Memorialistica intelectualităţii mijlocii: Un secol de amintiri (3)

de Vlad-Mihai Agache | 3 ian. 2020 | Istorie | 0 comentarii

Deși ideea proiectului theodosie.ro face trimitere la vremuri românești de acum 500 de ani, pentru a remonta învățături și acțiuni care să ne ajute să trecem în următoarea jumătate de ev aducem în atenția publicului mărturisiri istorice memorialistice sau biografice, purtătoare de învățăminte și semnificații, din timpuri mai apropiate.

Vă îndemnăm să parcurgeţi mai întâi prima parte a seriei iar apoi partea a doua.

Nu pot trece mai departe, fără a aşterne pe hârtie o asemănare care mi-a apărut ori de câte ori gândul m-a purtat pe meleagurile care au dat culturii româneşti pe Eminescu, Enescu, şi Iorga, o trilogie genială de artă, intelectualitate şi cultură.

Moldova de sus a mai dat acestui neam şi alţi oameni de seamă, dar dintre ei un cărturar de geniu se desprinde şi se aşează mereu alături de Iorga prin cultura şi activitatea sa, izbitor de apropiată.

Este vorba de domnitorul Dimitrie Cantemir. Bineînţeles această apropiere trebuie privită prin prisma timpului în care a trăit fiecare.

Născut prin părţile Huşului, Dimitrie Cantemir s-a ridicat pe Ia 1700 erudit şi savant de talie europeană (mondială la acea vreme) aşa cum după 200 de ani s-a ridicat Iorga.

Poate primul a fost temelia pe care s-a înălţat cel de al doilea.

Amândoi ştiau un număr impresionant de limbi străine vorbindu-le curent, amândoi membri de onoare ai unor universităţi şi instituţii de cultură ale lumii, amândoi în corespondenţă cu savanţi ai vremii lor.

Amândoi legaţi printr-o multitudine şi diversitate de preocupări şi studii şi, frapant, printr-o operă cu subiect comun, Dimitrie Cantemir elaborând pentru prima oară acea „Istoriae incrementorum atique decrementorum aulae otomanicae„, iar Nicolae Iorga, realizând la cerere, în limba germană, Istoria Turciei în 5 volume, pe care multe generaţii de tineri turci au învăţat istoria propriei lor patrii, deoarece altele nu erau şi nu aveau.

Deasemeni o soartă tragică îi apropie parcă şi în moarte.

Cantemir ucis de dorul de ţară, într-un chinuitor refugiu politic, Iorga ucis de un mişel din ţară, dintr-un chinuitor şi pentru el, destin politic al ţării.

Până în ultima lor clipă în slujba Patriei.

*

În vara anului 1915 armatele austro-ungare şi cele ruseşti, aduseseră frontul lângă graniţa noastră.. Dinspre Mamorniţa, trecea prin târguşorul Noua Suliţa în mijlocul căruia se afla şi frontiera între cele două imperii, urcând apoi spre Boian, Rarancea, Toporăuți si mai departe spre Nord. Era cam prin luna lui august, când am urcat cu încă vreo doi colegi pe o înălţime din pădurea Baranga pe Prut, nu departe de satul Alb. Frontul era la vreo doi kilometri. Vedeam cu ochiul liber tot ce se petrecea sub noi. Noua Suliţa era toată în flăcări, sub focul ambelor artilerii. Înspre Boian se vedeau tranşeele şi soldaţii celor două armate. În faţa lor, în spate şi deasupra lor explodau proiectile. Mai aproape către Prut, în răchitişuri stăteau ascunse şiruri de călăreţi. Se vedeau şi tunurile îndreptate unele împotriva altora. După un timp tunurile au pornit un foc năprasnic, apoi au ieşit soldaţii din toate tranşeele, şi au pornit şi călăreţii din răchitişuri. S-au amestecat toţi într-o învălmăşeală de neînchipuit. Soldaţii, s-au năpustit, unii asupra altora înfingându-şi baionetele în pântece, lovind şi împrăştiind moarte. Se vedeau, săbii tăind, suliţe spintecând trupuri, cai călcând oameni în picioare, urlete încurajau şi pe unii şi pe alţii, răcnete de moarte şi vaiete de durere se adăugau zăngăniturilor şi loviturilor, totul învăluit în praf, ţărână şi nebunie. Ni se oprise respiraţia.

Sub semnul serii, când cine a putut s-a retras la locul lui, pe câmp au rămas mormane de morţi, cai şi oameni răniţi care se zvârcoleau implorând Pronia.

Cine învinsese? Cine era învinsul? Ne-a apucat un tremur nervos, priveam cu spaimă unul la altul, îngroziţi şi revoltaţi către câmpia aceea, în care omul dovedise în câteva ore, că absurdul îi aparţine în exclusivitate.

Am înnoptat la casa pădurarului. A fost o noapte de coşmar. A doua zi am plecat descurajat lăsând acolo entuziasmul si toate visele noastre de vitejie.

Dar câte aveam să mai văd… câte îmi rezerva viitorul.

*

În ultimul trimestru, al ultimei clase, profesorul Răutu ne-a dat la teza de sinteză subiectul : „Unirea românilor”. Am dezvoltat cât am putut mai bine acest frumos subiect încheind cu răsunătoarele versuri ale lui Octavian Goga:

„Avem un vis neîmplinit / Copil al suferinţii / De jalea lui ne-au răposat / Și moşii şi părinţii”.

Aceste versuri, strigăt şi ideal de veacuri, aveau pe atunci, cu totul alta rezonanţă decât mai târziu când visul milenar a fost înfăptuit.

Se aduc tezele, se împart, mă uit în caiet şi nu-mi cred ochilor, nota 8. La profesorul Răutu nota 8 egala cu „10 plus”.

Nici nu apuc bine să mă desmeticesc şi profesorul parcă cu mândrie în glas, îmi cere să citesc clasei teza.

Mă ridic şi timid încep a citi. Scrisesem 16 pagini, dar nu cu peniţa, ci cu toată fiinţa mea de tânăr al anului 1916.

Când am terminat, profesorul s-a uitat cu drag asupra clasei, care tăcea emoţionată de cuprinsul tezei şi mirată de surpriza ce le-o oferea autorul ei. Apoi Nicolae Răutu m-a privit lung şi cu emoţie în glas mi-a spus : „Ofiţer să te faci!” Şi ofiţer m-am făcut!

*

Promovând ultima clasă de liceu, sora mea mi-a dăruit un ceas de buzunar, iar tata o bicicletă marca Neuman, germană, roata liberă, frână automată cu torpedo… 150 lei. Şi toată vara n-a fost zi să nu colind prin satele vecine, prin judeţ, pe la Botoşani şi chiar în „străinătate” la Suceava, care pe atunci era sub imperiul Austro-Ungar. Conform unor înţelegeri între state, judeţul Dorohoi fiind limitrof cu judeţul Suceava, locuitorii acestor judeţe puteau căpăta pe loc permis de trecere a graniţei pentru 7 zile.

Cam tot pe atunci am stat de vorbă, pentru a doua oară, cu George Enescu. Mă aflam cu bicicleta la Dorohoi, pe strada Stroici, spre podul Jijiei, când în dreptul unei brutării un docar şi în docar el.

M-am apropiat. Era mai bărbat, căpătase un profil de medalie romană dar aceiaşi ochi vioi şi frumoşi, cu care mă vrăjise cu ani în urmă.

Sub braţul stâng ţinea o pâine din care cu dreapta rupea câte o bucată pe care o mânca cu lăcomie. Văzând că stau şi-l privesc aşa… pierdut, mă întrebă:

– De ce te uiţi aşa tinere?

– Vreau să vă văd mai de aproape, i-am răspuns emoţionat, pentru că la concertul din primăvară dumneavoastră fiind pe scenă, iar eu la galerie, nu v-am putut vedea aşa de bine !

– Aşa… zise el, continuând a înfuleca din pâinea rămasă aproape pe jumătate, aşa cum prin părţile locului mănâncă ţăranii când vin la târg,… spui că ai fost la concert?

– Da…

– Și ia spune drept, ţi-a plăcut ?

– M-a fermecat şi n-am să-l uit niciodată.

– Nici eu nu am să-l uit!

Între timp a venit conul Costache, tatăl său, pe care l-am salutat şi fiindcă i-am părut figură cunoscută (semănăm cu tata,) m-a întrebat al cui sunt.

I-am spus cum mă cheamă, iar el mi-a luat-o înainte : „Aăă.. de la Broscăuţi.” S-a urcat în docar şi apucând hăţurile : „Să-i spui lui taică-tu sănătate din partea mea.” Apoi a dat bici cailor şi m-a lăsat privind cum se îndepărtează.

L-am mai văzut după un an pe George Enescu, în acelaşi docar de data aceasta cu patru cai înhămaţi „la roată”. Cu capul gol, cu părul fluturând în vânt, cu toate hăţurile în, mână, a trecut ca un bolid pe Strada mare, care urca uşor în pantă spre Primărie. Roţile docarului săltau pe pavaj iar din potcoavele cailor săreau scântei.

Pe scaunul din spate un ţăran chipeş şi voinic cu mustăţile arcuite îmbrăcat curat, cu cămaşa fulg, gata să intervină în caz de pericol.

În faţa primăriei caii au fost aduşi la pas şi docarul s-a îndreptat spre casa avocatului Tomaziu, a cărui soţie era verişoara lui Enescu, fata preotului Ion Enescu de la biserica — Sfântul Niculai.

*

Curentul filofrancez întreţinut de Take Ionescu, N. Filipescu, Iorga, Goga, preotul Lucaci şi alţii, avea să aducă în curând intrarea României în războiul marii reîntregiri, alături de Puterile înţelegerii.

Presa, prin articolele ce aminteau trecutul de vitejie al neamului, deslănţuie simţămintele româneşti. A apărut şi o revistă „Războiul Popoarelor”, cu scene din război, tipărită în culori.

Armata noastră e deja amplasată pe Carpaţi şi în Dobrogea, gata de luptă. La Bucureşti Consiliile de miniştri şi de coroană se ţin zilnic.

Şi în miezul celei de a 14-a nopţi de august a anului 1916, au început a bate clopotele în toate aşezările româneşti.

S-au aprins atunci în grabă lumini, apoi lumânări şi candele şi rugi fierbinţi s-au înălţat şi toate gândurile s-au înălţat şi s-au îndreptat pentru sănătatea, norocul şi victoria celor plecaţi la luptă.

Prin 18 trecători armatele au trecut în Ardeal, iar în Dobrogea au ocupat poziţiile mai dinainte stabilite.

După două zile a început să apară o foaie tipărită „Comunicat de război”, care se vindea cu 5 bani şi era smulsă din mâna vânzătorilor. Cuprindea primele ştiri de pe front, primele atacuri, primii morţi.

Luptam pe două fronturi, ne era enorm de greu şi nu se ştia ce ne poate aduce ziua de mâine.

Intrarea noastră în război s-a făcut când la Verdun de 6 luni aveau loc cele mai înfiorătoare bătălii din istoria omenirii, când pe Somme era în plină desfăşurare ofensiva anglo-franceză, iar trupele ruse erau în plină ofensivă în Galiţia, când nemţii foloseau de un an gaze de luptă.

*

La început veştile de pe front erau mulţumitoare. Trupele se apropiau de Mureş şi Târnave, când deodată la începutul lui septembrie, începe dezastrul. Conform înţelegerii interstatale, România pornise ofensiva generală în Ardeal şi defensiva statică în Dobrogea, la care ar fi trebuit să participe şi armata rusă. Pentru a se opri înaintarea din Ardeal, comandamentul german a trimis trupe de întărire, unele scoase de pe frontul de vest, sub comanda mareşalului Falkenhaym. În acelaşi timp Bulgaria, pentru independenţa căreia românii au luptat în 77, a declarat război României. Trupele ruseşti care trebuiau să ne ajute, nu au apărut. Înaintarea românilor în Ardeal a fost oprită, armata retrăgându-se în trecători.. în Dobrogea inamicul, întărit şi cu trupele bulgare sub comanda generalului Makenşen, a împins armata română spre Dunăre şi Mare. În plus la Turtucaia, unde trebuia să se reziste fără gând de retragere, trupele sub comanda generalului Teodorescu, sunt nimicite în trei zile. Generalul nu numai că a dat dovadă de incapacitate, dar a părăsit şi câmpul de luptă. S-a pierdut întreg materialul de război şi vreo 30.000 de soldaţi, cei mai mulţi înecaţi în Dunăre.

Pe tot timpul luptelor, generalul Averescu, unul din cei trei comandanţi de armate din Ardeal, a fost purtat cu avionul de la un front la altul, când în Dobrogea, când în Ardeal, pentru a redresa situaţiile defavorabile deja create pe front şi a preîntâmpinat alte viitoare eşecuri.

La sfârşitul dezastrului au apărut şi trupele ruseşti, dar noi eram deja retraşi până prin zona Buzăului.

Deasemeni Franţa care conform înţelegerii trebuia să atragă trupele germane spre vest, prin declanşarea unor atacuri puternice, au pornit ofensiva de abia după ce noi plecasem din Ardeal. Aşadar atât ruşii cât şi francezii în loc să ne ajute pe noi, i-au ajutat pe nemţi.

Poate asta a fost şi intenţia (ascunsă) ca deschizându-se un al doilea front în est, să se uşureze situaţia frontului din vest, fie chiar cu sacrificarea armatei române, a României. Şi alte dovezi asemănătoare, de mai târziu, mă obligă la această bănuială.

*

Peste toate se află şi de isprăvile colonelului Piperescu, comandantul unei brigăzi de infanterie, care împuşca soldaţii-ce i se păreau „domniei sale” că nu luptă cum trebuie. I s-a luat comanda şi a fost dat în judecata Curţii Marţiale. Situaţia devenea din ce în ce mai critică. Nemţii năvălesc peste munţi şi mulţi cetăţeni din Oltenia, Muntenia şi Dobrogea iau drumul bejeniei spre Moldova. Retragerea trupelor nu fusese prevăzută, nimic nu era organizat şi totul mergea la voia întâmplării. Tifosul exantematic, „moartea albă”, apare în armată şi în rândul populaţiei civile, secerând mii de vieţi. Lipsa alimentelor se făcea din ce mai simţită. Specula începe să-şi arate colţii şi de pe front vin ştiri din ce în ce mai rele. În lunile octombrie şi noiembrie al lui 19.16, Moldova a primit mii de refugiaţi. Situaţia devenind din ce în ce mai critică, spre sfârşitul lui noiembrie, conducerea ţării părăseşte Capitala, refugiindu-se la Iaşi.

La 6 decembrie Bucureştiul este ocupat de armata germană. Aşa se încheie prima parte a războiului, cu mari pierderi în oameni şi materiale şi ocuparea de către inamic a două treimi din teritoriul ţării. Dar nu suntem învinşi. În faţa pericolului unei invazii nemţeşti, încă înainte de ocuparea Bucureştiului, tezaurul ţării a fost trimis la Iaşi, iar de aci spre păstrare la aliaţii noştri ruşi. Printre tone de aur, obiecte de mare valoare artistică, arheologică, culturală, au trecut atunci în Ucraina și vreo 40.000 de oi.

După terminarea războiului, noua conducere comunistă, a Rusiei, nu a mai restituit nimic României „burgheze” deşi Lenin hotărâse ca tezaurul să fie restituit României, când va avea un regim comunist. Baionetele ruseşti ne-au adus în 1945, un regim comunist, dar tezaurul nu. De altfel nici nu e de mirare. Când a mai dat Rusia înapoi ceva, din ceea ce şi-a însuşit cu japca?

Azi valoarea tezaurului ar fi de multe miliarde de dolari. Personal l-am cunoscut pe unul din ciobanii care au dus atunci oile, un ardelean din Tilişca Sibiu, un sătuc în sus de Sălişte, loc de veche cetate dacică, cu casele mărgele înşirate, de o parte şi de alta, pe aţa a două pârâiaşe de munte. Un ardelean îndesat, vânos şi isteţ, Aleman Hânsa.

Împreună cu încă vreo câţiva zeci ca el, au ajuns tot păscând oile până prin Crimeea. Dar după război când să se întoarcă în ţară, ruşii le-au oprit oile. Cum să se întoarcă el acasă fără oile ţării ?

Şi a tot stat să le îngrijească şi păzească, împreună cu ceilalţi, până prin 1925. Ruşii au făcut cu oile un colhoz şi l-au uns preşedinte pe românul nostru, că doar el le cunoştea tot rostul. Văzând însă, că între timp, vechile oi aduse de el se tot împuţinează, înlocuite de urmaşele lor, deci de acum alte oi altă turmă, s-au întors cu toţii acasă.

Aleman Hânsa s-a însurat şi-a durat casă zdravănă în sat, a fost ales şi primar şi ca să nu-i rămână satul mai prejos decât altele a înjghebat şi fanfară, cum e în obiceiul satelor din Ardeal, iar ca să fie îndemn spre aceasta, a învăţat chiar el să cânte la trompetă. Una din fetele sale, cu o mare chemare şi ţinere de minte, a ajuns medic primar, la Policlinica Titan din Bucureşti.

Împreună cu alţi colegi de liceu, am plecat la Şcoala militară de artilerie, evacuată de la Bucureşti la Iaşi, în clădirea din strada Sărăriei, către dealul Copoului. Comandantul şcolii era colonelul Mircea Botez, venit de pe front, unde fusese rănit în lupte. Pe pieptul său strălucea cruciuliţa albastră a „Ordinului Mihai Viteazu”. Ofiţerii noştri, profesori, erau severi dar îi îndrăgeam deoarece ne dădeam seama că ei pot să ne asigure o pregătire cât mai bună pentru a fi folositori frontului. În curând în ţară, în Iaşi şi peste şcoala noastră s-a aşternut o iarnă cumplit de aspră şi vitregă. Dormitoarele noastre, sălile de cursuri şi sala de mese erau sloi. Unele dormitoare nu aveau geamuri, lăsând viscolul să aşeze nestingherit zăpada peste pături, peste paturi, peste noi. Nu era nimic de făcut. Lemnele se dădeau la spitale, în oraş nu exista sticlă. Instrucţia se făcea în remize, în manej şi mai ales în grajduri, la căldura cailor.

Hrana din trei zile în trei zile se repeta mereu aceeaşi şi aceeaşi: azi salată orientală cu cartofi, ceapă şi scrumbie sărată, mâine iahnie de fasole şi poimâine varză acră cu slănină afumată. Apoi totul de la început. Şi zilnic apă… multă apă.

Cele patru luni şi jumătate de război, au dovedit că armata noastră nu fusese suficient pregătită şi înarmată. Aveam în faţa noastră un inamic bine înarmat şi cu doi ani de experienţă pe front. Ştiam acum că un regiment de infanterie german avea 36 de mitraliere, iar unul ro¬mânesc doar trei. Câte una de fiecare batalion.

La o lună de zile numai de la intrarea în război, artileriei i se atrăgea atenţia să facă economie de proiectile, iar după două luni infanteriei să nu facă risipă de cartuşe. Cum să învingi fără muniţie ?

Astfel s-a intrat în război. Deseori puşca a devenit ciomag, pieptul unic scut, deseori s-a răbdat de foame, sete şi frig. Aşa s-a luptat atunci, aşa au luptat părinţii, bunicii sau străbunicii multora dintre cei care citiţi acum în tihnă aceste rânduri.

*

La sfârşitul anului cu „chin cu vai”, frontul s-a fixat pe linia Comăneşti, Oituz, Caşin, coborând spre Siret prin Mărăşeşti, Nămoloasa, Galaţi. Linie slabă, stabilită neprevăzut, care trebuia organizată şi întărită în cursul acelei ierni. De mare ajutor a fost sosirea în ţară, la Iaşi, din octombrie a „Misiunii militare franceze”, sub comanda generalului Berthelot. S-a început reorganizarea şi dotarea armatei. Etapele au început a pregăti şi depozita cele necesare frontului. Armata începe a respira aer proaspăt, cu speranţă şi curaj.

La Teatrul Naţional, Nicolae Iorga, ţinea adevărate ore de educaţie patriotică. Asistau cetăţenii din oraş, studenţii, elevii şcolilor militare de artilerie şi infanterie. Iorga redeşteaptă entuziasmul de odinioară în cuvinte de înalt, convingător şi înflăcărat patriotism. Iorga nu şi-a pierdut nici o clipă încrederea în victorie, în realizarea întregirii neamului şi încrederea lui se strecura în mintea şi inimile tuturor. Eram din nou nerăbdători de-a le realiza.

*

Peste drum de şcoala noastră era un lagăr de prizonieri germani. Îşi trăiau amarul în nişte bordeie vreo 300 de oameni. În curte era o ciuşmea din care apa curgea permanent zi şi noapte ca să nu îngheţe. Se încuibase acolo tifosul exantematic. Miercurea şi sâmbăta, către prânz, venea un camion care, din stradă, peste gard, aproviziona lagărul cu alimente. Acelaşi camion lua cadavrele celor ce mureau între timp, ducându-le la cimitir. Asistenţa medicală, ca peste tot, era ineficientă, neputând a ţine piept epidemiei.

Priveam îngroziţi din curtea şcolii şi cele ce vedeam ne descurajau total. Când eram prinşi privind peste gard, eram pedepsiţi, chipurile din grija de a nu ne molipsi de tifos. Noi înţelegeam însă, că adevăratul motiv era să nu ne contaminăm de demoralizare. Şi a sosit şi ziua când camionul nu a mai avut ce încărca la plecare nu a mai avut pe cine aproviziona. Peste lagărul prizonierilor şi peste tot laşul, încet s-au aşezat troiene de zăpadă.

*

La toate necazurile acelei ierni, vine să se adauge şi o catastrofă de cale ferată, cea mai mare din istoria căilor ferate române şi la vremea aceea din Europa.

Circulau două trenuri de „cursă lungă”, zise Curiere, unul pe ruta Iaşi, Paşcani, Adjud, Târgu Ocna, altul între Iaşi şi Bârlad. În prima zi de ianuarie 1917 la ora 1 noaptea, curierul care venea de la Bârlad la Iaşi, cu 28 de vagoane, o locomotivă în faţă şi una în spate plecase din Bârnova cu frânele bune, verificate.

Era supraîncărcat de călători civili şi militari, urcaţi pe vagoane pe scări şi pe tampoane.

Un călător aflat pe tampoanele vagonului de siguranţă, a călcat cu piciorul pe mânerul robinetului de izolare al conductei frânei de aer, schimbându-i poziţia din deschis în închis, tăind astfel legătura dintre locomotivă şi restul trenului.

Drumul coborând în mare pantă, trenul lipsit de frână a început să prindă viteză. A intrat în gara Citirea cu peste 100 de kilometri la oră, ciocnindu-se cu un alt tren, ce staţiona în gară şi care avea în compunerea sa şi două vagoane cu muniţie.

Nenorocirea s-a soldat cu 984 de morţi şi peste 600 de răniţi, aşa cum rezultă din procesul verbal tehnic încheiat atuneci la faţa locului şi aflat astăzi la muzeul C.F..R. din Bucureşti.

*

De Crăciun am cântat cântece de colind pe la casele ofiţerilor care locuiau în şcoală. Emoţionaţi ofiţerii ne-au mulţumit, ne-au dat covrigi, ţigări şi vin. Am închinat cu toţi paharele în sănătatea celor de pe front şi într-un singur glas am strigat : „Trăiască România întregită!”

*

Într-o zi pe la sfârşitul lui februarie am fost duşi pe platoul de instrucţie al Regimentului 7 Roşiori, peste drum de grădina Copou. Pe platou trupe din Iaşi şi din împrejurimi, civili localnici şi refugiaţi. A apărut o dubă militară. Din ea au coborât trei generali. Cel din mijloc era Socec, care pe front comandase Divizia a doua. În luptele de pe Neajlov şi Argeş, care se dădeau pentru stăvilirea inamicului în înaintarea sa spre Bucureşti, Socec după ce şi-a scos, fără ordin, Divizia din luptă, cu scopul de a înlesni trupelor inamice înaintarea spre Capitala ţării, a părăsit postul de comandă şi a plecat la Bucureşti, aşteptând la Capșă sosirea Germanilor. Absenţa Diviziei sale din linia de luptă a înlesnit căderea Bucureştiului. Acuzat de trădare a fost judecat şi condamnat la cinci ani de închisoare şi degradare militară, degradare ce se executa la Iaşi.

Cei trei au sosit în mijlocul careului, unul dintre generali a citit cu glas tare sentinţa de condamnare, celălalt general s-a adresat apoi autoritar lui Socec: „Nu eşti vrednic!”, şi i-a smuls epoleţii de pe umeri aruncându-i jos, i-a luat chipiul de pe cap şi i-a desprins steaua de general şi luându-i sabia, i-a rupt-o în două.

Cu capul gol, fără epoleţi şi fără sabie, degradatul s-a îndreptat spre dubă huiduit de civilii care asistaseră la degradare. Duba l-a dus la închisoare.

Dar de abia executase un an şi ceva de pedeapsă şi la conducere fiind guvernul filogermanului Marghiloman, procesul s-a rejudecat şi cel vinovat de trădare în 1917, a fost reabilitat în mai 1918. Lui Socec i s-au dat iarăşi epoleţi, stea la chipiu şi sabie, iar ţării şi cinstei ostăşeşti, o grea şi nemeritată palmă.

*

În mod obişnuit duminica eram învoiţi în oraş. De obicei plecam câte doi sau chiar în grup. De unul singur eram mai stingher printre civili, deşi eram priviţi şi primiţi cu multă simpatie şi încredere. Eram nădejdea lor de mâine. În duminica aceea coboram agale de la Liceul Naţional spre gară, împreună cu proaspătul dar temeinicul prieten şi camarad de armă, Teodor Mihăileanu. Din urmă se apropiau doi civili care vorbeau destul de tare despre front, Iorga şi profesorul universitar A.C. Cuza. Curioşi să auzim cam ce discută, am rărit pasul, trăgând cu ochiul şi urechea.

– Straşnic ger, spunea Cuza, oare ce or fi făcând soldaţii în tranşee ?

– Am fost în tranşee, şi am văzut că au nişte sobiţe de tablă la care se încălzesc, îl linişti Iorga.

Apoi Cuza: „în grea situaţie am ajuns!”. Iorga : „Grea dar nu disperată. Eu sunt optimist”.

În acest timp din jos urca o doamnă, corect îmbrăcată, pe cap cu o pălărie mare de catifea neagră. Ne-am retras spre a-i face loc să treacă, dar mai ales pentru a-i măsura, cu privirea, silueta. Când a trecut pe lângă cei doi, Cuza deşi destul de scund, s-a mai şi aplecat spre a-i vedea faţa pe sub borul pălăriei, ceea ce nu prea i-a convenit doamnei care a întors capul cu reproş, continuându-şi grăbit mersul. Că aşa era pe atunci…

Şi Iorga zâmbind: „Cuza, mi se pare că vrei să pui punctul pe i”. „Aşi… îi răspunse chicotind Cuza, mai degrabă aşi vrea să-l pun pe i în punct”.

Noi mai tineri şi ca militari, am râs cât ne-au ţinut centurile, mărind pasul.

*

Cuza era de o recunoscută şi sclipitoare inteligenţă, iar întâmplarea de atunci îmi reaminteşte de o alta de mai târziu. Mult după război, în Parlamentul: ţării, doctorul Lupu combătând corupţia unor politicieni de atunci, pentru a-şi întări atacul, spuse arătându-şi portofelul : „Iată domnilor, eu nu am pentru ziua de mâine decât doi poli în portofel”. La care Cuza replică prompt: „Şi pământul are tot doi poli stimabile dar… se învârteşte”. De altfel nici Iorga nu ierta nimic şi toţi se cam fereau de a-i da ocazia să-şi zvârle săgeţile. Odată într-o pauză la Senat, Iorga fiind plecat din sală, un alt senator s-a aşezat pe locul mai din faţă al lui Iorga. La reluarea şedinţei Iorga se întoarse în sală se apropie de scaunul său dar îl vede ocupat. Senatorul crezând că a găsit momentul de a fi spiritual şi de a-i înfrunta pe Iorga, îi spuse în auzul tuturor: „Lasă… maestre… puteţi sta şi în altă parte… doar pe ce stăm se aseamănă, nu?”

„Da, i-a răspuns Iorga, pe ce stăm se aseamănă şi ducând mâna la cap, dar astea nu!” Şi în hazul celorlalţi Iorga şi-a reluat locul.

*

Nu trecuseră nici câteva săptămâni de la degradarea lui Socec, când auzim de un alt act de trădare. Colonelul Sturza, fostul comandant al Şcolii militare de Infanterie, şi acum comandantul Diviziei a 8-a din sectorul Caşin, a dezertat la inamic şi de acolo la megafon îndemna pe ai noştri să înceteze lupta şi să-l urmeze. Zilnic erau asvârlite în tranşeele noastre manifeste, fiţuici care îndemnau la dezertare. Manifestele nu au avut însă nici un efect, românii şi soldatul, român au rămas neclintiţi la datorie. Trădarea lui Sturza nu a făcut decât două victime. Locotenent colonelul Alexandru Crăiniceanu, comandantul Regimentului 25 infanterie din Vaslui, complice al lui Sturza, care a fost prins la timp şi nu a putut dezerta. Judecat, a fost condamnat la moarte şi împuşcat de un pluton din propriul său regiment şi îngropat la marginea satului Pătrâşcani, de pe stânga Şiretului. Tatăl său, Generalul Gh. Crăiniceanu, om integru, fost ministru al armatei, fost şef al marelui stat major şi chiar în rezervă fost comandant de armată la începutul războiului, a întărit sentinţa: „Să fie împuşcat dacă a ajuns să-şi trădeze neamul şi ţara”.

A doua victimă este locotenentul de rezervă Ciulei, fostul adjutant al colonelului Sturza, care a fost condamnat la moarte. După executarea sentinţei, probe evidente dovedind nevinovăţia sa, a fost reabilitat şi decorat „post mortem”, cu ordinul Mihai Viteazul. Dar ce folos…

*

Primăvara lui 1917 nu era departe şi ca în orice primăvară, odată cu primele zile mai călduroase care o prevesteau, speranţele începură a reînvia. Odată cu natura, se primeneau şi oamenii. Renăşteau din propria durere. Autorităţile civile începuseră a manifesta mai multă grijă de refugiaţi, repartizându-le cele necesare hranei, lemne, asistenţă socială şi pensii. În spitalele din oraşele Moldovei, se formaseră echipe de studenţi şi elevi de liceu încă din 1916, care treceau pe rând pe la spitale şi distrau răniţii cu poezii, povestiri, coruri, scene vesele şi cântece.

Marele George Enescu, în tovărăşia prietenului său comicul Tănase, umblau în doi pe la spitalele din Iaşi, primul alinând cu vioara sa, al doilea descreţind frunţile celor în suferinţă cu hazul său inegalabil. Răniţii erau vizitaţi de cetăţeni care le aduceau daruri din puţinul lor, îi încurajau şi le arătau dragoste. Asistenţa medicală şi Crucea Roşie duceau o activitate susţinută şi cu folos. În fruntea surorilor de Cruce Roşie, zi de zi la patul celor suferinzi se afla Regina Măria, faptă pentru care pe drept a fost numită „Mama răniţilor”.

*

Într-o dimineaţă spre ora mesei, mă înapoiam din oraş la şcoală împreună cu un coleg. Deodată a apărut deasupra oraşului un avion german Taube, căruia zburând destul de jos i se distingeau crucile negre de pe aripi şi fuselaj. Făcea viraje repetate de recunoaştere. Ne-am oprit în apropierea unui maior, pe care l-am salutat. Acesta avea peltiţe negre de catifea, semn că era artilerist. Stătea rezemat de un gard şi urmărea şi el avionul.

După barbişonul ce avea am tras concluzia că trebuie să fie vreun rezervist, „un aranjat de război” rămas la cine ştie ce serviciu mărunt. Mai încolo la câţiva paşi, stătea un civil voinicuţ, care se uita când la avion, când la maiorul cu barbişon, când la noi. După ce ne-a răspuns la salut, maiorul ne-a întrebat zâmbind: „Ei domnilor elevi, nu vă e teamă ?”

„Nu domnule maior, nu ni-i teamă, i-am răspuns insinuând, suntem artilerişti ca şi „dumneavoastră” şi artileriştii nu ştiu ce e teama”.

„Bravo elevi, mă bucură răspunsul vostru”.

L-am salutat şi am plecat spre şcoală bucuroşi că am șfichiuit un „învârtit”. Când am trecut pe lângă civilul cel voinicuţ, acesta ne-a spus : „Aţi vorbit cu domnul Ionel Brăteanu, primul ministru al ţării„, adăugând că el este omul său de pază.

Ne-am trezit salutând încă odată, dar de data aceasta ca la carte şi întrebându-ne de ce oare ministrul ţării este numai maior? Oricum eram tare mândri că era tunar ca şi noi.

*

Într-o zi a aceluiaşi martie, am fost duşi în râpele de pe valea Ţicăului, aproape de poligonul de tragere al garnizoanei. Aveam să asistăm la pedepsirea altei fărădelegi. Condamnatul era un oarecare Istrate Leonte, care nu ştiu ce funcţie avusese, dar cu ocazia retragerii din Oltenia din 1916, din neglijenţa sa au căzut în mâinile inamicului circa 300 vagoane de grâu, pe care nu le-a expediat la timp în Moldova. La ora fixată a apărut duba din care a coborât condamnatul escortat de patru soldaţi şi un civil. S-au îndreptat spre locul execuţiei. S-a dat comanda de prezentarea armei, un civil a citit sentinţa, iar Istrate Leonte cu un sânge rar întâlnit s-a îndreptat spre stâlp. Din mers s-a dezbrăcat de manta pe care a aruncat-o pe malul gropii, şi s-a alăturat de stâlp de care a fost legat de un sergent. Condamnatul a cerut să i se lase liberă mâna dreaptă şi a refuzat să i se lege ochii. Înainte ca plutonul să tragă prima salvă, a ridicat mâna stângă: „Lume, mor vinovat dar, n-am fost nici trădător, nici spion. Trăiască România!”

Au urmat cele trei salve trase de plutonul ele execuţie. Toată „suflarea” martoră, a încremenit. După trei zile trecând pe acolo, am numărat în stâlp 28 de găuri.

*

În duminica următoare, aflându-mă pe strada Copou, m-am întâlnit cu Regele Ferdinand, pe care l-am salutat făcând front. Mi-a răspuns ridicând un deget la chipiu, după care ne-am văzut fiecare de drumul lui.

*

Am terminat cursurile după mai puţin de un an. Pe front era nevoie de luptători. Eram elevi plutonieri şi urma să fim înaintaţi sublocotenenţi pe front, bineînţeles supravieţuind până atunci. Ne-am ales regimentele, s-a ţinut o cuvântare, s-a defilat şi s-a luat rămas bun. Nu prea era timp de sărbătoriri.

În trei zile trebuia să ne prezentăm la unităţi. Până atunci am dat o raită pe acasă. La Broscăuţi am fost primit cu bucurie şi cu lacrimi. A venit să mă vadă aproape tot satul. Toţi mă îmbărbătau şi îmi urau de sănătate şi zile bune. Mama m-a povăţuit să mă port frumos cu soldaţii, să nu-i înjur sau să-i lovesc, că sunt oameni ca şi ea, ca şi tata ca şi toţi fraţii mei, ca şi mine. Vorbele ei mi le-am scris în inimă pentru toată viaţa. A doua zi am fost dus la gară la Dorohoi. La despărţire, mama m-a dat în paza lui Dumnezeu, iar tata mi-a spus simplu „drum bun” şi să nu-l fac „pe acolo” de vreo ruşine. S-a pornit trenul, s-a depărtat peronul cu toţi cei dragi, apoi Dorohoiul şi la urmă şi bucata de sat care se mai putea vedea de pe drumul de fier. Porneam spre front. Ceea ce de atâtea ori dorisem cu simţămintele mele de român şi respinsesem cu raţiunea, se împlinea. Porneam spre front. Priveam pierdut pe fereastra vagonului şi în fuga dealurilor, a ogoarelor, a pădurilor şi a apelor, se amestecau în ritmul roţilor… atacul de la Noua Suliţă… cuvintele lui Iorga : „iubim pământul ţării noastre pentru cât cuprinde din viaţa neamului nostru”… prizonierii din Iaşi … trădarea lui Sturza… mărul din grădina noastră… execuţia din valea Ţicăului… jăratecul versurilor lui Goga… „ofiţer să te faci”… „ofiţer să te faci”… Ei da, mă făcusem, aveam şi eu să aduc duşmănie şi răni şi morţi şi lacrimi… De ce toate acestea? Şi un tainic răspuns venea din adâncul firii:

Pentru neamul tău obidit şi încercat, pentru bucuriile care trebuie să i se arate şi lui, acoperea totul, îmi alunga frica, mă readucea iar entuziast şi puternic, în uniforma ţării pe care o purtam.

*

În gară la Bacău trenul a stat ceva mai mult. Pe linia de alături a tras un tren cu răniţi de pe front. Răni… sânge… vaiete … Asemenea trenuri opresc şi în gările inamicului… Bravo omule, superioară fiinţă a globului!

Am închis fereastra. Am tras perdelele. La dracu! În loc să lupt, fac filozofie. De-aş ajunge mai repede pe front. De la Adjud au început a se auzi tunurile. Tunurile… în curând voi comanda şi eu: Foc !

*

În gară la Oneşti, aşa cum ne înţelesesem, erau şi ceilalţi trei camarazi cu care alesesem acelaşi regiment. Gara era sfârtecată de proiectile, în târg case arse, strada spre centru spartă de obuze. Peste tot forfotă, soldaţi, căruţe, cai. Spre Trotuş nişte cuptoare mari coceau pâine pentru cei din munţi. Dintr-un vagon se descărcau lăzi cu medicamente stivuindu-se într-o maşină cu semnul Crucii Roşii pe ea. Hotărât, lucru am intrat în zona frontului. Întrebăm care-i drumul spre Regimentul 17, obuziere şi dăm chiar de o căruţă a regimentului, venită, după pâine. Se încarcă pâinea şi plecăm. Cu cât înaintăm se desluşesc tot mai bine semnele frontului. Bubuituri înfundate… împuşcături răzleţe … ţăcănit de mitraliere… cârduri de corbi. După două ore ajungem la Serviciul de aprovizionare, de unde cu doi soldaţi pornim spre postul ele comandă al Regimentului. Curând intrăm în pădure. Comandantul regimentului colonelul Tullea Carol, a găsit vorbe de bun venit, s-a arătat bucuros să-i aducem ştiri şi noutăţi despre artilerie, şi ne-a repartizat la baterii. Pe mine şi pe Mihăileanu la bateria a treia obuziere de 120 mm aflată în Poiana Ţepei. Un soldat ne-a dus până acolo. Drum, o cărare de munte.

*

Mergeam încet şi în gând depanam amintiri din copilărie, din adolescenţă, din viaţa de liceu, de şcoală militară… Ca înecaţii retrăiam toată viaţa de până atunci..Pe măsură ce împuşcăturile se înmulţeau şi bubuitul tunurilor se apropia, amintirile îmi erau tot mai scumpe, dar mai ales doi ochi verzi rămaşi la Botoşani. Aveam 20 de ani.

Am ajuns în Poiana Ţepei. Bateria mea avea indicativul 17.3, adică regimentul 17, bateria treia.

A doua zi am fost prezentat soldaţilor, cu care mai apoi am stat de vorbă. Le-am pus tot felul de întrebări spre a vedea ce ştiu şi le-am spus despre mine tot ce am considerat necesar a şti ei. Începea o legătură care avea să dureze peste treizeci de ani. Materialul tehnic al bateriei era format din obuziere germane, muniţie franceză şi servanţii români. După trei zile s-a primit şi o mitralieră rusească. Din tot babilonul ăsta eu mai lipseam şi… venisem.

*

Eram sublocotenent. Ploua de câteva zile şi mă aflam la observatorul din sectorul companiei a 10-a a căpitanului Mociulschi, din regimentul 29 infanterie, din apropierea aceluiaşi munte, Muntele Războiului. Observatorul era instalat în bordeiul comandantului plutonului 1, plutonierul rezervist Leontescu Alexandru, fostul meu coleg de liceu, viitorul poet, scriitor, ziarist. Într-una din zile, spre seară, a intrat în bordei un soldat, pe care Leontescu l-a înştiinţat că e ordin de la regiment să se facă rost de o… ,,limbă vie”.

Andrei Tomache, soldat de ispravă după cum aveam să văd, a gândit un timp. „Pe joi noaptea. Dar să mi-i daţi pe Buhăiescu şi pe don căprar Topor”. „Bine”.

Mă întrebam ce naiba o mai fi şi „limba asta vie?”. M-a lămurit Leontescu. Trebuia luat neapărat un prizonier neamţ, de la care să se afle forţele şi intenţiile inamicului din sectorul respectiv. Joi când s-a întunecat, cei trei şi-au făcut semnul crucii, au salutat, au dispărut în beznă iar eu şi cu Leontescu am rămas în noapte să-i aşteptăm.

Nu se auzea nici o mişcare, totul era cufundat în linişte, o linişte răcoroasă de munte. Timpul trece… nu se aude nimic…

Îmi pierd răbdarea şi chiar încrederea, ba îmi mai încolţeşte şi ideia că cei trei s-au culcat pe undeva, dorm duşi, iar când se vor întoarce or să spună că n-au reuşit. În surdină îi spun lui Leontescu la ureche, bănuiala mea.

„Nu se poate, îmi şopteşte Leontescu, îmi cunosc oamenii”.

Aproape de ceasurile două, după miezul nopţii, se aude mişcare înspre tranşeele germane.

I-au prins. Ba nu. Foşnetul creşte … se aud paşi… se apropie patru siluete. Fără a scoate vreun cuvânt am intrat cu toţii în bordei. La lumina unui capăt de lumânare am văzut captura. Un neamţ mărunţel, blond şi cu privirea speriată, care a început să ne roage să nu-l împușcăm. Leontescu l-a asigurat că aşa ceva nu se va întâmpla şi i-a dat de mâncare.

Nu se aflase bine de captura făcută şi nemţii au declanşat foc de artilerie în tot sectorul. Ai noştri nu au răspuns. După încetarea focului Leontescu l-a întrebat pe Tomache cam ce ar dori ei drept răsplată. Soldatul a întors puţin capul într-o parte chibzuind. În gândul meu îmi ziceam : „Ce să vrea altceva decât o permisie mai lungă, să plece acasă la ai lui”.

„Păi dacă-i vorba de aşa ceva, îşi luă inima-n dinţi Tomache, eu aş zice să fim făcuţi toţi trei sergenţi” şi rămase suspendat, speriat că cererea să nu fi fost prea gogonată.

S-a raportat Diviziei executarea ordinului şi cei trei cu „limba vie” au fost trimişi acolo.

Când cei trei s-au întors la companie, aveau galoane de sergent. Le-am strâns şi eu călduros mâna felicitându-i pentru faptă şi înaintarea în grad.

La plecare i-am spus lui Leontescu : „Să ştii că te invidiez”. „Pentru ce ?”, „Pentru că îţi cunoști oamenii”.

*

În altă seară mă aflam la un alt observator, în tranşeele Regimentului 25 infanterie, pe dreapta râului Caşin. Am fost chemat la comandantul batalionului 3, maior Codreanu. La postul de comandă se aflau şi alţi comandanţi de companie, de plutoane, comandantul unei secţii de mortiere de tranşee şi… Ţurcanu Constantin. Da, era el, Peneş Curcanul cel cântat de Alecsandri : „Plecat-am nouă din Vaslui şi cu sergentul zece, acum plutonier portdrapel al vasluianului regiment, în uniformă neagră, ca la 77 şi cu pană de curcan la căciulă.

Din încremenire m-a trezit glasul maiorului, care după o succintă prezentare a situaţiei, ne-a comunicat că a două zi la ora şapte, batalionul său va executa un atac în scopul de a aprecia forţele inamicului şi eventual a captura prizonieri, bateria mea trebuind să susţină, acţiunea.

M-am întors la postul meu de observaţie, am raportat telefonic comandantului de baterie precizându-i sectoarele în care se va acţiona. Telefonistul şi lunetistul care erau cu mine s-au culcat, iar eu nu am dormit toată noaptea. A doua zi la ora 7, tiptil, tiptil pe brânci, infanteriştii s-au strecurat târâş prin reţelele de sârmă ghimpată, înaintând în mare linişte. Noi după ei, tot întinzând firul telefonului.

Dar nu ajungem la reţele şi santinelele germane au simţit şi au dat alarma. Ca din pământ în tranşeele din faţă, apar infanteriştii germani, care deschid focul.

Ai noştri răspund, deslănţuind mitralierele şi mortierele de tranşee. Încep să sosească primele obuze inamice. Bateria mea răspunde. Şuierul proiectilelor se aude trecând pe deasupra noastră. Şi de unde la început totul mi se părea o joacă, devine un infern.

Infanteriştii noştri se retrag. Nemţii trec la atac. „Alo 173… foc pe s2-4… foc pe s7-8… foc”. Contraatacul este oprit. Toţi se retrag. Cad morţi şi răniţi de ambele părţi. Tunurile trag mereu şi proiectilele cad în tranşee, în spatele tranşeelor, între tranşee, peste tot. Mitralierele ţăcăne, mortierele fac ravagii. Şi de o parte şi de alta tot ce e gură de foc trage, bubuie, varsă foc şi moarte.

E un vacarm îngrozitor, pădurea se clatină, brazii se înconvoaie, crengi şi trunchiuri se rup, ninge cu frunze şi vuiesc munţii.

Un obuz se sparge pe buza tranşeului unde mă aflu cu sergentul şi cu telefonistul, talazul se prăbuşeşte şi suntem acoperiţi cu ţărână. Sergentul, un evreu Freitag îşi face cruce… telefonistul Nica Petre, ţigan lăutar de prin Iaşi, din tuciuriu e alb ca laptele, eu… încep să râd…

Un soldat infanterist în faţa mea cade mort, un glonţ din ceafă îi ieşise printre ochi cu bucăţi de creier ; în dreapta un caporal cade ca un trunchi cu faţa în sus privind fix cerul… în stânga un soldat, un copilandru încă, duce mâinile la burtă, scânceşte şi încet ca într-o rugăciune se ghemuieşte în genunchi, muşcă iarbă… iar eu râd.

Fântâni arteziene de pământ şi schije ţâşnesc din tot locul. Urlete şi înjurături, vaiete, blesteme şi comenzi se amestecă în haosul exploziilor… şi eu râd…

Pe încetul înţeleg că acesta e războiul, că sunt o părticică din ceea ce poate aduce victoria.

Apuc telefonul : „Alo 173… 173 lungiţi tragerea…”

Către prânz furtuna se potoleşte. Începe a mirosi iar a brad. Înlăcrămat gândesc la cei doi ochi verzi..

Brancardierii pe brânci târâie după ei răniţii dintre tranşee, rămaşi în „ţara nimănui”. Morţii rămân aşa până la noapte. Până atunci e timp să li se sape gropile.

*

Pe toată lungimea frontului se auzeau zilnic împuşcături, clănţănit de mitraliere şi bubuituri de tun. In aer se vedeau rar avioane şi când se vedeau, zburau mai mult pe deasupra liniilor de infanterie. Noi cei din munţi nu vedeam decât pădurea, cerul cu soarele sau luna. Stăteam toţi la datorie pentru că aşa trebuia să stăm, fiecare unde se găsea, fără a fi nemulţumiţi, fără a zice că-i rău, fără a vrea să fie mai bine.

Într-o zi au venit doi ofiţeri de artilerie din Misiunea militară franceză. După ce au vizitat poziţia bateriei, au cercetat cu atenţie obuzierele. Le-au considerat total depăşite şi au recomandat ca pe viitor când se va folosi acest material, servanţii să stea în şanţurile de comunicaţie, de unde cu o frânghie să acţioneze cordiţa de tragere, pentru foc, deoarece ţevile nu vor mai rezista mult şi într-o zi vor plezni.

Ce era cu aceste obuziere ?

Tunurile fuseseră aduse de Regele Carol I şi montate în forturile din jurul Bucureştiului. În timp deveniseră nefolositoare. Ca atare au fost demontate, ţevile puse pe un afet şi astfel tunurile „fixe” de la 1800, au devenit după 100 de ani „artilerie mobilă”. Frâna de recul era un simplu arc metalic şi atunci când se trăgea, tunul, sărea, în sus ca un ţap, cabra şi linia de ochire trebuia făcută şi refăcută după fiecare lovitură. Era o improvizaţie şi cele spuse de ofiţerii francezi atunci, aveau să se întâmple mai târziu.

*

Linia frontului către începutul verii lui 1917 a stat aproape nemişcată. Ici şi colo incursiuni locale fără mare importanţă. Pe fronturile europene însă apar surprize. Germania dezlănţuie total războiul submarin şi scufundă aproape un milion de tone de nave. De asemenea trece la folosirea yperitei. La 6 aprilie alături de aliaţi intră în război Statele Unite ale Americii. Englezii la Cambrai, luptă în premieră cu tancuri. Hotărârea inamicului de a lichida frontul românesc devenea o certitudine. Dar şi aliaţii intenţionau a da lovitura decisivă nemţilor. Fiecare zi învrăjbea omenirea tot mai mult, încleştând-o în lupte ce deveneau adevărate masacre.

*

Căutând a preîntâmpina atacul german, Armata I-a de sub comanda generalului Cristescu porneşte la 21 iulie o ofensivă la Nămoloasa, în regiunea Galaţi, când tunurile au tras fără încetare trei zile şi trei nopţi într-una! A fost cel mai mare bombardament din război. Deasemeni Armata a 4-a de sub comanda generalului Averescu, declanşează după o zi ofensiva de la Mărăşti. Cu preţul multor vieţi şi distrugeri, Armata a II-a reuşeşte să zdrobească frontul nemţesc pe o lungime de 40 de kilometri şi o adâncime de vreo 20. Generalul Averescu a devenit „Eroul de la Mărăşti” iar ostaşii români, deşi în inferioritate numerică şi de dotare au înscris în paginile istoriei noastre fapte de o înălţătoare vitejie.

Dar ofensiva a trebuit să fie oprită. Evenimentul organizat pe ascuns de către Germani a explodat. Peste istoria noastră, în istoria lumii a început revoluţia comunistă clin Rusia, care avea să zguduie şi restul Europei, iar peste zeci de ani să curme viaţa a milioane de oameni, să distrugă atâtea ţări.

Trupele ruseşti au fost retrase şi de pe frontul românesc. Trupele noastre de rezervă le-au înlocuit imediat, în măsura posibilităţilor, dar situaţia era critică deoarece linia frontului era sensibilă, iar nemţii puteau profita de scăderea inerentă a puterii de rezistenţă.

Cineva, din „marii” de atunci, a sugerat scurtarea liniei frontului şi retragerea tuturor forţelor pe o baricadă de rezistenţă, aşa numitul „triunghi al morţii”, organizat pe podişul central al Moldovei, Roman, Piatra Neamţ, Carpaţi, cu consemnul de a se rezista până la ultimul om.

Mai mult, se vehicula şi ideea plecării Regelui, guvernului şi mai marilor într-o ţară străină de unde să se conducă rezistenţa. Mulţi, din boierimea şi caracuda oploşită la Iaşi, începuseră a-şi pregăti bagajele. Prompt pe scenă, artistul Tănase a şi ripostat într-un cuplet de românească atitudine :

Unii vor mai cu dichis/ Să trăiască la Paris/ Iar alţii mai cu fason/ Vor s-o şteargă la Cherson/ Să ştiu că ajung năuc/ Eu de aicea nu mă duc/ Fie pâinea cât de rea/ Tot mai bine-n ţara mea !

Consiliul de Coroană, ţinut special, nu a aprobat ideea triunghiului, care se spunea ar fi fost a generalului Berthelot, după cum s-a aflat că generalul Averescu s-a opus total. Pe front soldaţii au auzit şi pentru că „până la ultimul om”, însemna de fapt sacrificarea lor, nu a celor ce se pregăteau pentru Paris şi Cherson, Averescu a devenit salvatorul lor, apropiat de sufletul lor, fapt pentru care îi spuneau „tata Averescu”.

*

Avântat de unele succese în apus, şi sperând că datorită înlocuirilor survenite pe front, armata română nu va putea face faţă, Comandamentului german a hotărât o ofensivă decisivă pe Siret, declanşând la 6 august, ofensiva de la Mărăşeşti din sectorul Armatei I-a, a generalului Cristescu. Generalul Cristescu, absolvent al Şcolii politehnice de la Fontainbleau şi a Şcolii superioare de război de la Paris, era o mare capacitate militară. Până la 10 august, nemţii reuşesc să străpungă frontul, cu lupte sângeroase la Doaga, Pătrăşcani, în cele din urmă fiind opriţi printr-o contraofensivă puternică.

Dar pe 12 august, generalul Cristescu este înlocuit la comandă cu generalul Eremia Grigorescu, din ordin regal! Ce se întâmplase? Au circulat două versiuni. Una motiva schimbarea prin faptul că: generalul Cristescu împuşca dezertorii ruşi. Personal şi cred că nimeni nu poate să creadă că un mare comandant de oşti, cu pregătire superioară, ar putea să comită asemenea fapte reprobabile.

În 1925, cu ocazia unei inspecţii, generalul Mihai Florescu, comandantul Diviziei a 8-a, a infirmat această versiune, aducând-o pe cea de a doua. Pentru preluarea poziţiilor ruseşti de către armata română, Regele l-a însărcinat pe generalul Cristescu să ia legătura cu generalul rus Scerbacev, care însă nu s-a prezentat la locul întâlnirii. S-a fixat o altă întâlnire dar cu acelaşi rezultat. Considerând cea de a doua întâlnire ratată drept o jignire adusă persoanei sale, generalul Cristescu a refuzat să se mai ducă la o a treia.

Regele a considerat refuzul drept neexecutare de ordin (Ordinul se execută nu se discută) i-a luat comanda înlocuindu-l cu generalul Eremia Grigorescu, care a preluat conducerea operaţiunilor ,,din mers”, în plină luptă trebuind să se adapteze fulgerător la situaţia din teren, fără a mai putea interveni cu ceva în planul de luptă fixat de generalul Cristescu.

Generalul Grigorescu şi el un ofiţer de elită, supranumit, generalul de oţel, comandase Divizia a 15-a, cu care oprise în 1916, invazia nemţilor la Oituz lansând atunci lozinca: „Pe aici nu se trece”. Experienţa sa de luptă avea să o fructifice excepţional la Mărăşeşti. Între 14 şi 16 august s-au dat atacuri şi contraatacuri cu pierderi grele pentru noi la Chicera, Prisăc, pe Platoul Muncelului şi dealurile Panciului.

La 19 august nemţii dau atacul decisiv, reuşind să străpungă frontul între Mărăşeşti şi Răzoare, având drum deschis pentru a intra în Moldova. Dar când se socoteau victorioşi, apare, ca din pământ, în faţa lor un regiment de infanterie în cămaşă, care porneşte un contraatac nimicitor. Regimentul 32 Mircea, rezervă în linia a doua, se afla la spălat pe malul Suşiţei, când a primit ordin să intre imediat în luptă. Soldaţii n-au mai stat să se echipeze şi au pornit în pas alergător, aşa cum se aflau, în cămaşă, ca să stăvilească cu pieptul lor puhoiul duşman ce se revărsa prin spărtura frontului. Cu arma apucată de ţeava au început a lovi ciobăneşte, voiniceşte, româneşte, în dreapta şi în stânga. Această apariţie neaşteptată, echipamentul şi mai ales noua metodă de luptă, obligă inamicul să facă „şcihnell” cale întoarsă. (De atunci în fiecare an la părăzile militare, Regimentul 32 Mircea a defilat în cămaşă şi în pas alergător, cu arma pentru atac, în amintirea vitejiei de la Mărăşeşti).

Forţa noastră de apărare, în urma a două săptămâni de lupte, scăzuse puternic şi nemţii, sesizând situaţia, pornesc un atac puternic pe direcţia Răzoare, reuşind să spargă din nou frontul. Dar, din nou, când se socoteau stăpâni pe situaţie, în ultima clipă, apare tot ca din pământ, un batalion din regimentul 51 infanterie, ultima noastră rezervă, sub comanda maiorului Miclescu, pornind la contraatac.

Această neprevăzută surpriză produce panică în rândurile atacatorilor. Panica se întinde până la Comandamentul german care ordonă încetarea atacului şi retragerea trupelor, oprindu-se astfel definitiv ofensiva nemţilor şi genialitatea lui Makensen.

Preţul victoriei de la Mărăşeşti a fost de 450 de ofiţeri şi 21.000 de ostaşi care odihnesc, mărturie şi exemplu în mausoleul ridicat pe locul luptelor în câmpia Mărăşeştilor. Între ei se află adus după război şi generalul Eremia Grigorescu, „Eroul de la Mărăşeşti” care a dovedit pentru totdeauna că „Nici pe aici nu se trece”.

Mărăşeştiul s-a înscris în cronica biruinţelor Româneşti alături de Posada, Rovine, Podul înalt, Călugăreni… şi toată preamărirea se cuvine în primul rând Infanteriei —„infans terra” — copilul pământului. Şi ia Oituz, ofensiva germană desfăşurată în acelaşi timp a fost oprită, ostaşul român dovedind nemţilor că nicăieri peste linia frontului românesc nu se mai poate trece. Atunci poetul Artur Enăşescu: luptător la Caşin în Regimentul 37 infanterie, a scris poezia „Cruce, albă de mesteacăn”.

*

În iureşul acestor bătălii aviaţia noastră, deşi la începutul ei, a adus un mare aport victoriei finale, prin nenumărate raiduri de recunoaştere la inamic şi reglarea tirurilor de artilerie. În sectorul Mărăşeşti, echipajul al cărui observator era locotenentul Ermil Gheorghiu, primeşte misiunea de a regla tirul artileriei grele pe valea Şiretului, nu departe de gara Pădureni. În acţiune avionul este lovit în plin de artileria anti-aeriană inamică, manşa rămâne fără stăpân şi avionul se prăbuşeşte. Dar minune! avionul cade pe sârmele de telefon întinse între stâlpi. Sârmele amortizează căderea, se rup încet una câte una şi avionul se aşează lin pe pământ. Ocupanţii sunt scoşi afară. Pilotul lovit în cap cu ochii închişi pentru totdeauna, locotenentul total inconştient, cu părul albit ca neaua. Când şi-a revenit, pe pieptul fostului meu coleg de liceu, strălucea cruciuliţa Ordinului Mihai Viteazu, pe care a purtat-o şi ca general.

*

Anul 1918 ne-a găsit „pe loc repaus”, în stare de ne-beligeranţă, cu trupele însă tot pe poziţie. Se încheiase armistiţiul cu nemţii la Focşani. Nu se auzea nici o împuşcătură, pe toată linia frontului era linişte. Într-o zi a venit ordin şi pe la mijlocul lunii ianuarie am părăsit pentru totdeauna poziţia din Poiana Ţepei, oprind într-un sat la vreo doi kilometri de Oneşti, nu departe de Borzeştiul lui Ştefan cel Mare. Vremea se mai ostoise, gerul mai slăbise şi pe cer apăruse chiar un soare călduţ. Vedeam oameni şi case. După câteva zile am primit şi o permisie de trei zile. De acasă primisem veşti, aşa că am zburat la Botoşani, la sora mea… unde erau refugiaţi cei doi ochi verzi, pe care nu-i mai văzusem de atâta timp. Eram sublocotenent, cu tresă pe umăr şi sabie la şold şi un pachet în braţe, cu un buchet mare de trandafiri, bineînţeles pictaţi pe o mătase bleu, într-o ramă aurie, având pe verso mărturisirea unei sincere afecţiuni, dedicată celor doi ochi.

Dar, cum e un făcut, ca după mari bucurii să urmeze dureri, ducânclu-mă să-mi revăd liceul, nu am găsit pe locul său decât nişte ruine, înnegrite de fum. Căzut pradă unei hoarde de soldaţi ruşi, contaminaţi de anarhismul comunist, care se îndreptau spre Rusia, în debandadă, pârjolind totul în calea lor.

Am umblat în jurul ruinelor. Sub ele se afla întreaga mea adolescenţă. Clădirea a fost reconstruită prin 1920-1921 prin grija profesorului de istorie Petre Irimescu, în acel timp prefect al oraşului. Atunci păstrându-se stilul vechii clădiri, s-a mai adăugat încă un etaj, aşa cum arată şi în ziua de azi.

Tot prin grija profesorului Irimescu s-a restaurat mai târziu la Ipoteşti casa lui Eminescu, lângă care Nicolae Iorga a înălţat o bisericuţă de piatră ca omagiu adus poetului.

*

De Nicolae Iorga, în afara vizitelor sale la Botoşani, am fost mai aproape pe când, eram elev la liceul Laurian, aveam vreo 14 ani şi locuiam în curtea bisericii Sfântul Gheorghe, zidită în 1551 de către soţia lui Petru Rareş. În timp biserica ajunsese vizibil deteriorată. Se cerea restaurată şi la restaurarea aceasta am fost martor ocular timp de patru ani.

La vremea aceea biserica arăta cu totul altfel decât arată azi după restaurare. Astfel, clopotniţa era lipită de biserică şi pentru a intra în biserică trebuia să treci pe sub bolta ei care servea şi de pronaus. Afară, în partea de sud, înspre altar se afla lipită de perete o clădire mică în care se păstrau veştmintele preoţeşti şi obiectele de cult. Acoperişul era din tablă. Pereţii erau din cărămidă arsă tencuiţi şi văruiţi. În curte spre stânga la câţiva paşi de biserică era un soclu de marmură albă, care avea o cruce mică tot din marmoră. Gardul lipsea în întregime.

Într-una din zilele lui iunie 1910, mă aflam în curtea bisericii cu nişte colegi, când a apărut Iorga, împreună cu Primarul oraşului, cu inginerul Kraft, un vârstnic şi profesorul arhitect Petre Antonescu, care avea pe atunci cam 42-45 de ani, ambii din Bucureşti. Erau însoţiţi de inginerul oraşului Zorio.

Curioşi ne-am apropiat pentru a auzi ce se vorbea, dar mai ales ce spunea Iorga.

Continuarea, în episodul următor 🙂