Domnitor preaînţelept între căpeteniile neamului românesc, ctitor de lăcaşuri sfinte, prieten al Sfinţilor Părinţi, învăţător luminat de Duhul Sfânt şi mare iubitor de pace, Sfinte Neagoe Voievod, roagă-L pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre!
Sfinte Voievodule Neagoe Basarab, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!
Sfantul Neagoe Basarab este pomenit pe 26 septembrie. Canonizarea sa a fost hotărâtă în şedinţa de lucru a Sfântului Sinod din 8-9 iulie 2008, alături de cea a Sfântului Ierarh Iachint de Vicina şi a Sfântului Dionisie Exiguul. Proclamarea solemna a canonizării a avut loc la Bucureşti, de praznicul Sfântului Mucenic Dimitrie Izvorâtorul de Mir, pe 26 octombrie.
Sfântul Mucenic Teodosie s-a născut în prima jumătate a secolului al XVII-lea în aproprierea Mănăstirii Brazi din părinţi răzeşi urmaşi de la Sfântul Voievod Ştefan cel Mare. Părinţii săi l-au dus la slujbele care se oficiau aici. La vârsta de 18 ani el a intrat ca frate la această mănăstire, iar metania de călugăr a primit-o la Mănăstirea Bogdana (azi în judeţul Bacău).
Fiind un monah evlavios şi având şi o inteligenţă deosebită, cunoscând Sfânta Scriptura şi o parte din Scrierile Sfinţilor Părinţi, a fost ales Episcop în anul 1669 la Rădăuţi, unde mergea deseori la mormântul lui Ştefan cel Mare de la Mănăstirea Putna, unde ardea permanent o candelă.
În anul 1671 a fost trimis să păstorească Episcopia Romanului, unde a activat până în anul 1674, când pentru activitatea sa pastorală şi pentru înalta sa spiritualitate, a fost ales Mitropolitul Moldovei, unde scaunul era vacant prin plecarea lui Dosoftei în Polonia.
Cronicarul Ion Neculce scrie în Cronica Moldovei că domnul Moldovei era Dumitraşcu Cantacuzino, una dintre cele mai decăzute figuri din istoria noastră. El a adus pe tătari în Moldova pentru a sta cât mai mult pe tron, plătind un bir mare provenit nu numai din impozitele mari asupra moldovenilor, dar şi din banii mănăstirilor (de la Mănăstirea Rascău luând toţi galbenii).
„Mitropolitul Teodosie s-a dus la Domnitorul Dumitraşcu Cantacuzino zicând: „Ce sunt acestea Măria Ta, au semeni lui Antihrist?”. Şi domnul s-a mâniat şi l-a scos din scaun cu necinste”, scrie cronicarul Ion Neculce şi l-a închis la Mănăstirea Sfântul Sava din Iaşi.
Când s-a întors din Polonia Mitropolitul Dosoftei l-a scos din închisoare şi Mitropolitul Teodosie s-a retras la Mănăstirea Brazi, de care era legat sufleteşte de când a intrat ca frate la această mănăstire.
Cum a ajuns aici a ridicat o biserică frumoasă cu hramul Sfântului Gheorghe, introducând reguli cu slujbe monahale de zi şi de noapte. A avut grijă şi de Mănăstirea Bogdana, determinând pe logofătul Solomon Bârlădeanu de a ridica din temelie o nouă mănăstire.
A înzestrat aceste mănăstiri cu terenuri arabile, vii, pomi fructiferi, păduri şi mori de apă. În vremea aceea era vornic de Vrancea Cronicarul Miron Costin şi împreună au semnat multe documente ale vrâncenilor, urmaşi ai celor 7 feciori ai „babei Vrâncioaia”, cărora Sfântul Voievod Ştefan cel Mare le-a dat „ocine”, fiindcă „l-au slujit cu credinţă”.
În anul 1691 Mitropolitul Teodosie face o Diată în care scrie că a ridicat mai multe locaşuri pe care le ştie Dumnezeu şi lasă toate donaţiile pe care le-a primit de la credincioşi pentru mănăstiri, ucenicului său, Diaconul Laurenţiu, ca să mai facă două mănăstiri.
Cronicarul Ion Neculce scrie că în vremea aceea veneau tătarii ca lăcustele şi jefuiau pe moldoveni de tot avutul lor. Astfel, în anul 1694 o hoardă de tătari răzleţi au pătruns în Mănăstirea Brazi şi l-au chinuit cumplit pe Mitropolitul Teodosie ca să le dea odoarele şi banii şi pentru că el nu a voit să le dea, l-au ucis tăindu-i cinstitul său cap. Era după „Ziua Crucii”.
Monahii împreună cu credincioşii de prin satele vecine l-au înmormântat în Biserica Sfântul Gheorghe, care era ridicată de Mitropolitul Teodosie. Din cauza cutremurelor din regiunea Vrancei, biserica ridicată de Mitropolitul Teodosie s-a ruinat.
Atunci Ieroschimonahul Dimitrie, stareţul Mănăstirii Brazi, a dezgropat, în anul 1842, osemintele Mitropolitului Teodosie şi le-au dus să fie reînhumate în Peştera de jos, ridicata de primii pustnici ai Mănăstirii Brazi, Teofilact şi Sava, unde era şi Paraclisul „Învierea lui Lazăr”, în care se oficia şi Sfânta Liturghie.
În timpul în care soborul de preoţi slujeau osemintele Sfântului Ierarh Teodosie, era acolo şi Cuviosul Antipa (de la Calapodeşti), pe care noi îl sărbătorim la 10 ianuarie şi el mărturiseşte: „M-am învrednicit a vedea aceste moaşte, eu le-am atins şi erau binemirositoare”.
Un egumen al Mănăstirii Brazi, Anton Dumbravă, care a fost şi ajutor de stareţ la Mănăstirea Neamţ, scria că în anul 1857 se găsea tivda (capul) Sfântului Mucenic Teodosie la mare cinste, scoasă din mormânt la Mănăstirea Brazi.
Stareţul de la Mănăstirea Brazi – Teodosie Filimon, care după anul 1959, când Mănăstirea Brazi a fost demolata de comunişti, a dat o declaraţie la Mănăstirea Cernica semnată de Preacuviosul stareţ şi cu ştampila Mănăstirii Cernica, în care scrie că „atât în timpul meu, cât şi înainte de mine, monahii şi credincioşii veneau de aprindeau lumânări şi se rugau pentru împlinirea cererii lor la mormântul Sfântului Ierarh Mucenic Teodosie de la Mănăstirea Brazi”.
Viaţa Sfinţitului Mucenic Teodosie, râvna lui pentru ridicarea de sfinte lăcaşuri, smerenia sa, dragostea pentru buna rânduială a obştilor monahale, grija părintească faţă de păstoriţii săi, răbdarea tuturor suferinţelor şi prigonirilor nedrepte la care a fost supus, precum şi lucrarea lui încununată de jertfă martirică, au făcut ca să fie întotdeauna cinstit cu evlavie de dreptmăritorii creştini.
Sfântul Teodosie de la Brazi a fost în mod solemn proclamat sfânt la data de 5 octombrie 2003. Pomenirea sa a fost stabilită pentru ziua de 22 septembrie.
Cu ale cărui sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Apărută în anul 2017, biografia „Corneliu Zelea Codreanu – Ascensiunea şi căderea Căpitanului” scrisă de istoricul Oliver Jens Schmitt a ratat o dezbatere necesară în categoria intelectualilor de condiţie mijlocie, în parte şi din vina autorului care, într-un interviu ulterior, a expus păreri şi acuze vădit exagerate la adresa Bisericii Ortodoxe Române, trădând anumite prejudecăţi care, în ochii multora, au aruncat în derizoriu importanţa muncii sale de arhivă şi exclusivitatea unor puncte de vedere dovedite fără rest în cuprinsul cărţii sale. Scandalul public iscat de acele declaraţii a ocazionat un răspuns oportun emis de domnul Dan Dungaciu, cel care este una dintre minţile cele mai sclipitoare ale societăţii noastre (de ale cărui convingeri geopolitice, exprimate public, însă ne delimităm).
În urma acelei controverse, compromis fiind publicului larg prin atitudinea sa vădit părtinitoare, istoricul Oliver Jens Schmitt a rămas izolat în poziţia de client al unor cercuri intelectuale fără mare credibilitate în rândul nostru. Ceea ce este un mare păcat întrucât biografia Căpitanului rămâne una dintre importantele cărţi de istorie apărute la noi, aspect sesizat şi de domnul profesor Andrei Marga, cel care a publicat în urmă cu două săptămâni în Cotidianul.ro un articol recenzie pe care îl preluăm în extras. În final vom adăuga consideraţiile noastre referitor la cele expuse în pagina de Năzuinţe despre ordinea în care considerăm că ar trebui iniţiate procedurile de canonizare a sfinţilor secolului trecut.
Oliver J. Schmitt: „statul profund“ al anilor treizeci
(…) Avem acum pe standuri, în traducere, o nouă monografie istorică de mare pondere: cartea lui Oliver Jens Schmitt, Corneliu Zelea Codreanu. Ascensiunea și căderea “Căpitanului” (2016, Humanitas, București, 2019). Profesorul vienez abordează un moment de convulsii adânci din istoria României și produce o cotitură istoriografică.
Nu
este nevoie de multe cuvinte pentru a evidenția importanța temei.
Vrem-nu vrem, Corneliu Zelea-Codreanu a ajuns la un moment dat vârful
de raliere al politicii și vieții intelectuale din România. Între
altele, liderul legionar a împușcat cu mâna sa concetățeni, nu
s-a distanțat vreodată de asasinii din rândul mișcării pe care o
conducea și “a oscilat între violență și resemnare” (p.225).
Inspiratorul său, A. C. Cuza, a fost cel care relansat aberația
“opoziției” dintre Iisus Hristos și Vechiul Testament și a
fost socotit “mentorul antisemitismului european”(p.281). Această
aberație, pe care nimeni cu oarecare greutate nu o mai frecventase
de secole în Europa, a fost și platforma de gândire a lui Corneliu
Zelea-Codreanu.
Oliver
J. Schmitt împărtășește opinia că doar Corneliu Zelea-Codreanu
l-a egalat pe Hitler în „gândirea lui monomană a catastrofei”
și că Legiunea „a fost probabil cea mai interesantă și cu cele
mai multe fețe dintre toate mișcările fasciste” (Ernst Nolte,
Die faschistische Bewegungen, DTV, München, 1969, p. 225-226). El
adaugă evaluarea sa: “Cu o carieră axată pe propria țară,
Codreanu face parte dintre politicienii de opoziție cu cel mai mare
succes în istoria recentă a Europei. …. El a fost singurul
conducător european al studenților care a reușit să mobilizeze,
grație mișcării sale, o țară întreagă, și anume nu dintr-o
poziție de extremă stângă, ci de extremă dreaptă” (p.336).
Efectele acțiunii lui nu au fost oarecari, în context și mai
târziu.
Monografierea
realizată de Oliver J. Schmitt stă pe o documentare practic
exhaustivă în arhive românești și străine, pe buna cunoaștere
a istoriei Europei și pe stăpânirea procedeelor istoriografiei
actuale. În vreme ce istoriografia de la noi – dominată mai nou
de scrierea propagandistică a istoriei, de cea liricoidă, și chiar
de cea comercială – nimerește greu istoria istorie, în volumul
Corneliu Zelea Codreanu. Ascensiunea și căderea “Căpitanului”
se află cu totul altceva, Anume, o reconstituire istorică fără
resturi, care lasă să se exprime unghiuri de vedere diferite spre a
capta ceea ce s-a petrecut efectiv și încadrează competent faptele
în epocă, după ce aceasta este bine cunoscută.
În tema Corneliu Zelea-Codreanu, Oliver J. Schmitt are incontestabil întâietatea în a da o scriere bazată pe parcurgerea arhivelor. El observă că, până în zilele noastre, “afirmațiile științifice privind Legiunea pornesc de la surse documentare extrem de limitate. Cercetarea internațională face apel mai ales la lucrarea lui Armin Heinen, fără a recurge la materialele de arhivă. Dar și cercetătorii români, care nu sunt nevoiți să depășescă bariera lingvistică, au tendința de a lucra cu materiale tipărite, evitând mai curând arhivele” (p.366). Evantaiul surselor și explorării sale este larg, încât Oliver J. Schmitt poate să remarce: “Codreanu apare astăzi atât de retras și premodern tocmai pentru că este cunoscut doar din imagini statice – fotografii și representări idolatre realizate de adepții săi” (p.226). Alte surse au fost distruse, dar trebuie încercată recompunerea datelor pe cât posibil din materialele păstrate. Oliver J. Schmitt își ia pe umeri această aspirație și o convertește într-o reușită ce se cuvine salutată din capul locului.
Rămâne istoricilor de profesie să examineze volumul Corneliu Zelea Codreanu. Ascensiunea și căderea “Căpitanului” în optica lor specifică. Doar că, pe cursul temei, Oliver J. Schmitt ajunge să descrie statul român al anilor treizeci, iar ceea ce el observă, cercetând in extenso ceea ce s-a petrecut, este argumentat solid. De aceea, mă refer în comentariul de față doar la tabloul statului român al anilor treizeci, plecând de la observația, pe care am făcut-o și altădată, că istoria secolului al douăzecilea ar trebui scrisă, în sfârșit, și în România. Anii treizeci, cu deosebire, ar trebui priviți mai atent, inclusiv pentru a înțelege istoria ulterioară. Nu este vorba de a face din trecut explicația, căci, în definitiv, formele mai complexe explică cele simple, nu invers. Dar, din precisa reconstituire a istoriei acelor ani de distrugere a constituționalismului democratic și încărcați de abuzuri și eșecuri este de învățat.
Volumul Corneliu Zelea Codreanu. Ascensiunea și căderea “Căpitanului” aduce numeroase argumente pentru ideea că statul democratic prevăzut în Constituția României din 1923 a fost dublat în fapt, tot mai mult pe măsura înaintării în timp, de un “stat profund”. Prima și hotărâtoarea caracteristică a României timpului era, de altfel, “slăbiciunea instituțiilor statului, care nu puteau rezista presiunilor regelui” (p.127). Labil civic și moral și gata să instrumenteze orice în interes personal, acesta nu a putut fi păstrat în limitele Constituției. Iar de aici nu avea ce să urmeze decât desfigurarea democrației, manipularea organizată a cetățenilor, conflictualizarea societății. S-a putut astfel ajunge la ceea ce Constantin Argetoianu semnala în epocă: “singurul lucru organizat în România e jaful și șperțul” (p.128). Restul s-a transferat arbitrarului și abuzului.
Oliver
J. Schmitt constată grava răsturnare din organizarea și
funcționarea țării în anii treizeci. El observă că “România
era guvernată … de un stat profund a cărui expresie (desigur nu
exclusivă) era camarila. Serviciile secrete, armata, oamenii de
afaceri importanți, lojile masonice, intelectuali ambițioși, aveau
mai multă influență decât Parlamentul și instituțiile prevăzute
de Constituție…. Statul profund era, din punct de vedere mental,
în mare măsură ancorat în epoca de dinainte de 1914; era elitist
și se limita la un cerc de bărbați aflați în competiție, care
se cunoșteau bine personal…. În acest fel, puterea
esthablishment-ului nationalist-conservator trebuie să dobândească
o nouă bază de masă, fără a se schimba în mod substantial”
(p.338-339). Înainte de orice, acest “stat profund” a slăbit
România.
Pe
acest fundal, al unei “boli politice și morale”, pe care “boala
economică” a acelor ani a intensificat-o, și al unui stat
paralel, s-au produs ascensiunea și declinul lui Corneliu
Zelea-Codreanu. Fapt este că “în România interbelică,
serviciile de informații, care supravegheau întreaga viață
socială importantă din punct de vedere politic, reprezentau,
probabil, cea mai eficientă componentă a administrației. Statul
era autoritar, un stat al poliției și informatorilor, orice
politician trebuia să ia în calcul acest domeniu din umbră”
(p.252). Oliver J. Schmitt avansează la fiecare pas probe ale
acestei descrieri. Cartea sa este, într-un fel, romanul impecabil,
dar care rămâne mereu sub controlul factual, al statului dublat.
Și
atunci și mai târziu, mulți s-au drapat cu meritul de a se fi opus
alunecării spre dreapta extremă. Destui mimau democrația, dar
efectiv făceau invers. Faptele lor spun cu totul altceva decât
sprijinirea democrației. Bunăoară, “când Armand Călinescu
combătea Legiunea fascistă, el nu apăra democrația, ci dictatura
regelui. Ideologia lui nu aducea nimic nou, ci prelua elemente de
recuzită ale acelui legionarism care pătrunsese adânc în porii
societății românești – atât de adânc, încât gândirea și
limbajul legionar impregnau chiar și concepția despre lume a
adeversarilor politici” (p.306). Câți nu s-au dat democrați, dar
nu erau în stare să gândească decât în termenii zilei, adică
ai sprijinirii dictaturii? Eventual, al unei noi dictaturi!
Camarila
a avut cu deosebire un rol distrugător. Oliver J. Schmitt o spune
răspicat: “camarila nu poate fi obiect de bârfă pentru
cercetare, ci, ca fenomen politic, trebuie privită împreună cu
efectul ei destabilizator asupra statului și societății”. Ea a
fost servită de “serviciile secrete care pătrundeau până în
vasele capilare ale elitelor” (p.128). Aici, în aceste organizări,
erau “cei care ani de zile au subminat instituțiile și statul
constituțional, au deturnat finanțele statului, mai ales bugetul
militar, au dezbinat partidele, sprijinindu-i la un moment dat pe sub
mână, pe radicalii de drepta” (p.129). Aici se aflau aceia care
“au lăsat țara fără apărare și prin faptul că n-au susținut
nici un fel de valori politice, au ignorat starea jalnică a maselor
largi ale populației și au creat, prin oportunism, cinism și
corupție, o atmosferă care nu putea decât să-i îndârjească pe
cei care credeau în reguli” (p.129).
Neavând
vreo analiză economică și politică și cultivând un moralism
străin de considerente de drept, Legiunea s-a aruncat în pretenții
tăioase și zgomotoase, dar goale. În interior, Legiunea se
proclamase “ <școală a omului drept>, nu doar o organizație
de luptă” (p.258) – o școală având ca temă formarea “Omului
Nou”. “Legionarii erau convinși că trebuie să intre în lupta
credinței împotriva puterilor infernului”(p.270) spre “mântuirea”
neamului. În exterior, “Codreanu își definea poziția având ca
idee de bază respingerea explicită a Uniunii Sovietice“(p.268).
În optica sa, “doar asocierea cu Italia și Germania ar fi putut
proteja țara de amenințarea Uniunii Sovietice staliniste”
(p.233). Locul examinării lucide și al soluțiilor mature l-a luat,
în interior și în exterior, obsesia.
Legiunea
a mobilizat un sprijin masiv din societatea românească a vremii și
resurse considerabile, inclusiv financiare. Numai distrugerea de
către Căpitan a arhivei, spre a nu cădea în mâna adversarilor
săi, privează posteritatea sa de cunoașterea exactă a listei
donatorilor. Lui i s-au alăturat mulți și dintre cei mai
reprezentativi intelectuali ai timpului. Oliver J. Schmitt lasă să
se sesizeze cât de ramificată era susținerea Legiunii și care au
fost oscilațiile actorilor politici și culturali principali de
atunci. Tabloul pe care îl oferă volumul Corneliu Zelea Codreanu.
Ascensiunea și căderea “Căpitanului”, pe baza arhivelor, este
în multe privințe nou și obligă la reconsiderări.
Prin
Căpitan, avem, iarăși, în istoria României ascensiunea politică
a unora care nu sunt fruntașii profesionali și culturali ai
generațiilor lor. Din nivelul absolvirii liceului și al studiilor
sale, ne dăm seama că și Corneliu Zelea Codreanu intră în
categoria inșilor cu pregătire lacunară, despre care vorbeau, în
alte împrejurări, Stendhal și Thomas Mann, care au acuzat punerea
destinelor țărilor în mâinile pripășiților. Precum Mussolini
și Hitler, “Codreanu se distanța explicit de orice program
concret” (p.240) – în ce-l privește din motive religioase: el
voia să pună în lucru un plan împotriva Satanei” (p.113).
“Codreanu nu era un teoretician: îi ataca pe Lenin și pe Troțki
fără să fi citit vreodată un rând scris de aceștia. Nici nu
considera că e necesar așa ceva” (p.88). El își prelua
universul de idei din tezaurul mai curând folcloric. Altceva nu
intra în sfera lui de interes.
Anii
treizeci au fost dominați de scăzuta prețuire a vieții omului în
Europa, iar actorii României acelei vremi nu s-au lăsat deloc mai
prejos. Nu competiția ci lovitura forma miezul politicii. Folosirea
instituțiilor statului pentru înlăturarea rivalilor și recursul
la asasinat ca mijloc politic păreau în firea lucrurilor. Și
Legiunea și statul nu ezitau să caute anihilarea fizică a
preopinentului. Legiunea amenința cu moartea și omora, iar statul
avea să-i țină isonul.
Închisoarea
era concepută tot mai mult ca exterminare a deținutului, după
procese neduse până la capăt. De pildă, “acțiunile ministrului
de interne erau bine ticluite. Codreanu trebuie istovit în izolare,
nu numai psihic, ci și fizic. Într-adevăr, vechea tuberculoză i-a
reapărut” (p.300). Pe lângă atrocitățile comise de membrii ai
Legiunii, aruncarea de vie într-un crematoriu a șefei femeilor
legionare, omorârea prin sugrumare a Căpitanului ilustrează și
ele mentalitatea orientată spre lichidarea fizică.
Mereu
bazată pe fapte, argumentativă și cu imaginea vie a întregului,
analiza din volumul Corneliu Zelea Codreanu. Ascensiunea și căderea
“Căpitanului ” ajunge să tematizeze orientarea culturală a
celor care ajung la decizii. Cu o documentare lărgită, Oliver Jens
Schmitt aduce în relief un fapt prea puțin examinat: “elitele
României Mari erau marcate de fobii, se vedeau amenințate din toate
părțile și cunoșteau un sigur limbaj, cel al forței statului, și
un singur model de organizare statală, cel al centralismului
francez, care trebuiau să aducă și țină laolaltă o țară
eterogenă, cu sau fără voia ei. De aceea, în perioada
interbelică, aproape fiecare guvern a făcut apel la legea marțială:
la granița cu Uniunea Sovietică, în Basarabia, ea era aproape
permanentă, dar și în alte părți ale țării era instituită
pentru manipularea alegerilor” (p.20). În țară se instalase, în
orice caz, o “atmosferă de violență structurală din partea
statului și a sistemului social și de violență fizică fățișă”
(p.21) din partea unor grupuri. Iar această orientare a avut
efectele ei nefaste, căci desfigurarea democrației se plătește
mai scump decât orice. (…)
Nota utzu: Domnul profesor emite în două rânduri consideraţii despre care cred că îi reprezintă convingerile dar care au şi natură defensivă, pentru a se pune la adăpost de eventuale acuzaţii precum sunt cele care se vântură de regulă prin spaţiul public de la noi. Aşadar, domnul profesor reţine în formulări brutale şi neînsoţite de precizări totuşi necesare, chiar de la începutul articolului, faptul că „liderul legionar a împușcat cu mâna sa concetățeni, nu s-a distanțat vreodată de asasinii din rândul mișcării pe care o conducea” şi, mai departe, că „Legiunea amenința cu moartea și omora, iar statul avea să-i țină isonul.” Însă, atât articolul său dar mai ales cuprinsul cărţii recenzate, lămuresc destul de limpede, iar acolo unde nu o face expres cartea o evidenţiază prin contrast, împrejurările concrete şi complete în care s-au produs aceste evenimente, care au devenit un loc comun în propaganda anti-legionară, dar care schimbă datele morale în mod esenţial.
În afara acestor rezerve însă, ceea ce găsesc că este foarte valoros în această carte este demonstraţia amplă a două chestiuni esenţiale, care în termeni actuali s-ar rezuma la caracterul ofensiv-terorist al statului şi al elitelor acelor vremuri şi, în al doilea rând, la decuplarea imaginii Căpitanului de imaginea Mişcării Legionare ca organizaţie socială, culturală şi politică. Dacă despre caracterul terorist al statului profund/paralel se face discuţie şi în articolul recenzie de mai sus, cu privire la chestiunea diferenţierii între persoana Căpitanului şi Mişcare, avem practic un început de drum, în răspăr cu poza istorică anterioară, care insista să-l confunde în mod obligatoriu şi sub ameninţarea unor sancţiuni exprese pe Corneliu Zelea Codreanu cu mişcarea pe care a fondat-o. În susţinerea acestei opinii, amintesc scandalul public iscat de aprecierile ziaristului Ion Cristoiu în emisiunea Eugeniei Vodă cu privire la moralitatea Căpitanului şi acuzele atunci formulate. Odată cu publicarea acestei cărţi, această confuzie obligatorie devine caducă, autorul fiind nevoit să constate că Mişcarea Legionară a avut un parcurs propriu care nu poate fi suprapus peste evoluţia personalităţii lui Corneliu Zelea Codreanu.
Iar în legătură cu această evoluţie, cartea oferă o imagine suficient de bine documentată şi de interes pentru noi mai ales din punct de vedere al vieţii sale duhovniceşti, evoluţie strâns legată de prigoana la care a fost supus de „statul profund” pe care îl denunţă profesorul Andrei Marga. Descoperim aşadar un Corneliu Zelea Codreanu retras, care se izolează în rugăciune, care se retrage repetat singur în munţi pentru perioade îndelungate care ar ruşina pe mulţi dintre monahii zilelor noastre, conştient de răspunderea imensă pe care o avea faţă de membrii mişcării sale, cutremurat de limitările capacităţilor organizaţionale din acele vremuri dar mai ales de neputinţele omeneşti ale celor din preajma sa.
Faptul
că Oliver Jens Schmitt este complet lipsit de sensibilitate
duhovnicească îl face să descrie în termeni dispreţuitori sau,
în orice caz, depreciativi elemente de mare importanţă religioasă
pe care le caracterizează ca fiind accese mistice, regim alimentar
drastic, resemnare şi auto-recluziune, abandon şi decuplare, fără
să înţeleagă că împreună cu celelalte date pe care le
furnizează, lasă să se întrevadă o trăire a credinţei la o
profunzime care este absolut incompatibilă cu suma descrierilor
acuzatoare, mult prezumţioase, care totuşi nu lipsesc din cartea
sa.
De pildă, este invocată şi în recenzia de mai sus dar şi în carte, „obsesia” Căpitanului pentru anumite opţiuni geopolitice, cumva ca sugestie pentru prezumtiva trăsătură fanatică a personalităţii sale, dar respectiva obsesie este absurdă şi de neînţeles dacă o privim prin lentila trăirii mistice pe care istoricul o documentează atent, dorind să ne arate că prestigiul personal este efectul unor simple idolatrizări postume şi a contagiunii psihologice de masă. Iar absurditatea se justifică fără a mai cerceta scrierile care ne-au rămas de la el despre aceste subiecte geopolitice, care oricum infirmă prin luciditate cu care au fost cercetate astfel de caracterizări. Dacă ar fi să primim concluziile autorului am fi conduşi către ideea unor personalităţi duble/multiple ale Căpitanului, către ideea unor tulburări de personalitate sau instabilităţi psihice, opinie care se elimină de la sine.
Acrivia cu care istoricul documentează elemente despre care crede că ştirbesc imaginea de conducător mitologic a Căpitanului, pe care îşi propune să o combată, încercând să arate că acesta a fost un simplu om (slab), un lider fără consistenţă, care finalmente a scăpat din mână evoluţia organizaţiei sale, de fapt confirmă, în opinia mea, existenţa unei vieţi de sfinţenie care se reclamă a fi cercetată de Biserică cu instrumentele şi pentru folos proprii, făcând abstracţie de mizele politice, de împrăştieri în analize politice, evoluţii şi consecinţe culturale şi alte astfel de lucruri fără importanţă.
În
acest context, insist că este oportun ca, atunci când vom primi de
la Domnul vigoarea necesară acestui demers, analiza dosarelor de
canonizare a sfinţilor secolului trecut să înceapă de la Corneliu
Zelea Codreanu. Nu doar prioritatea cronologică recomandă această
ordine, cât mai ales existenţa unei linii de filiaţie morală şi
spirituală de netăgăduit între Căpitan şi mucenicii care s-au
format în contact cu năzuinţele sale.
În susţinere, fac trimitere la o comparaţie fără putere de convingere dar care ar putea fi utilă pentru a înţelege de ce insist cu privire la această ordine de prioritate la canonizare: mă refer la filiaţia spirituală indirectă existentă între Sfântul Voievod Ştefan cel Mare şi Sfântul Voievod Neagoe Basarab, pe de o parte, iar în oglindă, între Corneliu Zelea Codreanu şi Valeriu Gafencu (cel recunoscut fără rezerve drept Sfântul Închisorilor).
Nu am în vedere doar circumstanţele personale pentru fiecare dintre aceşti sfinţi, cât mai ales înrâurirea vieţii unora asupra celorlalţi. Este rezonabil să presupunem că în lipsa sfinţeniei ascendenţilor (Sfântul Voievod Ştefan cel Mare şi cel pe care eu îl consider Sfântul Mare Mucenic Corneliu) cei care le-au urmat ar fi avut un alt parcurs duhovnicesc. Şi Sfântul Neagoe Basarab şi Valeriu Gafencu sunt sfinţi isihaşti, foarte apropiaţi în datele lor personale, dar consider că aceeaşi apropiere poate fi regăsită şi în trăsăturile ascendenţilor, ale căror similitudini de personalitate şi caracter sunt pe alocuri surprinzătoare.
Aşa cum lipsă de înţelepciune este să desconsiderăm Vieţile Sfinţilor în evoluţia noastră duhovnicească, îmi pare rezonabil să cred că exemplul vieţilor celor doi înaintaşi a fost determinant pentru sfinţenia celor ce le-au urmat, cu atât mai mult cu cât întreaga lor personalitate s-a format în halo-ul primilor. Or, sfinţenia se atinge prin sforţarea tuturor puterilor sufleteşti, la a căror dezvoltare niciun element nu este de prisos. Cum oare ar fi putut ignora cel ce a urcat pe tron în anul 1512 domnia de jumătate de veac a domnitorului plecat la ceruri în anul 1504? Cum am putea ignora influenţa Căpitanului asupra evoluţiei spirituale a celui ce s-a maturizat în Frăţiile de Cruce?
Deşi nu există stipulat un criteriu cronologic la stabilirea ordinii în care se deschid şi se primesc în analiză dosarele de canonizare, consider că la aceasta îndeamnă simpla cuviinţă şi evlavie a credinciosului de rând. Însă dincolo de toate cele scrise mai sus, nădăjduim ca Domnul să le rânduiască pe toate după înţelepciunea Sa, la vreme potrivită.
Trebuie amintit că patronatul Electrolux a
ameninţat inclusiv cu relocarea producţiei în Polonia şi cu închiderea unităţii
din România, măsură represivă care nu poate fi justificată din punct de
vedere economic şi care vizează în mod evident descurajarea iniţiativei
sindicaliste. Modul brutal de desfăşurare a conflictului de muncă a determinat
CartelAlfa să organizeze o caravană naţională „Electrolux – STOP
exploatării lucrătorilor români” şi să facă apel public la autorităţi
pentru a interveni şi a media o soluţionare echitabilă a conflictului de muncă.
Din păcate răspunsul autorităţilor a fost de asemenea
formal, excesiv de birocratic, obligând
de pildă pe fiecare membru de sindicat să depună personal reclamaţii împotriva
Electrolux, fiind obligaţi să se deplaseze cu sutele la sediul ITM, chestiune
care neagă dreptul de reprezentare care ţine de esenţa structurii sindicaliste.
Atitudinea generală de cauţionare a abuzurilor patronului demonstrată de către
autorităţi, atât de cele locale cât şi de cele naţionale, a determinat pe muncitorii de la Electrolux să
organizere
un miting de protest în faţa Inspectoratului Teritorial de Muncă Satu Mare,
fiind astfel obligaţi să deschidă un nou front de luptă doar pentru a obţine concursul
legal al autorităţilor de resort.
Pasivitatea autorităţilor române faţă de abuzul de putere flagrant pe care Electrolux a înţeles să-l demonstreze în raport de proprii săi angajaţi a obligat pe sindicalişti să se reorienteze şi să caute sprijin chiar la Ambasada Suediei, făcând apel la simţul dreptăţii sociale şi la valorile morale şi sociale europene. Aceasta în condiţiile în care legislaţia românească prevede suficiente instrumente prin care autorităţile să aducă la ordine pe angajatorii care încalcă dreptul la asociere şi negociere colectivă a angajaţilor din România.
Apelul adresat Ambasadei Suediei de către sindicalişti este,
din punctul nostru de vedere, înduioşător prin naivitatea cu care caută sprijin
în bunele intenţii pe care speră să le găsească la autorităţile unui stat
străin:
„Suntem conştienţi că Electrolux este o companie privată, iar Ambasada şi Statul suedez nu au prerogativa de a interveni în politicile unei companii private. (…) În condiţiile în care dialogul social între echipa de conducere de la Electrolux Romania şi sindicat este blocat, vă rugăm să faceţi eforturile necesare pentru deschiderea dialogului între Cartel ALFA şi reprezentanţii managementului grupului Electrolux, în Suedia sau la Bucureşti.”
Bineînţeles că reacţia Ambasadei a fost una deferentă dar fără efect concret, ceea ce oricum nu îi poate fi imputat, astfel cum constata liderul sindical Bogdan Hossu, preşedintele CartelAlfa:
„Doamna ambasador ne-a spus că sunt limitate competenţele domniei sale, pentru că nu se poate amesteca într-un conflict social între o companie privată şi un sindicat, dar va transmite către Electrolux ceea ce i-am transmis”.
În cele din urmă, greva s-a încheiat după 10 săptămâni, cu concesii minime din partea angajatorului, suficiente doar pentru a justifica în continuare campania de PR pozitiv a Electrolux, dar fără să îmbunătăţească semnificativ situaţia angajaţilor. Considerăm că Electrolux a obţinut o victorie zdrobitoare şi este de aşteptat să existe o campanie post-conflict de muncă în care demersurile sindicale ce au fost întreprinse în primăvară să fie demonizate, cu insinuarea că ceea ce s-a câştigat nu merită sacrificiul făcut. Apreciem că modul de desfăşurare a evenimentelor urmează întru totul reperele descrise în confesiunile spărgătorului de sindicate, despre care am scris anterior.
Însă motivul pentru care subiectul Electrolux a revenit în atenţia noastră este reprezentat de reacţia imediată a autorităţilor maghiare faţă de intenţia unor disponibilizări la o unitate de producţie din Ungaria, similară celei din Satu Mare.
Subliniem că este vorba despre o exprimare a intenţiei pentru astfel de disponibilizări, aşadar intervenţia autorităţilor are caracter strict preventiv, înainte ca organizaţiile sindicale să fie chemate la consultări, înainte ca acestea să aibă motiv să ceară sprijinul statului sau să reclame abuzuri din partea angajatorului.
Mai constatăm totodată că externalizarea producţiei se face
tot către unităţi din Ungaria (în care s-au realizat anterior investiţii de
aproximativ o sută de milioane de euro), iar nu în altă ţară, nu în Polonia,
aşa cum Electrolux a ameninţat pe angajaţii săi români.
Articolul
preluat din Ziarul financiar este mai mult decât relevant în această
privinţă şi mărturisim cu tristeţe că nouă ne oferă numeroase motive de invidie
faţă de condiţia lucrătorilor maghiari:
Guvernul ungar intră în acţiune după ce Electrolux anunţă disponibilizări în masă
Ministerul finanţelor, dar şi biroul guvernamental din Ungaria au intervenit imediat după anunţul gigantului suedez Electrolux privitor la intenţia de a disponibiliza sute de angajaţi din această ţară, scrie Portfolio.
Biroul guvernamental a lansat o anchetă pentru a determina dacă Electrolux şi-a respectat obligaţiile legale privind concedierile. Acesta a indicat că este pregătit să intervină imediat pentru a clarifica disponibilizările anunţate.
Oficialii ungari au adăugat că se vor depune toate eforturile pentru promovarea cât mai curând posibil a angajării lucrătorilor în cauză, prin recalificare, recrutare, dar şi implicare în diverse programe de pe piaţa muncii.
Angajarea lucrătorilor disponibilizaţi poate fi facilitată de faptul că regiunea Jasz-Nagykun-Szolnok este una în care programul de reformă a pieţei muncii a fost deja lansat pentru a consolida eficienţa birourilor pentru ocuparea forţei de muncă şi a contactelor strânse cu companiile.
Subvenţiile guvernamentale pentru mobilitate pot de asemenea ajuta lucrătorii să revină la muncă, au indicat oficialii ungari. În urma unui proces de restructurare lansat la începutul acestui an, Electrolux a decis să iniţieze un plan de creştere a eficienţei la nivel de grup.
Compania a anunţat de asemenea un plan de a externaliza părţi din activităţile actuale de producţie din Ungaria şi de a investi în fabrica de frigidere din Nyiregyhaza, potrivit Daily News Hungary.
Electrolux a decis să investească aproximativ 100 milioane de euro în automatizarea, digitalizarea producţiei de frigidere high-end in Nyiregyhaza, Ungaria, dar şi să externalizeze producţia de aspiratoare de la unitatea din Jaszbereny şi o parte semnificativă din producţia de frigidere de acolo.
Planurile sunt aşteptate să afecteze aproximativ 800 de angajaţi din producţie. Consultări relevante cu sindicatele urmează să aibă loc. Compania a indicat că unul dintre motivele din spatele deciziilor recente au legătură cu costurile în creştere, scrie Budapest Business Journal.
Producţia din Jaszbereny va fi externalizată din 2020, iar investiţiile din Nyireghyhaza vor fi realizate în perioada 2020-2023.
Grupul Electrolux a achiziţionat fabrica de frigidere Lehel în 1991, a deschis o fabrică de aspiratoare la Jaszbereny în 1998, iar în 2005 a construit o fabrică de frigidere în Nyireghyhaza cu o investţie greenfield. Electrolux comercializează peste 60 de milioane de aparate electrocasnice şi profesionale în peste 150 de ţări anual. Grupul Electrolux a avut o cifră de afaceri de 12,4 miliarde de euro în 2018, cu 54.000 de angajaţi, potrivit Portfolio.hu.
Ne simțim obligaţi să preluăm știrea despre episcopul Sofronie Drincec al Oradiei care, în zi de duminică și la praznicul împărătesc al Naşterii Maicii Domnului, într-un moment de mare bucurie pentru credincioșii ortodocși, a ales să participe la un ceremonial religios greco-catolic (menţionat de presă ca fiind liturghie de mulţumire pentru beatificarea episcopilor martiri), în loc să participe la Sfânta Liturghie în mijlocul credincioşilor ortodocşi.
Acţiunile
episcopului Oradiei sunt răscolitoare şi batjocoritoare de-a
dreptul pentru ortodoxie şi este greu de înţeles motivul pentru
care asemenea atitudine nu stârneşte totuşi niciun fel de reacţie
în Biserică, de niciun fel!
Pentru o înţelegere mai clară a motivelor noastre de întristare facem trimitere la articolul părintelui Cosmin Tripon, care poate fi consultat integral pe situl marturisireaortodoxa.ro, în care sunt cuprinse şi referinţele canonice care condamnă categoric faptele respectivului episcop. Din nefericire însă, suntem convinşi că temeiurile canonice menţionate sunt cunoscute şi de episcop şi de membrii Sfântului Sinod şi că acestea sunt încălcate cu bună-ştiinţă.
Mai este episcopul Sofronie al Oradiei ortodox?
Preasfințitul Sofronie, Episcopul Oradiei, unul dintre cei mai înveterați episcopi ecumeniști din Biserica Ortodoxă Română, nu încetează să ne surprindă cu încălcări repetate ale Sfintelor Canoane. Deși rânduielile bisericești interzic rugăciunile în comun cu ereticii, Preasfinția Sa, aplicând hotărârile mincinosinodului din Creta unde a participat și și-a asumat prin semnătură învățături eretice, nu ratează ocazia, ori de câte ori este invitat, să participe la manifestări cu caracter religios împreună cu papistașii, greco-catolicii, protestanții, neoprotestanții sau mozaicii.
Astfel, duminică 8 septembrie, când în Biserica Ortodoxă se prăznuiește Nașterea Maicii Domnului, Preasfinția Sa care, potrivit portalului de știri Basilica al Patriarhiei Române, trebuia să liturghisească în Catedrala Episcopală Învierea Domnului din Oradea, a lipsit de la slujbă, find prezent însă la evenimentele ocazionate de sărbătorirea a 25 de ani de „episcopat” a „episcopului” greco-catolic Virgil Bercea.
(…) Prezența unui episcop care se pretinde ortodox la slujbele săvârșite într-un lăcaș de cult greco-catolic este mai mult decât smintitoare pentru preoții și credincioșii ortodocși din Eparhia Oradiei, în condițiile în care cultul greco-catolic este deopotrivă atât schismatic, cât și eretic. Schismatic pentru că s-a rupt din trupul Bisericii Ortodoxe din Transilvania la începutul secolului al XVIII-lea și eretic pentru că a adoptat în timp dogmele papismului asupra cărora sinodul Sfintei Biserici din Constantinopol a aruncat anatema în anul 1054.
(…) Pentru a răspunde la întrebarea din titlu vom supune atenției cititorilor noștri ce precizează Sfintele Canoane în privința rugăciunii în comun cu ereticii și a celor ce intră într-un lăcaș de cult eretic ca să se roage.
Canonul 45: „Episcopul sau prezbiterul sau diaconul, dacă numai s-a rugat împreună cu ereticii să se afurisească; iar dacă le-a permis acestora să săvârșească ceva ca clerici (să săvârșească cele sfinte), să se caterisească”.
Profesorul sibian Ioan N. Floca arată că, întrucât ereticii sunt
afurisiți, adică excomunicați din Biserică, se interzice membrilor
Bisericii să se roage cu aceștia, și este de-a dreptul o infracțiune de
gravitatea crimei slujirea celor sfinte cu clericii eretici, învederând
faptul că aceasta este un act de trădare a Bisericii și trebuie
sancționat ca atare.
Canonul 46: “Poruncim să se caterisească episcopul sau prezbiterul care a primit (ca valid) botezul ori jertfa (euharistia) ereticilor. Căci ce fel de împărtășire (înțelegere) are Hristos cu Veliar? Sau ce parte are credinciosul cu necredinciosul?”.
În partea a doua a comentariului la acest canon, canonistul arhid.
Ioan N. Floca arată cum că ereticii au pierdut succesiunea apostolică,
deci și continuitatea preoției, tainele lor nu sunt valide, ei înșiși
nemaifăcând parte din Biserică, iar clerul care le va socoti totuși
valide, este supus caterisirii.
Canonul 64 apostolic: Dacă vreun cleric sau
laic ar intra în sinagogă (adunarea iudeilor sau a ereticilor) spre a
se ruga, să se caterisească și să se și afurisească”.
Canonistul arhid. Ioan N. Floca, tâlcuind acest canon, explică mai întâi că anumite relații ale creștinilor cu ereticii și necreștinii nu puteau fi evitate și, ca atare, nefiind interzise, desigur, fiind vorba de relațiile sociale. În privința relațiilor cu caracter religios, care ar fi de natură sa-i aducă în situația de a se ruga împreună cu aceștia nu puteau fi îngăduite, pentru că ar fi însemnat o recunoaștere implicită a credinței lor, fapt care este contrar poziției principale pe care s-a situat Biserica față de eretici și necreștini.
Doar Biserica este singura depozitară a adevărului mântuitor revelat, și ea singură, prin mijloacele harului sfințitor, poate asigura mântuirea credincioșilor. Recunoașterea valorii soteriologice a practicilor religioase ale altor religii și ale ereticilor, înseamnă implicit recunoașterea netemeiniciei poziției pe care s-a situat Biserica față de necreștini și eretici. Pentru aceste motive, oricărui cleric îi este interzis, sub pedeapsa caterisirii și afurisirii, să se roage cu ereticii și necreștinii, fie în locașurile de cult ale acelora, fie în afară. Același lucru este interzis și laicilor, sub pedeapsa afurisirii.
Ce înseamnă afurisire sau excomunicare, ne explică același canonist
arhid. Ioan N. Floca în cazul canonului 10 apostolic, care osândește
comuniunea cu cei afurisiți: „Dacă cineva s-ar ruga, chiar și în casă împreună cu cel afurisit (scos din comuniune), acela să se afurisească”.
Prin afurisire sau excomunicare, orice creștin era pus în afara Bisericii. Celui pedepsit cu excomunicarea nu-i era permis sub nicio formă să păstreze legături cu membrii Bisericii și nici acestora nu le era îngăduit să rămână în contact cu el. Opreliștea mergea atât de departe încât membrilor Bisericii nu li se îngăduia nici măcar să se roage împreună cu cel excomunicat, pentru că orice tratare cu indulgență a celui pedepsit de Biserică, însemna desconsiderarea pedepsei aplicate de Biserică. Prin izolarea impusă astfel celui afurisit se înțelege că respectivul trebuia să mediteze asupra păcatului săvârșit și să se pocăiască, pentru a se face vrednic de a fi primit în Biserică, prin aceasta urmărindu-se nu moartea păcătosului, ci reabilitarea lui.
Nesocotirea de către ceilalți creștini a oricăror pedepse care se aplică vreunuia ce se abate de la rânduiala bisericească, înseamnă uneori sprijinirea greșelii, încurajarea păcatului, iar nu ajutorarea celui căzut ca să se ridice. (…)
În cauza Strand Lobben, un copil în vârstă de trei săptămâni a fost luat de la mama sa în 2008, în temeiul îndoielilor autorităţilor cu privire la abilitățile parentale ale mamei, după ce aceasta a solicitat sprijinul autorităţilor. Copilul a fost plasat în asistență maternală, iar mamei i s-au permis în final doar opt ore de contact pe an cu fiul ei. În cele din urmă, toate drepturile de vizitare au fost refuzate, drepturile părintești ale mamei au fost anulate iar copilul a fost dat spre adopție.
Într-o hotărâre anterioară dată în această speţă, Secția a cincea a Curții Europene a Drepturilor Omului nu a constatat nicio încălcare a articolului 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care protejează dreptul la viața de familie. Cu toate acestea, în octombrie 2018, Marea Cameră, cel mai înalt nivel jurisdicţional al Curții Europene a Drepturilor Omului, a acceptat să revizuiască această cauză. ADF International a intervenit în fața Marii Camere, în calitate de parte terță, argumentând pentru un mai mare respect pentru drepturile părinților în Norvegia și evidenţiind problemele fundamentale în activitatea serviciilor de protecție a copilului din Norvegia.
„Îndepărtarea copiilor din familiile lor ar trebui întotdeauna considerată o soluție ultimă. Acesta este unul dintre numeroasele cazuri în care autoritățile norvegiene nu au acordat prioritate reîntregirii familiilor. Suntem încântați să vedem o hotărâre a Curții care protejează drepturile părinților și sperăm că va fi un apel de trezire pentru autoritățile norvegiene”, a declarat Laurence Wilkinson, consilier juridic pentru ADF International.
Decizia pronunţată în cauza Strand Lobben împotriva Norvegiei protejează drepturile părinților
Opinie concurentă a șase judecători menţionează: „În această speță, autoritățile nu au urmărit să reunească copilul cu mama sa, ci au avut în vedere, imediat, că acesta va crește în casa de plasament. Această presupunere de fond este evidentă cu claritate în toate etapele procedurii, începând cu ordinul iniţial de luare în îngrijire.„
Lipsa de progres a Norvegiei
Aduse mai întâi la cunoştinţa publicului de cazul familiei Bodnariu, un raport din 2018 al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei (PACE) a dezvăluit aspecte tulburătoare cu privire la practicile agenției norvegiene de protecție a copilului, Barnevernet. Cu titlu de exemplu, se consemnează o frecvență ridicată a intervențiilor „de urgență” ale agenției. Dar modul de argumetare a motivelor de intervenţie provoacă îngrijorări deosebite şi, de asemenea, sunt îngrijorătoare termenele excepţional de reduse în care este permis contactul părinţilor cu minorii, în cadrul programului de vizitare.
„Scopul principal al agențiilor de protecție a copilului este să sprijine familiile. Ancheta efectuată în Norvegia a arătat că, în lipsa unor garanții eficiente, agențiile de protecție a copilului pot provoca daune pe termen lung familiilor și subminează dreptul prioritar al părinților de a-și crește copiii. Norvegia trebuie să respecte dreptul părinților de a-și crește copiii și de a interveni numai atunci când există dovezi ale unei încălcări grave a îndatoririlor părinților. Sperăm că această decizie va asigura că Norvegia își respectă pe deplin obligația de a proteja drepturile părinților potrivit dispoziţiilor dreptului internațional”, a declarat Robert Clarke, Director al Advocacy European pentru ADF International.
Nota noastră: Decizia pronunţată astăzi este una importantă întrucât constată cu caracter de principiu daunele semnificative produse prin politici publice şi propuneri legislative promovate şi de grupuri progresiste de la noi din ţară.
Dacă la articolul anterior postat în categoria Melodia Săptămânii am însoțit videoclipul Alexandrei Ungureanu de date biografice și linkuri către alte piese ale artistei, astăzi găsim potrivit să însoțim această melodie deosebită doar de interviul atât de cald și de frumos acordat de Paula Seling zilele trecute Ziarului Lumina, precum și de o notă a noastră în finalul articolului, în care discutăm despre motivul acestui tip de postări.
Considerăm că mărturisiri de credinţă precum este cea care se regăseşte în interviul următor reprezintă un adevărat model pentru o cultură generată de un popor creştin iar din pricina faptului că totuşi sunt atât de rare, simţim că este necesar să o publicăm şi să o păstrăm şi pe situl nostru.
E ferm convinsă că Dumnezeu a pus în sufletul fiecărui om dorul căutării de ideal, de sens al vieții, puterea de a iubi curat și frumos, puterea de a trăi ghidați de voia Sa sfântă. Paula Seling, căci despre ea este vorba, o artistă binecunoscută publicului de la noi și din străinătate, va susține sâmbătă, 7 septembrie, un concert la Craiova, pentru tinerii ortodocși din toată lumea ce vor sosi la ITO 2019. Mesajul artistei către aceștia este de a‑și întări relația cu Dumnezeu, de a‑L căuta și descoperi, de a‑L găsi în toate. Paula Seling ne‑a vorbit, cu această ocazie, despre pasiunea ei pentru muzică și cum își compune versurile pieselor pe care le interpretează.
Deși v‑ați născut la Baia Mare, adică la oraș, ați petrecut mult timp în copilărie la bunici, la țară. Nu există copil pe care să nu‑l fascineze universul rural. Ce vă leagă de satul bunicilor, ce influență a avut lumea lui asupra dezvoltării dumneavoastră personale, ca om, în general, dar și ca interpretă?
Lumea satului este una aparte, în care totul pare desprins din povești. Toți simțim acest lucru chiar dacă nu ne‑am născut la sat. Eu sunt legată foarte mult de sat, pentru că, deși născută la Baia Mare, chiar de Crăciun, de mică am petrecut vacanțele la bunicii mei din partea mamei, de la Remetea Chioarului, cam la 17 km de Baia Mare, ori la bunicii din satul Curtuiuşu Mare, tot din ținutul Maramureșului, comuna Valea Chioarului. Așteptam cu emoție vacanțele, mai cu seamă cele de iarnă, când musai colindam. Probabil venind pe lume în armonia colindelor, pentru mine această sfântă cântare reprezintă mai mult decât mesajul tradițional; devenim misionari prin colind, ne alăturăm îngerilor de la Betleem, care au vestit primii Nașterea Pruncului Sfânt. Pesemne asta am realizat‑o mai târziu, dar un lucru este cert: de la 4 ani învățasem colinde. Aseară pe înserate sau Colindăm, colindăm, care erau „de‑ale locului~, pe lângă numeroase altele, le‑am inclus în primul meu CD de colinde, Albumul de Crăciun.
Bucurii neuitate din vacanțele mele de la țară sunt și cele legate de prezența constantă a mea și a fratelui meu la săniuș, dar mai ales clipele unice petrecute la biserică, atunci când mergeam cu bunica la sfintele slujbe în duminici și sărbători. Cred că acele momente m‑au marcat profund în ceea ce privește dragostea pe care o port Bisericii, dar și în privința tradițiilor noastre legate de sfintele sărbători. În concluzie, datorez foarte mult lumii celei minunate a satului. De la ea am învățat ce înseamnă credința, sensibilitatea, frumusețea creației lui Dumnezeu.
Vorbiți‑ne despre cum și când ați găsit Biserica, despre cum ați aprofundat credința în Dumnezeu.
În relația cu Dumnezeu și cu Biserica, un rol important l‑au avut familia, educația de acasă, prezența fascinantă a bunicilor în viața mea. În casa lor am descoperit frumusețea și semnificația sărbătorilor sfinte. Îmi amintesc cum dragii de ei îmi povesteau despre aceste lucruri, iar eu îi ascultam încântată. Pot să spun că de mic copil mi s‑a sădit în suflet dragostea pentru Biserică, dar și dorinţa de a‑L căuta pe Dumnezeu. Cât privește aprofundarea, ea ține de stăruința fiecăruia. Nu aș vrea să intru în detalii, dar legătura mea cu Dumnezeu, cu Biserica, este specială și o cultiv frumos: îmi rostesc rugăciunile dimineața și seara, chiar încerc să mă rog și în restul zilei cu „Rugăciunea lui Iisus”, mă spovedesc, mă împărtășesc după cum o face orice creștin care vrea să se apropie de Dumnezeu cât mai mult. Recunosc că eu sunt o privilegiată în acest sens, deoarece mă ajută și cântecele religioase pe care le interpretez cu o dragoste aparte; pentru mine, această muzică reprezintă un medicament ce mă vindecă, mă înalţă, mă linişteşte. Simt chiar o „așezare” deosebită a vocii atunci când prin cânt mă rog lui Dumnezeu. E minunat!
Am studiat cu atenție versurile pieselor interpretate de dumneavoastră. Dau doar câteva exemple: „Lumi paralele”, interpretată în duet cu Cristi Minculescu, „Acasă”, „Pansament” și „O fată cu un pian”. Mesajul lor este unul de dragoste curată, unul care îndeamnă la moralitate, la sensibilitate și firesc. Cum reușiți să scrieți aceste versuri? Ce vă inspiră?
Zi de zi trăiesc convingerea că nimic nu pot să fac dacă nu este pe placul lui Dumnezeu; orice scriu raportez la voia Lui. Grija cea mare este ca ceea ce fac să nu fie împotriva Domnului. Caut răspunsurile prin rugăciune. Vă dau un exemplu: versurile și linia melodică ale cântecului Acasă au venit de undeva „de sus”. De obicei, trudesc mult când scriu versurile unui cântec. Dar de data asta, și nu doar acum, a fost altfel: au venit așa de ușor, încât consider că Dumnezeu m‑a inspirat și mi‑a dăruit acest cântec, deoarece aveam nevoie de el, în primul rând eu, și apoi publicul meu drag. Obișnuiesc, așadar, să mă inspir din trăirile, din căutările mele, chiar din învățăturile scripturistice, dar și din realitățile cotidiene, o lume cu nenumărate provocări, care ne pune în gardă, ne face să fim vigilenți, să alegem corect, să ne ghidăm după valorile credinței noastre.
Puțini cântăreți români se pot lăuda cu o colaborare internațională de care ați avut parte dumneavoastră. Ați cântat alături de artiști de talie mondială precum Al Bano, Beyonce, Joan Baez, Michael Bolton sau Chick Corea. Ce ați învățat din fiecare întâlnire cu acești mari interpreți?
Din aceste întâlniri am învățat, pe de o parte, ce înseamnă modestia, atunci când ești atât de mare cum sunt cei pe care i‑ați amintit în întrebarea dumneavoastră, iar pe de altă parte am învățat ce înseamnă să‑ți iubești profesia, dar și pasiunea, căci la acest nivel nu poți să faci bine ceea ce faci dacă nu ești pasionat de ceea ce faci. În plus, am învățat să mă păstrez la un pas în spate de marii artiști cu care am evoluat, care au nevoie de spațiu pentru desfășurare; am învățat „să nu dau din coate”, chiar dacă o puteam face sau pregătirea mi‑ar fi permis‑o, deoarece atunci când cineva de o asemenea valoare te primește în „casa lui”, e firesc să‑i acorzi întru toate spațiu, prioritate, iar eu, ca invitat, m‑am bucurat de o așa onoare, făcându‑mi treaba, zic eu, cu profesionalism, decență și multă discreție.
Sunteți o artistă care abordează stiluri diferite de muzică: ușoară, bisericească, colinde, patriotică, dar, așa cum am văzut la spectacolul „Vrancea eroică”, susținut la Mărășești în această vară, unde ați participat cu succes, și de operă. Ce specific va avea concertul cu care veți delecta sâmbătă mulțimea tinerilor adunați la Craiova?
Pentru mine, muzica și tehnica vocală sunt mijloace de a exprima sentimente, de a completa mesajul pieselor. Probabil că va fi un mix, o îmbinare pe care inspirația și stările de moment mi le vor dicta atunci, de la piese care m‑au consacrat, la piese care să exprime bucurie și iubire. În plus, nu de mult, am scris un cântec extrem de plăcut de public, compoziție pe care am început să o includ recent în repertoriu. Se numește Nu privi în jos!, un cântec cu un mesaj de care cred eu că lumea are nevoie. E o metaforă frumoasă pe care mi‑a inspirat‑o nevoia oamenilor de a se lăsa inspirați de Ceruri în viața de zi cu zi: „Ceru‑i sus, nu privi în jos”. În plus, mai e un sentiment ce te face să privești în sus. Fiecare dintre noi trebuie să aibă grijă de sufletul lui pentru a nu se lăsa antrenat în lucruri josnice. Sufletul omului vine de la Dumnezeu, iar noi avem datoria să ne grijim de el, căci e dăruit de „sus”. Filmăm acum chiar un videoclip pentru acest cântec și sperăm să îl lansăm în toamnă, alături de alt videoclip, deja finalizat, la piesa Iubire și război, o altă creație cu versuri puternice.
În piesa „O fată cu un pian” spuneți că „lumea în care trăim e una plină de încercări și poți s‑o iei oricând greșit pe alte cărări”. Cum reușește Paula Seling să facă față provocărilor atât din lumea muzicii, cât și în general în viața de zi cu zi? Ce vă menține moralul ridicat, care e rețeta? Poate fi refrenul acestei piese soluția salvatoare: „Dragostea ține lumea laolaltă / Ea te‑ntoarce acasă de fiecare dată”?
Exact! După multă analiză și autoanaliză, mi‑am dat seama că iubirea este răspunsul, pentru că Dumnezeu este iubire. Când intri în impas, când te simți slab, când riști să cazi în ispită, imaginează‑ți că poți, că reușești să te ridici ajutat de iubire, căci, nu‑i așa?!, Dumnezeu este iubire, ne este mereu aproape, mai aproape decât am crede. Astfel găsești răspunsurile, soluțiile când te afli în dificultate, Domnul îți dă soluția și te ajută să înțelegi și să urmezi calea dreaptă.
Nota
utzu: Neașteptat de mult timp am petrecut în
cumpănă atunci când am decis să leg ideea acestei categorii de
conceptul DeliaDebate, cu trimitere la cântăreaţa Delia Matache.
Dilema care m-a frământat este că prin această alegere pronunț
un sprijin pentru acte artistice care sunt, în esență, străine de
ortodoxie și, în același timp, trec cu vederea artiști care, prin
ținuta morală și integritatea cu care își desfășoară
activitatea artistică, devin marginalizații pieței noastre
muzicale.
Numele Paulei Seling reprezentă pentru mine răspunsul reflex la întrebarea: Pe care dintre artiştii români îi admiri mai mult? Această admiraţie este construită pe modelul est-etic al criticului literar Monica Lovinescu, cea care insista să aprecieze valoarea literară a operelor apărute în perioada comunistă în funcţie de criteriul etic cu care judeca pe autorul respectivei opere (în funcţie de compromisurile făcute cu regimul comunist). În principiu, nu sunt de acord cu această sită de apreciere morală deosebit de intransigentă (pe care o consider totuşi o formă nepotrivită de îngrădire) şi care limitează drastic expresia artistică, dar acest format de apreciere este des întâlnit în cazul nostru, al creştinilor ortodocşi care simţim nevoia să ne exprimăm solidaritatea cu artişti care mărturisesc ortodox, chiar şi atunci când nu consumăm creaţiile acestora în mod obişnuit.
Motivul pentru care în cele din urmă am rămas la DeliaDebate este că o astfel de apreciere punctuală este obligatoriu însoţită de un exerciţiu continuu de discernământ, spre deosebire de aprecierea pe care o port Paulei Seling care se manifestă la un nivel general şi mult mai adânc. Aşa cum menţionam în pagina de Năzuinţe, din păcate, s-a împământenit obiceiul între noi ortodocşii să identificăm rapid elementele necreştine/anticreştine la persoanele sau creaţiile cu care intrăm în contact, elemente în raport de care să respingem la modul integral orice legătură cu o persoană sau alta, artist sau nu, fără a mai căuta să găsim şi elementele de legătură, de apropiere.
Dar
trebuie să recunoaştem că faţă de noi înşine nu folosim
aceeaşi grilă de judecată, nu ne declarăm peremptoriu
necreştini/anticreştini pentru păcatele proprii ci dimpotrivă,
faţă de neputinţele noastre suntem cu mult mai îngăduitori.
Există şi un impuls de compensare, prin aceea că suntem mai
îngăduitori cu „ai noştri”, fie că vorbim despre
artişti, politicieni, jurnalişti etc şi foarte intransigenţi „cu
ceilalţi”, care au devenit din ce în ce mai numeroşi şi
care nici nu prea mai sunt interesaţi să ne câştige aprecierea.
Conceptul
DeliaDebate vizează prioritar, la nivelul persoanelor de
condiţie mijlocie, depăşirea acestui tribalism profund dăunător
Bisericii şi, totodată, caută să identifice acele elemente de
legătură care să permită ortodocşilor să interacţioneze în
mod autentic, sincer şi cu inima deschisă, cu persoane necreştine
(iar ca exerciţiu practic propun creaţiile unui artist concret în
persoana Deliei Matache).
Într-o discuţie recentă cu o persoană care activează în domeniul artistic am ajuns la concluzia comună că există în cazul unor artişti necreştini un nerv al sincerităţii, o anumită vibraţie sufletească interioară autentică, pe care noi ortodocşii ar trebui să căutăm să o intuim/simţim atunci când interacţionăm cu astfel de persoane. Este limpede că acest lucru este mai lesne de înţeles fie de persoanele care activează în domenii creative, fie de persoanele care au revenit la credinţă pe calea unor convertiri şi care înţeleg, în raport de propria experienţă, care sunt reperele unui suflet necredincios.
Deşi nu militez pentru formularea unor tactici de prozelitism ortodox, recunosc faptul că aceste idei pornesc de la nevoia ca participarea ortodocşilor la treburile cetăţii să fie prilej de atragere la credinţă a celor îndepărtaţi de Dumnezeu, altfel decât prin informare sau doar prin cuvinte. Un limbaj pe care l-am găsit util este cel al admiraţiei sincere pentru acele lucruri demne de admirat, iar apoi al sprijinului deschis şi asumat pentru ceea ce pare de folos din munca/creaţia interlocutorului. Ştim cu adevărat că ceea ce contează mai ales este rugăciunea pentru aproapele nostru, dar la nivelul vieţuirii de zi cu zi, şi admiraţia şi sprijinul trebuie prezentate şi acceptate fără ca prin aceasta să se facă vreo concesie de credinţă şi fără ca rugăciunea să fie desconsiderată. Cred cu tărie că noi, cei care vieţuim în lume, avem mare nevoie să reînvăţăm, în modul cel mai practic cu putinţă, să ne facem tuturor toate (Corinteni 9,22) fără a arunca mărgăritarele noastre porcilor (Matei 7,6).
În raport de aceste idei, facem prin acest articol o scurtă paranteză, sărbătorind 7 ani de la lansarea videoclipului de mai sus şi bucurându-ne de începutul noului an bisericesc, urmând ca în articolele următoare să încercăm să propunem melodii care să ne scoată din zona de confort a tribalismului amintit fără ca prin aceasta să încercăm să împăcăm cele care nu pot avea părtăşie între ele.
Prezentăm în cele ce urmează un material mai amplu reprezentând o compilaţie de traduceri ale unor articole din limba engleză care vin să completeze tabloul politic din Ucraina, probabil la un nivel de detaliu care nu este chiar necesar cititorului de rând, dar în raport de care nădăjduim că vor putea fi înţelese mai clar evoluţiile scandalului recunoaşterii schismaticilor ucrainieni, astfel cum au fost relatate anterior pe situl nostru şi în blogosfera ortodoxă.
Considerăm chestiunea recunoaşterii abuzive a schismaticilor ucrainieni de către patriarhul Bartolomeu ca fiind de o importanţă crucială pentru ortodoxie şi având un potenţial distructiv deosebit pentru viaţa Bisericii, motiv pentru care intenţionăm să menţinem atenţia asupra acestui subiect, materialul de faţă servind ca documentare de fond pentru articolele viitoare.
Pentru a sluji poporul – toată puterea în mâinile lui Zelensky
Sloganul cheie al campaniei lui Volodymyr Zelensky și al partidului său, Slujitorul Poporului, înaintea alegerilor prezidențiale și parlamentare, a fost: să aducă oameni noi și profesioniști cinstiți în politică, persoane care să nu fi fost anterior discreditate. Noul președinte nu are nicio experiență politică și, în urma alegerilor parlamentare, peste trei sferturi din locurile din Verkhovna Rada (parlamentul ucrainean) au fost ocupate de persoane care nu au deţinut niciodată calitatea de membri ai parlamentului. Noul parlament va avea cea mai mică vârstă medie a deputaților săi, începând din anul 1991, dar și cea mai mare proporție de femei (în jur de 20%). Cel mai mare număr de politicieni noi și tineri a fost introdus în Verkhovna Rada de către partidul Slujitorul Poporului și de partidul Voice.
Succesul răsunător obținut de partidul lui Zelensky i-a permis să formeze singur guvernul. Astfel, Ucraina, aflându-se în război cu Rusia și înregistrând o creștere economică scăzută, este astăzi guvernată de persoane fără experienţă politică. Fiind o consecinţă a speranțelor și așteptărilor mari ale publicului ucrainean pentru o schimbare de fond a sistemului, această situaţie dă naștere unui potențialul semnificativ de schimbări pozitive, dar ar putea, în acelaşi timp, pune în pericol stabilitatea politică și dezvoltarea ulterioară a statului ucrainean.
Izvoarele succesului electoral al Partidului Slujitorul Poporului
Succesul lui Zelensky și al partidului Slujitorul Poporului este, înainte de toate, un rezultat al promisiunii de a îndepărta de la putere pe politicienii vechi și, totodată, de a reorganiza în profunzime statul prin angajarea unor profesioniști nediscreditați. Aceasta a coincis cu respingerea radicală de către alegători a echipei care a guvernat Ucraina în ultimii cinci ani fără a obţine vreo îmbunătățire a situației politico-economice. Sistemul politic din Ucraina a fost privit cu aversiune mulți ani, lucru ce a fost puternic accentuat în timpul Revoluției demnității. Cu toate acestea, în urmă cu cinci ani când economia ucraineană a fost cufundată într-o criză adâncă, Crimeea a fost anexată de Rusia, iar Donbass a fost scena unor ciocniri militare intense cu trupe regulate ale armatei ruse, ucrainenii au ales politicieni care au pretins că au experiența, continuitatea și capacitatea de a face față agresiunii externe. Această imagine a condus la victoria oligarhului pro-occidental Petro Poroshenko în cursa prezidențială și la succesul parlamentar al Frontului Popular, un partid care a fost format în grabă de economiști, voluntari, ofițeri militari, dar și de numeroși politicieni profesioniști care și-au privit locurile în parlament ca garanție a succesului în afaceri.
Însă în 2019 publicul ucrainean este obișnuit cu războiul din Donbass, mai ales că astăzi conflictul are o intensitate scăzută iar negocierile de pace au fost blocate. De asemenea, situația economică s-a stabilizat într-o asemenea măsură încât ucrainenii se gândesc nu atât la supraviețuire, cât mai ales la dezvoltare. Aspirațiile crescânde și diminuarea sentimentului de amenințare au făcut publicul mai sensibil la chestiuni de corupție și la multe alte patologii în care a fost implicat guvernul post-Maidan. Publicul ucrainean a început să creadă că singura șansă de a-și îmbunătăți viața și de a moderniza statul este să dea putere oamenilor din afara sistemului, care împărtășesc temeri și speranțe ale majorității publicului ucrainean, și să nu dea puterea politicienilor corupţi care nu cunosc realitatea omului de rând de zi cu zi, celor care au legături cu oligarhii și care nu au reușit să pună în aplicare reformele promise. Zelensky și oamenii din jurul său au înțeles bine acest lucru și au găsit răspuns la această cerere electorală, ceea ce a condus la înfrângerea electorală categorică pentru guvernul anterior.
În
timp ce în 2014 Frontul Poporului a obținut 22% din voturi, blocul
Petro Poroshenko 21% și Self Reliance 11%, în iulie 2019, Frontul
Poporului a primit 0% și nici măcar nu a fost luat în considerare
în ultimele sondaje. Blocul Petro Poroshenko s-a redenumit
„Solidaritatea Europeană” și a obţinut 8,5%, iar Self Reliance
a primit 0,6%. Prin urmare, pare rezonabil să fie primită teza
conform căreia ucrainienii s-au ridicat împotriva vechilor
politicieni în 2019 şi au adus la îndeplinire o altă etapă a
Revoluției demnității sau, în fine, au lansat o altă revoluție,
de data aceasta una electorală. Au preferat să-și asume riscul de
a încredința puterea oricui de încredere (conform unui sondaj
efectuat în iulie, 60% dintre alegători au declarat că au
încredere în Zelensky) care a promis că va aduce fețe noi în
politică, mai degrabă decât să își folosească voturile pentru
alegerea unor reprezentanți ai sistemului politic discreditat.
Un nou început
Alegerile
parlamentare au fost fără precedent din mai multe motive. Niciodată
nu a obținut un partid victorios un sprijin public la un nivel atât
de ridicat (aproximativ 43%) și o reprezentare atât de mare în
parlament (254 de parlamentari din 450 locuri). Niciunul dintre
deputații acestui partid nu a fost vreodată membru al
parlamentului; acesta este un efect al criteriului adoptat în
pregătirea listelor electorale și selectarea candidaților în
circumscripțiile cu un singur membru.
Fiind principala sursă a succesului partidului său, popularitatea lui Zelensky a făcut ca mulți parlamentari experimentați să piardă lupta pentru un loc în noul parlament. Un alt rezultat al acestei victorii este și faptul că influența unor oligarhi a scăzut în parlament. Aceasta se verifică în special în cazul cunoscutului oligarh Rinat Akhmetov. Cu toate acestea, nu este încă clar cât de puternic va fi un alt oligarh, Ihor Kolomoyskyi, cel care l-a susținut puternic pe Zelensky în timpul cursei prezidențiale şi în viața politică a Ucrainei. Se estimează că acesta ar controla zeci de deputați, dar doar viitoarele nominalizări în guvern și în companiile controlate de stat vor arăta adevărata întindere a influenței sale. Un conflict între Kolomoyskyi și Zelensky pare să fie doar o problemă de timp, având în vedere ambițiile oligarhului, dar amploarea și caracterul prezumtivului conflictul rămân deocamdată sub semnul întrebării.
Succesul uriaș al lui Zelensky în timpul alegerilor prezidențiale și victoria ulterioară a Slujitorului Poporului la alegerile parlamentare demonstrează că partidul este identificat pe deplin cu președintele. În practică, aceasta înseamnă că Zelensky va fi principala persoană responsabilă pentru procesele politice din țară. Cu toate acestea, întinderea puterii și a controlului său asupra partidului sunt în prezent neclare.
Speranțe, riscuri și semne de întrebare
Victoria surprinzătoare și puterea totală obținute de Zelensky dau naștere atât speranțelor cât și riscurilor. Speranța principală se referă la sporirea eficienței procesului decizional al statului ucrainian. Dacă partidul președintelui are majoritate parlamentară și formează singur guvernul, disputele tradiționale din triunghiul dintre puterile legislative și executive și administrația prezidențială vor fi mai puțin intense și se pare că președintele intenționează să efectueze schimbări reale în Ucraina. Prin urmare, pentru a îndeplini așteptările prin care s-a impus, la scurt timp după inaugurarea noului parlament, el va prezenta o serie de inițiative legislative pro-modernizare care este aşteptat că vor fi adoptate fără probleme. Cele mai probabile inițiative includ o campanie anticorupție, continuarea dereglementării economiei și legi care limitează imunitatea de care se bucură politicienii (inclusiv înlăturarea imunității parlamentare și promulgarea procedurilor de suspendare a președintelui). Însă, având în vedere monopolul de facto asupra puterii este de așteptat ca sistemul reciproc de verificare și control (checks and balances) să nu funcționeze la capacitate maximă și este neclar în prezent dacă aceasta va ușura aducerea la îndeplinire a reformelor așteptate de publicul ucrainean sau dacă va contribui la confiscarea statului de către noii reprezentanți ai puterii.
Grupările parlamentare care sunt în opoziție cu guvernul Slujitorul Poporului sunt împărțite și au obiective politice diferite. Deși este posibil să fie de acord cu anumite poziții față de problemele existente, inclusiv cu guvernul, o cooperare cuprinzătoare și coordonată a opoziţiei cu acesta este exclusă. Chiar dacă majoritatea partidelor de opoziție au la dispoziție resurse financiare și media semnificative (cum ar fi Solidaritatea Europeană, Platforma de opoziție – Pentru Viață și Batkivshchyna), acestea nu vor putea depăși potențialul Slujitorului Poporului care are instrumente de stat la dispoziția sa. O situație de genul acesta poate tenta cele mai înalte autorități ale statului să abuzeze de putere și să instrumentalizeze legislația, ceea ce poate conduce chiar la un regres al democrației.
Cu toate acestea, cea mai mare întrebare este modul în care grupul parlamentar al Slujitorului Poporului va funcționa în continuare. Partidul a fost înființat cu puțin timp înainte de alegeri și a prezentat drept candidați oameni din diverse cercuri, cu experiență și competențe diferite. Abia după ce rezultatul final al alegerilor a fost anunțat, liderii partidului și președintele au cunoscut cu titlu definitiv ce potențial parlamentar au la dispoziție. Cu toate acestea, este cert faptul că noii deputați nu formează un grup coerent care împărtășește valori similare sau chiar interese comune. Având în vedere această diversitate și numărul mare de membri noi este de așteptat să fie formate facțiuni separate și grupuri de interese în interiorul aceluiași grup parlamentar. Se pare că unele dintre aceste facțiuni se vor organiza ghidate de loialități de ordin personal (de exemplu un grup influențat de Kolomoyskyi, un grup legat de compania Kvartal 95, un grup de profesioniști etc), dar chiar şi aşa mai există un grup mare de deputați ale căror conexiuni și obiective rămân deocamdată neclare. Aceștia s-ar putea angaja în inițiative pro-reformă în sensul larg al termenului, dar putem să presupunem că unii dintre ei vor fi coruptibili. Față de toate acestea, este o mare provocare pentru Zelensky să fie capabil să conducă partidul și să reducă conflictele de interese între proprii membri care pot apărea în viitor.
Ucraina se îndreaptă spre necunoscut
Se pare că administrația prezidențială va rămâne centrul puterii indiferent de prerogativele extinse pe care le vor avea noul guvern și parlamentul. Acest lucru va fi consecința faptului că deputații Slujitorul Poporului își datorează într-o mare măsură locurile parlamentare lui Zelensky și faptului că acest centru de putere s-a format mai întâi și ia în prezent cele mai importante decizii cu privire la resursele umane ale partidului. În același timp, întrucât președintele nu are experiență politică, consilierii săi care îl vor iniția în materie politică vor juca un rol important. Sistemul politic este deosebit de complex în Ucraina, având în vedere multitudinea de relații informale între afaceri și politici de familie, care sunt adesea mai importante decât calitatea de membru oficial al partidului.
În cercul interior al lui Zelensky, șeful Administrației Prezidențiale, Andriy Bohdan, va juca rolul de „ghid” în culisele puterii. Dl Bohdan a fost avocat al oligarhului Ihor Kolomoyskyi și a ocupat funcția de ministru adjunct al Justiției (2007-2010). Este un avocat bun, care cunoaște bine regulile de funcționare ale administrației de stat și are contacte ample în interiorul elitei politice și de afaceri din Ucraina. De asemenea, Zelensky are încredere în Bohdan, deoarece a fost ideea lui de a-l prezenta pe actor ca candidat la alegerile prezidențiale. Cu toate acestea, în ciuda vârstei sale tinere (43 de ani) și având în vedere experiența sa profesională și politică, el se cunoaște bine cu vechea putere și va fi probabil înclinat să ocolească legea sau să folosească lacune legislative, mai degrabă decât să îmbunătățească sistemul legislativ ca parte a sistemului de putere politică. Acest specific al relațiilor între acești doi politicieni poate conduce la sporirea ambițiilor personale ale lui Bohdan și la o influență crescută a acestuia asupra regimului politic din Ucraina.
Alegerile din 2019 au redefinit axa principală de demarcație politică din Ucraina. Deși în 2014 alegerile s-au desfășurat în funcție de dihotomia: pro-occidental și pro-rus, din acel moment disputa a fost reașezată clar pe linia de demarcație care îi împarte pe politicieni în „vechi” și „noi”. Dar termenul „bătrân” nu se referă la vârstă, ci la participarea oficială la viața politică anterioară din Ucraina. De asemenea, termenul „nou” este un sinonim al standardelor morale și profesionale ridicate și absența legăturilor cu oligarhii și trecutul marcat de corupție. Constelația guvernamentală care s-a format ca urmare a alegerilor prezidențiale și parlamentare este formată preponderent din persoane neexperimentate ale căror opinii despre liniile cheie ale dezvoltării statului sunt neclare și care abia vor începe să învețe cum să funcționeze politic. În plus, deși au câștigat putere totală, mecanismele controlului reciproc sunt slabe. Componența noului guvern, care este format de către tehnocrați, oferă o oarecare speranță. Cu toate acestea, alegerile din acest an aduc Ucraina într-o nouă etapă, care va decide dacă tinerii și lipsa de experiență sunt o rețetă bună pentru modernizarea statului, atât de dorită de publicul ucrainean.
Un guvern al experților
La 29 august, parlamentul Ucrainei a confirmat candidatura lui Oleksiy Honcharuk pentru funcția de prim-ministru, împreună cu componența noului guvern. Noul cabinet a primit sprijinul partidului Slujitorul Poporului și al unui număr mare de deputați independenți (281 voturi în total). Numărul ministerelor a fost redus de la 21 la 17, iar numărul viceprim-miniștrilor de la șase la doi. Media de vârstă a noilor membri ai guvernului este de 39 de ani, ceea ce îl face cel mai tânăr cabinet din istoria Ucrainei. În aceeași zi, parlamentul a aprobat candidaturile noilor șefi ai Serviciului de Securitate din Ucraina, apoi ai Parchetului General și a ales componența comisiilor parlamentare (dintre care 19 din 23 vor fi conduse de deputați Slujitorul Poporului) .
Într-un discurs concis înainte de vot, noul premier s-a limitat în primul rând la problemele economice: a proclamat nevoia unor reforme rapide și profunde, nevoia de combatere a corupției, de de-oligarhizare a țării și a precizat că va continua cooperarea cu FMI. În aceeași zi, Parlamentul a adoptat o lege care introduce modificări ale Constituției prin care se elimină imunitatea parlamentară, dar înainte de a intra în vigoare, această măsură are nevoie de un aviz al Curții Constituționale și să obțină un nou vot cu o majoritate de 2/3 (300 de voturi) în sesiunea parlamentară care început la 3 septembrie.
Noul guvern ucrainean este format în mare parte din experți tehnocraţi, nu din politicieni de profesie. Atât premierul, cât și majoritatea noilor miniștri sunt specialiști de renume în domeniile lor iar cei mai mulți dintre ei au experiență în administrația de stat. Premierul Honcharuk însuși este avocat și economist iar în ultimii patru ani a condus Biroul de bună guvernare în Ministerul Comerțului și Dezvoltării Economice. El este susținător lipsit de ambiguitate al unui curs pro-european, reforme profunde de piață liberă, inclusiv permisiunea vânzării de terenuri agricole, lupta împotriva corupției și o accelerare a programului de privatizare. Honcharuk are însă experiență managerială redusă. Unele funcții, în principal în ministerele economice, au fost ocupate de experți care nu au participat anterior la guvernare. Cu toate acestea, nivelul ridicat de competență al membrilor noului guvern, împreună cu sprijinul pe care se pot baza din partea președintelui și a majorității parlamentare formate exclusiv de Slujitorul Poporului, oferă cea mai mare șansă din istoria Ucrainei independente pentru o schimbare eficientă și de a moderniza țara.
Deși mai mulți dintre noii miniștri au avut experiență în colaborarea cu Honcharuk, cea mai mare influență în stabilirea componenței noului cabinet a aparținut președintelui Volodymyr Zelensky și lui Andriy Bohdan, șeful biroului președintelui. Ei văd pe Honcharuk ca un prim-ministru tehnocrat, lipsit de mare influență politică, căruia i s-a trasat un obiectiv constând în introducerea rapidă a reformelor economice. Cu toate acestea, prerogativele constituționale – potrivit cărora șeful guvernului, nu președintele, are mai multă putere – îl pot determina pe premier să încerce să-și afirme independența față de cei doi.
Cea
mai controversată decizie politică a fost aceea de a-l păstra pe
Arsen Avakov în funcția de ministru de Interne (portofoliu ocupat
din 2014); este un jucător puternic și cu vechime pe scena politică
ucraineană. Acesta și-a păstrat poziția în guvern (deși acest
lucru a provocat nemulțumirea unor deputați ai Slujitorul
Poporului), probabil pentru că a avut o atitudine neutră față de
Zelensky și partidul Slujitorul Poporului în timpul campaniilor
electorale, deși îl critica deschis pe Petro Poroșenko, cu care
fusese în conflict. Este probabil semnificativ faptul că acesta se
află în foarte bune relații cu Ihor Kolomoisky, în prezent cel
mai influent oligarh al Ucrainei, familiaritatea celor doi fiind
cunoscută publicului.
Influența
oligarhilor asupra noului guvern este încă dificil de evaluat.
Biografia ministrului apărării, Andriy Zahorodniuk și al șefului
cabinetului Dmytro Dubilet sugerează legături cu același
Kolomoisky, care l-a sprijinit pe Zelensky și partidul său în
timpul campaniei electorale și al cărui fost avocat este astăzi
șeful biroului președintelui. De asemenea, noul ministru al
culturii, Volodymyr Borodiansky a condus trustul mass-media al
oligarhului Viktor Pinchuk pentru mai mult de un deceniu. Pe de altă
parte, ministerele pe care aceștia le conduc acum nu se numără
printre cele care oferă vaste posibilități de corupție și nici
nu au o influență decisivă asupra politicii economice sau
financiare a statului ucrainian.
Noii miniștri responsabili de afaceri externe sunt reprezentanții continuității politicii externe pro-occidentale a guvernelor post-Maidan. Atât Dmytro Kuleba, viceprim-ministrul pentru integrare europeană și euro-atlantică, cât și Vadym Prystaiko, ministrul de externe, sunt diplomați cu experiență, care au exprimat anterior opinii euro-atlantice clare. Cu toate acestea, rămâne o întrebare deschisă cât de multă influență reală vor avea cei doi. În sistemul politic ucrainean, președintele are ultimul cuvânt în politica externă și de securitate, iar odată cu trecerea lui Prystaiko de la biroul președintelui la guvern, la ministerul de externe, a fost vacantată o poziție cheie a administrației prezidențiale.
Decizia de contopire a unor ministere economice a condus la crearea a două super-ministere: Ministerul Dezvoltării Economice, Comerțului și Economiei Agricole și Ministerul Energiei și Protecției Mediului. Cea mai controversată este lichidarea Ministerului Politicii Agricole, mai ales că sectorul agricol este unul dintre puținele domenii ale economiei care a crescut rapid. Drept urmare, importanța miniștrilor adjuncți în noile ministere va crește; deciziile lor pot fi mai puțin transparente, în special în contextul anunțului de ridicare urgentă a moratoriului privind vânzarea terenurilor agricole și de obiectivul asumat al edificării unei piețe funciare.
Dintre
miniștrii responsabili cu economia, doar Oksana Markarova are
experiență datorită activității sale în Ministerul Finanțelor
din 2015 (inclusiv ca ministru din 2018). De asemenea, Oleksiy Orzhel
este de asemenea înalt calificat pentru funcția de ministru al
energiei. Mai puțin inspirată este numirea lui Tymofiy Mylovanov
care, deși considerat un economist eminent, nu are experiență în
gestionarea unui minister atât de mare. Cele mai mari îndoieli sunt
ridicate de numirea lui Vladyslav Krykliy în funcția de ministru al
infrastructurii; acesta nu s-a ocupat niciodată de astfel de
proiecte până acum, este suspectat de îmbogățire ilicită și
este considerat un om de paie pentru Arsen Avakov.
Șeful guvernului, Oleksiy Honcharuk (născut în 1984 în Horodniany, regiunea Chernihiv), este pregătit ca avocat și este absolvent Institutul de Drept „Vladimir cel Mare” din cadrul Academiei Interregionale de Management al Personalului din Kiev, absolvent al Academia Națională de Administrație Publică și al Școlii de Afaceri din cadrul Academiei Kyiv-Mohyla. Deține un doctorat în drept.
În
anii 2005-2008 a lucrat ca avocat în cadrul fondului de investiții
PRIOR-Invest; din 2008 conduce propriul cabinet de avocatură. Din
2009 este președinte al Asociației pentru Investitorii Abuzați. A
fost un participant activ la Revoluția demnității. În 2013-2014 a
acordat asistență juridică persoanelor persecutate în timpul
protestelor de pe Maidan.
În
2014, a participat la alegerile parlamentare în fruntea listei
pentru partidul Forța Oamenilor, un grup format în 2013 format din
reformişti (partidul a primit doar 0,1% din voturi). În 2015, a
lucrat timp de trei luni în calitate de consilier neplătit al lui
Ihor Șevcenko, ministrul ecologiei, care a fost considerat om de
paie pentru omul de afaceri Oleksandr Onyshchenko (care este rezident
în prezent în străinătate și este anchetat pentru acuzații de
corupție). Honcharuk a fost luat în considerare pentru funcția de
șef al Serviciului de Stat de Geologie și Resurse Naturale. Din
septembrie 2015 până în mai 2019 a fost șeful Biroului pentru
bună guvernare (BRDO), un think-tank care funcționează la
Ministerul Dezvoltării Economice și Comerțului, a cărui sarcină
a fost să conceapă modalități de îmbunătățire a climatului
investițional din Ucraina. BRDO a fost finanțat de Canada și UE.
BRDO este o inițiativă a lui Aivaras Abromavičius, ministrul
dezvoltării economice în perioada 2014-16, iar Honcharuk a luat
funcția ca urmare a unui concurs liber pentru acest post.
În
2016-19 a fost consilier al lui Stepan Kubiv, prim-viceprim-ministru
și ministru pentru dezvoltare economică; Honcharuk a fost
recomandat de Abromavičius. În 2018, Honcharuk și-a suspendat
calitatea de membru al partidului Forța Poporului și a devenit
co-fondator al unui nou grup, People Are Important, ai cărui membri
l-au inclus pe ministrul adjunct al economiei, Maksym Nefiodov, unul
dintre puținii reformatori din guvernul Hroisman, care a devenit șef
al Serviciul Vamal de Stat în iulie. Acest partid nu a participat la
alegeri, iar unii oameni asociați acestuia au rămas pe listele
partidului Servitorul Poporului sau ai partidului Vocea.
În
mai 2019 Honcharuk a fost numit șef adjunct al administrației
prezidențiale (ulterior redenumit biroul președintelui), unde a
fost responsabil pentru problemele legate de dezvoltarea economică
și reforme. S-a alăturat echipei Zelensky destul de târziu (abia
în mai), dar a câștigat rapid încrederea președintelui și l-a
însoțit în călătorii în străinătate și în regiunile
Ucrainei. Din iunie este membru al Consiliului Național pentru
Politica Anticorupție și al Consiliului Național de Investiții.
Nu
este clar cum a ajuns Honcharuk în cercul intim al lui Zelensky. În
aprilie, a publicat pe pagina sa de Facebook postări care ar fi
putut fi interpretate în sprijinul președintelui de atunci Petre
Poroșenko. Potrivit unei versiuni, în luna mai a fost prezentat
șefului administrației Andriy Bohdan de către Dmytro Dubilet,
cofondatorul serviciului online Monobank, care este și fiul
președintelui de lungă durată al Pryvatbank, care aparține
oligarhului Ihor Kolomoisky. Potrivit unei alte relatări, acesta ar
fi fost prezentat echipei lui Zelensky de către Dmytro Razumkov,
noul președinte al parlamentului; sau de către Abromavičius, care
a făcut parte din echipa Zelensky încă de la început.
Până
acum Honcharuk nu a fost cunoscut publicului. Deoarece pozițiile pe
care le-a deținut nu au fost proeminente, nu există informații
despre posibilele sale legături cu oligarhii sau implicarea în
scandaluri de corupție (deși candidatura sa a fost apreciată de
Kolomoisky). Din aceleaşi motive este dificilă analizarea opiniile
sale personale, cu excepția faptului că este un susținător
manifest al reformelor profunde de piață liberă, inclusiv
permiterea vânzării de terenuri agricole, lupta împotriva
corupției și accelerarea procesului privatizării. Honcharuk are o
experiență limitată în management (doar 65 de persoane lucrează
în BDRO). El este considerat un om foarte muncitor (workaholic).
Honcharuk
este cel mai tânăr șef de guvern din istoria Ucrainei. Partidul
numără cel puțin alte 5 persoane asociate direct cu acesta (foști
angajați ai BRDO și ai proiectului People Are Important). Nu sunt
disponibile informații despre viața sa personală.
Noi speranțe, riscuri vechi: perspectivele de soluționare a conflictului din Donbas
Duminică, 2 septembrie, la Berlin, a avut loc o întâlnire de lucru ca parte a pregătirilor așa-numitului format Normandia (lideri din Ucraina, Rusia, Germania și Franța) pentru soluționarea conflictului din Donbas. Acesta a fost primul astfel de summit din 2019, cel anterior având loc în 2016. Când s-a încheiat întâlnirea, ministrul afacerilor externe al Ucrainei, Vadym Prystayko a anunțat că Ucraina intenționează să încheie războiul până la sfârșitul acestui an și că „va trebui să facem unele compromisuri dureroase”, care – după cum acesta a declarat – sunt un efect al deciziilor luate anterior, începând cu anul 2014.
De la preluarea puterii, preşedintele Volodymyr Zelensky a impus o intensificare semnificativă a negocierilor internaționale vizând conflictul din Donbas, deoarece încheierea războiului este unul dintre obiectivele sale cheie pentru care a obţinut victoria electorală. În timpul campaniei și după ce a preluat funcția, a promis în numeroase rânduri că va face eforturi pentru a înceta conflictul cât mai curând posibil. El a subliniat, de asemenea, că Ucraina nu își poate permite ca situația actuală din estul țării să mai continue alţi ani de zile. Sondajele de opinie publică (inclusiv sondajul efectuat în iunie a acestui an) au indicat că 65% dintre ucraineni se așteaptă ca președintele să readucă pacea în Donbas. Acest lucru este considerat mai important decât îmbunătățirea situației economice (39%) sau combaterea corupției (33%).
Noul guvern ucrainean a decis să reia consultările formale și informale cu Rusia pentru soluționarea conflictului. Imediat după inaugurare, Zelensky l-a numit pe Andriy Yermak, expert juridic dar și producător de film, în calitate de Consilier pentru Donbas. Domnul Yermak are sarcina de a menține deschise contactele de lucru cu Kremlinul. Preşedintele Zelensky a anunțat, de asemenea, că Ucraina a elaborat o „foaie de parcurs” pentru a pune capăt războiului. Nu au fost dezvăluite detalii despre conţinutul acestui plan dar Zelensky a subliniat că acordurile de la Minsk rămân fundamentul pentru soluționarea conflictului. Întâlnirile parte a formatului Normandia la nivel de consilieri au fost reactivate după o pauză care a durat multe luni (prima reuniune a avut loc la Paris la 12 iulie) iar Zelensky și Putin au avut de asemenea două prime conversații telefonice.
În
ultimele trei luni, diplomația ucraineană a intensificat contactele
cu Germania și Franța, țări-cheie în politica europeană a
Kievului. Noul președinte a organizat primele sale vizite în
străinătate la Bruxelles, Paris și Berlin. Această alegere a fost
dictată de dorința de a asigura sprijin politic pentru desfășurarea
negocierilor în cadrul formatului „Normandia” și de speranța
lui Zelensky că, beneficiind de ajutor occidental, va reuși să
ajungă la un compromis cu Rusia. De asemenea, președintele
ucrainean a avut și patru conversații telefonice cu cancelarul
Angela Merkel și trei cu președintele Emmanuel Macron. Pe lângă
aceasta, au avut loc mai multe întâlniri ale reprezentanților
Ucrainei și ale administrației americane (de exemplu, Zelensky s-a
întâlnit cu vicepreședintele american Mike Pence la Varșovia și
cu consilierul pentru securitate națională John Bolton la Kiev).
Interesul
Kievului legat de procesul de pace de la Donbas a fost însoțit de
apeluri adresate Occidentului pentru a revizui politica UE privind
Rusia, inclusiv pentru ridicarea treptată a sancțiunilor. A fost în
mod deosebit comentat discursul lui Macron din 27 august, în care a
afirmat că „îndepărtarea Rusiei de Europa este o greșeală
strategică profundă” și că UE trebuie să-i facă Rusiei o
nouă ofertă strategică. Având în vedere climatul politic actual
din Europa de Vest, președintele Zelensky se poate aștepta la
sprijin pentru eforturile sale de a soluţiona conflictul din estul
Ucrainei. Mai mult, liderii unor state membre ale UE vor insista
chiar ca guvernul de la Kiev să ajungă la un compromis cu Moscova,
deoarece războiul din Donbas este privit ca principala problemă
care împiedică normalizarea relațiilor dintre UE și Federația
Rusă.
Mișcările Kievului pe arena internațională și diminuarea vizibilă a retoricii noului guvern în ceea ce privește Rusia arată că Zelensky dorește ca situația din Donbas să fie rezolvată cât mai curând posibil. Se poate concluziona din ceea ce spun oamenii din cercul său interior că Ucraina ar fi gata să facă anumite concesii, cu condiția ca acestea să rezulte direct din prevederile acordurilor de la Minsk (cu precizarea că numeroase prevederi ale acestor documente sunt nefavorabile pentru Kiev). Kremlinul este conștient de faptul că Zelensky este sub presiunea începutului de mandat şi a promisiunilor cu care a obţinut victoria electorală. Prin urmare, Rusia speră că va putea dicta Kievului condițiile de pace din Donbas. Pentru Rusia este esențial ca acestei regiuni să i se garanteze prin Constituţie un statut special și inalterabil ca parte a statului ucrainean. Autonomia regiunii Donbas ar urma să fie parte componentă a procesului de descentralizare a statului ucrainean. Aceasta concesie ar fi însoțită de legitimarea separatiștilor controlați de Moscova prin organizarea de alegeri sub supraveghere internațională în această regiune (așa-numitul „plan Steinmeier”). În esență, aceasta ar însemna că Moscova ar păstra de facto controlul asupra regiunii Donbas și ar putea astfel să influențeze politica Ucrainei. În același timp, Rusia este interesată să avanseze cu soluționarea conflictului, cu condiția ca acest lucru să se facă în condițiile sale, deoarece aceasta ar duce la ridicarea sau cel puțin la ameliorarea semnificativă a sancțiunilor occidentale care afectează negativ economia sa. Un alt fapt important este că procesul de pace propus nu ar viza Crimeea al cărui statut, potrivit Moscovei, nu este unul negociabil. De asemenea, în ultimele săptămâni s-a observat o schimbare vizibilă în mesajul de propagandă al așa-numitelor Republici Populare Donetsk și Luhansk constând în aceea că acum se promovează faptul că unificarea cu Ucraina este viitorul ambelor „republici” autoproclamate.
Dacă guvernul ucrainean acceptă să facă concesii Rusiei, aceasta ar putea fi o mișcare extrem de riscantă. Este de aşteptat că un acord care va dăuna intereselor Ucrainei să nu fie acceptată de o parte a publicului. Aceasta ar putea aduce o criză politică gravă și destabilizarea situației din interiorul țării, ceea ce ar putea însemna chiar un început al sfârșitului guvernării lui Zelensky. Nu poate fi exclus faptul că Kievul va organiza un referendum pentru a obține acordul public pentru condițiile înţelegerii cu Rusia. Cu toate acestea, acest lucru ar necesita modificarea legislației ucrainene actuale, deoarece nu există lege care să reglementeze organizarea referendumurilor naționale în Ucraina (legea referendumului din 2012 a fost declarată neconstituţională anul trecut de către Curtea Constituțională).
Este posibil ca în săptămânile următoare să aibă loc chiar și o reuniune a liderilor formatului Normandia, ceea ce va însemna că s-a convenit o schemă generală a prevederilor acordului încă din timpul ședințelor de lucru ale consilierilor. Nu este exclus ca Ucraina și Rusia să facă un schimb de prizonieri de război, în avanpremiera încheierii acordului, deoarece pregătirile pentru acest lucru sunt deja în curs de câteva săptămâni. Toate acestea sunt menite, pe de o parte, să consolideze poziția lui Zelensky acasă și să-l prezinte ca un lider orientat spre rezultate, iar pe de altă parte, pentru a dovedi occidentului buna-credinţă a Rusiei pentru găsirea unei soluţii conflictului din Donbas.
Nota theodosie.ro: Se cuvine a fi precizat că tabloul negocierilor ce se desfăşoară între Rusia şi Ucraina trebuie completat şi de necesitatea încheierii unui nou acord de tranzit a gazelor ruseşti către Europa, întrucât acordul actual va expira la sfârşitul anului 2019. Este posibil să se ajungă la un impas, repetându-se incidentele din 2006 şi 2009 când alimentarea cu gaze naturale în timpul sezonului rece a fost blocată din cauza neînţelegerilor ruso-ucrainiene, incidente care au contribuit decisiv la decizia Moscovei de a diversifica traseul de furnizare prin construcţia conductelor NordStream şi TurkStream, prin care să fie ocolit statul ucrainian. În prezent, Ucraina insistă pentru încheierea unui nou acord pentru o perioadă de 10 ani, cu o cantitate de gaz transferată prestabilită, în vreme ce Rusia doreşte încheierea unui nou acord pentru un an, urmărind ca începând cu anul 2021 să operaţionalizeze la potenţial maxim cea de-a doua linie NordStream, realizată astăzi în proporţie de 75%.
Mai amintim că SUA şi-a manifestat intenţia de a supune sancţiunilor economice firmele componente ale consorţiului constructor NordStream, proiect energetic profund contestat de statele europene, inclusiv de România, dar considerat de Germania ca având importanţă strategică pentru conservarea influenţei sale. Totodată, cancelarul Merkel şi-a manifestat susţinerea pentru poziţia de negociere a Ucrainei, apreciind necesară încheierea unui acord de tranzit pe termen lung, pentru o cantitate anulă de cel puţin 65 miliarde mc, similară capacităţii preconizate a NordStream.
Referitor la conţinutul articolelor traduse, semnalăm că acesta este confirmat în parte de schimburile de prizonieri ce au avut loc ieri şi astăzi între Ucraina şi Rusia, inclusiv a unor persoane cu capital simbolic deosebit pentru ambele tabere precum sunt regizorul-deţinut Oleg Sentsov, cei 24 de marinari arestaţi în urma incidentului de la Marea Azov sau a unui militar rus despre care se crede că are legătură cu doborârea în anul 2014 a avionului malaiezian nr.17 deasupra regiunilor separatiste.
Ne este deocamdată neclar în ce măsură plaja extrem de diversificată a capetelor de negociere între cele două părţi vor afecta viaţa Bisericii din Ucraina şi care vor fi reacţiile concrete ale actorilor care au determinat această gravă tulburare în viaţa Bisericii.
Față de discuțiile din ultima perioadă din societatea românească
în legătură cu eficiența instanțelor penale și capacitatea
acestora de a asigura o funcție preventivă, mai ales în ceea ce
privește categoria infracțiunilor cu violență, redăm în cele ce
urmează un articol scris de doamna judecător Daniela Panioglu, de
la Secţia Penală a Curţii de Apel Bucureşti, preluat
parţial de pe situl Ziare.com, articol în care este ilustrat
mecanismul legislativ/artimetic prin care un judecător este forţat
să pronunţe pedepse penale pur şi simplu derizorii în raport de
gravitatea abstractă a faptelor pentru care un inculpat este trimis
în judecată.
Aşadar, explică doamna judecător cum este posibil ca persoane condamnate pentru omor, tâlhărie calificată sau viol calificat urmat de moartea victimei, să execute pedepse de (5 ani, 5 luni şi 25 zile) sau (2 ani şi 8 luni) sau, respectiv, (3 ani, 3 luni şi 18 zile).
Ceea ce omite doamna judecător să explice este aceea că exemplele sale vizează maximul special al pedepselor (de pildă, atunci când pedeapsa este cuprinsă între 2 ani(minimul special) şi 5 ani(maximul special), doamna judecător are în vedere maximul de 5 ani, nu minimul special) deşi la individualizarea pedepselor se porneşte, de regulă, de la minimul special (adică de la 2 ani, pentru exemplul nostru). Interesul judecătorului este însă să cunoască cu prioritate maximul special pentru a nu pronunţa o pedeapsă nelegală. Dar dacă doamna judecător ar fi ales să ilustreze acelaşi mecanism aritmetic, dar referindu-se la minimul special, imaginea ar fi fost cu mult mai dezolantă.
Ajungem în situaţia în care pedepsele penale efectiv executate sporesc cinismul infractorilor şi constituie o suferinţă în plus pentru persoanele vătămate care, de multe ori, ajung să constate că persoana condamnată pentru infracţiuni deosebit de grave este pusă în libertate la foarte scurt timp după rămânerea definitivă a hotărârii (uneori doar câteva zile/luni), ca urmare a faptului că se deduce perioada de arestare preventivă sau cea de arestare la domiciliu, după caz, chiar şi atunci când nu există cazul liberării condiţionate.
Opinia noastră este că sistemul penal actual este mult prea lax cu infractorii înveteraţi şi cu mult prea dur cu infractorii primari, pentru care şi o lună de închisoare este uneori prea mult. Judecătorii sunt ţinuţi în limitele unor proceduri şi dispoziţii menite să asigure previzibilitatea sancţiunii penale, dar prin aceasta este afectată drastic funcţia preventivă a legii penale.
În final, ar mai trebui adăugat că exemplele de mai jos nu sunt totuşi regula în sistemul nostru juridic, dar nu sunt nici excepţii de neîntâlnit. Mai cu seamă o categorie anume de infractori cunosc şi speculează aceste dispoziţii legale, în vreme ce alţii încasează pedepse ce par apoi disproporţionate. Pe lângă Ministerul Justiţiei funcţionează şi un Institut de Criminologie a cărui menire ar fi tocmai să producă studii sociologice prin care să se fundamenteze o politică penală sau alta. Se observă însă şi din afara sistemului judiciar dar şi din interior că lucrurile nu prea funcţionează.
Cu răbojul, la socoteala pedepsei
Ca sa se înţeleagă cu ce instrumente lucrează, în prezent, judecătorul în materia penalului şi cum au înţeles legiuitorii să reglementeze reacţia statului în cazul comiterii unei infracţiuni, ca politică penală, voi lua, ca exemplu, una dintre infracţiunile cu un grad ridicat de gravitate, din categoria infracţiunilor îndreptate contra vieţii persoanei.
După atâtea lupte juridice de-a lungul mai multor ani, pentru modificarea legislaţiei penale şi adaptarea acesteia la nu ştiu ce, să vedem ce se întâmplă atunci când faţa de un inculpat există probe clare de vinovăţie cu privire la săvârşirea infracţiunii de omor simplu, prevazută de art.188, alin.1, Cod penal, pentru care limitele speciale ale pedepsei principale sunt cuprinse între 10 ani închisoare şi 20 de ani închisoare.
Cum ajunge un criminal sa facă 5 ani de închisoare şi un violator doar 3
Să presupunem ca inculpatul formulează un denunţ cu privire la comiterea unei infracţiuni de către altul sau alţii, pe care, pana la momentul propriei trageri la răspundere penala, nu a adus-o la cunoştinţa organelor judiciare, întrucât nu avea această obligaţie, cu excepţia unei infracţiuni contra vieţii sau care a avut ca urmare moartea unei persoane, când legea penala prevede obligativitatea înştiinţării, de îndată, a autorităţilor judiciare.
În acest caz, judecătorul are obligaţia, şi nu facultatea, de a reţine în favoarea sa cauza speciala de reducere la jumătate a limitelor speciale ale pedepsei închisorii, prevazută de art.19 din Legea nr.682/2002, privind protecţia martorilor, ceea ce înseamnă că, în exemplul ales, limitele speciale ale pedepsei sunt cuprinse între 5 ani închisoare şi 10 ani închisoare.
Mai departe, inculpatul optează pentru procedura simplificată, prevazuta de art.374 alin.(4) Cod de procedură penală, raportat la art.396 alin.(10) Cod de procedură penală, situaţie în care limitele speciale se mai reduc, în mod obligatoriu, cu încă o treime.
Prin urmare, inculpatului ii poate fi aplicată pedeapsa închisorii în minimul special de 3 ani şi 4 luni închisoare şi în maximul special de 6 ani şi 8 luni închisoare.
Să presupunem că este condamnat, în mod definitiv, la maximul special de 6 ani şi 8 luni închisoare. Pe parcursul executării, beneficiază, potrivit art.55/1, alin.1 din Legea nr.167/2017, privind recursul compensatoriu, de 6 zile închisoare executate suplimentar, pentru fiecare perioada de 30 zile executate în condiţii necorespunzătoare.
În acest exemplu, condamnatul va executa efectiv, pentru infracţiunea de omor pe care a comis-o, pedeapsa de 5 ani, 5 luni si 25 zile închisoare, maximul care poate fi executat, stabilit ope legis, prin urmare fără nici o intervenţie din partea judecătorului. Nu se pune problema liberării condiţionate, care înseamnă aprecierea instanţei de judecată.
În acelaşi mod, se obţin şi se execută pedepse derizorii pentru alte infracţiuni grave, precum tâlhăria calificată de la art.234 alin.(2) Cod penal, prin urmare tâlhăria comisă în împrejurări grave, cea mai des întâlnită în practica judiciară, pentru care maximul de pedeapsa care poate fi executat efectiv este de 2 ani şi 8 luni închisoare.
Sau pentru infracţiunea de viol, în varianta agravata de la art.218 alin.(3) Cod penal, printre care violul comis asupra unui minor, maximul de pedeapsă care poate fi executat, în condiţiile arătate, este de 3 ani, 3 luni si 18 zile închisoare, iar pentru varianta agravată de la art.218 alin.(4) Cod penal, care presupune infracţiunea de viol urmată de moartea victimei, maximul de pedeapsă care poate fi executat este de 4 ani, 10 luni şi 7 zile închisoare.
Pentru infracţiunea de trafic de droguri de mare risc, prevazută de art.2 alin.(2) din Legea nr.143/2000, în cazul căreia, în practica judiciară, sunt formulate cele mai multe denunţuri, maximul de pedeapsă care poate fi executat efectiv este de 3 ani, 3 luni şi 18 zile închisoare, indiferent de cantitatea drogului de mare risc traficată.
Acest mecanism automat, care obligă, reduce, în mod semnificativ, posibilitatea judecătorului de individualizare judiciara a pedepsei. Pe urmă, numărul de 6 zile de închisoare câştigate într-o lună, fără ca deţinutul să aibă vreo activitate, este mult prea mare.
Diminuarea dramatică a limitelor de pedeapsă prin actualul Cod penal, intrat în vigoare începând cu data de 1.II.2014, combinată cu mecanismul de reducere obligatorie a limitelor speciale de pedeapsă şi cu beneficiul gratuit de zile de închisoare câştigate la locul de detenţie, nu au condus decât la creşterea alarmantă a criminalităţii, în special a infracţiunilor comise cu violenţă.
În faţa acestui mecanism inadmisibil şi absurd de individualizare judiciară a pedepsei, care-l exclude pe judecător în aprecierile sale şi-l transformă într-un practician al aritmeticii, consider cel puţin ca reţinerea art.19 din Legea nr.682/2002 ar trebui sa constituie o facultate, întrucât scopul acestei dispoziţii legale constă în încurajarea martorului, în condiţii libere de conştiinţă, de a aduce la cunoştinţa organului judiciar comiterea unei infracţiuni, şi nu în reglementarea unui instrument de a-şi minimaliza, în mod drastic, răspunderea penală proprie.
De principiu, autorul acestor rânduri nu este de acord cu sugestia doamnei judecător în sensul reglementării art. 19 din Legea nr. 682/2002 ca pe o facultate, şi nu ca pe o obligaţie legală cum este acum, motivat de faptul că acest articol reprezintă un instrument foarte eficient pentru organele de cercetare penală prin care este spartă solidaritatea infractorilor. Dacă aplicarea acestor dispoziţii ar fi facultativă şi lăsată la aprecierea judecătorului, motivaţia infractorului de a denunţa alte infracţiuni ar fi practic anulată, având în vedere distanţa recompensei şi caracterul ei imprevizibil. Discuţia suportă mai multe observaţii, pe care le vom dezvolta doar dacă va exista interes.
Nici cu înţelesul noţiunii de răboj, din titlul dat de doamna judecător nu suntem de acord, dar aceasta este o chestiune cu totul secundară. Precizăm că textul preluat a fost editat pentru a elimina unele erori de tehnoredactare.
Ziua de 23 august, cu profunde semnificaţii în istoria şi prezentul societăţii româneşti, a venit la pachet cu un test mai puţin evident, dar de mare însemnătate: desemnarea doamnei judecător Dana Gîrbovan pentru funcţia de Ministrul Justiţiei. Doamna judecător Dana Gîrbovan s-a făcut cunoscută în societatea românească pentru echilibrul cu care a reuşit să-şi asume poziţionări foarte curajoase, în răspăr cu politica de putere a zilei, reuşind să păstreze un discurs curat, în limite neobişnuit de bine fundamentate, chiar şi în condiţii de provocări neloiale sau de mare adversitate.
„ (…) Acum, principalul test pe care îl dă societatea românească este reprezentat de desemnarea Danei Gîrbovan drept propunere pentru funcția de ministru al Justiției. Mărturisesc că după valul de caricaturi și nime-n-drum desemnați miniștri în guvernele Grindeanu și Tudose, chiar și în prima formă a guvernului Dăncilă, propunerile anunțate vineri de primul ministru m-au făcut să ridic întrebător privirea. Parcă se întîmplă ceva cu madam Dăncilă! Iancu, Valeca și Gîrbovan sunt de alt calibru decît predecesorii. Este un prim mare semn că PSD-ul mai întoarce fața și spre oameni mai de nădejde.
Surpriza enormă este dată însă de propunerea Danei Gîrbovan. Ne aflăm în fața unei judecătoare de o mare probitate morală și de o rigoare intelectuală pe care le-am reținut la nici un alt membru al ultimelor guverne. Decență, logică, știință de carte, bun simț, măsură, discreție și curaj, toate sunt trăsături pe care cea mai mare parte a populației le-a observat la o femeie dedicată jobului său de la Cluj-Napoca. Tot circul legat de justiție a făcut ca gîndul multora să se îndrepte adeseori spre Dana Gîrbovan. Chiar și fără funcții și onoruri, ea a ajuns să reprezinte o speranță. Mai sunt profesioniști și oameni de caracter, în ciuda faptului că instituțiile statului sunt conduse de tot felul de ratați și impostori. Din păcate, oamenii de calibrul Danei Gîrbovan nu se bagă, preferă să stea retrași. Și tînjim cu toții după asemenea personaje cu carate profesionale în care ar putea sta salvarea unui domeniu, dacă nu chiar a României.
În sfîrșit, după ridicola prestație a Anei Birchall la Justiție și după tot circul legat de ordonanțe și legi, Dana Gârbovan a răspuns afirmativ unei propuneri inspirate a Vioricăi Dăncilă. În cîteva ore toată media și toată scena politică s-a transformat într-o casă de pariuri. O numește sau o respinge Iohannis? Preț de o seară n-am auzit pe nimeni care să se întrebe ce beneficii ar aduce numirea unui judecător de asemenea autoritate la Justiție? Și care ar fi consecințele pentru depolitizarea justiției? Și care ar trebui să fie prioritățile unui asemenea profesionist desemnat să conducă domeniul atît de disputat? Nu s-a gîndit nimeni la așa ceva. Tot stolul de papagali care cîrîie peste țară a redus știrea la un pariu de cîrciumă. – O numește sau o respinge Iohannis? (…)”
Precizăm că doamna
judecător şi-a exprimat un acord de principiu pentru a fi desemnată
în această funcţie, cu condiţiile cumulative de a-i fi garantată
independenţa politică în scopul aplicării unor reforme potrivit
ideilor pentru care aceasta s-a făcut cunoscută şi, totodată, cu
condiţia ca preşedintele Iohannis să-şi exprime acordul de
principiu pentru desemnarea sa. Dacă aceste două condiţii vor fi
fost îndeplinite, probabil că doamna judecător ar fi demisionat
din magistratură pentru a-şi asuma această funcţie.
Între timp, preşedintele Iohannis a refuzat să-şi pronunţe acordul de principiu, transmiţând faptul că desemnarea doamnei judecător Gîrbovan va fi evaluată după ce va fi comunicată oficial de Guvern, chestiune care nu se poate produce câtă vreme doamna judecător este magistrat al Curţii de Apel Cluj. Este ratat deci momentul în care portofoliul Justiţiei ar fi fost asumat nu doar de un profesionist de asemenea calibru (în esenţă, pe linie profesională Tudorel Toader era cu mult mai titrat) ci mai ales de o persoană care şi-a verificat echilibrul poziţionărilor sale curajoase în condiţii de război politic.
Simultan, au apărut comunicate de presă ale unor asociaţii profesionale ale magistraţilor care ignoră condiţiile şi contextul în care doamna judecător Gîrbovan şi-a exprimat acordul de principiu pentru desemnarea sa, comunicate în care se insistă necinstit asupra legăturii cu reforma justiţiei iniţiată de Liviu Dragnea şi de circul din ultimii ani legat de reformarea justiţiei. Au apărut şi articole de presă, editoriale greu de calificat, în care pe seama acestei desemnări se plăsmuiesc scenarii descalificante, într-un străveziu efort concertat de a macula numele şi crezul profesional al doamnei judecător.
Căci aceste două elemente sunt cu adevărat deranjante. Mai întâi numele, mai precis, re-numele pe care doamna judecător şi l-a câştigat pe drept cuvânt în societate şi în rândul colegilor săi prin opiniile sale şi modul în care a înţeles să participe la bunul mers al societăţii. Apoi, crezul său profesional pentru care neobosit militează de peste un deceniu, doamna judecător Gîrbovan fiind practic singura persoană căreia societatea îi datorează scoaterea la lumină a protocoalelor de colaborare în materie penală a serviciilor secrete cu organele judiciare.
Faptul că întreaga activitate publică a doamnei judecător Dana Gîrbovan este intim legată de lupta sa pentru o veritabilă independenţă a justiţiei, şi că doar în raport de acest scop al realizării independenţei justiţiei şi-a exprimat acordul de principiu pentru desemnare, este nedemn ignorat de toţi cei care insistă să asocieze incorect acordul său cu presupuse ambiţii personale de factură politică, ambiţii pe care fiecare comentator al zilei în parte le deformează pe măsura inimii sale.
În esenţă însă,
doamna judecător nu a admis pentru altceva decât pentru crezul pe
care îl profesează din prima clipă în care a păşit în spaţiul
public şi ar fi greşit din partea noastră să cădem victime
discursurilor neguroase care atribuie acestui profesionist curajos
alte semnificaţii decât cele direct asumate.
În acest context,
revenind la crezurile şi năzuinţele sitului nostru, subliniem cât
este de important să existe din partea intelectualităţii mijlocii
un exerciţiu continuu de admiraţie pentru cei mai buni dintre noi.
Este necesar ca astfel de exerciţii să fie susţinute şi urmărite
în timp, să fie verificate în permanenţă în raport de
activitatea publică a persoanelor admirate, astfel încât momentele
de tensiune care vor acoperi numele apreciate, pe de o parte, să nu
ne tulbure sau să ne smintească, iar pe de altă parte, să nu fie
abandonate de noi în favoarea unor „echidistanţe” sau
„neutralităţi” de moment, smulse prin viclenie sau surprinse
prin emoţionări bruşte.
