.
Aşadar, partea de articol de mai sus, care aduce în discuţie Hamas şi Jihadul islamic ca factori inhibitori pentru pace este inexactă. Similar, susţinerea că „Israelul şi-a afirmat în nenumărate rânduri disponibilitatea de a negocia cu liderii palestinieni, pentru formarea unui stat palestinian independent, dar atacurile teroriste venite din teritoriile palestiniene au blocat orice demers” este o încercare străvezie de a se distanţa de elementele periculoase ale judecăţii morale. Discutarea în sine a acestor chestiuni prezintă un pericol de intrumentare cu rea credinţă de către lobby-ul evreiesc dat fiind că accepţiunea cea mai recentă a învinuirii de antisemitism include şi referiri la acţiunile statului Israel. Acestea sunt însă chestiuni de importanţă secundară.
Poporul palestinian este fără îndoială un popor martir aflat într-o situaţie unicat în istoria lumii. Istoria cunoaşte multă suferinţă individuală şi colectivă, iar istoria românilor, chiar şi cea recentă, cu atât mai mult. Cu toate acestea, consider că niciun alt popor, niciodată, privit atât în plan individual cât şi colectiv, nu a suferit atât de mult, într-atât de îndelung, într-atât de nedrept şi în văzul tuturor. Nu există nicio altă situaţie în istoria lumii care să îndeplinească aceste criterii şi de aceea, într-o speculaţie pur personală pe care vă rog să mi-o îngăduiţi, consider că greutatea morală a acestor orori va fi, pentru publicul nereligios, baza legitimităţii politice a lui Antihrist.
Pentru publicul ortodox obişnuit, neinformat despre aceste chestiuni (sau dezinformat?), o astfel de susţinere poate fi calificată drept o simplă hiperbolă dar, din păcate, nu este cazul. În niciun alt loc din lume nu putem recunoaşte mai uşor duhul antihristic care a stat la baza Fenomenului Piteşti de distrugere fizică dar mai ales spirituală. Nu există niciunde mai multă dezumanizare, nedreptate, ură, diversiune şi minciună impusă prin abuz de putere.
Ştim că Antihrist se va impune pe sine ca un conducător politic deosebit de înţelept şi care va fi mare făcător de pace. Prin acţiunile sale va căpăta suficientă legitimitate încât să pretindă şi să i se ofere conducerea politică a lumii, ca mai apoi să se impună ca lider spiritual pentru cei care îl vor primi sau pe care îi va înşela. De aceea, în dinamica jocurilor politice care ocupă spaţiul public global, nu există la acest moment nicio altă situaţie politică cu un asemenea capital moral cum este cauza palestiniană şi care va subzista, probabil, încă mult timp de acum înainte. Este, în opinia noastră, cu neputinţă ca problema palestiniană să nu aibă reverberaţii în acest plan, este cu neputinţă altfel ca Antihrist să fie primit simultan şi ca Mahdi de către musulmani, între care, palestinienii reprezintă esenţa morală a mărturisirii credinţei lor.
De aceea, consider că publicul ortodox trebuie să acorde o atenţie aparte acestui subiect deoarece instrumentarea sa este probabil să îi fie opusă în pregătirea stăpânirii lui Antihrist.
Este uşor să fie invocate dispoziţii legale atunci când discuţia ajunge la subiectul libertăţii religioase şi, din păcate, acest lucru se întâmplă în modul cel mai nefericit. Fie se fac referiri la temeiuri de lege punctuale, dar fără contextualizări necesare, fie sunt prezentate raţionamente incorecte, incomplete sau voit confuze.
S-a ajuns ca nici măcar reprezentanţii oficiali ai Bisericii să nu mai explice lămuritor care este locul Bisericii în societate, prin prisma sistemului de drept care guvernează statul şi societatea. De pildă, într-un interviu acordat Hotnews.ro cu ocazia organizării pelerinajului de Sfântul Dimitrie, domnul Vasile Bănescu arăta că:
„Nu știu cu ce consecințe în zona libertății religioase, dar temeiul legal al acestui pelerinaj îl constituie HG 856 care, în anexa 3 punctul 9, spune că asemenea evenimente pot fi organizate doar pentru cetățenii din orașul respectiv. Deci nu s-a forțat deloc legea, ci ne-am conformat unui cadrul legal și unui cadru drastic de măsuri pe care oamenii au dovedit că sunt capabili să le respecte.”
Dacă domnul Bănescu dovedeşte o aşa rigoare încât să indice precis punctul din una dintre anexele HG, ar fi fost de aşteptat să cunoască şi faptul că HG nr. 856/2020 nu este o lege, deci nu poate restrânge drepturi. HG este un act administrativ care pune în executare o dispoziţie a Legii nr. 55/2020, dispoziţie care însă, în cazul nostru, nu este prevăzută ca atare. HG se preface că invocă temeiuri de drept în executarea cărora este emisă, însă, cu privire la libertatea religioasă în general şi pelerinaje în special, nu există o dispoziţie expresă a legii care să permită emiterea de HG-uri cu acest obiect de reglementare.
Prin urmare, de aşteptat era ca precizia domnului Vasile Bănescu să se manifeste mai întâi cu privire la lipsa temeiului de drept material care permite statului român să încalece libertatea religioasă a ortodocşilor, nu doar să preia nejustificat un argument neîntemeiat şi să cauţioneze acest abuz.
Problema însă nu se reduce la ierarhia actelor normative, la faptul că HG-ul, fiind un act emis de puterea executivă, trebuie să pună în executare o dispoziţie a legii, act emis de Parlament.
Problema este ceva mai adâncă şi îndrăznesc să o formulez în următorii termeni: Biserica îşi refuză rolul central în societate şi în sistemul nostru de drept şi se aşează de bunăvoie într-o poziţie derizorie din punct de vedere al exercitării drepturilor ce îi sunt recunoscute. Ani de zile de propagandă şi presiune mediatică anticreştină au educat pe reprezentanţii Bisericii să se considere o entitate tolerată în societate când, în fapt, sistemul nostru de drept îi rezervă un loc de frunte, de fanion, şi îi recunoaşte autonomie, drepturi şi interese legitime cum nu sunt recunoscute niciunei alte instituţii din România. Prin aceea că Biserica însăşi nu îşi exercită drepturile recunoscute, acestea cad în desuetudine, sunt apoi lipsite de substanţă şi invită abuzul. Aceste chestiuni nu se întâmplă din necunoaştere ci, cred eu, reprezintă o politică deliberată.
În susţinerea acestor concluzii categorice voi oferi unele argumente succinte cu privire la cadrul juridic general la care ar fi trebuit să se raporteze domnul Vasile Bănescu atunci când a susţinut interesele Bisericii. Este des folosită expresia „în spiritul şi litera legii” însă fără a se aduce lămurire despre această distincţie. Prin urmare, cei mai puţin informaţi se rezumă la a identifica „litera”, adică dispoziţia concretă a legii, fără a o mai corela cu „spiritul legii”, adică cu intenţia legiuitorului, cu ordinea juridică existentă, raportat la relaţiile sociale care sunt guvernate de aceste dispoziţii.
Dar ordinea juridică nu este o chestiune lipsită de importanţă sau una care să fie lăsată în grija specialiştilor, dimpotrivă! Ordinea juridică face vorbire despre o ierarhie a valorilor şi intereselor societăţii, ierarhie care este esenţială pentru înţelegerea corectă a realităţilor sociale.
Ajungem la titlul nostru, ales pentru potenţialul de clickbait, şi anume la libertatea de a ne deplasa cu bicicleta. Dacă ar fi să ne orientăm după programele de dezvoltare locală, cel puţin pentru marile municipii ale ţării, am crede că nimic nu e mai important pentru români decât deplasarea cu bicicleta pe piste special amenajate în acest scop. Este o promisiune nelipsită din ofertele electorale indiferent de spectrul politic de care aparţine candidatul.
Fac o paranteză pentru a preciza explicit că nu mi-a căşunat nimic pe biciclete sau pe biciclişti, sunt foarte de acord să fie amenajate piste speciale, încurajez mersul pe bicicletă în general. Ceea ce doresc să subliniez este diferenţa de regim juridic între libertatea de a ne deplasa pe bicicletă şi libertatea religioasă şi, mai ales, gradul nostru, al societăţii, de implicare atunci când cele două sunt puse în discuţie.
Dacă vreun politician ar îndrăzni astăzi să propună interzicerea mersului pe bicicletă pentru ca persoanele accidentate să nu utilizeze puţinele resurse spitaliceşti disponibile în contextul pandemic sau dacă ar susţine că mersul cu bicicleta este o activitate periculoasă îndeobşte pentru persoane în vârstă, care trebuie protejate, probabil că reacţia societăţii ar fi una deosebit de vehementă. Aceasta deşi, analizând ordinea juridică existentă, resursele medicale disponibile trebuie să fie alocate de aşa manieră încât să fie asigurată exercitarea drepturilor fundamnetale ale cetăţenilor, înaintea altor drepturi, de rang inferior, de importanţă mai scăzută.
Cu toate acestea, deşi virulenţa împotrivirii faţă de orice atingere adusă libertăţii de a ne deplasa cu bicicleta este uşor de anticipat în contextul actual, dacă am studia legislaţia pentru biciclişti, am observa că aceasta este reglementată de dispoziţii legale inferioare ca putere, multe dintre acestea emise (doar) de autorităţile locale.
În ierarhia binecunoscută: lege constituţională, legi organice şi legi ordinare, această libertate este menţionată doar pasager, la legislaţia ordinară care reglementează regimul rutier. Iar acest lucru se întâmplă dintr-un motiv simplu, în aplicarea principiului care spune că: Ceea ce legea nu interzice, permite. Cu alte cuvinte, câtă vreme legea nu interzice expres acest drept de a ne folosi de biciclete, exercitarea sa este liberă. La fel se întâmplă şi pentru nenumăratele activităţi cotidiene care, împreună, determină libertatea nostră individuală şi colectivă.
Însă, legiuitorul, apreciind că unele libertăţi şi drepturi sunt de o importanţă deosebită pentru societate, le reglementează ca atare, prevăzându-le în Constituţie, în legi organice, ordinare sau în alte acte şi dispoziţii emise de autorităţi.
Revenind la libertatea religioasă, aceasta este consacrată în articolul 29 din Constituţie, care prevede că libertatea credinţelor religioase nu poate fi îngrădită sub nicio formă. Alin.(3) al aceluiaşi articol prevede următoarele: Cultele religioase sunt libere şi se organizează potrivit statutelor proprii, în condiţiile legii.
Aşadar, în ordinea juridică a statului român, libertatea religioasă ocupă cea mai înaltă poziţie valorică. Ea nu este doar proclamată ca atare, în componenta sa esenţială (aceea că nu poate fi îngrădită) ci Constituţia prevede expres că exercitarea acestei libertăţi se face „potrivit legii” iar acea lege, potrivit art. 73 alin.(3) lit. s) din Constituţie, trebuie să fie o lege organică. Cu alte cuvinte, fiind de o aşa de mare importanţă pentru societate, exercitarea libertăţii religioase nu este lăsată în reglementarea puterii executive sau a autorităţilor locale, ci pretinde adoptarea unei legi organice.
Mai departe, Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă descrie specificul organizării acestor relaţii sociale de natură religioasă şi menţionează expres faptul că: „Statul român recunoaște rolul important al Bisericii Ortodoxe Române și al celorlalte biserici și culte recunoscute în istoria națională a României și în viața societății românești.” precum şi următoarele „Cultele recunoscute sunt persoane juridice de utilitate publică. Ele se organizează și funcționează în baza prevederilor constituționale și ale prezentei legi, în mod autonom, potrivit propriilor statute sau coduri canonice.”
În fine, adăugăm şi faptul că, întrucât România este subiect de drept internaţional, a aderat la tratate internaţionale care garantează libertatea religioasă, cu putere supra-constituţională, în termeni pe care politicienii noştri nu sunt capabili să-i înţeleagă iar presa nu este dornică să-i amintească. De pildă, ghidul CEDO de aplicare a Convenţiei în material libertăţii religioase descrie într-o manieră atât de maximală exercitarea concretă a libertăţii religioase şi drepturile individuale şi colective asociate încât încăpăţânarea ierarhilor ortodocşi de a nu da curs acestor prevederi, în raporturile desfăşurate cu statul român, este inexplicabilă şi chiar condamnabilă.
Şi nu e ca şi cum alte culte de la noi din ţară nu ar apela la aceste dispoziţii, dimpotrivă. Avem condamnări CEDO împotriva României pentru că Administraţia Penitenciarelor nu manifestă suficientă solicitudine faţă de solicitările deţinuţilor musulmani, iar CNAS suportă costuri disproporţionate pentru tratamente alternative trasfuziei sanguine în cazul unor alte confesiuni. Nemaivorbind de concurenţii seculari pe scena publică, cei care formulează constant litigii cu caracter strategic în speranţa de a extinde aria de reglementare pentru interesele acestora, în raport de care întreaga suflare creştină aşteaptă înfrigurată sentinţele mai mult sau mai puţin executorii.
Mai departe, trebuie să amintim că o parte dintre drepturile recunoscute de lege sunt apărate de dreptul civil şi doar câteva, beneficiază şi de un grad sporit de protecţie, constând în aceea că atingerea adusă acestor drepturi şi libertăţi se pedepseşte penal.
Dintre libertăţile enumerate de Constituţie, doar trei libertăţi sunt apărate şi de legislaţia penală: libertatea persoanei, libertatea sexuală şi libertatea religioasă. Cu alte cuvinte, nu doar că libertatea religioasă este tolerată întrucât legea nu o interzice, nu doar că este recunoscută prin legislaţie civilă, ci este apărată pe calea dreptului penal de orice atingere ce i-ar fi adusă. Pentru a înţelege ordinea juridică în vigoare şi regimul juridic cu totul excepţional pe care statul este dator să-l respecte cu privire la libertatea religioasă trebuie să înţelegem că interzicerea pelerinajelor, a slujbei de Înviere, nu se referă la limitarea unei libertăţi oarecare care nu este reglementată de lege (de a ne deplasa cu bicicleta, de a face caiac-canoe, de a glumi despre oarece subiect etc), ci are în vedere interzicerea oricărei conduite care determină împiedicarea libertăţii religioase. Aşa cum statul nu poate mandata o agresiune sexuală pentru raţiuni de stat, aşa cum a fost cazul femeilor de reconfortare din armata japoneză, la fel nu poate mandata împiedicarea libertăţii religioase.
Trebuie, noi ortodocşii, să înţelegem şi să ne spunem răspicat că, în ciuda locului pe care presa şi politicienii aşează ca importanţă libertatea religioasă, aceasta nu este cu nimic mai prejos de orice altă libertate sau drept apărat de legislaţia penală. De aceea, principiul gradualităţii măsurilor de combatere a efectelor pandemiei trebuie să pornească de la restrângerea unor drepturi de rang inferior, iar nu să permită guvernarea în răspăr cu substanţa drepturilor civile fundamentale. Insistenţa străvezie cu care statul restrânge cu prioritate, pe temeiuri pur subiective, drepturile fundamentale cele mai importante pentru caracterul democratic al orânduirii sociale, ne obligă să punem în discuţie atât buna credinţă a politicilor statale cât, mai ales, loialitatea pe care, în calitate de creştini, o datorăm statului.
Prin urmare, atunci când am acuzat în articolele anterioare faptul că ierarhia noastră trădează prin împreună lucrare cu statul român anti-ortodox, aveam în vedere mai ales refuzul Bisericii de a se comporta în societate în virtutea rolului său firesc şi de a-şi asuma responsabilitatea pentru consecinţele ritualurilor sale, inclusiv în plan sanitar. Biserica poate să facă pogorăminte în multe prinvinţe, dar nu poate accepta negarea învăţăturii de credinţă, achiesarea la concepţii blasfemiatoare şi hulitoare. Chiar dacă pare fără legătură, Biserica are o responsabilitate imensă pentru garantarea cadrului general al libertăţilor cetăţeneşti, dincolo de misiunea sa proprie în societate. Nu este permis să tolereze o asemenea perturbare a ordinii juridice în stat, să se aşeze singură în poziţie marginală decât dacă doreşte să pervertească voit ordinea socială, în dauna propriilor credincioşi şi propriilor interese.
Iar autoexcluderea din societate are loc în condiţiile şi în cadrul juridic care reglementează pentru biserică o libertate, o autonomie şi instrumente civice, juridice şi politice la care alte culte şi confesiuni, sau alte organizaţii ale societăţii civile, pot doar să viseze. Nicicum altfel decât colaboraţionism cu statul anticreştin nu poate fi calificată această atitudine care face risipă de suferinţele înaintaşilor noştri, suferinţe care au determinat reglementări cu caracter reparatoriu şi de garantare a libertăţii religioase.
Chiar presupunând că Biserica doreşte să rămână loială unui stat condus astăzi de persoane cu vădite neputinţe sufleteşti, este de nesusţinut modalitatea în care se anulează pe sine până într-acolo unde îşi refuză şi interzice propriilor credincioşi manifestarea publică a cultului ortodox.
Consider că de aici trebuie să plecăm atunci când discutăm despre răspunsul pe care ierarhii sunt datori să-l dea statului anti-ortodox, pentru că doar cunoscându-ne cu precizie locul în societate suntem în măsură să apreciem proporţionalitatea şi gradualitatea reacţiilor noastre. Auto-batjocorirea pe care o îngăduie astăzi ierarhia românească nu o absolvă de datoria de a reacţiona vocal şi cu claritate morală în faţa acestor nedreptăţi. Minimalizarea abuzului statului român şi îngăduinţa faţă de politica sa vădit ilegală reprezintă o formă de cauţionare a terorismului de stat şi a crimelor statului împotriva democraţiei (SCAD), chestiuni asupra cărora vom reveni într-un alt articol.
Biserica este deplin învestită legislativ în rolul său de călăuză duhovnicească a neamului, pentru a fi vocală în aceste vremuri de minciună generalizată. Fără a nega existenţa Covid-19, simpla exercitare a drepturilor care îi sunt recunoscute ar tămădui multe din neajunsurile zilelor noastre. Altfel, în lipsa unei reacţii coerente, asumată cu claritate morală şi fără ambiguităţi strategice, vom avea în faţă a doua mare cădere a ierarhiei noastre, după Creta, cu nimic mai prejos în efectele sale nocive. Nedreptatea ostentativă a statului român obligă Biserica să-şi recunoască rolul său central în viaţa societăţii româneşti şi să nu-şi trădeze rolul de Maică a neamului. Dincolo de orice păcat personal al ierarhilor noştri, orice formă de colaborare cu statul anticreştin sau cu organizaţii oculte în care ar fi fost atraşi, Biserica are vocaţia de a ierta şi de a se bucura de întoarcerea celor rătăciţi sau pur şi simplu adormiţi în jilţuri.
Imediat după emiterea hotărârii CNSU nr. 47/06.10.2020, fiind prezent într-o emisiune la DIGI TV, domnul doctor Raed Arafat arăta că interzicerea pelerinajelor religioase s-a luat cu bună credinţă şi după o analiză foarte serioasă:
Întrebat dacă autoritățile ar putea reveni asupra deciziei prin care au fost interzise pelerinajele, Raed Arafat a spus: „Numai dacă decizia va fi una politică, și nu tehnică. Nu din punct de vedere medical, știu părerea colegilor mei, nu avem cum să revenim asupra unei astfel de decizii, care e luată cu bună credință și în baza unei analize foarte serioase”.
Am arătat în partea finală a articolului anterior că interzicerea pelerinajelor este vădit ilegală întrucât este lipsită de bază legală şi că temeiurile menţionate în Hotărea CNSU nr. 47/06.10.2020 nu au legătură dreptul la libertate religioasăcare, potrivit cadrului legal în vigoare, nu poate fi limitat prin niciun fel de dispoziție CNSU.
În esenţă, am arătat că art. 45 alin.(1) din Legea nr. 55/2020 reprezintă dispoziţia legală incidentă în materie, iar aceasta dispune că, pe durata stării de alertă, activitatea cultelor religioase se exercită liber, cu respectarea regulilor de protecţie sanitară stabilite prin Ordinul nr. 1103/95/2020. Hotărârea CNSU nr.47/06.10.2020 invocă dispoziţiile art. 5 alin.(1) pct.3) lit.a) din Legea nr. 55/202020 care se referă la activităţile cu caracter religios care se desfăşoară în spaţii închise cu privire la activităţi din domeniul economic (capitolul II, Secţiunea 1 din Legea nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19).
Prin urmare, afirmaţia domnului Raed Arafat cum că măsurile dispuse au fost luate „cu bună-credinţă” şi în urma unei analize „foarte serioase” nu poate fi adevărată aşa încât, încercând să verificăm împrejurările de fapt şi de drept avute în vedere de autorităţi atunci când au interzis pelerinajul cu ocazia sărbătorii Sfintei Cuvioase Parascheva, am solicitat autorităţilor să pună la dispoziţie baza documentară avută în vedere la luarea acestei măsuri.
Deşi am cerut aceste documente prin Departamentul de relaţii cu publicul al D.S.U., organismul care asigură secretariatul tehnic al CNSU, răspunsul ce ne-a parvenit este semnat de domnul doctor Raed Arafat, personal, şi este unul incomplet, ca să folosesc o exprimare elegantă. În cuprinsul răspunsului ce ne-a fost emis, ni se face o prezentare succintă a cadrului legal în care a fost emisă respectiva hotărâre, fără a fi pusă la dispoziţie şi baza documentară concretă care a stat la baza emiterii hotărârii indicate. Întrucât vorbim despre un act administrativ cu caracter normativ emis sub semnătura primului-ministru, act care este unul vădit ilegal, este de interes a se face cunoscut mecanismul birocratic propriu-zis care a condus la emiterea sa, răspunderea juridică fiind una individuală.
Răspunsul emis de domnul doctor Raed Arafat descrie, în esenţă, calitatea sa de membru al Plenului CNSU şi arată că decizia propriu-zisă a fost luată de prim-ministrul Ludovic Orban, în baza unor dispoziţii legale. În subtext, ni se comunică faptul că răspunderea pentru acest act vădit ilegal este asumată de primul ministru.
Se impune a se observa că, deşi vorbim despre un act vădit ilegal (un act emis fără bază legală prin care se restrâng drepturi civile) discuţia despre subiectul restrângerii dreptului la libertate religioasă este purtată în termeni de oportunitate politică, deşi o analiză „de bună-credinţă” şi care este „foarte serioasă” nu poate fi purtată în acest mod. Dispoziţiile legale sunt foarte clare, legea privind măsurile de combatere a pandemiei de Covid-19 prevede în mod mai mult decât mulţumitor şi principiile care guvernează corecta aducere la îndeplinire a dispoziţiilor legii.
Or, ceea ce am văzut în practică este cu totul străin de spiritul şi litera legii. Baza legală fiind aceea a art. 45 alin.(1) din Legea nr. 55/2020 şi a Ordinului nr. 1103/95/2020, am ajuns să constatăm în fapt măsuri de limitare fizică a dreptului de acces în curtea ansamblului mitropolitan, obligarea la anumite demersuri evident discriminatorii, restrângerea dreptului la liberă circulaţie prin instituirea unor filtre rutiere la intrarea în municipiul Iaşi şi în judeţele limitrofe şi altele asemenea. Nimic din toate acestea nu este nici legal, nici corect, nici justificat şi nici măcar cu rost!
Gravitatea acestor acte de împiedicare a exercitării dreptului la libertate religioasă nu poate fi subliniată îndestul. Deşi naraţiunea mediatică găseşte argumente strâmbe pentru orice abuz al statului totuşi, ştiinţele juridice au instrumente clare şi eficiente de a aduce discuţia pe făgaşul său corect, în limitele democratice şi ale statului de drept.
Or, ceea ce am putut observa în măsurile recente este caracterul esenţialmente arbitrar şi abuziv al reglementării. Hotărârile luate de autorităţi nu respectă nici dreptul material şi nici măcar principiile generale ale dreptului, sunt efectiv acte de dispoziţie fără justificare legală emise sub ceaţa unor argumente de natură sanitar medicală care nu suferă critică.
În aceste împrejurări Biserica Ortodoxă Română trădează prin împreună-lucrare şi justificare a abuzurilor autorităţilor, prin aceea că aduce la îndeplinire, cu un entuziasm de neînţeles, măsuri care sunt incompatibile cu ritualurile sale, fără a pune în discuţie, aşa cum este de aşteptat, temeinicia, legalitatea şi oportunitatea acestor măsuri.
În niciun alt domeniu al vieţii sociale nu există o asemenea mutilare a fondului relaţiilor sociale protejate de lege. Nu există măsuri „sanitare” care să aducă atingere substanţei dreptului propriu-zis în niciun alt domeniu al societăţii deşi, în afara dreptului la viaţă, niciun alt drept constituţional nu beneficiază de o reglementare atât de generoasă şi de clară aşa cum o are libertatea religioasă. Nu vedem nici în sectorul administrativ, nici în cel economic-comercial, culoare de garduri metalice ale jandarmilor, filtre rutiere în judeţ şi în afara judeţelor, dispoziţii care să maimuţărească efectiv rutina socială individuală şi colectivă.
Oare ce echivalent în viaţa de zi cu zi ar avea îmbrăcarea raclei cu Sfintele Moaşte în plexiglas, deliminatată de culoare de garduri metalice păzite de jandarmi, apoi sărutarea raclei cu masca trasă pe faţă, după care dezinfectarea promptă de către clerici şi voluntari? Cum ar arăta aceleaşi măsuri dacă ar trebui să fie aplicate sectorului comercial?
Nu avem termeni potriviţi în care să ne exprimăm indignarea faţă de slugărnicia cu care ierarhii noştri aduc la îndeplinire măsuri anume menite să umilească şi să lezeze sensibilitatea religioasă a credincioşilor ortodocşi, măsuri care nu pot fi justificate în mod obiectiv prin argumente de natură medicală. Aşa cum reiese şi din răspunsul domnului doctor Raed Arafat, analizele „foarte serioase” nu sunt întemeiate obiectiv din punct de vedere epidemiologic, ci au pronunțat caracter subiectiv. Plecând de la sursele indicate în răspunsul său, în mod rezonabil și cu bună credință, orice alt specialist poate ajunge la concluzii contrare.
Suntem martorii unei pervertiri fără precedent a ritualului creştin, anulării de facto a drepturilor esenţiale ce permit trăirea religioasă iar Biserica nu pune în discuţie, prin niciun instrument recunoscut ei, caracterul loial şi echitabil al dispoziţiilor. Mai mult, participă fără niciun fel de justificare rezonabilă la propria umilire şi aservire. Avem nenumăraţi clerici care şi-au descoperit vocaţia de tartori în aplicarea „dispoziţiilor sanitare” în dispreţul oricărui bun-simţ şi oricărei urme de judecăţi sănătoase. Avem un alt număr semnificativ de clerici şi credincioşi care consideră că orice ilegalitate este permisă câtă vreme virusul există şi se manifestă. În afară de chestiunea existenţei virusului, deşi măsurile sanitare interzic substanțial cultul ortodox public, Biserica nu doreşte să pună în discuţie nicio altă măsură „sanitară” ce afectează esenţa misiunii sale.
Răspunsul remis de doctorul Raed Arafat arată, fără urmă şi posibilitate de tăgadă, că dispoziţiile autorităţilor prin care ni se interzice participarea la Înviere, la cele mai mari pelerinaje religioase şi, în curând, la sărbătoarea Naşterii Domnului, sunt luate fără bază legală, fără argumente obiective, prin proceduri butaforice îmbrăcate în forma unor decizii politice. Acest lucru este de nepermis.
Categoria Melodia săptămânii a plecat de la ideea de a aduce în atenţia celor ce vizitează siteul nostru exemplul unor artişti de largă notorietate care, deşi nu abordează teme creştin ortodoxe, prin sinceritatea actului de creaţie, se apropie foarte mult de ideea de fire autentică a omului, după cum arătam la articolul dedicat Alexandrei Ungureanu:
Locuim într-o cultură care este necreştină dar care ne este, totuşi, românească. În acest context se ridică întrebarea dacă delimitarea ortodocşilor de aceşti artişti mai are rost, dacă este folositoare pentru ei sau pentru noi. Astăzi este foarte uşor să găseşti ceva necreştin la fiecare act artistic în parte, iar reacţia noastră reflexă, de delimitare, ignoră faptul că aceşti artişti se dezvoltă pe ei înşişi într-un astfel de mediu necreştin, fără contact şi fără public ortodox. Cei care am rămas în lume, cei care nu locuim în mănăstiri, nu putem permite ca fenomenul cultural să fie lăsat exclusiv în posesia necreştinilor, întrucât cultura este principalul instrument de secularizare.
Mă refer aici la sinceritate şi la acea zicere a părintelui Rafail Noica precum că ortodoxia este însăşi firea omului. Am verificat această idee şi în privinţa mea şi în privinţa altor persoane din jurul meu şi cred cu tărie că oricine va fi sincer cu sine însuşi, şi se va afla într-o oarecare stare de trezvie, va ajunge prin mila Domnului la ortodoxie. Este o chemare lăuntrică foarte puternică, iar persoanele necredincioase, ateii, necreştinii, au acest simţ aparte al Adevărului, îl recunosc oarecum intuitiv, chiar dacă se împotrivesc, iar această caracteristică este manifestă în cazul artiştilor.
Personal, eu fiind artistă și venind din direcția studiului artei laice, am dezvoltat un oarecare interes și o deschidere obiectivă către arta laică… sau profană. Sunt dese momente când ascult o melodie total absentă de religiozitate, dar nu pentru că m-ar atrage această lipsă a ei de religiozitate, ci pentru că, în sinceritatea creatorului (a scriitorului sau a muzicianului), melodia atinge, prin subiectul ei, o latură umană lăuntrică, firească oricărei ființe, dincolo de religiozitate. Suferința nu aparține doar omului religios, ci tuturora, dragostea, blânețea, iertarea, regretul, prietenia, bucuria de viață.. toate acestea nu aparțin (numai) omului religios, ci sunt stări și năzuințe firești pe care le are orice om. De aceea, se întâmplă deseori să găsesc astfel de subiecte cântate și în melodii mai puțin religioase, și le ascult cu inima sinceră, ca un om simplu, nu cu interes religios.
Însă melodia pe care o aducem astăzi în atenţie nu face parte din această categorie, a actelor de creaţie nereligioase care inspiră prin sinceritatea lor intrinsecă, ci reprezintă o mărturisire creştină autentică, directă, exprimată în limbajul societăţii româneşti de astăzi, adică în formă profană, fără ca forma să aducă atingere fondului mărturisirii. Reprezintă un act de trăire a credinţei adus într-o formă artistică modernă în atenţia publicului (mai degrabă) nereligios.
În esenţă, consider că avem în faţă tipul de melodie la care nu am îndrăznit să sper atunci când am propus ideea de DeliaDebate (a şti să admirăm şi să ne lăsăm impresionaţi de acte artistice nereligioase). Consider că avem de-a face cu o creaţie creştin-ortodoxă transpusă în forma modernă, formă unanim acceptată de publicul larg. Dincolo de criteriile ce ţin de gustul personal al fiecăruia, consider că această melodie poate fi un model foarte sugestiv de aducere a ortodoxiei în mainstreamul societăţii, chiar şi în acele domenii care sunt sau par a fi cu totul cucerite de duhul antihristic.
Este necesară o introducere cu caracter general înainte de a intra într-o expunere de argumente juridice mai dificil de însuşit, de pe urma cărora sper să fie evident caracterul „vădit ilegal”, în înţelesul legii penale, al hotărârilor CNSU şi CJSU Iaşi de interzicere a pelerinajelor.
Am criticat într-un articol anterior reacţia Patriarhiei la interzicerea pelerinajului de la Iaşi, susţinând că, întrucât arată „o înţelegere” nejustificată faţă de abuzul autorităţilor, Patriarhia invită la continuarea politicilor antiortodoxe. Nu mult a trecut până când Ludovic Orban pretinde din nou „înţelegere” din partea Bisericii Ortodoxe Române. Bineînţeles că, în lipsa unei deferenţe minimale arătată Bisericii, în lipsa unei minime consultări a celor faţă de care dispui măsuri restrictive, aşteptările pentru „înţelegere” ale lui Ludovic Orban, de la Patriarhie, au un substrat care este clar batjocoritor.
Patriarhia a reacţionat printr-un nou comunicat emis de domul Vasile Bănescu în care, în esenţă, se reproşează lipsa dialogului, dar nu conţinutul restricţiilor impuse (vom arăta că ilegal) de cei aflaţi la putere.
Consider, din nou, că şi acest comunicat al Patriarhiei este nu doar nepotrivit ca formă şi inoportun pe conţinut ci că, în contextul existent, cultivă neputinţa civismului ortodox care, deşi are un real potenţial de acţiune societală, este inhibat şi sabotat chiar de cei care ar trebui să-l încurajeze.
Patriarhia ar trebui să ştie că dialogul purtat cu un interlocutor aflat pe poziţii superioare de putere consfinţeşte relaţia dominantă de moment şi, de aceea, consider că dialogul nu trebuie căutat în orice condiţii, ci doar atunci când există un obiectiv viabil urmărit pe calea dialogului. Mai ales pentru credincioşii ortodocşi care au urmărit viaţa Bisericii din Grecia în timpul guvernării de extremă stânga a guvernului Tsipras, nu este niciun mister deznodământul unui eventual dialog (fals) cu autorităţile care îşi asumă o agendă anticlericală deschisă, aşa cum o face PNL-ul în România. Dialogul asigură autorităţilor legitimitate politică fără a le obliga la concesii sau compromis, câtă vreme Patriarhia nu opune o putere de negociere autentică. Apelul la moralitate sau la echitate adresat unei clase politice care în fibra ei este antiortodoxă este o naivitate de nepermis nouă.
Înainte de altceva, trebuie consemnat contextul antiortodox evident din media şi din societatea activă civic şi politic: ortodoxia este marginalizată aprioric, este delegitimată iar interesele sale legitime, care ţin de esenţa cultului ortodox, îi sunt respinse şi negate cu brutalitate.
În această conjunctură, comunicatele Patriarhiei formulate cu o preţiozitate excesivă a limbajului dar care nu operaţionalizează concepte elementare de participare civică, îşi ratează complet menirea, compromit orice reacţie viabilă a credincioşilor şi cimentează neputinţa noastră colectivă de a ocroti ethosul ortodox. Nu doar domnul Bănescu este dator să înţeleagă esenţa acestor clipe, ci şi restul intelectualilor creştini pe care Patriarhia neinspirat i-a promovat îndelung.
Trebuie să ne fie evident că am depăşit etapa în care eforturile noastre se concentrau spre a dovedi că avem fondul cultural şi capacitatea de a polemiza cu rafinament intelectual, că ortodoxia are răspuns pe tărâm cultural filosofic. Nu mai suntem, de ceva vreme, în faza de competiţie de idei, de participare la conversaţia publică în calitate de interlocutori legitimi. Deşi nu virulent, prigoana a început şi acesta este cadrul principal la care trebuie să ne raportăm.
Limbajul excesiv de cizelat relativizează gravitatea abuzurilor la care suntem supuşi şi dă prilej de ridiculizare.
Or, Biserica nu este o entitate ca oricare în societatea românească ci reprezintă structura văzută şi nevăzută de rezistenţă a neamului românesc. Nu este o ţintă ca oricare alta ci, în competiţia pentru putere, Biserica este Ţinta iar libertatea religioasă este Desertul festinului liberticid. Câtă vreme societatea românească îşi păstrează libertatea de conştiinţă în forma sa publică, ritualică, liberă, deschisă, manifestă, societatea în sine este liberă, indiferent de întinderea celorlalte restricţii.
De aceea, Biserica este chemată să răspundă abuzurilor nu doar în nume propriu, nu doar pentru sine, ci pentru întreaga societate, căci nimeni altcineva nu are nici chemarea şi nici resursele să o facă. Degeaba alege Biserica să se apere prin non-combat şi atitudine umilitoare căci cei care îi stau împotrivă nu vor putea vreodată să treacă cu vederea capacitatea, vocaţia Bisericii de a scutura neamul românesc de mizeria morală care ne sufocă în toate planurile vieţuirii noastre.
Unde greşim?
Dacă sfântul Ioan Gură de Aur ar fi vorbit despre „solipsism moral” probabil că împărăteasa Eudoxia ar fi fost mai mult decât mulţumită de echivocul condamnării sale. Dacă Sfântul Ierarh Nifon i-ar fi reproşat lui Radu cel Mare un „excesiv superior dispreț față de realitatea socială imediată” nu ar fi fost alungat din scaun. Exemplele din vieţile sfinţilor abundă şi vorbesc de la sine.
Cu mult mai mult decât o vie răpită văduvei şi un boier adulterin sunt cauzele actuale ale neliniştilor noastre!
Ceea ce lipseşte nu este doar o judecată morală directă care să angajeze răspunderea celui vizat, ci avem nevoie de manifestarea concretă a nemulţumirii noastre în faţa abuzurilor. Nu condamnarea de la distanţă a desfrânării ca păcat, ci mustrarea clară, răspicată şi directă: „Nu-ţi este îngăduit să ţii pe femeia fratelui tău”.
Însă, manifestarea nemulţumirii într-un stat modern este încorsetată într-un cadru procedural de natură juridic-birocratică, chiar şi atunci când vorbim despre activităţi spontane. Societatea modernă a dezvoltat un limbaj propriu iar cei care se încăpăţânează să nu-l folosească îşi ratează participarea la viaţa cetăţii şi îşi compromit locul şi valorile de la care se revendică.
În esenţă, atunci când o instituţie emite un comunicat se raportează la limbajul civic asumat de societate. Un comunicat care nu operaţionalizează mecanismele civice unanim recunoscute este o simplă vorbire fără rost, fără orizont, care ratează participarea la negocierea publică sau care îşi surpă propria poziţie de putere. În atare condiţii se aşează singură în poziţia de victimă şi invită abuzul.
Ce trebuie schimbat?
Atunci când apărăm libertăţi sau drepturi consfinţite juridic trebuie folosit un vocabular specific şi proceduri clare. Trebuie avut în vedere un instrumentar birocratic de instituţii juridice şi de elemente simbolice de comunicare pe care, din păcate, ortodocşii l-au repudiat cu uşurinţă, ignorând consecinţele dezastroase ale abandonării spaţiului public.
Ideea principală a acestui material este că atunci când o libertate constituţională ne este interzisă sau restrânsă, dispoziţia efectivă este transpusă într-un limbaj juridico-birocratic, iar răspunsul nostru, manifestarea efectivă a dezacordului, trebuie să fie formulată în acelaşi limbaj.
Prin urmare, trebuie invocat caracterul „vădit ilegal” al dispoziţiilor, nu „solipsismul moral”, nu „dispreţul superior”, nu „autarhism deciziţional”, nu alţi termeni care nu au semnificaţie procedurală şi care nu răspund abuzului pe care noi îl reclamăm. Nimic din toată această gălăgie de cuvinte nu are relevanţă juridică pentru o situaţie în care, juridic, Biserica este constrânsă la alterarea adevărului de credinţă.
Analiza cadrului juridic şi civismul ortodox
Deşi urmează o expunere-analiză cumva mai specializată, nădăjduim să fie uşor de urmărit şi de înţeles de către cititorii noştri.
Există o ierarhie a argumentelor juridice ce pot fi invocate în situaţii precum acestea, iar locul comun pe care îl traversăm în polemica publică este că restricţiile aplicate Bisericii sunt discriminatorii. Însă ordinea juridică impune o altă ordine de apreciere: legalitatea este verificată cu prioritate şi abia apoi vom verifica eventualul caracter discriminatoriu. Facem aceasta pentru că, operând o nelegalitate, efectul este prin sine discriminatoriu faţă de cei nedreptăţiţi. Discriminarea presupune existenţa unei norme legal emise care, prin efectele sale, produce sau favorizează o situaţie inechitabilă, pe care legea o califică drept discriminatorie.
Între caracterul „nelegal” al dispoziţiilor şi caracterul „vădit ilegal”
În spaţiul public s-a făcut deja vorbire despre caracterul nelegal al hotărârilor nr. 47/CNSU din 05.10.2020 (Art.2) şi nr.35/CJSU Iaşi din 06.10.2020 prin care au fost interzise pelerinajele şi au fost impuse măsurile de împiedicare efectivă a credincioşilor să se închine Cuvioasei Parascheva, nelegalitate care ar decurge din nerespectarea la data emiterii hotărârilor menţionate a cadrului legal în vigoare.
Deşi este valoroasă şi simpla simpla indicare a caracterului nelegal al măsurilor, ce poate fi constatat prin simpla verificare a dispoziţiilor legale invocate în preambulul hotărârilor sus-menţionate, totuşi, pentru precizie, trebuie să invocăm caracterul „vădit ilegal” al celor două hotărâri, nu nelegalitatea.
Consecinţele sunt semnificativ diferite în planul răspunderii juridice la care sunt angajate persoanele care au participat la luarea acestor hotărâri, întrucât punerea în executare a unui ordin „vădit ilegal” atrage răspunderea penală a făptuitorului, în vreme ce constatarea nelegalităţii unei hotărâri nu face inoperantă cauza justificativă prevăzută de lege (art. 22 alin.(2) Codul penal).
Pentru claritate, într-un exemplu extrem, dacă noi ieşim şi împuşcăm pe cineva pe stradă, comitem o infracţiune însă, potrivit art. 30 din Legea nr. 550/2004 a jandarmeriei române: În caz de absolută necesitate și atunci când folosirea altor mijloace de imobilizare sau de constrângere nu a dat rezultate, jandarmii fac uz de armă în condițiile strict prevăzute de lege. Prin urmare, folosirea armei de către jandarm nu este infracţiune atunci când aceasta se întâmplă în împrejurările strict prevăzute de lege. Dacă un comandant al jandarmilor ordonă subordonatului împuşcarea cuiva, în afara condiţiilor şi împrejurărilor arătate de lege, atunci nu vorbim despre „caracterul nelegal” al ordinului, ci despre caracterul „vădit ilegal” şi, atât cel care a emis ordinul, cât şi cel care l-a pus în executare, răspund penal pentru infracţiunea comisă.
Jandarmul este un militar profesionist care este plătit tocmai pentru a fi mereu vigilent cu privire la limitele legalităţii acţiunilor sale şi este dator să verifice aceste limite, din oficiu sau ori de câte ori i se invocă caracterul nelegal sau vădit ilegal al dispoziţiilor primite şi pe care acesta este chemat să le aducă la îndeplinire. Deşi aceasta este o apreciere inaccesibilă publicului nespecializat, condiţia esenţială a militarului este să cunoască aceste repere şi să acţioneze mereu în consecinţă. Acest lucru este valabil în teorie dar, în practică, este cultivată atitudinea de obedienţă necondiţionată şi este încurajată impunitatea de facto a jandarmilor pentru abuzurile, nelegalităţile sau ilegalităţile vădite pe care aceştia s-au obişnuit să le comită.
Însă ideea nu este lipsită de meritele sale, pentru că, potrivit art. 53 din Constituţie, exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege. Or, în exemplul nostru am făcut referire la dreptul la viaţă şi la integritate corporală, dar legea nu distinge în privinţa drepturilor concrete, deci inclusiv libertatea religioasă este protejată de aceeaşi normă constituţională, iar art.1 din Legea nr. 550/2004 arată că jandarmeria exercită atribuțiile ce îi revin cu privire la apărarea ordinii și liniștii publice, a drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor (…), în condițiile legii. Cu alte cuvinte, jandarmul este ţinut să se afle mereu în legalitate, întrucât personalul din Jandarmeria Română răspunde, potrivit legii, de îndeplinirea atribuțiilor specifice funcției sau postului și de executarea dispozițiilor legale pe care le primește de la autoritățile competente (art. 55 din Legea nr. 550/2004).
Care sunt ordinele vădit ilegale şi care sunt cele nelegale?
Ordinele vădit ilegale sunt cele contrare legii sau care nu sunt prevăzute de lege. De pildă, cu referire la Legea nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, Art.6 prevede explicit faptul că hotărârile prin care se stabilește aplicarea unor măsuri pe durata stării de alertă trebuie să cuprindă, înainte de altceva, baza legală. Această cerinţă nu este una formală, aşadar nu poate fi invocată orice dispoziţie prevăzută de lege, ci trebuie să fie menţionat temeiul legal incident din care izvorăşte legitimitatea dispoziţiilor şi măsurilor concrete ale hotărârii. O hotărâre care nu cuprinde baza legală sau care face trimitere la o dispoziţia legală cu caracter general este vădit ilegală. Similar, este vădit ilegală o hotărâre care menţionează o normă legală cu caracter general când aceasta este contrară dispoziţiei speciale care este incidentă în speţă.
Ordinele nelegale sunt cele care sunt emise cu nerespectarea principiilor de aplicare ale legii, fie prin greşită aplicare, fie prin greşita interpretare a acestor principii. De pildă, art. 1 alin.(2) din Legea nr. 55/2020 pentru combaterea COVID-19 arată că: (2) Măsurile restrictive de drepturi prevăzute în prezenta lege, precum și, după caz, cele de renunțare sau de relaxare a acestora se dispun cu respectarea principiului egalității de tratament juridic pentru situații identice sau comparabile. Totodată, în art. 2 din lege se arată că starea de alertă constă într-un ansamblu de măsuri cu caracter temporar, proporționale cu nivelul de gravitate manifestat sau prognozat al acesteia și necesare pentru prevenirea și înlăturarea amenințărilor iminente la adresa vieții, sănătății persoanelor, mediului înconjurător, valorilor materiale și culturale importante ori a proprietății.
Aşadar, hotărârile emise cu nerespectarea principiului egalităţii de tratament juridic pentru situaţii identice sau comparabile, hotărârile prin care se restrâng permanent drepturi cetăţeneşti, hotărâri care cuprind măsuri lipsite de proporţionalitate sau care nu sunt necesare, toate aceste hotărâri sunt nelegale.
Revenind la Hotărârea nr. 47/CNSU din 06.10.2020 prin care organizarea de sărbători religioase este permisă numai cu participarea persoanele care au domiciliul sau reședința în localitatea unde se desfășoară activitatea, fără participarea persoanelor/pelerinilor din alte localități, observăm că baza legală menţionată nu corespunde măsurilor cuprinse în dispozitivul hotărârii.
! Sunt invocate dispoziţiile generale prevăzute de art. 4, art.8 ind.1 şi art.20 ale O.U.G. nr.21/2004 privind Sistemul Național de Management al Situațiilor de Urgență, apoi dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 55/2020 care se referă la domeniul economic, precum şi dispoziţiile art.4 şi art.11 din Legea nr. 136/2020 privind instituirea unor măsuri în domeniul sănătății publice în situații de risc epidemiologic și biologic, dispoziţii care se referă la măsurile izolării şi carantinării.
Atât!Niciuna dintre dispoziţiile menţionate nu se referă la libertatea religioasă!Nu este invocată Secţiunea 7 din Legea nr. 55/2020 pentru combaterea COVID-19, care cuprinde doar două articole (art. 44 şi art. 45), dintre care doar art. 45 priveşte activitatea cultelor religioase şi care reprezintă baza legală pentru restrângerea drepturilor în domeniul cultelor religioase:
Secţiunea a 7-a Domeniul culturii și cultelor
Articolul 44
(1) Pe durata stării de alertă, activitatea instituțiilor muzeale, a bibliotecilor, librăriilor, cinematografelor, studiourilor de producție de film și audiovizual, a instituțiilor de spectacole și/sau concerte, a centrelor și/sau a căminelor culturale și a altor instituții de cultură, precum și evenimentele culturale în aer liber și festivalurile publice și private se vor putea desfășura potrivit unor regulamente ce prevăd măsuri de protecție sanitară stabilite prin ordin comun al ministrului culturii și al ministrului sănătății.
(2) În situația nerespectării măsurilor de protecție sanitară prevăzute la alin. (1), activitățile menționate pot fi suspendate prin hotărârea CNSSU pe o perioadă determinată.
(3) Organizarea măsurilor de protecție sanitară și a condițiilor de desfășurare pentru activitățile prevăzute la alin. (1) pe perioada stării de alertă se stabilesc prin ordin comun al ministrului culturii și al ministrului sănătății, la propunerea CNSSU.
Articolul 45
(1) Pe durata stării de alertă, activitatea cultelor religioase se exercită liber, cu respectarea regulilor de protecție sanitară stabilite, la propunerea CNSSU și cu avizul secretarului de stat pentru culte, prin ordin comun al ministrului sănătății și al ministrului afacerilor interne.
(2) Regulile prevăzute la alin. (1) vor cuprinde măsuri privind accesul în lăcașele de cult, distanța minimă de siguranță.
Este lesne de constatat că legea prevede că, pe perioada stării de alertă, activitatea cultelor religioase se exercită liber. Se mai arată că exercitarea liberă se face cu respectarea regulilor de protecţie sanitară, care trebuie avizate de Secretarul de stat pentru culte şi care trebuie prevăzute prin ordin comun al ministrului sănătății și al ministrului afacerilor interne. Este vorba despre Ordinul nr. 875/80/2020 pentru aprobarea regulilor privind accesul în lăcașele de cult, distanța minimă de siguranță și măsuri sanitare specifice pentru desfășurarea activităților religioase, ordin care, totuşi, NU prevede măsuri prin care: Organizarea de sărbători religioase să fie permisă numai cu participarea persoanele care au domiciliul sau reședința în localitatea unde se desfășoară activitatea, fără participarea persoanelor/pelerinilor din alte localități.
De altfel, este subînţeles faptul că o măsură de protecţie sanitară nu este o restrângere a dreptului propriu-zis, nu poate aduce atingere substanţei dreptului. Mai limpede, într-o formulare anecdotică: se pot impune măsuri care să mă oblige să mă îmbrac în combinezon de astronaut, dar nu măsuri care să mă împiedice să intru în curtea Ansamblului Mitropolitan, în funcţie de adresa de domiciliu.
Se impune să facem vorbire şi despre art. 5 alin.(3) lit.a) din Legea nr. 55/2020, de la secţiunea de Măsuri sectoriale aplicate Domeniului economic, art. 5 în care sunt enumerate Măsurile pentru diminuarea impactului tipurilor de risc şi care prevede la lit.a) următoarea măsură:
a) restrângerea sau interzicerea organizării și desfășurării unor mitinguri, demonstrații, procesiuni, concerte sau a altor tipuri de întruniri, în spații deschise, precum și a unor întruniri de natura activităților culturale, științifice, artistice, religioase, sportive sau de divertisment, în spații închise;
Trebuie observat că această dispoziţie se referă la activităţile religioase care s-ar putea desfăşura, în spaţii închise, şi care privesc exclusiv domeniul economic. Legea are în vedere activităţi precum sfinţiri sau slujiri care se pot desfăşura în legătură cu anumite activităţi din sectorul economic, căci în privinţa cultului regulat, art. 45 dispune că acesta „se exercită liber”. Chiar presupunând că avem de-a face cu o tehnică legislativă precară, chiar şi în cea mai generoasă interpretare, putem face vorbire exclusiv despre activităţi desfăşurate „în spaţii închise” şi care nu pot sta la baza interzicerii participării persoanelor care au domiciliul în altă localitate.
În concluzie, Hotărârea nr. 47/CNSU din 05.10.2020 şi Hotărârea nr. 35/CJSU Iaşi din 06.10.2020, fiind emise fără indicarea suportului legal, în contradicţie clară cu dispoziţiile legale incidente în materia restrângerii drepturilor constituţionale, reprezintă hotărâri nu doar nelegale ci „vădit ilegale” care trebuie denunţate, condamnate şi contestate ca atare, pentru că nu trebuie să fie puse în executare.
Toţi cei care pun în executare o hotărâre „vădit ilegală”, împreună cu cei care au emis respectivele hotărâri, comit fapta penală prevăzută de dispoziţiile art. 381 Codul penal:
(1) Împiedicarea sau tulburarea liberei exercitări a ritualului unui cult religios, care este organizat și funcționează potrivit legii, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
De asemenea, în raport de organizarea celorlalte evenimente şi activităţi prilejuite de organizarea pelerinajelor şi de sărbătorirea zilei sfinţilor, inclusiv activităţi cu caracter filantropic, artistic-cultural sau chiar cu caracter comercial, atât cei care au emis respectivele hotărâri, cât şi cei care le pun în aplicare comit fapta penală prevăzută de art. 297 Codul penal:
Articolul 297 – Abuzul în serviciu
(1) Fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, nu îndeplinește un act sau îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică.
De aceea este imperios necesar ca în comunicatele publice purtătorii de cuvânt ai Bisericii Ortodoxe Române să lase deoparte „solipsismul moral” şi să condamne explicit, răspicat, direct şi cu referire la răspunderea juridică penală, faptul că hotărârile prin care se interzic pelerinajele şi alte activităţi individuale sau colective ale cultului ortodox sunt „vădit ilegale”!
Mai mult, aceeaşi purtători de cuvânt ai Bisericii Ortodoxe Române trebuie să avertizeze „organele de ordine/opresiune” că pun în executare ordine „vădit ilegale” prin care sunt restrânse drepturi cetăţeneşti şi că răspund penal pentru aceste fapte. Aşa cum jandarmii nu pot restrânge dreptul la viaţă, identic nu pot restrânge libertatea religioasă a cetăţenilor români.
În subsidiar, aceste hotărâri sunt şi nelegale prin aceea că nu aplică principiul egalităţii de tratament juridic pentru situaţii identice sau comparabile (art. 1 alin.(2) din Legea nr. 55/2020) raportat la tipurile de risc. Pe scurt, tipul de risc reprezentat de pandemia COVID-19 este „îmbolnăvirea în masă” (potrivit art.2 lit.j din OUG nr. 21/2004) iar momentul punerii în executare a hotărârilor CNSU/CJSU Iaşi este reprezentat de prezentarea cetăţenilor la poarta de acces a Ansamblului Mitropolitan din Iaşi. În acel moment şi în acel loc organele autorităţii publice sunt chemate să aducă la îndeplinire cele două dispoziţii. Acesta este şi locul şi momentul când se verifică principiul egalităţii de tratament juridic pentru situaţii identice sau comparabile raportat la tipul de risc. Întrebarea care se naşte este: Când se prezintă la poarta de acces, diferă pericolul „îmbolnăvirii în masă” a cetăţenilor cu domiciliul în Iaşi faţă de cetăţenii din alte judeţe? Evident că nu diferă, ceea ce înseamnă că, pentru o situaţie identică sau comparabilă, hotărârea CNSU aplică un tratament juridic diferit, fiind deci nelegală.
Mă rog, argumentele care dovedesc nelegalitatea sunt cu duiumul, inclusiv în Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor, care dispune la art. (5) alin.5) şi alin. 6):
(5) Este interzisă prelucrarea datelor cu caracter personal legate de convingerile religioase sau de apartenența la culte, cu excepția desfășurării lucrărilor de recensământ național aprobat prin lege sau în situația în care persoana vizată și-a dat, în mod expres, consimțământul pentru aceasta.
(6) Este interzisă obligarea persoanelor să își menționeze religia, în orice relație cu autoritățile publice sau cu persoanele juridice de drept privat.
Aceste dispoziţii se coroborează cu art. 34 din Legea nr. 218/2002 a poliţiei române în care sunt indicate cazurile limitativ prevăzute de lege când se face legitimarea cetăţenilor de către organele de ordine. Prin faptul că suntem legitimaţi la poarta mitropoliei se realizează o prelucrare de date cu caracter personal cu referire la apartenenţa noastră la cultul ortodox şi se dispune o măsură vădit discriminatorie, în raport de dispoziţiile art. 2 alin.(3) din Ordonanța nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare:
(1) Potrivit prezentei ordonanțe, prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.
Având în vedere (1)caracterul „vădit ilegal”, (2) nelegal şi (3)discriminatoriu al Hotărârilor nr. 47/CNSU/05.10.2020 şi nr.35/CJSU Iaşi/06.10.2020, nu voi mai face vorbire despre argumentele de netemeinicie ale acestor hotărâri.
Ce este civismul ortodox?
Civismul ortodox reprezintă suma iniţiativelor cetăţeneşti, individuale şi colective, prin care urmărim protejarea ethosului ortodox în societate.
Repertoriul activităţilor de natură civică ce pot fi întreprinse în acest scop diferă în funcţie de calitatea persoanei şi de resursele materiale şi de legitimitate puse în comun de cei activi în acest plan. Sunt multiple materiale disponibile pe internet cu privire la subiectul activismului civic aşa că, în continuare, voi face câteva referiri la acţiunile în justiţie ce pot fi formulate împotriva hotărârilor „vădit ilegale” luate împotriva credincioşilor ortodocşi.
Libertatea religioasă cuprinde dreptul oricărei persoane de a avea sau de a adopta o religie, de a și-o manifesta în mod individual sau colectiv, în public sau în particular, prin practicile și ritualurile specifice cultului, inclusiv prin educație religioasă, precum și libertatea de a-și păstra sau schimba credința religioasă.
Prin urmare, dreptul de a-mi manifesta credinţa ortodoxă prin „practicile şi ritualurile specifice”, în mod colectiv, reprezintă un drept individual, recunoscut „oricărei persoane”. Acest lucru este important de cunoscut întrucât aceasta este baza legală care conferă calitate procesuală activă oricărui credincios interesat să denunţe în justiţie hotărârile „vădit ilegale” emise de CNSU şi CJSU Iaşi. Cu alte cuvinte, chiar şi eu, fiind ieşean neîngrădit în dreptul de închinare, sunt prejudiciat în dreptul de a participa la un „ritual specific colectiv” care să nu fie restrâns în mod vădit ilegal de autorităţi, cu privire la participarea altor credincioşi. De altfel, este de esenţa „pelerinajului” şi a sărbătoririi hramului Cuvioasei să primim.. pelerini.
Acţiuni în instanţă: de suspendare a executării hotărârilor vădit ilegale, de anulare a hotărârilor vădit ilegale plângeri penale pentru Abuz în serviciu (art. 297 Codul penal) şi Împiedicarea exercitării libertății religioase (art.381 Codul penal)
În privinţa tipului de acţiune în justiţie ce trebuie promovat împotriva hotărârilor CNSU şi CJSU Iaşi care sunt „vădit ilegale”, îndrăznesc câteva consideraţii a căror completare ultrioară o las la dispoziţia celor mai pricepuţi decât mine.
(1) Hotărârile prin care se declară, se prelungește sau încetează starea de alertă, precum și cele prin care se stabilește aplicarea unor măsuri pe durata stării de alertă, la nivel național sau pe teritoriul mai multor județe, se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, iar cele prin care se declară, se prelungește sau încetează starea de alertă, precum și cele prin care se stabilește aplicarea unor măsuri pe durata stării de alertă, la nivel județean sau al municipiului București, se publică în Monitorul Oficial al autorității administrativ-teritoriale respective și intră în vigoare la data publicării.
(2) Hotărârile prevăzute la alin. (1) se aduc neîntârziat la cunoștință populației prin mijloacele de comunicare în masă, se difuzează pe posturile de radio și de televiziune în cel mult două ore de la adoptare și sunt retransmise în mod repetat în primele 24 de ore de la instituirea stării de alertă.
(3) Hotărârile prevăzute la alin. (1) pot fi atacate în condițiile Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.
Prin urmare, aceste hotărâri nu pot fi atacate în contencios administrativ ceea ce lasă deschisă calea acţiunilor de drept comun, atât pe fond cât, mai ales, Ordonanţei preşedinţiale, astfel cum este reglementată de dispoziţiile art. 997 Codul de procedură civilă:
Condiții de admisibilitate
(1) Instanța de judecată, stabilind că în favoarea reclamantului există aparența de drept, va putea să ordone măsuri provizorii în cazuri grabnice, pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara, precum și pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări.
(2) Ordonanța este provizorie și executorie. Dacă hotărârea nu cuprinde nicio mențiune privind durata sa și nu s-au modificat împrejurările de fapt avute în vedere, măsurile dispuse vor produce efecte până la soluționarea litigiului asupra fondului.
(3) La cererea reclamantului, instanța va putea hotărî ca executarea să se facă fără somație sau fără trecerea unui termen.
(4) Ordonanța va putea fi dată chiar și atunci când este în curs judecata asupra fondului.
(5) Pe cale de ordonanță președințială nu pot fi dispuse măsuri care să rezolve litigiul în fond și nici măsuri a căror executare nu ar mai face posibilă restabilirea situației de fapt.
Doctrina şi jurisprudenţa în unanimitate stabilesc că nu poate fi promovată Ordonanţa preşedinţială pentru a se obţine suspendarea executării unui act administrativ acolo unde este incidentă materia procedurii suspendării executării prevăzută de dispoziţiile art. 14-15 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. Însă, în raport de art. 72 al Legii nr. 55/2020, care face inaplicabil art. 42 alin.(3) al O.U.G. nr. 21/2004 privind atacarea hotărârilor în contencios administrativ, în condiţiile în care la data dezbaterii legii în plen acest articol 42 din OUG nr. 21/2004 avea un alt conţinut, este lăsată deschisă calea Ordonanţei Preşedinţiale, prin care se poate solicita Tribunalului de la domiciliul reclamantului (art. 95 alin.(1) raportat la art.110 şi art.111 Codul de procedură civilă), fără somaţie şi fără trecerea unui termen, împotriva pârâtelor CNSU şi SJSU Iaşi, suspendarea executării Hotărârilor nr. 47/CNSU/05.10.2020 şi nr.35/CJSU Iaşi/06.10.2020.
Având în vedere că Ordonanţa Preşedinţială poate fi emisă şi în aceeaşi zi, consider că reprezintă o cale viabilă de a ne asigura că nu vom avea alte restricţii dispuse cu privire la Pelerinajul de Sfântul Dumitru sau cu privire la sărbătorile de Crăciun şi de Bobotează.
În ipoteza anulării celor două Hotărâri ilegale în instanţele civile, se impune formularea de plângeri penale pentru Abuz în serviciu (art. 297 Codul penal) şi Împiedicarea exercitării libertății religioase (art.381 Codul penal).
Acţiuni de natură civică
Deşi am indicat reperele pe care le consider incidente pentru a acţiona individual în justiţie pe autorităţile emitente ale actelor ilegale, consider că este necesar ca eventualele acţiuni în justiţie să fie formulate nu de o singură persoană ci, cu binecuvântare, de către o parohie, un schit, o mănăstire sau altă autoritate bisericească. Deşi este vorba despre un drept individual, just este ca acesta să fie apărat printr-un consorţiu procesual, în mod colectiv, cu binecuvântare.
Dincolo de repectarea unor condiţii vizând calitatea procesuală şi interesul legitim şi actual pentru a formula acţiune în justiţie, inclusiv aparenţa dreptului în procedura Ordonanţei preşidinţiale, condiţii care sunt îndeplinite din perspectiva formală a legii, consider că este necesară şi o adecvare a legitimităţii celor ce intenţionează să acţioneze pe acest plan.
Întrucât este vorba despre restrângerea libertăţii religioase care vizează activitatea esenţială a Bisericii Ortodoxe Române, astfel de acţiuni în justiţie trebuie să aibă o legitimitate simbolică clară, asumată la vârful autorităţii bisericeşti pentru că, în caz contrar, chiar dacă ar fi corect demersul juridic vorbind, se aduce atingere prestigiului Bisericii. Biserica este în măsură să formuleze singură acţiuni în justiţie, dacă va considera necesar şi nu cred că este oportună, în acest caz, iniţiativa individuală sau colectivă a unor credincioşi care să acţioneze fără binecuvântare.
Dar consider că este esenţial, şi acesta este şi motivul pentru care am redactat acest material, să se cunoască faptul că toţi cei care sunt credincioşi ortodocşi avem dreptul, instrumentele şi know-how-ul de a acţiona civic în apărarea ethosului ortodox, indiferent de reacţia oficială a Bisericii, fără a ne căina şi victimiza excesiv în raport de nedreptăţile suferite.
Opinia mea este că pasivitatea ierarhiei şi conlucrarea cu autorităţile antiortodoxe par alegeri voite, cu caracter politic, din calcul politic, nu un efect al neputinţei, al nepriceperii sau al lipsei resurselor materiale sau umane, aşa cum se lasă de înţeles. Mi se pare că interesele ortodoxiei şi ale Bisericii sunt în mod conştient puse pe planul doi, chiar şi atunci când vorbim despre adevăruri de credinţă, despre înfruntarea unor erezii care zburdă prin Biserica noastră sau despre confruntarea unor „autorităţi” de o obrăznicie cu adevărat strigătoare la cer.
Este necesar însă ca poziţiile publice adoptate de comunicatorii formali şi informali ai ortodoxiei să facă loc unui vocabular suplimentar, de natură civică nu doar filosofico-literară, o altă adresare şi alte puncte de vedere şi de interpretare a realităţii imediate, căci prigoana este de abia la început. Având în vedere prăpădul legislativ ocazionat de combaterea pandemiei, asumarea deschisă şi ostentativă a modului autoritar de guvernare, dispreţul suveran arătat statului de drept şi garanţiilor constituţionale precum şi degradarea iremediabilă a cadrului general de drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, falimentul total al clasei politice privitor la apărarea climatului de drept şi de echitate socială, consider că este necesar ca suflarea ortodoxă să ceară şi să pledeze pentru Lustraţie Politică Generală.
Interzicerea pelerinajelor de către autorităţi, pasivitatea clasei politice în faţa unor astfel de abuzuri, tolerarea unor acte vădit ilegale care afectează majoritatea credincioşilor ortodocşi, imposibilitatea asigurării unui regim democratic viabil în condiţiile situaţiei speciale de sănătate publică, toate acestea pledează pentru nevoia de lustraţie. Primul pas este conştientizarea acestor lucruri.
