Ministerul Sănătăţii a emis un comunicat de presă în care statuează în termeni categorici că „vaccinarea nu este şi nu va deveni obligatorie”. Ministerul Sănătăţii nu vorbeşte însă despre adoptarea iminentă a unor măsuri birocratice prin care cetăţenii români vor fi în mod obligatoriu „încurajaţi” să se lase vaccinaţi. „Încurajările” urmează să fie într-atât de convingătoare încât să poată produce un prag minim de 95% şeptel înţepat.
Cum arată „încurajările” statului?
Planul de acţiuni propus spre adoptare conţine o sumă de demersuri administrative obligatorii, cu costuri de timp şi energie variabile, funcţie de îndărătnicia subiecţilor: participarea la activităţi de informare, explicare şi intervievare individuală cu privire la subiectul vaccinării.
Poate urma sancţionarea neparticipării fie prin amendă contravenţională, fie prin extinderea obligaţiilor de informare pentru părintele care „este neglijent” în privinţa exercitării de către minori a dreptului la protejarea sănătăţii prin vaccinare. Devine logic că acest tip de neglijenţă poate fi înlăturat prin parcurgerea unor demersuri suplimentare de informare (cursuri de educaţie parentală) privitor la drepturile copiilor şi, mai ales, cu privire la prevenirea riscului de separare a familiei.
În măsura în care părinţii nu sunt receptivi la demersurile autorităţilor, instanţa poate desemna temporar un curator care să exercite în locul părinţilor dreptul minorului de a „beneficia” de protejarea sănătăţii prin vaccinare. Dacă atitudinea părinţilor denotă un risc apreciabil cu privire la dezvoltarea fizică şi psihică ulterioară a minorului ori un risc faţă de eficienta sa integrare socială şi participare la viaţa economică sau culturală, instanţa poate dispune luarea unor măsuri suplimentare de protecţie a minorilor aflaţi în grija şi creşterea părinţilor necooperanţi.
Totodată, declararea birocratică a riscului de epidemie locală sau naţională conduce la activarea unui set de măsuri punctuale şi diferenţiate în funcţie de statutul vaccinal în scopul „protejării sănătăţii” minorilor. Astfel de măsuri pot include împiedicarea participării la cursuri şcolare, la activităţi sportive sau culturale, la activităţi extracuriculare sau de socializare.
Totodată, pot fi adoptate măsuri de limitare a serviciilor publice sau ale celor economice de care pot beneficia cetăţenii nevaccinaţi sau poate fi restrânsă aria interacţiunilor sociale în funcţie de pericolul pe care statul îl prezumă a exista pentru sănătatea minorilor sau adulţilor nevaccinaţi.
Ce sunt costurile de abraziune socială?
Conceptele de „Friction costs” şi de „nudging” se referă la introducerea concretă sau la sugerarea unui risc de suportare a unor costuri materiale sau emoţionale, precum şi costuri de timp şi de energie, pentru a favoriza o conduită socială în raport de o alta pe care statul o consideră legală dar indezirabilă. Cu alte cuvinte, statul este interesat să crească procentul celor care adoptă o decizie, în opoziţie cu alta alternativă, prin ataşarea în rândul consecinţelor directe sau indirecte a unor costuri care să cântărească suficient de mult încât procentul să tindă spre unanimitate (~95%).
Termenul de costuri este unul înşelător deoarece de cele mai multe ori intervenţia statului vizează mai mult crearea de angoase bazate pe aversiunea faţă de pierdere (eng.FOMO). De pildă, numeroase studii sociologice au demonstrat că producerea de pierderi materiale directe ancorează şi fidelizează populaţia faţă de opţiunea deja exprimată. De pildă, plata unei amenzi contravenţionale (o singură dată) pentru neparticiparea la „informarea obligatorie despre beneficiile vaccinării” poate reprezenta pentru o categorie largă de cetăţeni un cost acceptabil şi asumat, care devine definitoriu pentru conduita socială viitoare. Din acest motiv, regula este că se evită impunerea unor obligaţii directe şi explicite care să atragă sancţiuni directe, se evită producerea de martiri politici şi de legitimarea conduitei contrariene prin persecutare nejustificată.
Opţiunea de bază este reglementarea unui statut de inferioritate sau de discriminare de facto, speculând limitele capacităţii administrative sau limitele de asigurare a serviciului public. Spre exemplificare, toţi cei care am refuzat primirea cardului electronic de sănătate am fost nevoiţi să ne deplasăm la fiecare trei luni în municipiul centru de judeţ pentru a sta la coadă la CJAS în vederea depunerii cererilor pentru eliberarea adeverinţei de asigurat, în vreme ce pentru cei care au acceptat cardul de sănătate nu au existat costuri corespondente. De asemenea, în timpul pandemiei cei vaccinaţi au avut dreptul de a merge la restaurant, la spectacole sau competiţii sportive, spre deosebire de persoanele nevaccinate care au avut dreptul de a intra doar în magazinele alimentare.
Prin edificarea unui statut de inferioritate, aparent justificat de penuria/deficitul de resurse şi de politica de prioritizare a resurselor publice existente, se pot obţine procentaje de conformare mult mai ridicate decât prin impunerea unor obligaţii directe.
Dreptul de a spune nu
Când este legitim refuzul de a mă lăsa vaccinat? Statul poate reglementa o recunoaştere calificată a dreptului de a refuza vaccinarea, recunoaştere calificată ce operează doar la momentul îndeplinirii unor condiţii.
De pildă, statul spune că vaccinarea nu va deveni obligatorie şi că recunoaşte dreptul de a refuza suportarea unei proceduri medicale. Însă refuzarea procedurii medicale este legală şi valabilă doar după îndeplinirea condiţiilor prealabile: participare la procedura birocratică „de încurajare” care implică suportarea statutului de inferioritate, acceptarea costurilor emoţionale (frustrări, umilinţe, temeri, nesiguranţă), acceptarea costurilor materiale, costurilor de timp şi de energie. Până la îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege, statul consideră că refuzul este neconform şi că nu produce efect.
De altfel, principalul obiectiv al statului este să înlăture situaţiile în care cetăţenii pot să spună „NU”. Activitatea de reglementare vizează cu prioritate identificarea situaţiilor în care cetăţenii pot opune cu costuri reduse răspunsul NU faţă de iniţiativele şi intenţiile statului. Statul nu este interesat să excludă cu totul posibilitatea opoziţiei, ci să îi ataşeze acesteia costuri de exercitare şi asumare care sunt nesustenabile.
În esenţă, Strategia Naţională de Vaccinare urmăreşte restrângerea substanţială (~95%) a dreptului de a spune nu, fără a-l elimina cu totul. Că este o problemă de restrângere a libertăţii de expresie o dovedeşte şi cenzura vădită a disidenţilor, pe toate platformele de socializare (inclusiv TikTok).
Costul acceptării
Costul acceptării necondiţionate a politicilor statului român a devenit nejustificat de mare. Pandemia a adus cu sine o optică anti-umană a statului, una care nu mai recunoaşte drepturile naturale ale omului, una care relativizează toate drepturile fundamentale şi inalienabile ale individului şi colectivităţilor. Practica politică şi a instanţelor de judecată s-a reorientat în sensul interpretării şi justificării situaţiilor excepţionale de restrângere a drepturilor şi în sensul înstăpânirii statului asupra cetăţenilor.
Costul acceptării Strategiei Naţionale de Vaccinare se prefigurează a fi unul excesiv de mare. Un indiciu relevant este minciuna cinică vehiculată de autorităţi care nu exclud reglementarea unor constrângeri deosebit de oneroase şi de degradante (vezi Plx.nr.399/2017) atunci când asigură publicul că vaccinarea nu va fi obligatorie. Nu direct, dar va fi inevitabilă, indispensabilă şi morţiş „benefică” şi „responsabilă”.
Cei care refuză acest cost, o pot face mâine, 17.08.2023, participând la protestul din faţa Ministerului Sănătăţii, de la ora 11:00.
Deşi Strategia nu face vorbire în mod direct despre obligativitate, în fapt, principalul element al strategiei vizează adoptarea Legii vaccinării obligatorii (Plx nr. 399/2017), cu aviz favorabil din partea Comisiei pentru drepturile omului, aflată la doar o zi distanţă de vot şi trimitere spre promulgare.
În acest moment, nu există alt proiect legislativ în dezbatere parlamentară, altul decât cel care prevede vaccinarea obligatorie a minorilor şi adulţilor (cu rapel la maxim 10 ani), sub sancţiune contravenţională deosebit de oneroasă, precum şi cu consecinţe de ordin administrativ ce vizează implicarea instituţiilor şcolare, protecţiei copilului şi limitarea dreptului la muncă sau la liberă circulaţie.
De ce e importantă ştirea?
Legea vaccinării obligatorii reprezintă o ameninţare constantă asupra societăţii româneşti, una care a fost păstrată la sertar şi periodic readusă în discuţie pentru a testa vigilenţa publicului. Nimic nu împiedică vaccinarea voluntară în acest moment iar adoptarea unei „strategii naţionale” cuprinzătoare reprezintă un demers disproporţionat faţă de scopul declarat.
Prin HG-ul pus în dezbatere, Guvernul României doreşte îndeplinirea formală a unei condiţii pentru stabilirea şi fixarea direcţiei de reglementare astfel încât programele ce vor fi finanţate să facă inevitabilă adoptarea legii în varianta care este acum în prag de vot final şi promulgare.
Nu doar România ia în calcul adoptarea unei Strategii Naţionale de Vaccinare ci şi multe alte state europene, precum şi S.U.A., semn că vorbim despre un efort global de a împinge subiectul vaccinării către varianta obligativităţii pentru întreaga populaţie, în varianta rapelului permanent.
Vaccinarea e doar pretextul, controlul este motivul
Se observă că ataşat statutului vaccinal se reglementează un întreg eşafodaj birocratic care ajunge să reprezinte un cadru juridic distinct, cu inerente limitări şi restrângeri ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale, cu activarea condiţionată a unor drepturi şi întinderi specifice ale exercitării libertăţilor cetăţeneşti.
Chiar şi componenta de comunicare-informare a publicului prevăzută de strategie prezintă elemente deosebit de discutabile, precum, printre altele, instrumentul „interviului motivaţional”, respectiv obligaţia persoanei reticente la vaccinare de a participa la o sesiune de informare-interviu în care cetăţeanul să dea seama de poziţia pe care a adoptat-o şi în care să îşi justifice alegerea în raport de argumentele aduse de stat.
Presiune publică, cenzură şi un „om de paie”
Per ansamblu, componenta de comunicare de stat vizează crearea unui climat de presiune publică şi de marginalizare/discriminare a contingentului populaţional care este reticent la vaccinare şi, în acelaşi timp, eliminarea din spaţiul public a vocilor disidente. Pentru autorităţi este esenţială menţinerea cu orice preţ a cadrajului mediatic care proclamă entuziast vaccinarea drept cel mai important instrument de combatere a îmbolnăvirilor, afirmaţie care nu suportă niciun fel de scrutin sau discuţie, împotrivirea fiind considerată o culpă morală sancţionabilă.
De altfel, strategia deja operează cu un „om de paie”, desemnând drept adversar fictiv „mişcarea anti-vaccinistă din România”, curent social inexistent. Ceea ce există cu adevărat în România este o mişcare anti-obligativitate a vaccinării, există organizaţii civice care văd pericolul reglementării unui cadru juridic discriminator împotriva celor care nu doresc să se lase vaccinaţi în baza unei obligaţii legale permanente.
Nu există o „mişcare antivaccinistă” care să conteste actul medical al vaccinării în sine pe atât cât există un torent pro-libertate care observă că sub pretextul sănătăţii publice se legitimează un regim vădit totalitar, pe care l-am putut observa la lucru în ultimii ani. Or, statul se foloseşte de poziţia minoritară a celor care se pronunţă privitor la actul medical (argumentat sau nu) pentru a ignora şi denatura argumentele de ordin politic şi juridic ale celor care văd limpede intenţia dictatorială ascunsă în spatele bunelor intenţii.
Iarăşi protest? Da, iarăşi
Da; întrucât statul român nu acţionează (vreodată) în interesul libertăţii cetăţenilor nu se poate fără. De aceea, mai multe organizaţii civice au anunţat desfăşurarea unui protest în faţa Ministerului Sănătăţii, joi 17 august 2023, la data organizării sesiunii de dezbatere publică. Deocamdată, Ministerul Sănătăţii a anunţat desfăşurarea unei simple sesiuni online de consultare a publicului, fiind aparent că decizia adoptării strategiei a fost deja luată.
În acest context, implicarea cetăţenilor este cu atât mai necesară, fiind evident că Guvernul mizează pe lipsa de mobilizare care este specifică lunii august, când cei mai mulţi dintre români sunt în concedii sau sunt deconectaţi de grija politicului.
Consider că este necesar ca subiectul vaccinării să nu rămână marginal şi încadrat mediatic ca fiind de importanţă secundară, sub rezerva unor dezbateri specializate adresabile exclusiv personalului medical.
Să-i lăsăm doar pe medici să dezbată?
Nu. Este nevoie de participare publică largă. Vaccinarea este un subiect politic în primul rând, indiferent că este obligatorie sau nu, indiferent dacă obligaţia este una explicită sau dacă este doar indirectă (dacă se sancţionează neparticiparea la mecanismul de convingere insitituit de stat, nu nevaccinarea propriu-zisă). Este un subiect politic pentru că implică deposedarea de dreptul la integritate fizică şi psihică, drept fundamental prevăzut de Constituţie şi de Convenţia EDO. Abia ulterior intervin argumentele de ordin medical, vizând eficacitatea vaccinurilor, siguranţa acestora, efecte colaterale sau adverse etc.
Prin urmare, tema politică a vaccinării trebuie să devină una centrală în atenţia publică, trebuie să fie un subiect – hârtie de turnesol pentru partidele care vor participa la campania electorală, o temă îndeajuns de imperioasă încât să justifice inclusiv organizarea unui referendum în acest scop, dacă va fi cazul.
Noi tipuri de obligaţii legale
Deposedarea cetăţenilor de suveranitate asupra propriului corp şi spaţiului mental nu reprezintă un subiect oarecare. Obligativitatea de informare şi de participare la „interviuri motivaţionale” deschide un câmp deosebit de discutabil de noi obligaţii cetăţeneşti, prin care apare obligaţia legală de a lua la cunoştinţă de opinii şi argumente oficiale privind subiecte pe care statul le consideră de interes public.
Obligaţia de a fi la zi cu rapelurile vaccinale determină un statut cetăţenesc diferenţiat, aşa cum a fost implementat pe parcursul pandemiei când persoanele vaccinate aveau drepturi suplimentare, majoritatea activităţilor sociale fiind deschise şi accesibile exclusiv acestora.
Obligaţia de a respecta regula limitării interacţiunilor sociale cu persoane cu stratut vaccinal neconform reprezintă un fapt curent în state care au adoptat deja strategii corespondente.
Obiecţiuni de conştiinţă şi poziţia Patriarhiei Române
Sub aspect religios, „binele făcut cu forţa” reprezintă o siluire despre care am fost avertizaţi în mod repetat de către Sfinţii Părinţi. Totuşi, trebuie să luăm act că Patriarhia Română, prin vocea purtătorului său de cuvânt, a adoptat o poziţie pro-vaccinistă declarată pe care nu a dezavuat-o încă. Patriarhia Română a susţinut deschis măsurile de restrângere a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti în timpul pandemiei (chiar dacă acestea au fost ulterior declarate nelegale în justiţie) şi este previzibil că va rămâne în continuare de partea statului şi pe această temă.
De asemenea, credicioşii ortodocşi sunt circumspecţi privitor la caracterul salvator al vaccinului, astfel cum este acesta promovat ca o componentă scientistă fundamentală a progresului umanităţii, îndreptăţit să conducă chiar şi la reconfigurarea întinderii drepturilor cetăţeneşti. Este de reţinut aici un citat intens vehiculat în mediile transumaniste, atribuit lui Samuel Butler care menţiona că „vaccinarea reprezintă corespondentul medical al sacramentului botezului„, interpretare în raport de care rezerva credincioşilor ortodocşi apare cu atât mai îndreptăţită.
În acest context, în calitate de credincios şi de cetăţean român care a refuzat primirea cardului electronic de sănătate şi înregistrarea în dosarul electronic de sănătate, în calitate de justiţiabil care a obţinut în justiţie dreptul de a nu fi supus evidenţierii electronice şi care a invocat motive religioase şi de conştiinţă, intenţionez să particip la dezbaterea online a strategiei unde voi solicita respingerea hotărârii guvernului.
De ce este anulabilă strategia de vaccinare?
Dincolo de numeroasele argumente de ordin politic, juridic şi medical care au fost deja invocate de societatea civilă, voi motiva că strategia nu analizează situaţia celor câteva zeci de mii de credincioşi care au formulat rezerve de conştiinţă cu privire la caracterul obligatoriu al politicilor de sănătate publică (cei care au refuzat cardul electronic de sănătate, dosarul electronic de sănătate, registrul naţional al persoanelor vaccinate, identitate digitală etc) nota de fundamentare fiind formal viciată sub aspectul analizării impactului asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale, din această perspectivă.
În acest sens voi formula şi plângere prealabilă în scopul solicitării suspedării executării actului normativ şi anulării sale ulterioare în instanţa de contencios administrativ, întrucât există riscul ca instrumentele de persuasiune birocratică ce vor fi instituite de stat să reprezinte o ingerinţă nepermisă asupra libertăţii de conştiinţă. De pildă, obligaţia de a da seama, de a explica şi justifica argumentele religioase în cadrul unor proceduri de intervievare motivaţională este una extrem de discutabilă sub aspect juridic.
Vă cer ajutorul
Îndemn cititorii să ia parte la acţiunile civice anunţate de ja de Starea de Libertate şi să sesizeze membrii parohiilor din care fac parte cu privire la stringenţa subiectului obligativităţii şi a implementării măsurilor de eliminare a reticenţei la vaccinare ce sunt prevăzute de Strategia Naţională de Vaccinare propusă spre adoptare.
Totodată, este necesar ca blogosfera ortodoxă să ia în discuţie acest subiect într-un mod responsabil, mobilizator şi util pentru protejarea libertăţilor noastre. Nu este firesc ca un subiect cu implicaţii atât de ample să rămână a fi tratat marginal de către cei credincioşi sau să fie discutat exclusiv în cheia dezarmantă propusă de autorităţi.
Prin capturarea şi continua distragere a atenţiei sale, prin inhibarea instinctului de conservare, prin contrafacerea conversaţiei publice şi prin dezarmare morală, prin deposedare de ideal şi prin falsificarea ideii de bine colectiv, poporul român a revenit la un nivel de aservire şi de înrobire specific antichităţii sau evului mediu.
Aceasta nu(!) este o stare naturală de slăbiciune sau o degenerescenţă care a intervenit în mod firesc de pe urma relei noastre vieţuiri lumeşti şi duhovniceşti, ci reprezintă rezultatul unui tip de agresiune pe care nu vrem sau nu reuşim să-l înţelegem.
Sunt de vină păcatele noastre?
Nu, nu sunt! În mediul naţionalist şi religios se consideră că din pricina scăderilor noastre individuale se produce un efect cumulativ care determină o viaţă colectivă înrobitoare. Se crede că din pricina păcatului individual suferă întreaga colectivitate şi, pe cale de consecinţă, soluţia vine dintr-o preschimbare a propriei vieţi care să scaleze apoi pe orizontală, printr-o contagiune sfinţitoare ce ar determina şi un nou discernământ colectiv şi noi soluţii politice.
Consider că acest mod de a privi lucrurile este o foarte mare înşelare. Admit că suma păcatelor noastre individuale poartă o oarecare greutate, dar am convingerea vie că toate păcatele noastre însumate nu sunt nici pe departe determinante pentru înrobirea în care am fost aduşi. Admit că fără despătimire nimic nu are rost, dar de una singură despătimirea individuală nu ajută.
Cred că soluţia politică în care a fost înţărcuit poporul român, instituţiile şi funcţionarea acestora sub autoritatea statului, sunt intenţionat vătămătoare şi destabilizatoare, fiind proiectate anume pentru ca poporul să se manifeste exclusiv ca o populaţie, ca o masă de indivizi fără năzuinţe, legături şi afinităţi specifice.
Cine e de vină pentru spitalul nefuncţional?
Dacă am accepta teza dominantă am pune carul în faţa boilor. Sunt oare de vină cei bolnavi pentru faptul că instituţia spitalicească este destinată să menţină şi să acutizeze boala, să producă dependenţă de produse farmacologice, de tratamente vătămătoare, de etiologii falsificate şi mincinoase? Sunt cei bolnavi vinovaţi ca spitalul descrie boala ca stare de sănătate?
Este oare înţelept să aşteptăm ca mai întâi să ne venim în sine şi să nu mai existe bolnavi pentru ca mai apoi să construim un spital funcţional, eficace? De ce atunci propunem desăvârşirea personală ca soluţie pentru deficienţe sistemice care alterează mecanismul social al funcţionării colectivităţilor noastre? Oare nu cumva pentru că ne-am obişnuit să opunem viclean despătimirea oricărui început de împreună-lucrare? Oare nu auzim prea des: mai întâi să ne sfinţim fiecare în parte, mai întâi să ne vindecăm de păcat şi abia apoi să căutăm soluţii politice?
Cum arată boala?
Poporul român nu se manifestă ca civilizaţie distinctă, ca popor liber, ci este în mod continuu readus în poziţii de subordonare politică, economică şi cultural-ideologică faţă de structuri de putere străine, faţă de popoare dominante. Acestă stare de fapt ne mutilează şi ne menţine într-o continuă confuzie şi într-un neîntrerupt dezechilibru istoric. Singurul proiect politic la care se lucrează neobosit este neîmplinirea continuă în tot şi în toate, traiul în neadevăr, în proiecţii din viitor şi în realităţi artificiale.
Ni se interzice metrica succesului cu care alte popoare îşi măsoară evoluţia şi ni se incumbă un mod strâmb de a ne înţelege starea noastră de bine. Staţi liniştiţi la locurile voastre şi primiţi ca locurile voastre să fie cele pe care vi le stabilim şi descriem noi, prin vocea mai marilor voştri.
Ce ne spun mai marii noştri?
Că pentru poporul român nu există alternativă la civilizaţia occidentală, că despuirea economică reprezintă traseu de dezvoltare, că impunerea concepţiilor sataniste despre sexualitate şi identitate reprezintă evoluţie socială, că susţinerea războiul este calea spre pace, că ascunderea sub masa unui stăpân este mai sigură decât negocierea demnă cu adversarii, că discuţiile oportune sunt doar cele îngăduite de cadrajul ideologic dominant iar orice altă opinie este fakenews.
Mai ales ne spun că România nu are duşmani (alţii decât Rusia, desigur). Duşmanul nu are voie a fi numit iar ca să nu îl vădim deschis, atunci nici despre interesele noastre legitime nu are rost să vorbim. Iar dacă de interese naţionale nu e loc, apoi nici angajarea autentică a unui ideal colectiv nu mai e binevenită.
Ştim că „duşman este doar mai binele” şi sub jugul acestei lozici ni se cuvine să vieţuim de-a pururi.
Cum suntem subjugaţi?
a) Prin falsificare şi prin înfricoşare. b) Prin consolidarea puterii stăpânilor.
Prin înfricoşare faţă de liberare, înfricoşare faţă de rostirea adevărului, înfricoşare faţă de suferinţă fizică sau morală, înfricoşare faţă de schimbare şi de pierdere, înfricoşare faţă de ridiculizare şi marginalizare, înfricoşare faţă de împreună-lucrare, înfricoşare faţă de nereuşită şi înfrângere.
Prin consolidarea mediatică a naraţiunii dominante, prin consolidarea explicaţiilor totalizante, prin consolidarea practicii de penalizare a disidenţei, prin consolidarea autorităţii formale şi informale, prin consolidarea controlului instituţional asupra mediului economic şi social, prin consolidarea ascendentului moral, prin consolidarea capacităţilor tehnologice de supraveghere şi control, prin consolidarea şi diversificarea instrumentarului coercitiv.
Care sunt falsele soluţii?
Sunt soluţii politice care îşi revendică şi fac neobrăzat paradă de filiaţia securistă, masonică, europenistă, pro-evreiască. Cele care fac critica din interiorul sistemului, prin instrumentarul argumentativ pus la dispoziţie de stăpâni, reformiştii cuminţi, tehnocraţii harnici, experţii validaţi şi confirmaţi profesional de către autorităţi compromise.
Sunt soluţiile care propun construcţii noi, de la zero, cu oameni curaţi, cu idei înnoitoare, cu rupturi faţă de ce s-a făcut până acum. Soluţii radicale plecând de la adevăruri parţiale, pe baza unor explicaţii invalide, uitând lecţiile nereuşitelor trecute.
Sunt cei care propun soluţii fără a indica în mod just şi convingător duşmanul. Sunt dintre cei care nici nu vor să recunoască faptul că noi ca popor avem duşmani sau că avem alt duşman decât cel spre care ne este împinsă atenţia şi energia.
Care sunt soluţiile autentice?
Soluţiile sunt convertirea şi organizarea. Convertirea la convingerile şi adevărurile primare şi organizarea politică funcţie de resursele existente şi de obiectivul propus.
Procesul de convertire este de departe cel mai dificil întrucât presupune o rupere voluntară de rutina familială şi de cea socială, precum şi de zona intelectuală de confort împotriva inerţiei care ne este indusă. Cât timp concluzia principală este că individual ne este mai bine decât dacă ne-am angaja într-un efort de slujire sau jertfire pentru aproapele şi pentru popor vom rămâne cimentaţi în neputinţă.
Convertirea este ceva mai mult decât achiesarea la o idee, admiterea punctuală a unor realităţi verificabile factual sau recunoaşterea unor cauzalităţi incorecte politic. Convertirea presupune un angajament intim şi suficient sieşi de a acţiona în sensul îndreptării sau îndepărtării vătămărilor pe care ni le produce duşmanul.
Cum ne organizăm?
Căutându-ne şi anunţându-ne intenţiile. Dând semn, ieşind în faţă. Angajându-ne şi sărind în ajutor. Sfătuindu-ne şi răbdându-ne. Pregătindu-ne şi înţelegându-ne.
Nu e uşor lucru, dar e frumos şi este necesar. Nicio emancipare şi nicio liberare nu sunt de conceput altminteri.
Canalul telegram al Provita publică astăzi o captură de ecran din cotidianul englez Daily Mail care relatează despre subiectul educaţiei sexuale în şcoli, acolo unde elevii de 9 ani primesc temă pentru acasă, în scopul „auto-conunoaşterii”, să se masturbeze, iar cei de 12 ani sunt instruiţi cu privire la practicarea sodomiei.
Deşi este un subiect impudic, de care mulţi credincioşi vor să se ţină departe, realitatea ne obligă să constatăm că în această privinţă nu mai avem drept de alegere şi că tema este împinsă neobosit în atenţia publicului, atât de către presă cât şi de către reprezentanţii curentului politic progresist-neomarxist, care are destui (prea mulţi?) reprezentanţi şi la noi.
Articolul a fost publicat cu o zi în urmă, aşadar este unul recent şi este deosebit de relevant pentru noi în contextul presiunilor mediatice care se fac asupra ţării noastre pentru adoptarea aceleiaşi abordări educative. În treacăt fie spus, şcoala românească a fost deja penetrată de multiple iniţiative care au tangenţă cu „disciplina” sexualistă în care ar trebui să fie iniţiaţi elevii români, iar astfel de semnalări indică destinaţia previzibilă unde se doreşte să fie adusă şi societatea românească.
În acest context, activitatea organizaţiilor de tipul Provita devine una de importanţă critică, atât prin efortul de documentare şi de dezvăluire a obiectivelor implicite ale lobby-ului sexualist cât şi prin efortul de organizare a evenimentelor civice sau culturale menite să reafirme valorile familiei şi bunei-creşteri, specifice civilizaţiei româneşti.
Provita Iaşi a lansat recent un apel de recrutare de noi voluntari care să sprijine activitatea pro-familie şi pro-natalistă, atât în mediul online cât şi offline. Apelul prezintă publicului multiple forme de sprijin pe care îl pot acorda, inclusiv dintre cele care se adresează credincioşilor fără posibilităţi materiale şi fără prea mult timp disponibil.
Colportăm acest anunţ cu convingerea că ne aflăm într-un moment critic, când frontul pederast a covârşit orice minimă rezistenţă românească, marile oraşe ale României fiind scena unor manifestaţii de neconceput chiar şi pentru părinţii noştri, nemaivorbind de strămoşi. Educaţia sexualistă, în forma relatată mai sus, nu pare a fi deloc departe.
Implicarea civică, oricât de minimală, este binevenită:
Un incident deosebit de grav s-a petrecut de Înălţarea Domnului şi Ziua Eroilor, în 25 mai 2023 în Poiana Braşov, acolo unde Ileana Negru, mama unui copil ucis în timpul loviturii de stat din 1989 (denumită în mod greşit ca Revoluţia Română), s-a autoincendiat în semn de protest faţă de condiţia urmaşilor victimelor loviturii de stat (eroilor Revoluţiei) şi faţă de neadevărurile care se menţin în conştiinţa publică despre împrejurările acelor zile.
În subsidiar, elementul declanşator al autoincendierii a fost reprezentat de modalitatea în care reprezentanţii Casei de Pensii Braşov au înţeles să îi comunice cu câteva zile înainte un refuz de plată a pensiei de urmaş la domiciliul său din Spania. Această împrejurare pare că a fost ultimul strop care a umplut paharul de batjocoriri. Tratamentul la care a fost supusă instituţional în cei 33 de ani de demersuri efectuate pentru aflarea adevărului (care au inclus inclusiv proteste solitare în faţa Parlamentului României şi a Guvernului României), reprezintă factorul determinant al suicidului chiar de Ziua Eroilor, după cum se pare că ar rezulta dintr-un mesaj scris, lăsat la locul autoincendierii.
Confirmare oficială cu mare întârziere
Cazul a fost făcut public la mai mult de două săptămâni de la autoincendiere şi strict datorită insistenţei unui jurnalist local, Cătălin Giurcanu, el însuşi rămas orfan de tată în timpul loviturii de stat din anul 1989. În cele din urmă, la două săptămâni distanţă, poliţia şi parchetul au confirmat tragedia, însă au justificat trecerea sub tăcere prin aceea că se desfăşoară o anchetă penală şi că nu se doreşte influenţarea publicului înspre atitudini suicidale.
Poziţia autorităţilor este extrem de criticabilă şi este sugestivă sub aspectul controlului totalitar asupra societăţii româneşti, asupra opiniilor şi atitudinilor sociale. Este la fel de sugestivă sub aspectul controlului mediatic care se menţine mult după încetarea pandemiei, fapt relevat de modalitatea unitară în care, finalmente, tragedia a fost prezentată publicului. Şablonul articolelor de ştiri este similar, cu trimitere la comunicatul IPJ Braşov şi al parchetului, relatând tragedia ca şi cum ar reprezenta un fapt tragic dar din categoria diverse, nedemn de continuitate mediatică, un incident care presupune derularea procedurilor birocratice descrise în comunicatele oficiale: s-a deschis dosar penal pentru ucidere din culpă, se va efectua expertiză medico-legală pentru determinarea cauzelor decesului, deocamdată nu putem declara mai multe etc.
Cât cântăreşte în ochii autorităţilor această sinucidere
Or, tocmai ceea ce este strigător la cer este prezentat de massmedia ca fiind complet neimportant şi nesemnificativ, în condiţiile în care tocmai acest aspect a determinat o modalitate atât de îngrozitoare de sinucidere. Jurnalistul Cătălin Giurcanu relatează faptul că Ileana Negru a reuşit să rostească în timpul resuscitării faptul că „Am făcut gestul ăsta în numele eroilor martiri”, declaraţie verbală care nu a putut fi coroborată cu mesajul scris pe care l-a lăsat în urma sa întrucât autorităţile refuză să îl facă public.
Atitudinea autorităţilor aminteşte de politica de comunicare în cazul atacurilor teroriste, care sunt relatate în presă într-o notă dezangajantă, tocmai pentru a fi împiedicat efectul psihosocial pe care atentatorul îl urmăreşte.
Însă în cazul tragediei de la Poiana Braşov nu avem de-a face cu un act terorist, ci cu un mijloc extrem de alarmare a societăţii româneşti în privinţa unei nedreptăţi care iată, poate provoca o suferinţă morală aptă să conducă la acest mod de sinucidere. Prin urmare, trecerea sub tăcere nu reprezintă un mijloc de protecţie a societăţii ci un act josnic de cenzură politică, de împiedicare a sentimentului firesc de revoltă pe care o astfel de ştire îl produce în sufletele noastre.
Un deces inoportun pentru autorităţi
Aparent, sinuciderea mamei Ileana Negru nu a fost oportună sub aspect politic, într-un moment în care societatea era oricum inflamată de greva generală din învăţământ, iar autorităţile au optat să nege victimei, să îi împiedice chiar şi ultimul cuvânt. Faptul că vorbim despre o linie de comunicare impusă se observă, după cum am spus, din formularea unitară a ştirilor şi relatărilor din presă, fiind evident efortul de a captura şi inhiba orice dezvoltare ulterioară a subiectului.
Cazul se aseamănă celui al bătrânei Reghina din satul Măgura Silvei, cea care a decedat în mai 2020 după ce a refuzat să se mai hrănească pentru a nu fi internată forţat în spaţiile de carantinare a persoanelor asimptomatice, caz despre care am scris în articolul: Biserica trebuie să ceară Lustraţie Politică Generală.
Când mai contăm?
Dincolo de modul îngrozitor în care Ileana Negru a înţeles să renunţe la viaţă şi la mântuire, trebuie subliniat faptul că suntem în mod continuu puşi în situaţia de a nu mai avea voce, de a nu mai fi ascultaţi, de a fi ignoraţi chiar şi cu privire la aspectele cele mai dureroase şi mai importante ale demnităţii noastre.
Acest lucru nu este consecinţa unui stat eşuat, aşa cum este el descris în comunicatul iniţial al jurnalistului care a făcut cunoscută tragedia (redat mai jos), ci este simptomul unui aparat de stat cinic până la a fi criminal, dar care acţionează aşa în mod intenţionat. Ascunderea de ochii publicului a autoincendierii mamei Ileana Negru dovedeşte faptul că o viaţă de om nu merită nici măcar o minimă tulburare a agendei politice, nici măcar de seama viralizărilor artificiale a non-temelor de discuţie pe Facebook.
Atunci când lucrurile sunt serioase, statul român prin parchet, poliţie, presă şi cenzură ne închide ochii cu forţa. Aceasta nu este deloc puţin lucru!
Din acest motiv, cei care doresc să devină cosemnatarii unei petiţii către Avocatul Poporului, care să fie sesizat privitor la amuţirea intenţionată a comunicărilor oficiale pe motive politice (fără să îşi facă iluzii cu privire la finalitatea demersului), îşi pot semnala disponibilitatea în rubrica de comentarii.
Redăm postarea lui Cătălin Giurcanu
„Astăzi am aflat o veste care mi-a sfâşiat inima. D-na Negru, mamă de Erou Martir, a murit. Venise în România ca să-şi rezolve problemele cu Casa de Pensii, cu Casa de Sănătate, cu SSRML-ul. Stătea la fiica dânsei, care trăieşte şi munceşte în Spania, deoarece nu se mai putea deplasa prea bine, operându-se la şold recent. Ne-am întâlnit pentru puţin timp la Biserica Caşin, pentru a-mi lăsa decizia dânsei de pensie unde se vedea clar cum o mamă de Erou Martir are indemnizaţia de 918 lei.
Mi-a povestit cum a fost umilită la toate instituţiile statului român, mai puţin la SSRML, unde a găsit înţelegere la noul Secretar de Stat pentru a tipări un nou certificat, deoarece dânsa divorţase, şi nu mai corespundea numele.
Am încurajat-o şi i-am promis că voi încerca să o ajut cu tot ce pot. Am crezut că a plecat înapoi la familia dânsei în Spania. Astăzi am primit un mesaj de la fiica d-nei Negru care mi-a spus că mama dânsei a murit…Nu mi-a venit să cred. Şi, după un timp, mi-a spus ce s-a întâmplat. D-na Negru nu a murit în Spania, ci în România, de ziua Eroilor. Pe 25 mai, s-a dus la mormântul lui Florin, băiatul ei de 12 ani împuşcat la Revoluţie, după aceea s-a dus în Poiana Braşov, şi-a turnat benzină, şi şi-a dat foc… Atunci când au reuşit să o resusciteze, a spus că: ‘Am făcut gestul ăsta în numele eroilor martiri.’ După aceea şi-a dat duhul.
Oameni buni, în ce ţară trăim dacă o mamă de erou moare în felul acesta şi toată lumea tace? În ce ţară trăim dacă o mamă de erou martir îşi ia viaţa sătulă de batjocura statului român? Dacă o mamă de Erou Martir îşi ia viaţa pentru că procurorii şi judecătorii îmbuibaţi de salarii şi pensii speciale mimează justiţia de 33 de ani? Unde am ajuns? Ce fel de oameni suntem?
D-na Negru, Dumnezeu să vă odihnească !
Lucrurile NU vor rămâne aşa. Nu se poate ca statul ăsta să fie atât de eşuat.
PS: nu am rugat niciodată să distribuie cineva ce postez eu, dar în acest caz, vă rog frumos.
Luni, 15 mai 2023, a fost comemorat pentru întâia oară în istoria ONU ceea ce palestinienii denumesc „Marea Catastrofă” (Nakba) a genocidului şi epurării etnice pe care au suferit-o din partea evreilor care au constituit statul Israel. Evenimentul a fost organizat ca urmare a Rezoluţiei Adunării Generale a ONU nr. A/RES/77/23 din 31.11.2022.
Poporul palestinian comemorează 75 de ani de la Nakba – „Catastrofa” – evenimentele violente și expulzarea în masă a palestinienilor odată cu înființarea statului Israel în 1948. Nakba marchează distrugerea a peste 500 de sate palestiniene, uciderea a peste 10.000 de palestinieni și strămutarea forțată a altor 750.000 care și-au pierdut casele, pământurile și mijloacele de trai.
Încă de la înființare, Israelul a aplicat o politică de strămutare în masă a palestinienilor – aşadar o Nakba în continuă desfășurare – prin confiscarea pământurilor lor și evacuarea forțată din casele și satele lor în scopul de a coloniza pe evreii israelieni în toată țara.
Autoritățile israeliene au impus interdicţii privind comemorarea Nakba, în special odată cu adoptarea Legii Nakba din 2011, restrângând dreptul palestinienilor de a povesti și de a comemora istoria lor și de a vorbi despre o Nakba în curs de desfăşurare, necontenită de 75 de ani. Atunci când palestinienii comemorează Nakba (catastrofa) pe 15 mai, ei nu își amintesc doar un eveniment istoric violent care a dus în trecut la smulgerea a peste 750.000 de palestinieni din patria lor ci, ceea ce ei numesc „o Nakba în curs de desfășurare” care încă generează suferință, distrugerea caselor și pierderea de vieți.
Ei trăiesc acest lucru în continuarea anexării israeliene a pământului lor și a atacurilor lansate în mod repetat împotriva caselor lor din Gaza şi o recunosc în multitudinea de încălcări ale drepturilor omului, atât din interiorul Israelului, cât și în „teritoriile ocupate” și Fâșia Gaza.
Războiul din Palestina din 1948, care a dus la crearea statului israelian, a lăsat societatea palestiniană fără lideri, dezorganizată și împrăștiată. Astăzi, peste 60% din numărul estimat la nivel global de 14,3 milioane de palestinieni sunt strămutați iar restul se află în teritoriile ocupate, Fâșia Gaza și Israel, unde au fost supuși discriminării și incidentelor repetate de violență interetnică.
Violența s-a intensificat mai cu seamă de la revenirea la putere la sfârșitul anului 2022 a lui Benjamin Netanyahu într-o alianță cu facțiuni extremiste religioase-naționaliste israeliene și politicieni ultra-naționaliști. Anterior, în 2021, 313 palestinieni, inclusiv 71 de minori, au fost uciși în Fâșia Gaza și Cisiordania (inclusiv Ierusalimul de Est) de forțele de securitate israeliene. Un record de 204 palestinieni au fost uciși în 2022, fiind cel mai mortal an pentru palestinienii din Cisiordania, din anul 2005. În 2023, 96 de palestinieni au fost uciși în primele patru luni ale anului 2023 iar politica statului evreu continuă neabătut.
Toate acestea au fost documentate și recunoscute ca atare de mai multe organizații internaționale pentru drepturile omului, inclusiv Amnesty International și Human Rights Watch.
Pe lângă arestările pe scară largă ale palestinienilor de la lansarea sa, Israelul a luat și măsuri punitive împotriva societății civile palestiniene. Ea a desemnat ca organizații teroriste șase organizații palestiniene de frunte care susţin eforturilor internaţionale de a cere socoteală Israelului – inclusiv prin plângeri depuse la Curtea Penală Internațională.
Puțini occidentali știu despre Deir Yassin, Nakba sau evenimentele din jurul constituirii statului Israel, pe care istoricul israelian Ilan Pappe le-a calificat drept epurare etnică. Studiind împrejurările care au condus la formarea Israelului, Pappe a documentat că între 1947 și 1949, peste 500 de sate palestiniene au fost distruse în mod intenţionat, civilii palestinieni au fost masacrați și aproximativ un milion de bărbați, femei și copii au fost expulzați din casele lor sub amenințarea armelor.
Lipsa informaţiilor certe despre Nakba se justifică parțial faptului că narațiunea oficială despre 1948 și despre crearea Israelului s-a bazat pe mai multe ficțiuni şi falsificări – inclusiv ideea că teritoriul palestinian era neocupat, nelocuit, dar şi din cauza capacității Israelului de a-și propaga versiunea naraţiunii sale istorice în mass-media internaţională.
***
În acest sumbru context, ignorând rezoluţia Adunării Generale a ONU, Parlamentul României a celebrat astăzi printr-o şedinţă solemnă a Camerelor reunite 75 de ani de la constituirea statului Israel. Muţenia parlamentarilor noştri cu privire la caracterul terorist al politicii israeliene, la genocidul continuu şi la crimele împotriva umanităţii la care sunt supuşi palestinienii reprezintă (încă) o ruşine pentru Parlamentul României şi abandonarea tradiţiei diplomaţiei româneşti de a încerca medierea şi încetarea războiului dus împotriva palestinienilor.
România are o mare problemă cu modalitatea în care se face curea de transmisie a intereselor evreieşti, atât cu privire la chestiunile de politică externă cât, mai ales, în privinţa celor de politică internă. Dominaţia evreiască este deosebit de supărătoare şi de împovărătoare, întemeindu-se pe o cavalcadă de neadevăruri şi nedreptăţiri, menite să cimenteze caracterul privilegiat şi disproporţionat al interesului evreiesc asupra poporului român.
Este păcat, dar totuşi de înţeles sub aspect juridic, că atât de puţine voci româneşti mai îndrăznesc să denunţe această veritabilă vrăjmăşie ce se manifestă împotriva noastră.
Subtitlul este deosebit de interesant şi explică intenţia autorului de a realiza o analiză completă a raporturilor ce se nasc între medicină şi drept, explicând fiecare concept esenţial în parte atât prin lentila ştiinţelor medicale cât şi prin cea a ştiinţei dreptului. Tratatul oferă un excurs în dreptul european al sănătăţii şi în jurisprudenţa internaţională relevantă, în legislaţia românească, în fundamentele bioeticii şi filosofiei dreptului, încheind cu analizarea relaţiei triadei pacient-medic-medicament.
Tratatul detaliază şi justifică din punct de vedere juridic ceea ce majoritatea nespecialiştilor intuiesc pe baza înţelegerii obişnuite, anume că demnitatea pacientului este centrală şi că nicio formă de paternalism sau de autoritate terţă nu pot infirma sau declasa consimţământul informat al pacientului şi dreptul acestuia de a-şi alege calea terapeutică dorită şi medicul în care îşi învesteşte încrederea.
Aţi crede că acest tratat de drept a fost biblia autorităţilor statului român în ultimii trei ani, însă ştim bine că nu aşa a fost cazul. Dimpotrivă, acest tratat de drept (ca multe altele, de altfel) a fost şi a rămas complet irelevant.
De ce irelevant?
Pentru că noi nu am avut de-a face doar cu o criză de sănătate şi nici doar cu o criză a ordinii de drept, ci plandemia a reprezentat o criză politică ce s-a manifestat printr-un atac asupra drepturile noastre politice, economice, sociale, culturale şi religioase. Atacul a vizat pervertirea, denaturarea, mutilarea celor două planuri: al ştiinţelor medicale şi al ştiinţelor juridice.
După cum medicina bazată pe dovezi a fost aruncată pe fereastră în favoarea medicinei sub dictat ideologic, similar ordinea de drept din România a fost subminată prin denegarea sistemică de dreptate (prin aceea că sistemul de justiţie din România a negat dreptul cetăţenilor la un proces echitabil şi într-un termen rezonabil împotriva autorităţilor statului) şi prin instituirea unei ordini de drept (nelegale) cu caracter excepţional.
Ce nu se înţelege?
Cei mai mulţi dintre noi avem reale dificultăţi în a înţelege natura acestui atac politic asupra drepturilor noastre, deşi scopul său este unul străveziu: redefinirea întinderii drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Motivul dificultăţilor noastre rezidă în incapacitatea de a înţelege caracterul paradoxal al atacului: acela de farsă absurdă întrepătrunsă simultan cu sinistrul genocidar.
Avem pe de o parte absurdul şi ridicolul evident al dispoziţiilor heirupiste, urechiste, luate fără nicio logică, bază documentară, simţ ştiinţific sau respect pentru categoria mai largă a drepturilor şi libertăţilor fundamentale sau pentru exigenţele bunelor practici sanitar-medicale;
Avem de partea cealaltă componenta sinistră a înfricoşării intenţionate, a înspăimântării populaţiei în scopul renunţării la exercitarea drepturilor fundamentale, dimpreună cu sinistrul controlului informaţiei prin minciună sfruntată (vezi „Sigur şi eficient”), prin cenzură, prin presiune şi hărţuire mediatice, componenta sinistră a deceselor subite, a mortalităţii excesive şi a apropiaţilor înhumaţi goi şi în saci de plastic, oroare negândită vreodată pe aceste meleaguri.
În esenţă, îndărătul acestor sintagme: „decese subite”, „mortalitate excesivă” şi „înspăimântare întru conformare” operează instituţii juridice precise, din materia dreptului penal: infracţiuni de terorism, infracţiuni de genocid şi crime împotriva umanităţii.
În ce constă dificultatea?
Societatea românească are vădita dificultate de a înţelege şi accepta caracterul paradoxal al realităţii: am trăit simultan un circ grotesc şi un genocid de o cruzime nemaiîntâlnită. Răspunsul nostru a fost marcat de această dificultate, pendulând între amuzamentul amar al bufoneriei pandemice şi deznădejdea tragică a suprimării apropiaţilor prin iatrogenie, legaţi, întubaţi, medicaţi fatal-necorespunzător şi înhumaţi precum deşeurile biologice.
Lipsesc încă cei apţi să formuleze un răspuns colectiv şi instituţional faţă de situaţia descrisă iar cei suspecţi că ar fi răspunzători insistă „să depăşim momentul” spre Slava! intereselor superioare, mai presante.
Există excepţii?
Puţine persoane au făcut dovada discernământului, curajului şi tenacităţii ştiind să înţeleagă şi să înfrunte totodată farsa şi genocidul.
Una dintre aceste persoane este Doamna Doctor Hagima Geanina.
A reuşit doamna doctor Hagima să înlăture toată minciuna plandemică sub aspect medical? Nu, nu a reuşit. Şi este puţin probabil că noi, ca societate, vom izbuti asemenea izbândă, vreodată. Însă doamna doctor Hagima nici nu avea nevoie să o facă!
Prin demersurile sale publice doamna doctor Hagima a produs un spaţiu umbrelă la adăpostul căruia atât specialişti cât şi nespecialişti au izbutit să-şi formuleze propriile concluzii, bazate atât pe întrebările adresate de doamna doctor autorităţilor statului român cât şi din răspunsurile primite ori, mai cu seamă, din modul în care zisele autorităţi au ales să nu! răspundă. Prin activitatea sa doamna doctor Hagima s-a făcut pe sine prilej de dezbateri şi a adus în prim-plan „întrebările necesare„, cu mult mai valoroase, utile şi oportune decât „răspunsurile categorice şi definitive” cu care se iluzionează încă autorităţile statului român că pot împuia capul poporului.
Ce fel de spaţii de libertate au existat în timpul pandemiei?
Împreună cu atâţia alţii în ultimii ani, doamna doctor Hagima a participat la crearea unui spaţiu infim de libertate pentru publicul român, un spaţiu de libertate care, în oglindă cu politica statului român, a fost uneori tarat de o similară stare paradoxală.
Starea de libertate pe timpul pandemiei a fost uneori nesigură, imprecisă, nepricepută, a avut partea sa de improvizaţie, artificial, exces şi poate chiar circ.
Însă, fără dubiu, fără loc de contestare, sub orice urmă de improvizaţie, artificial, exces şi inadecvare, Starea de libertate ocazionată (şi) de doamna doctor Hagima este definită printr-o rară calitate a autenticităţii, a adevărului şi mărturisirii.
Marca românităţii: libertatea contingentă
Că ne dorim mai mult de atât este firesc, însă este nesigur că merităm chiar şi atât. Această fărâmă gălăgioasă de libertate autentică a fost mai valoroasă prin virtualitatea şi prin caracterul său contingent decât prin forţa sa obiectivă. Sub spectrul său s-a manifestat îndărătnicia şireată a românilor, deraind efortul autorităţilor de a ne alinia muţeşte unei distopii pe care o recunoaştem de departe. Între două-trei proteste eşuate, patru petiţii rămase fără răspuns, trei live-uri şi două emisiuni obscure s-a consumat libertatea contingentă a poporului român, perpetuu căzut în somnul cel de moarte cu mămăliga amorsându-se pe foc prin grija neostenită a unui pumn de români. Între aceştia, cu loc de cinste, doamna doctor Hagima Geanina.
Pentru toate cele arătate, îmi exprim recunoştinţa şi mă raliez apelului lui Pompiliu Diplan pentru sprijinirea doamnei doctor în ziua de 17 Martie 2023:
Ca şi în cazul precedentului articol, ne aliniem integral la opiniile autorului, cu menţiunea necesară că textul inferă şi pe baza unor elemente istorice doar amintite sau sugerate, deosebit de sensibile pentru orgoliul nostru naţional, fiind o lectură care conversează cu cititori din mai multe categorii, mai ales din rândul celor cu o cultură istorică rezonabilă.
Însă chiar şi în absenţa cheii secundare de lectură, destinată celor pasionaţi de istorie, articolul formulează concluzii deosebit de necesare în raport de înstăpânirea tot mai apăsătoare a gândirii şi naraţiunii unice (euro-atlantice) asupra societăţii româneşti.
Este anul Cantemir, personaj copleșitor în universul românesc. A fost nu doar un cercetător al civilizațiilor, ci și un vizionar în geopolitică. Este rar amintit în discursul intelectual, se vorbește puțin despre el pentru că, probabil, le alimentează altora complexele. Niciun alt român nu a fost co-făuritor de știință și geopolitică precum el. Nu-și găsește locul în discursul atât de bine poleit de astăzi, este ceea ce transmite domnitorul-savant de la înălțimea statuii de pe fosta sa moșie din Moscova, ignorată la București. De la el încoace conducătorii români n-au făcut altceva decât să privească la evenimentele din jur prin gaura cheii, convinși că sunt eroi ai marelui spectacol.
Am copilărit pe malul Dunării, nu departe de locul unde în timpul războiului nostru pentru independență fusese torpilată o navă de război otomană, pe brațul Măcinului. A fost consemnat prin articole de istorie, în jurnalele vremii. Memoria locului, încă vie, își avea propria versiune. Pe Dunăre epava era marcată cu o geamandură, pe mal exista o mică stelă care amintea episodul. A fost interesantă evoluția inscripției de pe monument. De fiecare dată când am citit-o spunea altceva: când rușii scufundaseră nava, când românii, când era o acțiune comună. Epava a fost scoasă la tăiat, geamandura a dispărut, Ziua Independenței a devenit Ziua Europei, nu știu dacă mai există stela. Târziu am înțeles că ea mi-a predat prima lecție despre raporturile dintre istorie și geopolitică, un singur secol nu îi este suficient istoriei pentru a descrie un eveniment, chiar dacă are totul la îndemână, iar cercetarea istorică trebuie să răspundă exigențelor politicii curente, altfel încurcă lucrurile. De aceea în propaganda istorică de la noi, când e vorba de evenimente legate de relațiile româno-ruse a existat întotdeauna un anumit dualism, într-un fel au fost considerate atunci când s-au petrecut, altfel, post-factum.
În conștiința politică românească imaginea rușilor ca inamic și rusofobia au fost influențate întotdeauna de natura relațiilor dintre Rusia și Occident. Chiar și episoadele confruntării ruso-otomane desfășurate pe meleagurile noastre și care au contribuit, la urma urmei, la succesul proceselor geopoliticii în definirea statalității românești au fost folosite pentru cultivarea acestei imagini, deși acele episoade reflectau relații între imperii rivale, în spiritul vremurilor în care se derulau. Brăila turistică, de exemplu, nu amintește nicăieri în prospectele sale, că cetatea otomană de acolo a fost distrusă de armata rusă, ca și celelalte cetăți de pe malul stâng, românesc, al Dunării. Orașul împreună cu întreaga raia și cu alte raiale au redevenit românești printr-o decizie a țarului. Turistul, chiar și mulți brăileni află doar dacă se apleacă asupra literaturii istorice. Istoricii nu ne-au spus dacă împăratul rus a urmărit înlăturarea unei nedreptăți, dar geopolitica ne demonstrează că a fost o rațiune de strategie între mari puteri, iar calculul a fost favorabil Valahiei ortodoxe.
A te apleca asupra relațiilor dintre ruși și români pare un gest de inconștiență, iar în atmosfera cvasidominată de afirmația că rușii sunt acum și inamicii europenilor, este autoaprinderea unui rug. Pentru propagandă, ceea ce se întâmplă la granița noastră pare să fie argumentul căzut din ceruri. Cei care nu obosesc să scrie despre istorie luând din geopolitică doar ce le convine au primit o gură de aer proaspăt. Schimbările din geografia politică a zonei păreau că au neutralizat muniția din depozite, dar ele au recondiționat-o, doar. Războiul informațional camuflează că acum, ca și altădată, noi suntem în ofensivă alături de alții , pornind de la premisa tabu că rușii sunt oricum o amenințare. Ca și altădată, ne afundăm în jocuri ale marilor actori, pe care nu le putem controla. Oricum, se poate repeta obsesiv că rușii sunt dușmanii românilor, deși ei nu au întreprins până acum nimic special împotriva noastră, ne listează doar printre cei aparținând inamicului colectiv.
Secolul al XIX-lea a fost secolul unor confruntări geopolitice decisive la Marea Neagră între Imperiile Rus și Otoman. Ele au afectat teritorii românești, dar au creat și condiții favorabile transformării statului român în actor politic european deplin. În conștiința politică românească imaginea rușilor a fost cultivată și a depins de geopolitica europeană, în funcție de ea se modela și opinia dominantă. La fel este și astăzi, doar determinările sunt mai largi, euroatlantice. Probleme apăreau doar atunci când puterile occidentale aveau strategii diferite pentru relațiile lor cu puterea din Est și când pentru unii ea era aliat, pentru alții inamic. A fost circumstanța care a influențat mediul politic românesc chiar și atunci când Moscova și Bucureștiul erau aliați. Când Moscova postbelică a lui Stalin avea încă un cuvânt greu, iar Europa ținea seamă de el, în România lozincile proclamau prietenia veșnică. Pe măsură ce a intrat în criză, lozincile au dispărut, apoi încet-încet aliatului i s-au atribuit toate relele din România. Perestroika a blurat puțin imaginea, apoi totul a reintrat în formula inițială. Despre Rusia se poate afirma astăzi orice public, nimeni nu va pretinde aparat științific.
Războiul Crimeii (1853-1856) a fost prilejul care a dezvăluit puterilor europene locul teritoriilor românești în strategiile lor din sud-estul continentului. Rezultatele acelui conflict au marcat sfârșitul echilibrelor strategice din Europa post-napoleoneană și al mecanismelor continentale de pace ale Sfintei Alianțe, au inițiat reculul Rusiei în gestionarea problemelor păcii. Congresul de la Paris din 1856 a confirmat statutul de putere europeană pentru Imperiul Otoman, dar a imprimat și o nouă fizionomie relațiilor dintre imperiile europene după obișnuite târguieli între marile puteri tradiționale. Câștigătoare imediată a părut Franța, care și-a dorit acel război, numai că s-a dovedit curând că adevăratul învingător a fost Germania. Nu a tras niciun foc, dar, prin Realpolitik-ul bismarckian, era prezentă oriunde se întâmpla ceva. După doar puține decenii, Înalta Poartă se afla în sfera de influență a Germaniei, unele state balcanice, inclusiv România, aveau regi cu origini germanice, iar Berlinul își începea încălzirea pentru marea geopolitică. După ce Napoleon al III-lea a ajuns prizonierul cancelarului de fier, Franța și-a amintit de Rusia. Tradiționala conflictualitate ruso-otomană a transformat geopolitica întregii Europe. Câteva decenii periferia europeană a Balcanilor a devenit teatru central al rivalităților dintre imperiile europene. Pentru acestea nu elementul național era decisiv, ci rațiunile de apărare, ca și astăzi, de altfel.
Bătăliile din Peninsula Crimeea au scos în evidență rolul căilor de comunicație în marile confruntări continentale. Rusia a pierdut războiul, printre altele, și pentru că nu a putut deplasa rapid întăriri, erau departe și nu dispunea de infrastructură terestră, în timp ce inamicii săi dominau căile maritime, mult mai rapide. Învingătorii nu și-au dezvoltat succesul în partea continentală tot din lipsa căilor de comunicație. Așa s-a relevat rolul teritoriilor românești în scenariile de război ale europenilor împotriva Rusiei și atunci a început ceea ce astăzi se numește cultivarea motivului amenințării ruse. Deși ne place să subliniem, tot mai rar, e adevărat, că în acea perioadă societatea românească avea afinități franceze, în realitate erau franco-germane, iar în Transilvania și Bucovina influența germanică domina. Dinicu Golescu a descoperit Europa pe Dunăre prin universul germanic, Mihai Eminescu și multe alte personalități intelectuale ale României s-au format mai curând în spiritul lui Schopenhauer decât al lui Voltaire. Ca urmare, relațiile dintre Germania și Franța au divizat mediul politic din România, dar și pe cel informațional. Pentru cele două puteri, Rusia a fost când aliat, când inamic, și această realitate geopolitică s-a reflectat în propaganda de la noi. Mai mult, a asigurat continuitate imaginii de adversar pentru ruși, deoarece întotdeauna în mediul informațional românesc existau vectori care o promovau indiferent de poziția oficială a statului.
Cele două războaie mondiale din secolul trecut au oferit și acea ocazie unică, prin dramatismul ei, când propaganda a fost nevoită să transforme factorul rus din aliat în inamic și invers pe durata aceluiași conflict, dar s-a descurcat, nu au existat șocuri psihice de adaptare. Ne amintim încă lozincile puse în circulație imediat după întoarcerea armelor din 23 august 1944, care chemau să trăiască și să înflorească nu numai prietenia, ci și frăția, veșnică. S-au rostit cam până pe la începuturile anilor ’60. Astăzi trăim momentul unic când Vladimir Putin pare adversarul tuturor, pare sursa tuturor neliniștilor, iar propaganda este, în sfârșit, liberă. Basarabia a fost narativul inepuizabil pentru propaganda României moderne în dezvoltarea imaginii rușilor ca inamic. Dreptul istoric a filtrat realitățile politice, deși dreptul internațional este cel care fixează realitățile geopolitice, nu cel istoric. Este ceea ce amintesc Statele Unite Rusiei, când e vorba de Ucraina, și Rusia Statelor Unite, când e vorba de Afganistan, Irak, Siria. După Războiul Crimeii, Rusia a rămas fără flotă militară la Marea Neagră, a fost scoasă de la gurile Dunării, fluviul a devenit cale paneuropeană de comunicație. Așa a mai fost doar pe timpul Germaniei naziste. Imperiul Otoman a fost repus în drepturile sale formale. Județele din sudul Basarabiei i-au fost luate țarului și reatribuite sultanului, pentru că el reprezenta puterea militară din zonă capabilă să asigure protecția imediată a noului statut al Dunării, Rusia era la doi pași, Franța și Marea Britanie departe. Totul făcea parte din noua ordine decisă prin tratat internațional. Tot din același motiv, Alexandru Ioan Cuza, domnitorul Principatelor Unite, a mers la Istanbul pentru hatișeriful de confirmare. Este adevărat, nu s-a dus la Palatul Topkapî, precum fanarioții, ci la Dolmabahce. Realitatea otomană era alta, europeană.
Două decenii mai târziu, când politicul din România a intuit momentul favorabil obținerii independenței, a acționat exact împotriva acelei ordini și a negociat cu rușii condițiile, adică cu învinșii de ieri, nu cu învingătorii care garantau ordinea. Condițiile includeau și renunțarea la acele teritorii basarabene la schimb cu Dobrogea. Delegația română a acceptat. Astăzi vedem cât înseamnă Dobrogea pentru România. A fost nu doar un schimb avantajos, ci și o armonizare de interese. Rușii au negociat cu românii schimbul de teritorii, le-au recunoscut, indirect, dreptul istoric, românii au arătat că teritoriile nu sunt atât de sacre cum spune propaganda, ci monedă pentru situații mai avantajoase, ca peste tot în lume.
Relațiile normale cu vecinul din Est au durat decenii, deși imediat după Congresul de Pace de la Berlin, România a încheiat alianța secretă cu Imperiul Austro-Ungar apropiat de Germania. Imaginea rușilor de adversar implacabil a rămas în propagandă, s-au găsit motive ori s-au inventat. Nu a fost greu. Mai mult, s-a menținut și pe timpul campaniilor din 1916 și 1917 când am fost aliați, deși înalților militari de la Sankt-Petersburg le-ar fi convenit să rămânem neutri. Nicolae Iorga saluta venirea aliatului rus în România, alții înjurau. De altfel, dacă socotim bine, România independentă a fost aliata Rusiei mult mai mulți ani decât i-a fost inamic. În 1941, oficial, ea a declarat război Moscovei, nu invers. Succese importante ale statului român, într-o perioadă relativ scurtă, au fost posibile când România nu i-a fost inamică vecinului din Est, ci aliată: independența, războiul balcanic, reîntregirea Transilvaniei, industrializarea postbelică. Geopolitica ne arată că promovarea intereselor este deasupra motivelor propagandei.
La urma urmei, tot geopolitica ne demonstrează că Marea Unire au inițiat-o bolșevicii, noi am desăvârșit-o. Vladimir I. Lenin a declarat dreptul la libertate pentru popoarele din Imperiu, a răsturnat ordinea internă provocând haos, a susținut ideea revoluției mondiale, a speriat de moarte capitalismul învingător, care a constatat brusc că e nevoie de o barieră în calea amenințării statului proletarilor bolșevici. O Românie Mare și puternică o oferea. Politicul din România a pierdut atunci ocazia să convingă liderul rus de noua realitate la care și el contribuise. Logica ne spune că, în condițiile războiului civil din Rusia, s-ar fi putut discuta, existau precedente. Apoi, situația s-a modificat rapid, Stalin a început industrializarea, înarmarea și întărirea puterii noului stat, geopolitica europeană a intrat rapid în jocurile revanșei, ea a generat a doua conflagrație mondială a secolului, ideologiile au oferit motivele. România nu a putut rezista.
Momentul România Mare și perioada interbelică au atins punctul maxim în justificarea și extinderea narativului rusofob, deși statul român reușise să transforme un dezastru în triumf și cu ajutorul aliatului rus. Lumea germanică a fost învinsă nu doar în Franța, ci pentru că a fost obligată să lupte patru ani, până la epuizare, pe două fronturi, în Alpii italieni și în Est. Armata României a luptat ceva mai mult de un an. Pe timpul tratativelor de la Paris politicienii români au adus cele mai cumplite acuze fostului aliat, punând sub preș dezastrul campaniei din 1916 și realitatea că cea din 1917 s-a desfășurat nu doar în Poarta Focșaniului, ci pe un aliniament de la Vatra Dornei la Dunăre, unde majoritare au fost efectivele ruse. Propaganda a susținut intens că acestea, bolșevizate, nu au luptat, susține și acum. Dar, cu adevărat, după Mărășești, nimeni nu a mai desfășurat operații majore, nici inamicul. Frontul Românesc, marea unitate multinațională comandată de regele României, nu a fost supus acelorași efecte distructive ale propagandei bolșevice ca în alte părți. Într-un fel, situația a fost confirmată și de regele Ferdinand I al României. După război el a oferit pensii unor înalți ofițeri ruși, recunoscându-le astfel serviciile, pe alții i-a integrat în Armata României. Anonimului soldat rus, însă, nu i-a ridicat un monument, ar fi distrus narativul propagandei.
Cel care a reușit să identifice definitiv rusofobia și amenințarea din Est cu Basarabia a fost Mareșalul Ion Antonescu în momente tragice pentru România. Este fierul înroșit de care știu toți, dar se feresc să-l atingă. A invocat Basarabia pentru a porni războiul său personal în Est. A știut că provincia fusese cedată în urma unui ultimatum aprobat prin vot în Consiliul de Coroană al României. Era militar și a știut argumentele militarilor membri ai Consiliului. Se dovedise încă o dată că teritoriile nu sunt atât de sacre cum sunau lozincile. Pusă într-o situație asemănătoare, Finlanda, cu aproximativ patru milioane de locuitori, alesese rezistența și a luptat. La noi s-a decis altfel. Fascinat, la fel ca aproape întreaga Europă continentală, de strălucirea lui Hitler, generalul Ion Antonescu a știut că nimeni nu va rămâne indiferent la chemările către neam și țară după decenii de cultivare a amenințării ruse. În realitate, el a expus statul loviturii. Pe cei care i-au amintit că Armata nu este pregătită pentru fizionomia unei lupte armate ce tocmai se profila, i-a înlăturat. Tot Mareșalul Ion Antonescu a îngropat în realitate pentru România și motivul numit Basarabia. Pierderea acestui motiv a fost oficializată prin tratatele internaționale ale învingătorilor. El mai este amintit doar când propaganda vrea să-și arate mușchii. Astăzi o parte a Basarabiei constituie Republica Moldova, stat membru al ONU, cu politici și geopolitici proprii, altă parte aparține Ucrainei și ea o consideră tot sacră. Geopolitic, România suverană și independentă nu are socoteli neîncheiate cu Rusia.
Războiul de la granițele noastre și ale Republicii Moldova escaladează după un scenariu specific ajungerii la confruntarea directă, inclusiv nucleară, între două superputeri. Probabil că planificatorii militari au convenit asupra pierderilor asumate într-un conflict nuclear și au decis pentru întreaga lume că sunt acceptabile. SUA oferă aliatului lor ucrainean arme din ce în ce mai sofisticate și puternice, toate informațiile, îi asigură comunicațiile, conducerea în rețea a trupelor și focului, indicarea și dirijarea la ținte etc. Evenimentele apropie momentul în care infrastructura americană care oferă avantaje în teren armatei ucrainene va fi lovită. Occidentul vinde Ucrainei speranțe, ignorând tot ceea ce se știe despre potențiale de război, resurse și arme, îi cultivă orgoliile doar pentru a-i evidenția vulnerabilitățile, faliile interne, deci capcana fără ieșire în care a intrat. Occidentul decimează astăzi populație albă pentru a se elibera de povara psihică a crimelor istorice împotriva populațiilor non-albe. Profită acum de o clasă politică ucraineană lipsită de tradiția gestionării statalității, convinsă că un stat poate fi construit pe oportunități efemere, voluntarism, violență, fobii, corupție și, mai nou, spectacol. Ni se dezvăluie toate fețele cinismului civilizat din spatele întregului conflict european în care am intrat și noi. Susținând că un eșec în Ucraina va fi o înfrângere pentru el, Occidentul nu oferă decât soluția războiului pentru Frontul de Est. Cu o uriașă tradiție în proiectarea ordinii mondiale, nu știe cum trebuie să arate victoria. Rusia nu și-a schimbat scopurile politice declarate la începutul operației militare speciale: denazificarea, demilitarizarea statului ucrainean și protecția etnicilor ruși. În acest ultim motiv se află cheia pentru pace. Consideră că tot ceea ce se întâmplă acum este doar un episod dintr-o decisivă confruntare a civilizațiilor și își mobilizează intens întregul potențial de război.
În cadrul operației militare speciale, forțele ruse și-au întărit dispozitivul de apărare pe aliniamentele atinse și la adăpostul lui își continuă ofensiva, lentă, dar semnificativă, folosesc procedee care să le permită economisirea propriilor resurse și obligarea adversarului la consumuri exagerate și pierderi umane mari, chiar liderul ucrainean afirmă că pierderile în oameni sunt groaznice. Continuă distrugerea potențialului de apărare al inamicului.
Aliații Occidentali încep să condiționeze furnizarea ajutoarelor de succesul unei viitoare ofensive ucrainene și cer aplicarea de raționalizări în consumul muniției, îngrijorați că armata ucraineană folosește într-o zi muniția pe care Slovacia o produce într-un an, de exemplu. Pierderile umane vor fi și mai mari, deoarece misiuni care se îndeplineau cu artileria vor fi executate cu oameni. Armele tot mai performante nu fac altceva decât să lărgească lista cu obiectivele de infrastructură critică ce vor fi lovite. Se apropie și momentul în care se va oficializa participarea efectivelor NATO la operații, cele ucrainene devin insuficiente. Citând surse din Israel, presa turcă a publicat că NATO a pierdut până acum acolo cca 8.000 de oameni: mercenari, luptători și instructori. Până astăzi cel mai strict secret din teatru îl constituie pierderile umane. Fiecare nouă categorie de arme oferite Ucrainei a mărit datoria publică și distrugerile pe întreg teritoriul ei. Eficiența armelor nu depinde doar de performanțele lor tehnico-tactice, ci, în primul rând, de modul în care inamicul își organizează lupta armată.
Statele europene sunt supuse la eforturi progresive și îndelungate. Adevăratele probleme pentru politicienii lor sunt abia la început, se înmulțesc pe măsură ce se apropie momentul implicării neintermediate a efectivelor lor militare în război. Sondajele arată că în multe țări europene majoritatea populației se opune acestei implicări, dar liderii politici au alte opinii. Cât timp va mai dispune de luptători pregătiți, statul ucrainean va primi, probabil, tot ce-i trebuie, aliații săi nu-i oferă decât o soluție, continuarea războiului până când ei vor decide că s-a obținut victoria.
Operaționalizarea altor actori intermediari europeni este doar o problemă de timp. Nimeni nu știe care sunt scopurile stabilite în planurile de operații ale armatei ruse, nici care sunt soluțiile realiste pentru pace și nici cum vede Rusia victoria, se speculează, doar. Dacă ne amintim, înainte de a se autodeclara independente, regiunile separatiste și-au dorit doar un statut special, cu mecanisme de protecție, dar în cadrul statului ucrainean. În acest spirit fuseseră proiectate tratativele de la Minsk. Au urmat represaliile sprijinite de occidentali împotriva a tot ceea ce era legat de universul rus, spectacolul negocierilor s-a dovedit a fi o mare înșelătorie. Acum acele regiuni cărora li s-au alăturat și altele sunt treptat integrate în statul rus. Media de la noi află, în sfârșit, că nici universul românesc din Ucraina nu este scutit de probleme. Dincolo de optimismul și solidaritatea euroatlantică atât de generos trâmbițate încep să apară nuanțe, rezerve și chiar idei noi. Trebuie doar să reînvățăm cititul printre rânduri.
Propaganda românească este liberă acum să susțină pe toate vocile că rușii ne sunt inamici dintotdeauna, deși nu mai avem granițe comune. Nu mai poate folosi vechile motive decât în retrospective istorice, doar repetă șabloanele euroatlantice și pe cele valabile pentru toată lumea și pentru toate războaiele. Nimeni nu este convins că sunt suficiente argumente pentru a motiva autodistrugerea continentului. Cel puțin așa pare. Dacă scoatem ambalajul, ies la iveală o mulțime de realități și interese contradictorii, pentru a căror armonizare cultivarea rusofobiei nu mai este suficientă. România nu are acum niciun scop politic concret, niciun interes național pe care să-l promoveze pornind la un război cu Rusia. În afara raționamentelor sale legate de confruntarea cu SUA, nici Rusia nu are motive să atace România, iar propaganda ei nu se referă la țara noastră decât în contextul acțiunilor NATO în regiune.
Scopurile urmărite la granițele noastre împotriva Rusiei sunt ale SUA, ele le promovează de mulți ani, investesc, obligă aliații să investească și ei. Ceea ce ceruse președintele Donald Trump, dacă vreți să fiți apărați, plătiți, se realizează sub actualul președinte. Ele au cultivat amenințarea, au pregătit acest proxi-război, au obținut avantaje în competiția economică și politică cu UE, au eliminat Moscova din economia acesteia și par a fi unicul câștigător. Dar până la înfruntarea decisivă directă între cei doi, pentru SUA războiul va rămâne oricum unul purtat prin intermediari, după ucraineni va veni rândul europenilor aliați. De peste ocean vor sosi arme și forțe expediționare atent cântărite pentru acțiuni departe de teritoriul lor, economia americană va înflori, cum s-a mai întâmplat în cel de-Al Doilea Război Mondial. Efortul principal va aparține europenilor. După lovitura de stat din 2014, politicienii ucraineni au avut numeroase ocazii să discute cu Rusia evitarea confruntării armate, dar nu au făcut nimic, au participat doar la generarea războiului.
Confruntarea între superputeri este abia la început, nu apar semnale că escaladarea ar putea fi supusă vreunui control, iar Europa și-a acceptat statutul de pagubă colaterală. În declarații recente, secretarul general al NATO a chemat aliații să se pregătească pentru acțiuni și în zone geografice din afara responsabilităților Alianței. E doar un funcționar pe picior de plecare, e adevărat. Dar un om cu greutate, șeful Pentagonului, merge mai departe și nu exclude folosirea armei nucleare pentru apărarea unui aliat. Se pare că liderii politici vor să se elibereze de complexe prin război, pe care îl văd desfășurându-se după scenariile filmelor din seria Rambo, eroul care a fost cel mai eficient vector propagandistic după înfrângerea din Vietnam, armata colectivă a fost învinsă, dar individul-erou și-a nimicit toți adversarii.
A oferi un răspuns clar întrebării din titlu este imposibil, cred că nici azi, nici altădată. Nu se poate disloca narativul peren, nu se poate încerca nici măcar o atitudine elastică față de analiza evenimentelor. De altfel, atât de draga invenție a propagandei – adevărul istoric – nu este altceva decât o modalitate de a propaga ceea ce momentul dorește, o fereastră care să permită fiecăruia să-și prezinte propriile narative, surd la celălalt. Adevărul nu este decât unul singur, nu poate fi tăiat în felii din care să alegi ce-ți place și nu se aplică numai relațiilor dintre români și ruși. Doar așa putem înțelege de ce în România nu s-au elaborat istorii exhaustive ale vecinilor, ar fi însemnat, într-un fel sau altul, citarea ori consultarea ipotezelor lor, deci șubrezirea betonului. Nici măcar nu s-au tradus în limba română lucrări editate în capitalele din jur. Cred că și invers situația este asemănătoare. În acest fel, propaganda va domina întotdeauna informația, așa se cultivă războiul. La începutul studenției mele, ministrul Învățământului, o personalitate a științei și diplomației românești, își exprima admirația față de studenții de la filologia turcă pentru că vor avea posibilitatea să studieze direct surse din arhivele otomane și vor descoperi realități ale unei bune părți a lumii din care făceam parte. Era optimist, nu știu câți dintre ei au ajuns acolo.
Deși încă mai credem că nu suntem în război, propaganda ne contrazice. Ea este în război și-l pregătește pe cel mare. În spațiul UE au fost interziși vectori informaționali de limba rusă. Cică sunt singurii care manipulează, în timp toți ceilalți se adapă de la izvoarele sfântului adevăr. Cea mai mare minoritate lingvistică din UE este cea vorbitoare de limbă rusă. Este mai numeroasă decât populația statelor baltice, de exemplu. Cum rămâne cu dreptul la informare liberă al milioanelor de rusofoni, cetățeni europeni? Să fie oare pasul spre un regim asemănător aplicat în România lui Antonescu rușilor-lipoveni ori, și mai rău, spre practici ale SUA folosite cam tot atunci împotriva cetățenilor lor cu origini japoneze?
Ziarul New York Times, probabil cea mai importantă oficină de propagandă pandemică de pe glob, a adus la cunoştinţa publicului, zilele trecute, rezultatul unui studiu (accesibil aici) vizând analizarea eficacităţii purtării măştilor medicale pentru reducerea răspândirii bolilor respiratorii, inclusiv Covid-19. Articolul integral poate fi parcurs accesând acest link.
Concluziile sunt categorice în sensul că purtarea măştilor medicale nu are efect, purtarea sau nepurtarea măştilor nu face nicio diferenţă în transmiterea sau răspândirea bolilor respiratorii, inclusiv Covid-19. Concluziile s-au bazat pe 78 de studii randomizate controlate, șase dintre ele în timpul pandemiei de Covid-19, cu un total de 610872 de participanți din mai multe țări.
Însă nu concluziile studiului sunt surprinzătoare, cât faptul că acestea sunt afirmate cu tărie, fără loc de întors, de principala oficină de propagandă… a poziţiei opuse, pro-obligativitate a măştilor!
Editorialul arată că autorităţile s-au lăsat în mod eronat convinse de utilitatea măştilor din pricina unor „studii non-randomizate, studii observaționale greșite.” Apoi continuă afirmând în mod uluitor că:
„Persoanele care au fost sceptice (privind utilitatea măştilor n.n.theodosie), care au fost batjocorite cu îndârjire ca fiind niște smintiţi și care au fost ocazional cenzurate pe motiv că sunt „dezinformatori”, acestea au avut dreptate. Experții şi liderii de opinie care au susținut obligativitatea măştilor nu au avut dreptate. Dacă am trăi într-o lume mai bună, cel din urmă grup ar trebui să-și recunoască eroarea, împreună cu consecinţele sale substanţiale de ordin fizic, psihologic, pedagogic și politic.”
Nu doar atât, dar această afirmaţie include şi legături către studiile ştiinţifice la care se referă privitor la câteva dintre consecinţele negative ale purtării măştilor. Despre studiul aflat la baza articolului afirmă că ar reprezenta „standardul de aur” al cercetării medicale pe subiect.
În fine, să revenim. Bineînţeles că nu la „batjocorirea îndârjită” sau la „cenzurarea ocazională” fac referire cei care cer pedepsirea vinovaţilor pentru crime împotriva umanităţii, dar editorialul nu îndrăzneşte să meargă totuşi până acolo, ci se opreşte concluzionând că îndărătnicia autorităţilor de a menţine punctul de vedere anterior, acum dovedit că este greşit, va conduce la o pierdere şi mai mare a încrederii publicului şi la creşterea polarizării sociale, un risc în faţa unor crize viitoare.
Acestea fiind semnalate, se impune să subliniem faptul că şi această nouă adeverire, asemenea constatării tardive a nelegalităţii măsurilor de restrângere a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, se înscrie în linia concesiilor discursive menite să conserve ascendentul moral şi autoritatea diriguitorilor conştiinţei publice. Adeverirea ineficienţei măştilor nu serveşte pedepsirii celor vinovaţi pentru abuzurile provocate urmare a impunerii acestora în mod obligatoriu, ci conservării aceloraşi pârghii de putere care au făcut cu putinţă crimele din timpul pandemiei. Ea vine să cimenteze neputinţa colectivă de a afirma şi a impune adevărul, libertatea şi demnitatea umană, dovedind o dată în plus că adevărul obţine „loc în faţă” doar în termenii concedaţi de autorii acestor crime şi de principalii lor propagandişti.
Controlul social se dovedeşte deplin şi se manifestă ostentativ, obraznic, înjositor pentru victime, pentru a forţa conformitatea şi obişnuirea noastră cu lipsa de putere, cu redefinirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Revelarea metodei de control şi irosirea momentului adecvat pentru pedepsirea vinovaţilor atrage noi şi noi complici în lucrarea răului, din rândul celor fascinaţi de puterea distrugătoare şi de neoprit a celor care au produs acest violent reset societal. La un moment ulterior de evaluare, se va fi constatat că toţi vom fi fost (măcar puţin) complici la desăvârşirea acestui mare abuz, simultan circ şi genocid, în buna şi nedezminţita tradiţie comunistă a Reeducării, probabil cea mai relevantă axiomă societală a vremurilor noastre.
În acest context, o adeverire sau alta rămân fără semnificaţie pentru cei care şi-au refuzat propria putere şi răspundere. În spusele părintelui Nicolae Steindhardt: „Neîmpotrivindu-se la timp, omul devine treptat incapabil de a se mai împotrivi vreodată!”
Adeverirea publicată de ziarul New York Times are menirea de a evidenţia această realitate. Cruntă realitate.
Publicăm un articol de final de an preluat de pe situl Asociaţiei Europene de Studii Geopolitice şi Strategice „Gheorghe I. Brătianu” privitor la perspectiva iminentă de escaladare a conflictului din Ucraina, articol care este surprinzător nu doar prin analiza realizată cât, element cu adevărat inedit, prin justa sa contextualizare, în care ne regăsim integral ca poziţie şi la care aderăm fără rest.
Articolul nu se sfieşte să abordeze fără ocolişuri tabu-urile mediatice mainstream, referindu-se în termenii adecvaţi şi la perfidia politicii europene care a căutat exclusiv avantajele accesului privilegiat la resurse naturale (inclusiv cele româneşti), şi la interesul belicos al americanilor de a iniţia şi desfăşura un război total la marginea Rusiei. Mai mult, sugerează că acest conflict va include obligatoriu şi România (flancul estic al N.A.T.O.) şi că acest lucru răspunde unui interes strategic al SUA şi ţărilor din Occident, iar nu Rusiei. Intreresul Rusiei este să angajeze adversarul său direct, S.U.A., nu să se risipească într-un efort militar diluat pe teritoriul ţărilor de la frontiera NATO.
Nu în ultimul rând, articolul face menţiune despre acţiunile puterii politice de la Kiev care este direct implicată într-un conflict în care Ucraina aduce doar sacrificiul uman, deservind obiectivele strategice ale S.U.A., fără a căuta să protejeze interesele strategice ale naţiunii ucrainene.
Apare previzibil faptul că şi românii urmează să se regăsească în papucii ucrainienilor în scurt timp, articolul fiind un avertisment public la conştientizarea pericolului în care ne regăsim.
Totodată, sesizăm că în presa mainstream, pe platforma Contributors.ro, a fost publicat un articol extins al autorului Alexandru Dodan, funcţionar M.A.E. care s-a făcut cunoscut în trecut prin articole de promovare a ideii de stat european unificat politic, aşadar de la extrema filo-europenismului, articol bine argumentat şi bine structurat din punct de vedere argumentativ, dar care pledează pentru conştientizarea nevoii de a ne implica în mod direct în războiul de la graniţa ţării noastre.
În acest context de propagandă insidioasă pentru implicarea noastră directă în război, articolul publicat de aesgs.ro este cu atât mai valoros.
Mai adăugăm doar că Asociaţia Europeană de Studii Geopolitice şi Strategice „Gheorghe I. Brătianu” este o organizaţie non-guvernamentală, independentă şi non-profit care a fost înfiinţată în 2009 de un grup de experţi, având ca principal obiectiv realizarea de analize asupra relaţiilor politico-economice şi realităţilor geopolitice regionale şi globale destinate îndeosebi mediului academic. Articolul aparţine domnului Dr. Nicolae DOLGHIN, membru al echipei aesgs.ro.
Visa Europa cu trei decenii în urmă la un alt război nimicitor? Oare atât de repede au uitat liderii politici că valorile drepturilor omului și democrației nu pot fi introduse într-un regulament al operațiilor pentru destabilizări cu participare colectivă, că lumea este complexă și acesta este secretul dezvoltării ei prin evoluție? Vă invit încă o dată să citiți documentul Carta de la Paris pentru o nouă Europă din 1990. Va fi o lectură cu efecte zguduitoare când veți reafla ce așteptări avea lumea acum trei decenii și unde s-a ajuns. Atunci marea politică se făcea încă în costume și cu strângeri de mâini care exprimau încredere, astăzi în uniforme de campanie. Dar și mai zguduitor va fi când veți constata că ne aflăm aici în urma deciziilor politice ale unor indivizi care știau bine ce fac cu adevărat. Mulți dintre ei semnaseră documentul. Oameni mărunți, cărora fascinația puterii le-a ascuns măreția momentului și le-a anihilat simțurile politice exact când se întrezărea altceva.
Marii actori au fost conștienți însă spre ce se îndreaptă, pentru că în geopolitică nu e nimic întâmplător. Ei mai știau bine că prosperitatea este asigurată de resurse, că acestea nu există pentru toți, deci asaltul asupra ei se va intensifica, iar pentru a o apăra era nevoie de ofensivă spre locurile din față. Figuranții de acum ai scenei politice consideră că e normal ceea ce se întâmplă și se amăgesc cu roluri principale. În anii ’70 statele arabe tocmai demonstraseră că petrolul poate fi folosit cu succes în ecuațiile geopoliticii, chiar și în lipsa altor factori credibili de putere. Dar, după ce au generat criza, ele au fost supuse proceselor care se repetă în Europa de vreo două decenii, au fost neutralizate cu instrumentele lor. Acum încearcă să revină în marea geopolitică.
Dispariția bipolarității a deschis oportunități noi în cursa Occidentului pentru resursele atât de necesare în orice mare proiect. Resursele României au fost parte a acestor oportunități, degeaba ne amăgim cu cuvinte mari despre idealuri, libertăți și dezvoltare. S-a inaugurat marea cursă pentru bogățiile emisferei nordice, la care fiecare participă cum poate. Părea că acestea deveniseră accesibile, concurență mai mică, economia de piață ar fi rezolvat restul prin regulile sale sacre, iar propaganda ar fi ascuns practicile dintotdeauna în ambalaje mobilizatoare. Zona Arcticii este un poligon incipient pentru viitoarele desfășurări, acolo se experimentează tacticile pentru întreaga emisferă.
Statele situate la Oceanul Înghețat de Nord au poziții avantajate din start, sunt scutite de foamea internă a resurselor și au perspectiva de a domina piața. Zona oferă cele mai scurte căi de transport spre marii consumatori. O demonstrează și perseverența cu care Rusia își operaționalizează propriul drum al mătăsii prin ghețuri, strategiile NATO pentru zonă, atenția cu care China, Japonia și chiar India se înscriu în desfășurări, dar și modul brutal prin care lumea dezvoltată impune Rusiei prețul la hidrocarburi, generând astfel un precedent periculos pentru economia de piață și când va fi pace. Totul este abia la început. Doar accesul la resurse, în special la cele energetice imediate, motivează intoleranța cu care lumea se îndreaptă spre război. Resursele energetice clasice sunt încă necesare multe decenii. Viitoarele surse de energie alternativă sunt încă nesigure, generează riscuri noi pentru mediu, dar au mare nevoie și de sursele de energie clasică de azi.
Din cauza accesibilității sale, bazinul consacrat al hidrocarburilor – Orientul Mijlociu – devine tot mai dependent de condiționări exprimând interese geopolitice, într-o lume ce se dezechilibrează. Dar marfa de acolo este căutată peste tot. Zona este ușor de destabilizat, pentru că actorii ei încearcă să-și administreze suveran resursele, sunt tot mai activi și modifică, astfel, ecuații consacrate. Destabilizarea ar fi dezastruoasă pentru multe dintre economiile lumii, dar nu pentru toate, altele vor fi avantajate. Oricum, Orientul Mijlociu rămâne locul unde se petrece cel mai îndelungat proces coroziv public pentru raporturile dintre libertăți și geopolitică, proces acceptat și chiar stimulat de democrații, din motive de hidrocarburi. Ceea ce prin alte părți atrage sancțiuni, acolo se trece cu vederea. Aceeași filozofie se practică acum în Ucraina. Confruntarea clasică între ideologii a dispărut, dar politicul a preluat rapid ceea ce bipolaritatea reușise să dezvolte perfect – mecanismele motivării publicului pentru război. Propaganda s-a pus pe treabă.
În Nordul înghețat se practică modele confruntaționale clasice. Puțini sunt actorii care dispun de mijloacele potrivite pentru a susține cursa într-o regiune atât de specifică. Problema este că în calea resurselor de acolo se află Rusia, superputerea nucleară, realitate pe care Europa o uitase, dar și-a reamintit-o acum, când confruntarea se intensifică. Statele Unite – cealaltă superputere nucleară – au fost mereu conștiente de potențialul nuclear al inamicului lor de astăzi, cunosc cel mai bine consecințele unui război nuclear, chiar și limitat, dar mai știu și că arma nucleară este, până la urmă, armă, pe care și ele au folosit-o cândva. Necunoscuta de astăzi pentru securitatea globală este cât sunt de dispuse cele două superputeri să șteargă deceniile de negocieri și să se angajeze într-un conflict distrugător pentru ele, în primul rând. Toate problemele lumii pălesc în fața perspectivei confruntării directe dintre cele două. Ea se apropie. De când a început războiul din Ucraina, oficialii NATO au declarat că Alianța Nord-Atlantică nu se va angaja într-un conflict militar cu Rusia tocmai pentru a evita ciocnirea între superputerile nucleare. Zilele trecute secretarul ei general a afirmat că nu este exclusă și această opțiune. Evident, nu este părerea lui, a avut împuterniciri pentru un asemenea avertisment.
Lumea întreagă se polarizează în jurul zonelor bogate în resurse, concurența pentru ele se adâncește. Marile concentrări de populație ale globului sunt și cele mai mari consumatoare de resurse din afara teritoriilor lor. China, India, Indonezia, Brazilia, reprezentând aproape jumătate din populația lumii, au adoptat ambițioase programe de dezvoltare, au obținut succese importante, au oferit popoarelor perspective concrete, dar liderii lor au devenit ostateci ai acestor perspective. Ei nu mai pot da înapoi și se pare că nici nu au de gând. Acolo problema resurselor devine un vector concret al politicii externe, un argument convingător pentru opinia internă. Occidentul, la rându-i, își simte amenințată prosperitatea realizată în decenii. Între voința de a menține poziții câștigate și dinamismul schimbărilor din ordinea mondială, concurența pentru resurse se va accentua, alimentând opțiunea pentru război, ca întotdeauna.
Perspectiva prosperității generalizate ar putea fi o motivație globală pentru estomparea rivalităților geopolitice și temperarea percepției victoriei. Într-o lume a haosului, doar ea ar putea aduce liniște, dar este o utopie. După Al Doilea Război Mondial, a existat o asemenea șansă. Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului și-a propus la înființare, în 1951, nu numai prosperitate, într-o lume în care nenorocirile războiului erau încă proaspete, ci și eliminarea violenței armate, cel puțin într-o parte a continentului. Însă, tentațiile geopoliticii au fost mai puternice, Comunitatea a devenit imperiul Uniunea Europeană de azi, intrat rapid în sistemul global al relațiilor de putere cu tot ceea ce a urmat. Dimensionarea puterii și exercițiul ei sunt esențiale, ca în toate imperiile. Nu se știe cum se va sfârși totul, pentru că nu toți actorii sunt avantajați în cursa ce va domina acest secol, UE se află în pragul unor crize multiple, prosperitatea se subțiază, iar la orizont se profilează competiția pentru alte resurse decisive: apa, hrana, aerul curat etc. Provocările vor fi nesfârșite.
Ca întotdeauna, ideologia a transformat ciclica confruntare geopolitică pentru controlul spațiilor într-una a valorilor. De o parte, democrația și drepturile omului, de cealaltă, nu se știe ce, dar ceva amenințător – Rusia, li se spune occidentalilor pe toate vocile, dar pe acolo sunt sursele prosperității. Totul într-o parte a lumii unde întotdeauna s-au generat dezechilibre strategice, dar în care viața a înflorit după reglementarea haosului, indiferent de ceea ce au susținut ideologiile și propaganda. Se pare că astăzi geopolitica ne oferă o nouă lecție, cea în care nu doar spațiile sunt obiectivul real al confruntării, ci și oamenii. Paradoxul este că întregul spațiu euroasiatic postsovietic, devenit scenă a unor crize prelungite, se îndrepta spre democrație și libertăți pentru om, dar în felul său, cu particulatitățile, tradițiile și experiențele politice de acolo, cu succese mari ori mici, dar succese. Numai că, prin evoluția lor normală, Occidentul nu și-ar fi asigurat pozițiile dorite în cursa pentru resurse. Ceea ce ne ascunde războiul informațional în plină desfășurare este realitatea că democrația și libertatea sunt folosite doar pentru a justifica generarea haosului controlat și a războiului. Toate discursurile maschează capacitatea infinită a puterii de a manipula democrația, folosind tocmai mecanismele pe care exercițiul ei i le pune la dispoziție. Ni se mai ascunde că adevăratele amenințări pentru om sunt inegalitățile.
Își mai amintește cineva de mișcarea Occupy Wall Street, pornită în chiar inima democrației, în Manhattan? Ea transmitea lumii că inechitatea este adevăratul pericol pentru libertăți, iar diferența dintre democrație și autocrație este doar o problemă de încadrare în articole de cod penal. Mișcarea demasca exercițiul politic modelat de puterea banului, ceea ce face ca, în sărăcie, libertatea să fie doar un drog, să se manifeste ca într-o grădină zoologică. Occupy… părea inofensivă, un protest non-violent, o demonstrație a democrației – afirma propaganda, dar când ideile ei au început să atragă atenția lumii a fost reprimată într-o singură noapte, pentru mai multă siguranță. Guvernanța nu a uitat că Mahatma Gandhi a răsturnat lumea pornind tot cu un protest non-violent.
Europa este depășită de rapiditatea desfășurărilor. Participă la un război hibrid pentru care nu a fost pregătită. În doar câteva luni discursul ei politic s-a transformat total, susține escaladarea riscurilor și amenințărilor pentru securitate. Toți europenii sunt mânați spre război. Eliminarea hidrocarburilor Rusiei de pe piața europeană și aplicarea diverselor măsuri pentru controlul lor în lume sunt obiectivul strategic urmărit de SUA, dar Europei nu îi este clar ce va urma. Rusia a declanșat procesul de transformare a resurselor sale în potențial pentru război cu întregul Occident. Ucraina este doar începutul.
Operația militară specială a Rusiei a stins viziunile occidentale despre fizionomia luptei, consacrate în ultimele decenii. Lupta armată nu este o paradă a forțelor cosmice, aeriene și speciale împotriva unor adversari paralizați de sancțiuni internaționale și rezoluții părtinitoare, interpretabile în funcție de numărul rachetelor. Se demonstrează că nu se deosebește prea mult de cea proiectată în războaiele mondiale și toate armatele vor fi nevoite să coboare cu picioarele pe pământ. Deosebirile sunt aduse doar de evoluția armelor și de tacticile devenite, astfel, posibile. În Donbass se redescoperă că războiul este al distrugerilor și terorizării populației civile, al tranșeelor și pozițiilor fortificate, al puterii distructive a artileriei de toate calibrele și a celei reactive, a apărării antiaeriene eșalonate a trupelor terestre – în lipsa ei nu se prea poate face nimic în câmpul tactic –, a dronelor de cercetare și lovire, a armelor de înaltă precizie, avioanelor de atac și elicopterelor, a tancurilor, blindatelor și autotunurilor, a procedeelor tactice în schimbare de la o zi la alta, a loviturilor pe adâncimea întregului teritoriu al adversarului. De asemenea, rămâne și războiul cosmosului și confruntării electronice. În această fizionomie a acționat armata ucraineană, pentru ea și-a rulat Rusia unitățile forțelor sale armate, de la Pacific la Arctica.
Până nu demult Europa a avut acces nelimitat la resursele emisferei nordice prin mecanisme economice, comerciale, financiare. Totul părea normal. Marele câștigător a fost Germania. Liderii ei au susținut dezvoltarea sistemului de conducte și au obținut toate derogările necesare pentru circulația petrolului și gazelor naturale. Mai mult, Germania, care, evident, ne spunea că propagă în jurul ei doar valorile europene ale libertății, își permitea să practice ceea ce pe meleaguri balcanice se cheamă bișniță. Cumpăra pe conducte gaze naturale ieftine din Rusia și le revindea partenerilor europeni la prețurile bursei. Afacerea a adus prosperitate, dar astăzi, liderii germani spun că nu a fost bine, că s-a contribuit la declanșarea războiului din Ucraina. Să înțelegem că, după ce se vor liniști lucrurile, ceea ce se va întâmpla, probabil, într-un viitor îndepărtat, Germania își va asuma vreo responsabilitate? De altfel, Angela Merkel, cancelarul care a modelat ani buni politica Germaniei și a UE, a declarat că a susținut negocierea și semnarea documentelor de la Minsk nu pentru a aduce pacea, cum s-a crezut, ci pentru a oferi Ucrainei timp necesar pregătirii războiului. Tot ceea ce a urmat după semnarea Planului Steinmeier a fost inducere în eroare bine regizată. Nu ne rămâne decât să ne întrebam ce a apucat-o pe doamna Merkel să fie sinceră tocmai acum. Propaganda le repetă monoton europenilor că ei luptă pentru libertate și trebuie să fie pregătiți pentru orice sacrificiu.
Nu sunt prea clare motivele pentru care Germania și-a modificat brusc poziția după atâția ani de Ostpolitik ce i-a adus avantaje. Schimbările politice interne nu pot explica totul. Actualul cancelar a fost vice-cancelar disciplinat în guvernul precedent, deci artizan al bișniței. Acum declară că va construi cea mai puternică armată europeană pentru a apăra valorile europene, cumpără arme din SUA, sfidează industria europeană de armament și gripează motorul franco-german. Să se profileze, oare, viitorul rol al Germaniei pe continent? Lideri ai Europei declară că nu mai sunt dependenți de gazul rusesc, dar prețul facturilor le-a scos populația în stradă. Libertatea nu are preț, mai afirmă ei, pregătindu-se de vacanță.
România a trăit episodul pierderii controlului asupra resurselor sale europenește, fără violență și cu contribuția liderilor ei politici. A început cu pierderea celei mai importante bogății – tinerii și forța de muncă activă. De atunci, orice mare proiect este golit de conținut. Fenomenul nu s-a terminat. A continuat cu resursele subsolului, apoi ale solului. Treptat a renunțat la multe dintre atributele suveranității, cele rămase sunt mai mult simbolice. Momentul în care timonierul statului le adresa românilor îndemnul de a-și afla viitorul pe alte meleaguri, pentru că țara lor, al cărei conducător era, nu le oferea vreo perspectivă, este culmea neputinței clasei noastre politice. Marinarul și-a demonstrat micimea vizionară, ceea ce nu-l va împiedica să-și caute fotoliul în miturile neamului.
Propagandiștii ne recită cu perseverență lecția libertății, pregătesc psihologic populația pentru război, dar uită să ne spună că au existat și mecanisme care generau pace pe continent și că au fost nenumărate momentele în care puteau fi activate. În organizațiile din care face parte, România avea posibilitatea de a cere operaționalizarea lor, dar nu a făcut-o, deși avea motive mai multe decât alții. Spre deosebire de celelalte state din Frontul de Est, situația ei este alta. În Est, există Republica Moldova, cel de-al doilea stat locuit de români, față de care politicul românesc nu poate rămâne indiferent. Republica Moldova nu este Basarabia de altădată, aparținând altui stat, ci o țară suverană și independentă, vulnerabilă la ceea ce se petrece în proximitatea sa.
Conflictul de la granița noastră a fost pregătit cu minuțiozitate. Statelor Unite li s-a oferit, în sfârșit, ocazia să rezolve chestiunea cu rivalul de decenii printr-un proxi-război desfășurat la periferiile spațiului euroatlantic, departe de teritoriul lor protejat oricum de oceane, dar la granițele Rusiei. Au găsit și subiectul care să se sacrifice, Ucraina. Pentru acest conflict au inițiat și susțin în continuare lărgirea NATO, în căutarea altor subiecți. De zece luni, ele duc împotriva Rusiei un război unic în felul lui, pentru că nu au pierdut niciun soldat. Eficiență maximă, proxi-războiul ideal ce s-ar dori cât mai îndelungat, eficient împotriva rușilor, dar cinic pentru ucraineni și demolator pentru europeni. Este războiul prin intermediar, care ar putea asigura atingerea multor scopuri strategice. Planificatorii militari ruși sunt în căutarea amenințării credibile directe ca răspuns. Statele de pe Frontul de Est sunt potențiale viitoare victime. Aici, nu în SUA, va exista cea mai mare densitate a loviturilor, de aici va începe escaladarea selectivă a violenței armate. Pentru partenerul nostru strategic va fi important ca războiul să rămână localizat doar în acest spațiu și să nu escaladeze către faza nucleară intercontinentală. Populația Ucrainei este sacrificată, țara va fi distrusă, statele din Frontul de Est urmează la rând, liderii lor își fac socluri pentru statui, alte conflicte sunt în așteptare, dar spațiul dintre mări va menține Rusia ocupată strategic multă vreme.
Până la lovitura de stat din 2014, Ucraina făcuse pași importanți spre valorile europene, însă nu cu viteza dorită de geopolitică. Liderul de atunci, destituit atunci, nu refuzase semnarea unor documente importante pentru viitorul european al țării sale, ci amânarea momentului pentru a le studia. Primise chiar și garanții politice. Președintele de astăzi al Germaniei a fost unul dintre garanți. Perseverența cu care se îndreaptă Europa către război acum ne demonstrează că nu democrația era amenințată, ci avantajul geopolitic sigur. Tot așa, Occidentul a democratizat colectiv Afganistanul, dar după două decenii s-a retras brusc și nu mai interesează pe nimeni ce se întâmplă acolo cu democrația și drepturile omului. Procesele democratizării societății ucrainene erau în desfășurare, dar exista riscul să dureze prea mult, profitul să fie împărțit, iar dividendele prea subțiate. Doar așa se poate explica motivul pentru care întregul Occident și-a transformat Rusia în inamic. Aceeași Rusie cu care întotdeauna găsise formule pentru a coexista, a colabora și a obține avantaje. Lovitura de stat de la Kiev a fost un act de violență politică pe care Occidentul democratic l-a stimulat și salutat, la Moscova a fost considerat un act ostil, la care nu mai avea cum să nu răspundă. A urmat ceea ce știm și am ajuns unde suntem. Astăzi în democrația de război a Ucrainei se petrec episoade care cu câțiva ani în urmă ar fi cutremurat conștiințele libere ale europenilor, dar nu e timpul pentru ele. Ca întotdeauna, ideologia a transformat ciclica confruntare geopolitică pentru controlul spațiilor într-una a valorilor.
La granița noastră este un război purtat de europeni împotriva lor înșiși. Spațiul euroatlantic s-a transformat în spațiu de generare a forței pentru Ucraina, adică într-un teatru de război expus deocamdată doar parțial loviturilor. Câștigătoare vor fi SUA. Într-o perioadă de reconfigurare a rolului lor în lume își neutralizează un important concurent economic și financiar în perspectiva viitoarei ordini mondiale. Europa va fi sub control total. Mare câștigător va fi și China, care nu depune niciun efort și așteaptă reconfigurările globale. În vecinătatea noastră războiul este al superputerilor nucleare în care Alianței Nord-Atlantice i se pregătește rolul de principal combatant. Vom asista probabil, cel puțin pentru faza inițială convențională, la un interesant proces de activare graduală a Articolului V pe seama statelor din Frontul de Est. Ele vor fi primele unde se vor aplica lovituri asupra infrastructurii civile critice, obiectivelor militare și economice – tablou multiplicat al distrugerilor din Ucraina.
Președintele Vladimir V. Putin a declarat că nu va folosi arma nucleară tactică în Ucraina, nu e nevoie, și cam atât. În Europa, de arme nucleare tactice dispun doar armatele rusă și americană. Deocamdată, armele sunt în depozite. A mai declarat că nu exclude posibilitatea folosirii întregului potențial nuclear dacă securitatea rușilor va fi amenințată, că Rusia nu va recurge prima la armele nucleare strategice, dar că analizează posibilitatea introducerii în doctrina sa nucleară a principiului loviturilor preventive, după modelul american. Triada nucleară de descurajare este la capacitate maximă, a mai anunțat, transmițând un mesaj direct spre SUA, devenite acum inamic strategic. Pe fondul absenței negocierilor dintre cei doi privind reducerea armelor nucleare strategice și al inexistenței dialogului bilateral pe tema stabilității în lume, armata rusă introduce în serviciu operativ noi vectori purtători, unici prin performanțe. În Europa, acești vectori pot fi folosiți ca arme de descurajare chiar și cu încărcături convenționale. Principala preocupare a planificatorilor americani este cum să modeleze evoluția conflictului ruso-american fără să se ajungă la folosirea armelor nucleare strategice. Dacă vor reuși vom afla curând, dacă nu, ar putea începe lungul drum spre pace.
Ucraina, așa cum a existat, nu va mai fi. În războiul pe care-l poartă și-a epuizat demult potențialul, industria de apărare i-a fost distrusă în bună măsură, are o armată compusă aproape exclusiv din trupe terestre și luptă acum cu banii și materialele primite din lume. Ea pune la dispoziție doar carnea de tun. Teritoriul i s-a transformat într-o scenă pentru epuizarea cu orice preț a Rusiei. Occidentul poartă împotriva acesteia un război total – politic, economic, financiar, comercial și informațional. Pentru dimensiunea militară a fost desemnată, deocamdată, Ucraina. Liderii ei politici își interpretează rolul cu inconștiență. Occidentul participă la efortul de război al acesteia cu tot ceea ce este necesar, dar declară că actor este doar eroica armată ucraineană. Rusia își pune în mișcare mașinăria de război pregătindu-se pentru confruntarea îndelungată cu Occidentul.
Probabil că vom afla cândva motivul pentru care actualul regim politic de la Kiev a participat conștient la generarea războiului cu superputerea nucleară vecină, sfidându-i interesele de securitate, dar distrugându-și țara, poporul, epuizând Europa, anihilând multe dintre mecanismele securității europene și aducând NATO în pragul confruntării directe cu Rusia. Liderii ucraineni nu puteau fi surprinși de reacțiile Rusiei, pentru că țara lor însăși a contribuit decenii la construcția modelului de securitate al superputerii sovietice căreia i-a fost co-fondator. Acel model, pe care și ea l-a moștenit, pornea de la axioma că Rusia a fost întotdeauna atacată din Vest, iar ceea ce se întâmplă acum îl confirmă. Era prezent și în ideile de securitate de la Kiev. Pe la începuturile independenței sale, acolo România era percepută ca o amenințare. Modelul este același, s-a schimbat doar punctul cardinal.
Liderii Ucrainei independente au știut bine că Rusia nu va rămâne indiferentă la transformarea într-o platformă de ostilitate a unui spațiu cu profunde conexiuni în istoria comună. Propaganda rusă acuză SUA că urmăresc să transforme Ucraina într-o anti-Rusie, ștergând toate realitățile civilizaționale comune celor două și stimulând toate excesele în eliminarea acelor realități. SUA au știut că Rusia va interveni, tot așa cum au intervenit și ele în Cuba, iar în istoria recentă, în Libia, Siria, Irak, Afganistan, adică departe. Acolo nu au existat conexiunile civilizaționale de tipul celor ucraineano-ruse, ci doar geopolitică și resurse, aici ucrainenii și rușii vor rămâne tot vecini.
România este treptat atrasă în evenimente ce se apropie de punctul din care nu mai există cale de întoarcere. Când și-a propus integrarea în spațiul euroatlantic, discursul general era că intrăm într-un spațiu al securității și stabilității. Așa a fost la început. S-a dovedit curând că Alianța Nord-Atlantică generează confruntare pentru a justifica extinderea, direct proporțional cu noile spații asumate. Când s-a considerat suficient de puternică, a abordat și adversarul pentru care a fost constituită. Liderii noștri politici ne asigură că NATO ne apără, dar nu explică și rolul Alianței în reapariția războiului pe continent prin cultivarea percepției amenințării. Declarații recente indică faptul că și China devine obiectiv al preocupărilor Alianței Nord-Atlantice. Așa se pornește la drum.
România s-a înscris în procesul avansării spre Est a infrastructurii militare a Alianței Nord-Atlantice din momentul în care și-a pus la dispoziție teritoriul pentru scutul de la Deveselu. Nu este scut, este armă capabilă să acopere multe. Sporirea infrastructurii militare a NATO în țara noastră s-a înscris în logica operațională a Alianței Nord-Atlantice și în practicile escaladărilor pre-război. Teritoriul Statelor Unite este în afara loviturilor convenționale, tradiționalele puteri europene sunt departe. Rusia nu își dorește să le transforme pe toate deodată în inamici ireductibili, nu este nici în tradiția sa, nici în avantajul ei. Niciodată în istorie, Rusia nu a fost inamic al întregii Europe și nici toată Europa inamic al Rusiei.
