Sf. Serafim de Sarov despre cunoașterea lui Dumnezeu

Prezentăm mai jos alte câteva cuvinte de folos, care se referă la raportarea noastră la credința în Dumnezeu, cum să o trăim și să o păzim printre oamenii din lume, extrase din învățăturile Sf. Serafim de Sarov, din cartea Arhim. Dosoftei Murariu, Sfântul Serafim de Sarov. Toate acestea provin din inima aprinsă de Duhul Sfânt a Cuviosului Serafim și se adresează îndeosebi oamenilor cu o anumită trăire duhovnicească, dar sunt de folos oricui are o năzuință curată spre Dumnezeu și grijă pentru mântuirea proprie.

3. Despre Dumnezeu

Dumnezeu este foc arzător, care încălzește inima împreună cu întreg lăuntrul omului. Și, astfel, de vom simți în inima noastră răceală, care este de la diavol, căci diavolul este lipsit de căldură, atunci să chemăm pe Domnul și El, venind, va încălzi din nou inimile noastre cu dragostea Lui cea desăvârșită nu numai față de El, ci și față de aproapele nostru. În felul acesta, răceala urâtorului de bine va fi izgonită din preajma acestei călduri…

Despre lucrurile lui Dumnezeu nu se cuvine a grăi după ce ne-am umplut de sațiul mâncării, deoarece cu pântecele plin nu se vor vedea tainele lui Dumnezeu…

4. Despre dragostea lui Dumnezeu

Cel ce și-a dobândit dragostea cea desăvârșită trăiește în lumea aceasta în așa fel ca și cum n-ar trăi. Căci unul ca acesta se socotește pe sine străin pentru toate cele văzute, așteptând cu nerăbdare pe cele nevăzute… El s-a schimbat întreg în dragoste față de Dumnezeu și a dat uitării orice altă dragoste… Sufletul cel plin de dragostea lui Dumnezeu, la vremea ieșirii din trup, nu se va înfricoșa de stăpânitorul cel rău din văzduh, ci se va înălța însoțit de îngeri întocmai cum ar trece dintr-o țară străină în patria sa…

5. Despre frica de Dumnezeu

Omul care a luat asupra sa de bunăvoie însărcinarea cea grea de a străbate calea cea strâmtă a păzirii inimii trebuie, înainte de toate, să aibă frica de Dumnezeu, care este începutul înțelepciunii. În mintea lui trebuie să fie necontenit întipărite aceste cuvinte proorocești: Slujiți Domnului cu frică și vă bucurați Lui cu cutremur (Ps. 2: 11).

El trebuie să străbată această cale cu cea mai mare luate aminte și cu respect față de tot ce este sfânt, iar nu cu nepăsare. Astfel trebuie să se teamă, ca nu cumva să atragă asupra lui acea hotărâre dumnezeiască: Blestemat este omul care face lucrul Domnului cu nebăgare de seamă (Ier. 48:10). De aceea este de trebuință aici cucernicia chibzuită, căci mare și întins este acest noian de nepătruns, inima, cu gândurile și poftele ei, pe care trebuie s-o curățim cu multă băgare de seamă: Acolo sunt jivine cărora nu este număr (Ps. 103), adică multe gânduri deșarte, strâmbe și necurate, semințe ale duhurilor rele.

În scurt grăind, înfățișările fricii de Dumnezeu sunt două: dacă vrei să faci răul, atunci teme-te de Domnul și nu-l fă. Iar dacă vrei să faci binele, atunci teme-te de Domnul și săvârșește-l!

6. Despre taina Sfintei Treimi

Ca să ne putem îndrepta privirile minții către Preasfânta Treime, trebuie neapărat să rugăm pentru aceasta pe marele Vasile, pe Grigorie Teologul și pe Ioan Gură de Aur, care au învățat despre Sfânta Treime și a căror mijlocire poate să aducă asupra omului binecuvântarea Preasfintei Treimi. Iar așa singuri, fără ajutorul nimănui, trebuie să ne ferim și de a încerca măcar să privim.

7. Despre cauzele venirii lui Hristos în lume

Cauzele venirii Hristos, Fiul lui Dumnezeu, în lume sunt acestea:

1. Dragostea Lui față de neamul omenesc, căci așa de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât și pe Fiul Său cel Unul-Născut L-a dat (In. 3:16).

2. Aducerea din nou a omului căzut la vrednicia chipului și asemănării cu Dumnezeu, cum cântă și Sfânta Biserică: «Pe cel căzut pentru neascultare, care era după chipul lui Dumnezeu și care s-a făcut cu totul întru stricăciune, căzând din cea mai bună viață dumnezeiască, iarăși îl înnoiește înțeleptul Ziditor» (Canonul1, cântarea 1 la Nașterea Domnului).

3. Mântuirea sufletelor omenești: N-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să mântuiască lumea prin El (In. 3:17).

9. Despre păstrarea adevărurilor cunoscute

Nu trebuie să-ți deschizi inima ta niciodată fără trebuință. Dintr-o mie, nu știi de se va putea găsi măcar unul care ar fi în stare să păstreze taina ta. Și, când noi înșine nu o vom putea păstra în sufletul nostru, cum vom putea nădăjdui că ea ar putea fi păstrată de alții?

Cu omul simplu trebuie să vorbești despre lucrurile omenești, iar cu omul bogat în înțelepciunea duhovnicească trebuie să grăiești despre cele cerești.

Oamenii plini de înțelepciune duhovnicească judecă felul de a fi al unui om oarecare după Sfânta Scriptură, căutând să se încredințeze  dacă spusele lui sunt după voia lui Dumnezeu. Și numai după aceea își dau o părere sau alta despre el.

Când se întâmplă să fii în lume, în mijlocul unui grup de oameni, nu trebuie să vorbești despre lucrurile sufletului, mai ales dacă între ei nu observi nici o dorință de a asculta asemenea lucruri. În acest caz, trebuie urmată învățătura Sfântului Dionisie Areopagitul, care spune: «Cel ce s-a îndumnezeit pe sine prin cunoașterea lucrurilor dumnezeiești și ascunde în taină sfânta înțelepciune în fața norodului celui neluminat, să și-o păstreze ca pe una ce ar fi asemenea cu ei, căci nu este bine, cum zice Scriptura, să arunci mărgăritarele cele înțelegătoare înaintea porcilor, căci acelea sunt o podoabă curată, luminată și de mare preț». Pentru aceasta trebuie să ascunzi întru tine, cu toată luarea aminte, comoara darurilor. Altfel, le vei pierde și nu le vei mai găsi. Iar când nevoia va cere sau când va veni vorba și de lucruri duhovnicești, atunci trebuie să-ți deschizi gura și să grăiești deschis pentru slava lui Dumnezeu, după cuvântul care zice: «Căci calea este acum deschisă…»”

„Învățătura” Sf. Serafim de Sarov dacă există sau nu chinurile iadului

Pe lângă încredințarea deosebit de importantă a Sf. Serafim de Sarov dată lui Motovilov despre scopul vieții creștine ca dobândire a Duhului Sfânt, mai există și alte învățături folositoare, care pornesc din aceasta. Redăm aici o altă întâmplare uimitoare și pilduitoare pentru coordonatele vieții creștine mai ales pentru mulți dintre cei care cred că nu exiată iad, ci doar o mustrare de conștiință și vorbesc mai mult despre harul Duhului Sfânt, ignorând realitățile copleșitoare ale lumii de dincolo. Și nu doar oamenii de rând, nici numai creștinii simpli ajung la astfel de concepții, ci aceste idei se găsesc și la diverși “teologi”.

Fragmentul este preluat din cartea Arhim. Dosoftei Murariu, Sfântul Serafim de Sarov, Ediția a III-a, Mănăstirea Sihăstria, 2010.

Istorisirea lui N.A. Motovilov
(după revista rusească Pravoslavnaia Karpatskaia Rosii (ian. 1933); trad. de pr. N. Grosu în manuscris)

N. A. Motovilov, robul lui Serafim, după cum îi plăcea lui să se numească, un om cu inimă curată și credință fierbinte, după ce s-a vindecat cu rugăciunile Părintelui Serafim de o grea suferință și după ce s-a învrednicit să vadă cu proprii săi ochi strălucirea chipului binefăcătorului său cu lumina taborică a harului Sfântului Duh, s-a hotărât ca, în amintirea Părintelui Serafim, să plece el însuși la locul de naștere al marelui stareț, la Kursk, pentru a aduna unele date din copilăria și tinerețea lui și să cerceteze Mănăstirea Kievo-Florensky. Această plecare a avut foarte grele urmări pentru N.A. Motovilov, întrucât, cu voia lui Dumnezeu, el s-a îmbolnăvit, devenind victima vrăjmașului, care s-a răzbunat cumplit asupra lui pentru faptul că a slujit la proslăvirea plăcutului lui Dumnezeu Serafim. Împrejurările în care a avut loc îmbolnăvirea lui Motovilov și care lămuresc începuturile ei sunt următoarele:

Odată, într-o convorbire mai îndelungată cu Preacuviosul Serafim, a venit vorba despre atacurile pe care vrăjmașul diavol le dă asupra oamenilor. Motovilov, care a avut o creștere lumească, n-a pregetat, desigur, să se îndoiască de existența adevărată a puterilor rele. Atunci Preacuviosul i-a destăinuit lupta groaznică pe care a avut-o împotriva demonilor timp de o mie de zile și o mie de nopți. Și, prin puterea cuvântului său, ca și prin autoritatea sfințeniei sale, în care nu mai încăpea nici o urmă de îndoială, l-a convins pe Motovilov de existența demonilor, care se arată nu numai în felurite năluciri sau vise, ci chiar aievea, în cea mai crudă înfățișare văzută cu ochii trupești. Aprins cum era din fire, Motovilov s-a însuflețit în așa măsură de povestirea starețului, încât a strigat din adâncul sufletului: «Părinte, am mare dorință să mă lupt cu dracii!».

Părintele Serafim, umplându-se de spaimă, l-a întrerupt, zicând: «Ce-i cu dumneata, bucuria mea? Îți dai seama ce vorbești? Dacă ai ști că cel mai mic dintre demoni este în stare să răstoarne tot pământul numai cu o singură unghie (în măsura în care îi îngăduie Dumnezeu), atunci nu te-ai mai apuca să te lupți cu ei!».

«Dar dracii au unghii, Părinte?» «Hei, bucuria mea, bucuria mea! Ce vă mai învață pe voi profesorii pe la școlile mari? Nu știți oare că demonii nu au unghii? Ei sunt zugrăviți cu copite, cu coarne, cu coadă pentru că închipuirea omenească nu poate să născocească ceva mai respingător, mai grozav decât astfel de chipuri. Căci, în adevăr, ei sunt neînchipuit de respingători, deoarece, în urma căderii lor de bunăvoie din fața lui Dumnezeu și din pricina împotrivirii lor voite la harul Duhului Sfânt, din îngeri luminați au devenit demoni, atât de întunecați și de respingători, încât este cu neputință să fie înfățișați prin vreo asemănare omenească. Și, cu toate acestea, este nevoie de o asemănare care să cuprindă toată răutatea lor și atunci sunt înfățișați negri și urâți. Dar, întrucât au fost creați cu puteri și însușiri de îngeri (care nu li s-au luat întru totul după cădere), ei se arată sub înfățișare de oameni și au față de lume, ca și față de tot ce este pământesc, o putere neobișnuită, așa încât cel mai mic dintre ei, după cum ți-am spus, este în stare să răstoarne pământul întreg numai cu o singură unghie. Și doar harul Sfântului Duh, care ni s-a dat nouă, creștinilor ortodocși pentru meritele dumnezeiești ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos, numai El zădărnicește cu desăvârșire și nimicește uneltirile și vicleșugurile vrăjmașului.

Atunci Motovilov s-a îngrozit. Și, atâta vreme cât s-a aflat sub scutul de apărare al rugăciunilor Părintelui Serafim, el a putut să nu se teamă de răutatea satanică. Dar această provocare îndrăzneață și chiar nesocotită, cu îngăduința lui Dumnezeu, n-a rămas fără urmări. Când Motovilov, după adormirea Părintelui Serafim, a plecat cu trăsura la Kursk, n-a putut aduna decât puține știri despre copilăria și tinerețea Părintelui Serafim. Rudele mai apropiate nu-și mai aminteau de el încă de pe când era tânăr; unele din ele muriseră, iar altele spuneau că l-au uitat. Chiar casa în care s-a născut copilul Prohor era distrusă și în locul ei se ridicaseră alte clădiri. Totuși s-a găsit un uncheș, care era cam de aceeași vârstă cu Părintele Serafim și care a dat lui Motovilov unele informații care au fost trecute după aceea în toate cărțile câte s-au scris despre viața Părintelui Serafim. Așa că această călătorie la Kursk și rămânerea acolo a fost încununată cu un oarecare succes, căci vijelia potrivnicului nu s-a dezlănțuit asupra lui Motovilov decât la întoarcerea spre Voronej.

Făcându-se noapte, Motovilov a fost nevoit să rămână pentru găzduire la una din stațiile de poștă, care se afla pe drumul dintre Kursk și Voronej. Fiind singur în casa de oaspeți, și-a scos din cufăr manuscrisele sale și a început să le descifreze la lumina slabă a unei lămpi care abia pâlpâia într-o oaie largă. Cele dintâi însemnări care i-au căzut sub ochi vorbeau despre vindecarea unei femei de neam novil, Erapkin, la sicriul Sfântului Mitrofan de la Voronej. „În acel moment m-am gândit, scria Motovilov, cum este cu putință ca o creștină ortodoxă, care se împărtășește cu Preacuratele și de viață făcătoarele Taine ale lui Hristos să mai poată fi stăpânită de duhul cel rău al diavolului și încă un timp așa de îndelungat de treizeci și mai bine de ani? Și am zis: «E o prostie! Nu se poate una ca asta! Aș vrea să văd cum ar îndrăzni necuratul să se cuibărească înlăuntrul meu dacă m-aș împărtăși cât se poate de des cu Trupul și Sângele Domnului Hristos!»

În aceeași clipă, un nor înfricoșat, rece ca gheața și cu miros nespus de urât l-a înconjurat și a început să se strecoare prin gura lui închisă, cu toate că el se opunea din răsputeri, zbătându-se în spasme. Și, în ciuda tuturor zvârcolirilor nenorocitului Motovilov, în ciuda încercărilor lui disperate de a se apăra împotriva norului de gheață și împotriva puterii de care se vedea împresurat, norul puturos a intrat în întregime înlăuntrul lui, fără să țină seama de sforțările lui mai presus de om. I se părea că mâinile îi sunt paralizate și nu era în stare să facă semnul Crucii, iar mintea fiindu-i încremenită de spaimă, nu-și putea aminti de numele Domnului nostru Iisus Hristos. Se săvârșise ceva dezgustător și groaznic și pentru Motovilov a început perioada celor mai cumplite munci. Chinurile pe care le-a suferit el atunci au fost descrise astfel în însemnările făcute cu propria sa mână:

„Domnul m-a învrednicit să cunosc din proprie experiență, în deplină trezvie a trupului și a duhului, nu în stare de vis ori de nălucire, trei din muncile iadului. Prima a fost focul cel nestins (nematerialnic), care nu se poate stinge prin nimic altceva decât prin harul Sfântului Duh. Acest chin a durat trei zile și trei nopți, în timpul cărora simțeam cum mă mistuie flăcările și cum, cu toate acestea, nu ard de tot. De zece ori, iar altădată de șaptesprezece ori în curs de o zi și o noapte ștergeam de pe corpul meu un fel de funingine ca de gheenă, pe care oricine o putea vedea. Și aceste munci n-au contenit decât după ce m-am spovedit și m-am împărtășit cu Sfintele Taine, prin rugăciunile Arhiepiscopului Antonie și prin ecteniile de însănătoșire pe care acest vlădică le-a rânduit la 47 de biserici și mănăstiri din Voronej pentru vindecarea robului lui Dumnezeu Nicolae.

A doua muncă a durat două zile și două nopți. Acesta a fost chinul tartarului celui neîmblânzit al gheenei, care îmi băga atâta răceală în oase, încât focul nu numai că nu mă ardea, dar nici nu mă putea încălzi. După dorința personală a IPS Antonie de Voronej, am ținut mâna timp de o jumătate de oră asupra unei lumânări aprinse și, cu toate că mâna s-a afumat cu desăvârșire, totuși nu s-a încălzit deloc. Această probă, care a fost verificată de mai mulți martori, eu am scris-o pe o coală de hârtie pe care apoi am semnat-o, aplicând totodată pe ea și mâna mea plină de funinginea lumânării. Aceste chinuri nu mi se ușurau prin Sfânta Împărtășanie. Trupul și Sângele Domnului îmi dădeau numai putința să mănânc, să beau și să dorm puțin. Dar, dacă aceste două munci erau cu putință de văzut pentru oricine, al treilea chin de gheenă, deși a fost de mai scurtă durată, căci n-a ținut decât 36 de ore, a fost îngrozitor, iar suferințele mele erau de nedescris și de nepătruns cu mintea omenească.

Mă mir eu singur cum de am mai putut să rămân în viață. Și de acesta am scăpat tot prin spovedanie și împărtășire cu Sfintele Taine ale Domnului. De data aceasta m-a împărtășit însuși Arhiepiscopul Antonie, cu propriile sale mâini. Acest chin a fost pricinuit de viermele cel neadormit al gheenei, pe care nu l-a putut vedea nimeni afară de mine și de Arhiepiscopul Antonie. Eu însă am fost copleșit peste tot de acest vierme atât de rău, care se târa prin toate mădularele mele și-mi rodea într-un chip nespus de îngrozitor toate măruntaiele dinăuntrul meu, ieșind când pe gură, când pe urechi ori pe nas și apoi întorcându-se iarăși înăuntru. Dumnezeu mi-a dat putere asupra lui, așa încât puteam să-l iau în mână și să-l întind. Eu declar toate acestea de nevoie, căci nu în zadar mi s-a dat mei de sus ca să încerc toate acestea, ci ca să nu mai poată gândi cineva că eu îndrăznesc să chem numele lui Dumnezeu în deșert. Nu! În ziua Înfricoșătoarei Judecăți a Domnului, El Însuși, Dumnezeu, ajutorul și acoperitorul meu, va mărturisi că eu n-am mințit împotriva Lui și împotriva providenței Sale dumnezeiești!”

Curând după această încercare groaznică și nepătrunsă de mintea omului, Motovilov a văzut într-o vedenie pe iubitul său îndrumător și ocrotitor, pe Părintele Serafim, care l-a mângâiat și i-a făgăduit că va primi vindecare desăvârșită abia atunci când se vor descoperi moaștele Sfântului Tihon de Zadonsk, iar până atunci demonul care s-a cuibărit în el va continua să-l chinuiască, dar nu cu atât cruzime.

Într-adevăr, această făgăduință s-a împlinit după mai bine de treizeci și mai bine de ani, când așteptarea lui Motovilov a luat sfârșit și, după marea lui credință, s-a vindecat. În ziua când s-au descoperit moaștele Sfântului Tihon de Zadonsk (1861), Motovilov sta în fața sfântului altar și se ruga plângând cu amar că Domnul nu-i trimite vindecarea, pe care sufletul lui necăjit o aștepta de atâta vreme, potrivit cu făgăduința Preacuviosului Serafim de Sarov. Și iată că, în timp ce se cânta Heruvicul, el și-a ridicat ochii în sus și a văzut pe Sfântul Tihon, care l-a binecuvântat și apoi s-a făcut nevăzut. După aceea, Motovilov s-a vindecat cu desăvârșire.

Inimă de mamă către aproapele (Părintele Cleopa)

Care-i cel dintâi și cel mai de folos gând al omului în viața asta și ce-i trebuie omului ca să se mântuiască?

Pe lângă credința dreaptă, îi trebuie aceste trei lucruri, după învățătura Sfinților Părinți: să aibă către Dumnezeu inimă de fiu, către sine minte de judecător, iar către aproapele să aibă inimă de mamă.

Iată, așa trebuie să fim noi fii ai lui Dumnezeu după dar! Noi avem darul punerii de fii prin dumnezeiescul Botez. Biserica este mama noastră duhovnicească, care ne-a născut pe toți prin apă și prin Duh. Prin dumnezeiescul botez avem punerea de fii, darul înfierii, fii după dar ai lui Dumnezeu, nu după ființă, că după ființă numai Unul este, Hristos.

Dar, dacă suntem fiii lui Dumnezeu după dar și dacă zicem lui Dumnezeu: „Tatăl nostru, Care ești în ceruri”, apoi cum este un fiu adevărat al unui părinte pe pământ? Un copil adevărat, care într-adevăr iubește pe tatăl său și nu cu viclenie, ci cu toată inima, el se teme tare să nu-l mâhnească pe tatăl său nu de frică, ci ca nu cumva să-l supere pe cel care i-a dat ființă și l-a născut și l-a crescut.

Îndată ce a greșit acest copil, aleargă la tata și își cere iertare. „Iartă-mă, tata, că am greșit!” Și-i foarte bucuros când tatăl îl iartă și-i spune: „Dragul tatei, fii atent să nu mai greșești!” Așa trebuie să avem și noi grijă față de Tatăl nostru cel din ceruri.

Noi suntem fiii lui Dumnezeu după dar, fiii Tatălui Ceresc. Avem un Părinte acolo Care privește spre toate popoarele lumii, cum zice psalmul: Ochii Lui spre neamuri privesc. Genele Lui cercetează pe fiii oamenilor (Psalm 10, 4). Iar Mântuitorul ne învață: Voi tată să nu numiți pe pământ! De ce? Unul este Tatăl vostru, cel din ceruri (Matei 23, 9).

Ai auzit că Tatăl are toată zidirea cea de sub cer și cea din cer; Tatăl, Care a făcut toate din cer și de pe pământ? Deci, când Îl supărăm, măcar atât respect să avem, cum are un copil cuminte către tatăl său, că, îndată ce-a greșit, își cere iertare. Aceasta ne trebuie și nouă ca o condiție a mântuirii.

Să avem către noi minte de judecator. Cum? Să ne judecam pe noi totdeauna: „Ce gandim noi, Îi place lui Dumnezeu? Ce vorbim noi, Îi place lui Dumnezeu? Ce facem noi acum, Îi place lui Dumnezeu? Ce intenționăm noi, oare Îi place lui Dumnezeu?” Și, dacă constiința, care este oglinda sufletului, ne spune că nu, atunci să încetăm de a gândi aceste lucruri, de a le vorbi și de a le pune în plan să le facem.

Aceasta înseamnă să se judece omul pe sine, că auzi ce spune dumnezeiasca Scriptură: De se va judeca omul pe sine, nu mai cade în judecata lui Dumnezeu (1 Corinteni 11, 31). Și, dacă îți spune conștiința că da, atunci este bine, căci avem mărturia conștiinței noastre bune. Apoi să avem știința gândului curată despre ceea ce gândim sau vorbim sau facem.

Al treilea plan spre mântuire și datorie prea mare și sfântă este să avem către aproapele inimă de mamă. Așa se cere, să iubim pe toți oamenii din lumea asta, precum o mama își iubește pe toți copiii la fel. O mamă bună, care-i adevărată mamă, dacă ar avea și zece copii, ea ține la toți deopotrivă.

O mama bună este ca o cloșcă, care, ați văzut, chiar dacă are 30 de pui, și numai unul dacă i-l iei, îți sare în cap. De ce? Este tot al ei. Așa face și o mamă bună!

Ea, când pune mâna pe vargă și lovește copilul, mai tare o doare pe dânsa decât pe copil. Ea îl lovește cu atâta milă! Și, ca să nu se facă rău, îl bate cu vărguța. Și nu-l bate din ură, ci din dragoste îl bate, ca să se facă bun.

Este un proverb creștinesc: „Unde dă mama, crește!” Ea din dragoste ceartă pe copii și foarte mult îi iubește. Uneori se mânie, se face că-i ocărăște, pune mâna pe vargă, în tot chipul, ca să-i facă buni. Ceartă și pe cei buni, și pe cei răi, dar, în vreme de primejdie, uită toate. Care este adevărata mamă își pune sufletul pentru toți.

Și, dacă ar avea unul betiv, rău, înjurător și n-o ascultă, Doamne ferește, dacă l-ar vedea că a intrat în apă și se îneacă, sau în foc, sare după dânsul! Moare odată cu dânsul ca să-l scoată. Nu mai ține minte că a supărat-o. Uită toate, uită ca a necăjit-o. Moare pentru dânsul. Când strigă: „Mamă, nu mă lăsa”, ea uită totul.

Pentru ce? Că-i mamă adevărată, iar copilul este rupt din inima ei și nu poate să-l lase, când îl vede în necaz.

Iată, așa trebuie să facem și noi. Tot omul din lume este aproapele nostru. Cum face o mamă bună, care își pune sufletul pentru copii, așa trebuie să iubim și noi pe toți deopotrivă și să ne punem sufletul pentru ei. Să fim exact ca o mama bună cu toți, și cu cei buni, și cu cei răi; să nu facem deosebire, să-i iubim pe toți ca pe noi înșine.

În această privință o să vă spun o istorioară cu inima de mama, ca să vedeți până unde merge inima de mamă.

Era o biată mamă tânără. A murit soțul ei în razboi cu perșii. Era din Grecia și i-a rămas un copilaș. Ea, femeie serioasă, cu frica lui Dumnezeu, a hotărât în inima ei să nu se mai căsătorească.

A dus viață cinstită, în curăție, în post, în milostenie, în cercetarea bisericii și a crescut copilașul ăsta. Toată mângâierea ei era copilul.

Așa l-a crescut biata mamă dintr-o fărâmătură de carne, cu multă dragoste, ca o mama când are unul singur și, când nu are, mai ales, nici soț. L-a învățat scoală, mă rog, ținea la el ca la ochii din cap. Dar, crescând copilul, creștea și grija mamei.

Așa a trecut tinerețea copilului și a făcut armata. Mama, până la armată, l-a crescut ca pe o fată mare în casa ei. Era cel mai cinstit din tot satul, cel mai cuminte. Nici un cuvânt n-a zis împotriva mamei, nici n-a mâhnit-o vreodată; nimic nu făcea ceva fără sfatul mamei.

Dar, o, răutatea lumii! Când a venit din armată, i s-a schimbat mintea. A început să nu mai asculte de mama. A început să nu-și mai arate dragostea față de mama ca mai înainte; se ducea seara prin sat și venea tot mai târziu. Mama se topea de scârbă acasă. Aprindea candela la Maica Domnului și făcea metanii: „Maica Domnului, păzește-l!” Și, când venea Ioan mai târziu, că Ioan îl chema, îi zicea:

– Dragul mamei, Ioane, unde ai stat tu așa de târziu, că mare scârbă am avut? Uite, ai mâncare caldă, ai camera ta grijită. Eu am plâns, că tu n-ai frați; te vei fi întâlnit cu cineva, ai fi greșit sau niște oameni răi te-or bate.

Dar el a început, ca niciodată, să vorbească împotrivă:

– Mamă, lasă-ma în pace! Ce mă păzești ca pe copii? De acum înainte eu știu să mă port în lume!

Niciodata nu vorbise el așa. Mama se topea când auzea.

– Vai de mine, dragul mamei! Dar eu pentru că te urăsc îți spun asta? Eu te iubesc! Dar mă tem, că numai pe tine te am, singura mea nădejde! Dacă nu te mai văd, mai bine să mor și eu!

Să vedeti ce s-a întâmplat.

În satul vecin era o fata rea, blestemată, trăgeau mai mulți. A început să se ducă și el acolo. Mamă-sa nu știa nimic.

– Unde te duci tu?, l-a întrebat ea. Eu am auzit că te duci la vrăjitoarea aceea. Vai mie, mai bine muream decât să aud aceasta!

El, în loc să asculte, a zis:

– Lasă-mă, mamă! Ce mă pazești? Eu știu să-mi port căciula de-acum!

Niciodată în viață nu vorbise așa cu mama lui. Iar ea se topea de plâns, că nu mai avea ce să-i facă. Ce s-a întâmplat? Blestemata aceea de vrăjitoare a auzit de la alții că mama lui nu-l lasă să vina pe la dânsa. Odată, mergând el la casa ei, i-a spus:

– Ia ascultă, măi! Să-mi spui drept, pe cine iubești mai mult? Pe mine sau pe mama ta? El, fermecat la minte de muierea aceea blestemată, stă oleaca și zice:

– Pe tine te iubesc mai mult!

– Eu nu cred! a zis ea. Du-te acasă și, dacă mă iubești pe mine mai mult decât pe maică-ta, în noaptea asta să vii cu inima mamei tale la mine! Faci așa sau nu? A stat oleacă și, îndemnat de satana, a zis:

– Și aceasta o fac!

Și s-a dus din fața ei și a venit acasă. Mama, săraca, îi pregătise mâncarea, îi încălzise camera și plângea la Maica Domnului să-l aduca sănatos acasă. Iată ce pregătea mama pentru dânsul și iată ce pregătea el pentru mama lui!

Ce contrast era aici? Ce fărădelege nemaipomenită? Mama îl aștepta plângând, să-l păzească Dumnezeu de primejdii și el vine să-i scoatî inima.

Vine acasă. Trecuse de miezul nopții. Mama i-a ieșit în cale:

– Dragul mamei, dar acum se vine? Vai, multă grijă am avut de tine!

El nu vedea nimic. Se uita în stanga și-n dreapta prin casă după cuțit. Și vede cuțitul cel mare din bucătărie. Ia cuțitul în mână, o ia pe mama de grumaz, să nu răcnească, și o junghie în inimă.

Biata mamă s-a dus! Sângele a înăbușit-o, s-a stins mama cea scumpă, care se jertfea pentru el!

Ce-a făcut? Auzi până unde l-a dus satana! A spintecat sânul stâng al mamei, a scos inima mamei, a pus-o într-un castron, a spălat-o de sânge, a îmbracat-o pe mama-sa cu haine de moarte, a culcat-o pe pat, a încuiat ușa și a luat inima mamei lui în basma și a pornit prin pădure să o ducă vrăjitoarei, ca să-i arate că o iubește mai mult.

Ați văzut, când merge un om repede prin pădure, dacă-i pădurea deasă, te lovesc crengile. El mergea repede, ca până la ziua să vină înapoi, să nu afle nimeni crima pe care a făcut-o, și totodată s-o încredințeze pe aceea că o iubește mai mult decât pe mama lui.

Mergând el repede cu inima mamei într-o basma albă, o creangă din pădure s-a arcuit și l-a lovit peste ochiul drept; și-l durea și a pus mâna la ochi. Atunci aude din inima mamei, care era în basmaua albă: „Puiul mamei, te doare rău?”

Atunci de abia s-a trezit el! „Vai, mamă, cum am ajuns până aici? Unde sunt eu? Unde mă duc? Mamă scumpă, mamă bună, cum ți-am scos inima ta de la loc și încă te mai doare pentru durerea ochiului meu?” Și a început a plânge groaznic. Atunci a văzut că-i fermecat și s-a întors înapoi, când a auzit glasul mamei din inimă: „Puiul mamei, te doare rău?”

A venit acasă – mai era un ceas-două până la ziuă -, a desfăcut pieptul mamei, a pus inima la locul ei și apoi a început să strige tare că a murit mama lui. Se făcea ziuă și au auzit vecinii.

– Ce-i, măi Ioane?

– A murit mama!

– Dar cum se poate?

– Mama mea a murit! Mama mea a murit!

A venit lumea să-l mângâie, dar el nu se putea mângâia, că mai era un semn dumnezeiesc. Din sfert în sfert de ora, unde se ducea, auzea glasui mamei: „Puiul mamei, de ce m-ai omorât?” Când auzea glasul mamei, era cea mai grea pedeapsă pentru el!

Atunci toată lumea se mira, oare de ce plânge el așa de tare disperat după mama, că de obicei bărbații sunt mai tari de fire! Dar el știa de ce plânge, că auzea glasul mamei, care îl mustra cu milă: „Puiul mamei, de ce m-ai omorât?”

Ce s-a întâmplat? S-a dus repede la două bătrane și le-a adus să o scalde pe mama. Când au scăldat-o, au văzut că este junghiată în inima:

– Mai Ioane, mama ta a fost junghiată!

El, când a auzit, s-a topit de plâns, că stia cine a junghiat-o. A imbrăcat-o, după trei zile a înmormântat-o; dar el, în loc să se liniștească, mai tare plângea și bocea, încât toată lumea zicea: „Iată cât de mult a iubit el pe mama lui!” Dar el știa și auzea glasul mamei mereu, mereu, care îl mustra și zicea: „Dragul mamei, de ce m-ai omorât?”

După ce și-a pus mama în mormânt, și-a adus aminte și zicea, plângând, în casă: „Mamă scumpă, mamă bună, cum te luptai tu cu mine! Cum te luptai să mă scoți din ispite, să mă duci la mănăstire, și acum am rămas singur”.

Ce-a pus Dumnezeu în mintea lui? Să se ducă singur la un duhovnic de mănăstire și să se spovedească: „Mă duc, că mama săraca voia să mă scoată din ispite și eu nu cunoșteam atunci! Mă duc eu!”

A încuiat ușile și s-a dus la un mare duhovnic al unei mănăstiri și a căzut cu fața la pământ:

– Părinte, eu sunt cel mai rău om din lume, cel mai mare criminal! Bătrânul l-a linistit, i-a citit molitfa de spovedanie, l-a spovedit și el i-a spus duhovnicului cum a omorât pe mama lui bună. Iar duhovnicul, om înțelept, i-a zis:

– Fiule, nu te deznădăjdui de mântuirea ta! Dar să știi că cine omoară pe mamă sau pe tată, treizeci de ani nu poate lua Sfintele Taine!

– Părinte, a zis el, dar altceva se întâmplă. Aud glasul mamei de câteva ori pe ceas, care zice: „Puiul mamei, de ce m-ai omorât?”

Și a zis duhovnicul:

– Tot bine vrea să-ți facă, ca să-ți aduci aminte de crima pe care ai făcut-o și să te pocăiești, ca măcar, dacă nu te-a avut în lumea asta, să fii cu dânsa dincolo!

– Cum să mă pocăiesc, părinte?

– Iată cum, fiule. Dacă vrei să te faci călugar, canonul se scade la jumătate, adică la 15 ani!

– Ma duc! Nu-mi mai trebuie căsătorie, numai să mă ierte Dumnezeu!

– Du-te, fiule, plânge-ți păcatul și te va ierta Dumnezeu!

– Mă duc, părinte!

A vândut toate, și-a luat două rânduri de haine, a dat casa de pomană la o văduvă și s-a dus la o mănăstire de pe malul Iordanului. Aici a bătut în poartă.

– Ce dorești, frate?

– Am venit să-mi plâng păcatele! Oare mă primește părintele stareț aici?

– Primim, doar mănăstirea este spital duhovnicesc pentru orice păcătos! Mănăstirea îi vindecă pe toți!

L-a primit și, ca nou începător, l-a pus la încercare la cele mai grele ascultări. La bucătărie, la trapeză, la grădină, la îngrijirea bolnavilor, la slujba dobitoacelor. El făcea cu atâta dragoste, și numai plângând, aducându-și aminte de păcatele lui și cum și-a omorât mama.

Dar, pe măsură ce se pocăia el în mănăstire și făcea ascultare, glasul mamei venea mai rar. La câteva zile îl mai auzea. Mai târziu, la câteva luni, duhovnicul i-a spus:

– Cu cât glasul mamei vine mai rar, cu atât Dumnezeu se apropie de tine, că mama vrea să te aducă la cer, că-i pare rău că te-a pierdut în lumea asta! Ea tot mamă a rămas!

– Părinte, a întrebat el, ce canon mai aspru să fac eu ca Dumnezeu să mă ierte mai repede?

– Fiule, să mănânci doar o dată în fiecare zi mâncare fără untdelemn trei ani de zile, să faci câte cinci sute de metanii pe zi și să zici psalmul 50 de câte ori vei putea mai mult pe zi.

– Fac, părinte!

Pe lăngă ascultarea grea, numai sâmbata și Duminica venea de două ori la masă, în celelalte zile mânca o dată în zi, mâncare fără untdelemn, vin nu gusta deloc și a făcut trei ani acest canon.

Călugării se minunau de dânsul, cu câtă dragoste face ascultare și canon, că ei nu știau taina lui: „Măi, acela are dar de la Dumnezeu, că zilnic plânge!”

La trei ani de zile, înainte de Florii, a venit el la duhovnic să se mărturisească. Iar duhovnicul i-a spus:

– Frate Ioane, cum mai stai? Mama te mai cercetează?

– Părinte, mai rar. Parcă aș dori s-o aud mai des, dar mai rar se aude! El a slăbit de atâta post. Trei ani de zile mâncare fără untdelemn, cinci sute de metanii pe zi și ascultarea grea în mănăstire, și atunci a zis duhovnicul:

– Frate Ioane, iată, vine săptămâna Sfintelor Patimi. De la Florii până în ziua de Paști să nu guști nimic, nici apă, nici mâncare, iar în sâmbata Paștilor să vii la mine.

Și a venit în sâmbata Paștilor foarte slăbit, dar vesel oarecum, că Duhul Sfânt, după măsura pocăinței, îl bucura.

– Iată, frate Ioane, noi mergem la slujba Învierii la noapte, tu însă să nu vii la biserică.

– Dar ce să fac, părinte?

– Du-le în chiliuța ta, pregătește-ți candela, pune-i untdelemn, pune fitil și n-o aprinde. Roagă-te la Dumnezeu și pomenește și pe mama ta, că ea este martiră și are mare trecere la Dumnezeu să te ajute cu rugăciunea. Și, dacă va fi un semn și ți se va aprinde candela singură, să știi că te-a iertat Dumnezeu și mama ta de tot păcatul.

El s-a dus în chilie – nu mâncase de la Florii nimic -, s-a pus cu fața la pământ și a început să se roage: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine, păcătosul, pentru rugăciunile Preasfintei Maicii Tale și ale mamei mele!”

Și așa s-a rugat patru ceasuri, cu multe lacrimi și, văzând că nu-i nici un semn și trebuia să iasă cu Învierea, s-a aruncat în chipul crucii și striga cât putea la Mântuitorul, la Maica Domnului și la mama lui să-l ierte și să-i dea un semn de mângâiere că l-a iertat.

Când se trăgeau clopotele pentru Înviere și toți călugării ieșeau afară, deodată, o lumină dulce a umplut chilia lui și s-a aprins candela singură, iar de la sfintele icoane s-a auzit un glas: „Puiul mamei, te-am iertat!”

După atâta jertfa, mama bună tot mamă a rămas! În loc ca el să facă treizeci de ani de pocăință sau cincisprezece în mănăstire, în trei ani de zile mama l-a iertat. L-a adeverit prin aprinderea candelei. După ce a omorât-o, după ce a suferit martiriul din mâna lui, ea tot cu inima de mamă a rămas.


Iubiți credincioși, v-am spus aceasta ca să vă fie milă unul de altul. Acestea să le țineți: Să avem către Dumnezeu inimă de fiu, către noi minte de judecător și către aproapele inimă de mamă!

Oricine ne-ar greși, să-l iertăm; și, cum este o mamă bună, care iartă pe toți, așa să iertăm și noi. Dacă ar fi așa, pe fața pământului, să se iubească toți unii cu alții cum iubește mama pe copii, pământul s-ar face cer, s-ar face rai, n-ar mai fi judecăți, n-ar mai fi morți, n-ar mai fi războaie, n-ar mai fi tulburări, ci ar fi milă și îndurare și bucurie în toată lumea.

Dumnezeu, Cel în Treime închinat, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, pentru rugăciunile Preacuratei Stăpânei noastre Născătoarei de Dumnezeu și pururea Fecioarei Maria și cu ale tuturor Sfinților, să ne miluiască, să ne ajute și nouă, păcătoșilor, să ținem minte această învățătură, ca să avem către Dumnezeu inimă de fiu, către noi să avem minte de judecător și către aproapele inimă de mamă. Amin.

Sursa: Sfaturi ortodoxe.

Consfătuirea ortodoxă este adesea ruinată de duhul papal

Textul postat într-un comentariu recent reprezintă o radiografiere mișcătoare a situației actuale bisericești. De aceea am decis să-l punem mai bine în valoare într-un articol separat. Este vorba de cuvintele inspirate ca de obicei ale Cuviosului Paisie Aghioritul, care îndeamnă la răspundere și smerenie.

Conducerea în Biserică

Biserica Ortodoxă a funcţionat întotdeauna prin sinoade. Duhul ortodox cere ca în Biserică să funcţioneze Sinodul, iar în mănăstiri Sinaxa Bătrânilor. Arhiepiscopul şi Sinodul să hotărască împreună. Stareţul sau stareţa şi Consiliul mănăstiresc să hotărască împreună. Arhiepiscopul este primul dintre egali. Şi Patriarhul nu este Papă, ci are acelaşi grad cu ceilalţi ierarhi, stă împreună cu ceilalţi ierarhi şi aprobă. Şi un stareţ sau o stareţa în raport cu proiestamenii sunt tot primii între egali.

Arhiepiscopul sau un stareţ nu poate face ce vrea. Dumnezeu luminează pe un ierarh sau proiestamen într-o problemă, pe altul în alta. Vezi că şi cei patru evanghelişti se completează unul pe celălalt. Tot astfel şi aici, fiecare îşi spune părerea sa, iar atunci când există părere contrară, se scriu procese verbale. Pentru că, atunci când este vorba să se ia o hotărâre contrară poruncilor Evangheliei şi unul nu este de acord cu aceasta, dacă nu va cere să se scrie părerea lui, înseamnă că este de acord cu acea hotărâre. Dacă nu este de acord, dar semnează fără să se consemneze părerea lui, face rău şi este răspunzător pentru aceasta; este vinovat, în timp ce, dacă îşi spune părerea sa şi majoritatea este împotrivă, el este în regulă înaintea lui Dumnezeu. Dacă în Biserică Sinodul sau în Mănăstiri Sinaxa nu funcţionează corect, atunci, deşi vorbim de duh ortodox, îl avem totuşi pe cel papal. Duhul ortodox este ca fiecare să-şi spună şi să-şi scrie părerea sa, iar nu să tacă pentru că se teme sau să linguşească pentru a se pune bine cu arhiepiscopul sau cu stareţul.

Dar şi clericii care intră în conducere de tineri, deşi au calităţi pentru aceasta, se vatămă, se netrebnicesc. Intră în angrenaje, conducere, cancelarie etc., şi nu se ajută duhovniceşte, deşi au înclinaţii. Unii, dacă nu s-ar fi netrebnicit şi ar fi făcut lucrare duhovnicească în ei înşişi, ar fi ajuns mai târziu oameni de bază în Biserică. Atunci când omul nu se ocupă de sine în înţelesul cel bun, adică nu face lucrare în el însuşi, este ca negustorul care cumpără şi vinde şi nu ştie ce datorie are, sfârşind în cele din urmă în puşcărie.

Mult mă doare când aud de preoţi tineri că sunt la birou. Dacă ar fi rămas încă puţin afară de conducere, ar fi ajutat mai târziu mai mult. Din păcate, însă, adesea devin proiestameni preoţi tineri, şi nu cei experimentaţi, care ar fi putut face lucrare duhovnicească în turma lor, şi în felul acesta răul devine îndoit. Adică cei tineri îşi iau asupra lor responsabilităţi înainte de a face lucrare duhovnicească în ei înşişi şi se află în funcţii în care trebuie să dăruiască mai înainte de a dobândi bogăţia duhovnicească. Iar cei mai mari, neavând funcţii de răspundere, nu au posibilitatea să ofere experienţa lor preţioasă şi iluminarea lor dumnezeiască.

Cred că mesajul acestui text este acela că nici nu trebuie să impunem părerea noastră, dar nici să tăcem din frică și calcule lumești, păgubindu-ne pe noi duhovnicește, dar și pe alții. Avem nevoie de un Sinod adevărat pentru a rezolva problemele mari acumulate în Ortodoxie, dar și de duh sinodal, de consfătuire începând cu nivelul de jos, al înțelegerii și dezbaterii dintre noi ca și creștini simpli.

Din cartea Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești, vol. 1: Cu durere și dragoste pentru omul contemporan, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2003, pp. 343-345

Caracteristicile prieteniei autentice potrivit Sf. Nectarie din Eghina

Cu toate că Sf. Nectarie a fost un mare apărător al credinței, scriind foarte multe cărți pe această temă, totuși calitatea sa cea mai mare a fost răbdarea și noblețea sufletească în ciuda urii și răutății celor din jur. De aceea am găsit și preferat un cuvânt frumos și folositor al său despre prietenie, pe care o descrie în termeni cu adevărat nepătimași. Pe tema credinței, una dintre cele mai cunoscute cărți ale sale este De ce Papa și supușii lui s-au despărțitde Biserica lui Hristos, în care prezintă istoria pretențiilor și schismei papale.

Prietenia este dragostea unui suflet sănătos față de un suflet de asemenea sănătos. Prietenia, ca rezultat al sufletului sănătos, este sacră/sfântă, curată, neprihănită, credincioasă, statornică, sinceră, adevărată, veșnică.

Prietenia este o virtute pentru că se întemeiază pe morală și pe buna conduită a sufletului. De aceea se leagă numai de virtute și devine iubitoare a ei și o îmbrățișează, rămânând cu ea mereu.

Prietenia ca virtute provine din ceva asemănător și se odihnește în virtuțile înrudite. Este legătura dintre două suflete asemănătoare. Este o pasiune a unui suflet priceput și leagă pe prieteni printr-o dragoste viguroasă. Leagă prin dor pe oamenii care au din firea lor tendința de a se dezbina.

Prietenia are un moral statornic și fără compromisuri. Prietenia este un mod al mulțumirii morale, care împlinește sufletul. Prietenia toate le rabdă, pătimind împreună și fiind alături.

Aristotel a spus: «Prietenia este un suflet care locuiește în două trupuri». Prietenia este mai puternică decât dragostea de familie pentru că dragostea de familie este un lucru de nevoie, totuși prietenia are la bază voința.

Prietenia îndeamnă la evlavie față de cele sacre ale prietenilor, la curăție în comportament, la neprihănire în moral, la credință în caracter, la statornicie în decizii, la sinceritate în cuvinte, la îndrăzneală în a fi spuse cele corecte și folositoare și în a fi spus adevărul.

Prietenia este sprijin pentru fericirea a doi oameni buni pentru că numai între oameni buni poate să se dezvolte prietenia adevărată.

Platon spune: «Prietenia este acordul pentru cele bune și drepte. Voința pentru modul comun de viață, același mod de gândire și făptuire, viață cu armonie și bună dispoziție, încât să existe înțelegere, tovărășie atât în cele mulțumitoare, cât și în cele neplăcute».

Trei sunt chipurile prieteniei: cea care are la bază virtutea, cea care se întemeiază pe interes și cea care există din obicei. Totuși cea mai bună este prietenia datorată virtuții pentru că o întărește virtutea dragostei.

Sf. Nectarie de Pentapolis – “Cunoaște-te pe tine însuți!” (traducere după Αγιος Νεκτάριος : Τι είναι η φιλία).

În preajma Sfinților. Chipul Cuviosului Siluan Athonitul – mucenicia și smerenia cunoașterii lui Dumnezeu

Unul dintre Sfinții emblematici ai Bisericii noastre din vremurile contemporane este Cuviosul Siluan Athonitul, pomenit astăzi, 24 septembrie (†1938). A trăit într-un anonimat total, dar a devenit foarte cunoscut prin tipărirea scrierilor lui de către ucenicul său, Arhim. Sofronie. Autenticitatea nevoinței ortodoxe și lucrarea harului cu putere în sufletul său sunt vizibile din cuvintele lăsate în scris. Dragostea de Dumnezeu și chiar pentru vrăjmași sunt învățăturile cele mai importante pe care le-a dobândit din lumina Duhului Sfânt și pe care le-a consemnat în rânduri și cuvinte simple. Dar trebuie specificat că s-a luptat 15 ani ca să afle cum să se smerească, încă 15 ca să reușească să pună în practică și alți 15 până să ajungă la odihna deplină, adică până când a murit.
Cu toate că bunătatea sa se revărsa în rugăciune asupra tuturor, dar și în trăirea lui, nu înceta să fie un Sfânt autentic, o mustrare tăcută pentru conștiințele celor din jur.

„Cu Dumnezeu omului nu-i este întotdeauna ușor. Tot așa, a trăi cu Sfinții nu este întotdeauna ușor. Mulți gândesc naiv că viața cu Sfinții este plăcută și plină de bucurie; le pare rău că sunt înconjurați de păcătoși și visează să întâlnească vreun Sfânt. Din întâlniri ocazionale, care adesea umplu câte un suflet îndurerat cu o luminoasă nădejde și cu noi puteri, ei trag concluzia că a petrece cu Sfinții întotdeauna întraripează astfel sufletul. Este o înșelare. Nici un Sfânt nu poate slobozi sufletul de neapărata luptă cu păcatul ce trăiește în noi. El poate împreună-lucra cu rugăciunea, ajuta prin cuvânt și povață, îmbărbăta prin pilda sa, dar nu poate slobozi de trudă și nevoință. Iar când Sfântul ne cheamă și ne trage spre a trăi după porunci, el poate părea ca «aspru». Iată că unii au și spus-o și până astăzi spun despre Însuși Hristos că: «Greu (aspru) este cuvântul acesta; cine poate să-l audă?» (In. 6:60). Așa și cuvântul Sfinților, când cer e la noi paza poruncilor în curăție, devine peste puteri și «aspru».
Starețul Siluan era totdeauna blând, îngăduitor, gingaș, dar în realitate niciodată nu se abătea de la ceea ce învățase de la Dumnezeu. Atitudinea lui era simplă și limpede: «Domnului Îi este milă de toți… El atâta a iubit oamenii, că a luat asupra Sa povara întregii lumi… Și de la noi El voiește să iubim pe fratele». Când îl auzi pe Stareț, simți din tot sufletul că spune adevărul, însă a-i urma se dovedește a fi peste măsura puterilor. Și mulți l-au părăsit. Mireasma sa duhovnicească îți năștea în suflet o adâncă rușine pentru tine însuși și simțământul propriei duhori și murdării. Dacă vă veți plânge lui de cei ce vă jignesc, deși vă va înțelege durerea, vă va împărtăși întristarea, nu însă și mânia. Dacă vă veți gândi să răsplătiți cu rău pentru răul ce vi s-a pricinuit, de-acum se va mâhni de voi. Dacă veți socoti un lucru dăunător a răspunde omului rău cu binele, el se va nedumeri cum, creștini numindu-vă, socotiți că a se purta potrivit poruncii lui Hristos ar putea naște vreo daună. Poruncile lui Hristos erau pentru el o lege de o desăvârșire absolută – și singura cale spre a birui răul din lume, și cea către veșnica lumină. Paza lor nu poate decât să fie de folos; de folos și celui ce urmează lor, și celui față de care se împlinesc. Nu este și nu poate fi vreun caz când urmarea poruncilor lui Hristos ar putea pricinui vătămare, dacă vom judeca vătămarea nu ca pe o pagubă vremelnică și exterioară, ci în planul adevăratei și veșnicei vieți, căci porunca lui Hristos este manifestarea binelui absolut.
S-a întâmplat într-o zi ca un ieromonah să spună Starețului că, dacă toți vor face așa cum învață el, atunci vrăjmașii vor profita și răul va birui. În acea clipă, Starețul a rămas tăcut pentru că cel care i se împotrivise nu era în stare să primească cuvântul; dar, mai apoi, a zis – nu lui, ci altuia: «Oare DUHUL lui Hristos poate gândi cuiva de rău? Oare către aceasta suntem noi chemați de către Dumnezeu?». …
«Aspru» era cuvântul Starețului. Cine poate să-l audă? A trăi potrivit lui înseamnă a se preda chinurilor nu numai în înțelesul osebit al cuvântului, ci și în viața zilnică. …
Starețul nu căuta mucenica, deși cunoscuse harul «mucenicesc». În schimb, viața sa fusese cu adevărat mucenicească. S-ar putea spune și mai mult. Mucenicul, uneori, pentru un scurt răstimp de bărbătească mărturisire, primește drept răsplată viața. Dar a se nevoie zeci de ani, precum Starețul, și zeci de ani a se ruga pentru lume precum el se ruga – «a te ruga pentru oameni este a-ți vărsa sângele» – aceasta este mai presus decât o simplă mucenicie.”[1]

Înfrânarea și rigurozitatea aceasta față de sine nu pot veni decât din dragostea și interesul pentru Dumnezeu, pentru ceva mai înalt decât toate cele lumești. După ce Hristos Se descoperă în suflet, viața întreagă devine o zdrobire, dar o zdrobire pentru ceva negrăit, care nu poate fi explicat și înțeles foarte mult în cuvinte. Dragostea este ceva râvnit de toți, dar de neatins. Iar culmea ei, iubirea de vrăjmași, reprezintă un semn sigur al întâlnirii cu Dumnezeu.
Redăm mai jos câteva frânturi din bogăția experienței Sf. Siluan, consemnate în cartea Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, împărțite în două teme:

Cunoașterea și descoperirea lui Dumnezeu:

„Pentru a cunoaşte pe Domnul n-avem nevoie nici de bogăţii, nici de învăţătură, ci e nevoie să fim ascultători şi înfrânaţi, să avem duh smerit şi să-l iubim pe aproapele, şi Domnul va iubi un asemenea suflet şi Se va arăta pe Sine Însuşi sufletului şi îl va învăţa iubirea şi smerenia şi-i va da tot ceea ce are nevoie pentru a-şi găsi odihna în Dum­nezeu.
Oricât am învăţa, e cu neputinţă să cunoaştem pe Dom­nul dacă nu vom vieţui după poruncile Lui, pentru că nu prin ştiinţă, ci prin Duhul Sfânt se face cunoscut Domnul. Mulţi filozofi şi savanţi au ajuns la credinţa că Dumnezeu există, dar nu L-au cunoscut pe Dumnezeu. Şi noi, mona­hii, învăţăm ziua şi noaptea legea Domnului, dar nu toţi ajung să-L cunoască, chiar dacă cred în El.
A crede că Dumnezeu există e un lucru, dar a-L cu­noaşte pe Dumnezeu e altceva. Iată o taină: există suflete care au cunoscut pe Dom­nul; există suflete care nu L-au cunoscut, dar cred în El; şi, în sfârşit, există oameni care nu numai că n-au cunoscut pe Dumnezeu, dar care nici măcar nu cred în El şi printre aceştia din urmă există mulţi oameni învăţaţi.
La necredinţă se ajunge din mândrie. Omul mândru vrea să cunoască toate prin mintea şi prin ştiinţa lui, dar nu-i este dat să cunoască pe Dumnezeu, pentru că Dom­nul nu Se descoperă decât sufletelor smerite. Sufletelor smerite Domnul le face cunoscute lucrurile Sale, care sunt de neînţeles pentru mintea noastră, dar se descoperă prin Duhul Sfânt. Numai cu mintea omul nu poate cunoaşte decât cele pământeşti, şi pe acestea numai în parte, dar Dumnezeu şi toate cele cereşti nu se cunosc decât prin Duhul Sfânt.
Unii se ostenesc toată viaţa lor să cunoască ce este pe soare sau pe lună sau aiurea, dar aceasta nu e de folos pentru sufletul lor. Dar, dacă ne vom strădui să cunoaştem ce este înăuntrul inimii omului, iată ce vom vedea: în su­fletul unui sfânt – împărăţia cerurilor, iar în sufletul unui păcătos – întuneric şi chin. Şi e de folos să ştim aceasta, pentru că vom locui veşnic fie în împărăţie, fie în chinuri.
Luminaţi prin Botez, oamenii cred în Dumnezeu, dar sunt unii care Îl şi cunosc. E bine să crezi în Dumnezeu, dar să cunoşti pe Dumnezeu, iată fericirea.

Smerenia lui Hristos și pacea sufletului

„Domnul iubeşte atât de mult pe om, încât îi dă darurile Sfântului Duh, dar, până când sufletul se învaţă să păstreze harul, se chinuie mult.
În primul an după ce am primit pe Duhul Sfânt, gân­deam: „Domnul mi-a iertat păcatele: harul dă mărturie de aceasta; de ce mai am nevoie?”. Dar nu trebuie să gândim aşa. Chiar dacă păcatele ne-au fost iertate, toată viaţa tre­buie să ne aducem aminte de ele şi să ne întristăm, ca să păzim zdrobirea [inimii]. N-am făcut aşa şi am încetat zdrobirea şi mult am fost hărţuit de demoni. Eram nedu­merit de ce se făcea cu mine şi-mi spuneam: „Sufletul meu cunoaşte pe Domnul şi iubirea Lui. Cum de-mi vin gân­duri rele?” Dar Domnului i S-a făcut milă de mine şi m-a învăţat El Însuşi cum trebuie să mă smeresc: „Ţine mintea ta în iad şi nu deznădăjdui!”. Şi, prin aceasta, vrăjmaşii sunt biruiţi. Dar, de îndată ce las mintea mea să iasă din foc, gândurile rele câştigă din nou putere.
Cel ce, asemenea mie, a pierdut harul e bine să lupte curajos cu demonii. Cunoaşte că tu însuţi eşti vinovat: ai căzut în mândrie şi slavă deşartă şi Domnul îţi dă să cunoşti cu milostivire ce înseamnă să fii în Duhul Sfânt şi ce înseamnă să fii în luptă cu demonii. Astfel, sufletul în­vaţă prin experienţă vătămările mândriei şi fuge de slava deşartă, de laudele oamenilor şi de gânduri. Atunci sufle­tul începe să se vindece şi să înveţe să păstreze harul. Cum să înţelegem dacă sufletul e sănătos sau bolnav? Sufletul bolnav se mândreşte, dar sufletul sănătos iubeşte smere­nia, aşa cum l-a învăţat Duhul Sfânt, şi, dacă nu o cunoaşte încă, se socoteşte pe sine mai rău decât toţi.
Chiar dacă Domnul l-ar înălţa la cer în fiecare zi şi i-ar arăta toată slava cerească în care se află El şi iubirea serafimilor, a heruvimilor şi a tuturor sfinţilor, chiar şi atunci, învăţat de experienţă, sufletul smerit va spune: „Tu, Doamne, îmi arăţi slava Ta pentru că iubeşti zidirea Ta; mie însă dă-mi mai degrabă plâns şi puterea de a-Ţi mulţumi. Ţie Ţi se cuvine slavă în cer şi pe pământ, mie însă mi se cuvine să plâng pentru păcatele mele”. Altfel nu vei păzi harul Duhului Sfânt pe care ţi-l dă Domnul după mila Sa.
Domnului i S-a făcut mare milă de mine şi mi-a dat să înţeleg că trebuie să plâng toată viaţa. Aceasta este ca­lea Domnului. Şi, iată, acum scriu din milă faţă de oame­nii care, asemenea mie, sunt mândri şi, din această pricină, se chinuie. Scriu ca ei să înveţe smerenia şi să-şi găsească odihna în Dumnezeu.
Unii zic că aceasta a fost cândva, de demult, dar că acum toate acestea s-au învechit; dar la Domnul, nimic nu trece niciodată, numai noi ne schimbăm, ne facem răi şi astfel pierdem harul; dar celui ce cere Domnul îi dă toate [Mt 7, 7-8], nu pentru că am merita aceasta, ci pen­tru că El este milostiv şi ne iubeşte.
Mare lucru bun este a învăţa smerenia lui Hristos; cu ea viaţa e uşoară şi bucuroasă şi toate se fac dragi inimii. Numai celor smeriţi li Se arată pe Sine Domnul prin Duhul Sfânt, dar, dacă nu ne smerim, nu vom vedea pe Dum­nezeu. Smerenia e lumina în care putem vedea Lumina-Dumnezeu, după cum se cântă: „întru lumina Ta vom ve­dea Lumină” [Ps 35,10].
E o mare deosebire între omul simplu, care a cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfânt, şi omul, chiar foarte mare, care n-a cunoscut harul Sfântului Duh.
E o mare deosebire între a crede numai că Dumnezeu există, cunoscându-L din natură sau din Scripturi, şi a cu­noaşte pe Domnul prin Duhul Sfânt.
În cel ce a cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfânt, du­hul arde ziua şi noaptea de iubire pentru Dumnezeu şi su­fletul lui nu se poate să se alipească de nimic pământesc.
Sufletul care n-a făcut experienţa dulceţii Duhului Sfânt se bucură de slava deşartă a acestei lumi, de bogăţii sau de putere; dar sufletul care L-a cunoscut pe Domnul prin Du­hul Sfânt tânjeşte numai după Domnul, iar bogăţiile şi slava lumii nu înseamnă nimic pentru el.
Cine a cunoscut pe Dumnezeu prin Duhul Sfânt, acela a învăţat de la El smerenia, s-a asemănat Învăţătorului său, Hristos, Fiul lui Dumnezeu, şi a ajuns asemenea Lui.
De multe osteneli şi de multe lacrimi e nevoie pentru a ţine duhul smerit al lui Hristos, dar fără el se stinge în su­flet lumina vieţii şi el moare. Trupul poate fi veştejit repe­de prin post, dar nu e deloc uşor ca sufletul să se sme­rească, aşa ca el să rămână mereu smerit, şi nu e cu putinţă degrabă. Maria Egipteanca a luptat şaptesprezece ani cu patimile ca şi cu nişte fiare sălbatice şi abia după aceea a găsit odihnă, măcar că îşi uscase repede trupul, fiindcă în pustie n-avea nimic cu ce să se hrănească.
Noi ne-am împietrit cu totul şi nu înţelegem ce e sme­renia sau iubirea lui Hristos. E drept că această smerenie şi această iubire nu se cunosc decât prin harul Duhului Sfânt, dar noi nu credem că e cu putinţă să-l atragem la noi. Pentru aceasta e nevoie ca noi să-l dorim din tot su­fletul. Dar cum să doresc ceea ce n-am cunoscut? Puţină cunoaştere avem noi toţi şi Duhul Sfânt mişcă fiecare su­flet să caute pe Dumnezeu.
O, cum trebuie rugat Domnul ca El să dea sufletului smerit pe Duhul Sfânt! Sufletul smerit are o mare odihnă, dar sufletul mândru se chinuie pe sine însuşi. Omul mân­dru nu cunoaşte iubirea lui Dumnezeu şi e departe de Dum­nezeu. Se făleşte pentru că e bogat sau învăţat sau slăvit, dar nu cunoaşte, nenorocitul, sărăcia şi căderea sa, pentru că nu cunoaşte pe Dumnezeu. Dar pe cel ce luptă împotri­va mândriei Domnul îl ajută să biruie această patimă.
Ce trebuie făcut pentru a avea pace în suflet şi în trup?
Pentru aceasta trebuie să iubeşti pe toţi oamenii ca pe tine însuţi şi să fii gata de moarte în fiecare ceas. Când sufletul îşi aduce aminte de moarte, el ajunge la smerenie şi se predă cu totul voii lui Dumnezeu şi doreşte să fie în pace cu toţi şi să iubească pe toţi oamenii.
Sunt multe feluri de smerenie. Unul e ascultător şi se învinuieşte pe sine însuşi întru toate; şi aceasta e smere­nie. Un altul se căieşte pentru păcatele sale şi se socoteşte nemernic înaintea lui Dumnezeu; şi aceasta e smerenie. Dar alta e smerenia celui ce a cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfânt; cunoaşterea şi gustul celui ce a cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfânt sunt altele.
Când, prin Duhul Sfânt sufletul vede cât de blând şi smerit e Domnul, atunci se smereşte pe sine până la capăt. Şi această smerenie e cu totul deosebită şi nimeni nu o poate descrie. Dacă oamenii ar cunoaşte prin Duhul Sfânt ce fel de Domn avem, s-ar schimba cu toţii: bogaţii ar dis-preţui bogăţiile lor, savanţii ştiinţa lor, ocârmuitorii slava şi puterea lor şi toţi s-ar smeri şi ar trăi în mare pace şi iubire, şi mare bucurie ar fi pe pământ.


[1] Arhim. Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul, trad. de Ierom. Rafail Noica, Ed. Accent Print, Suceava, 2013, p. 211.

Crucea de astăzi. Unii caută să se mântuiască cu osteneală puțină

Zis-a un bătrân: Astăzi urmărim să ne sfințim cu puțină osteneală. A zis iarăși: Cu cât te ostenești mai mult, cu atât primești mai cu prisosință har și bucurie. Și a continuat.

1. Putea să ne umple inima Dumnezeu cu atâta fericire și dragoste și iubire dumnezeiască, încât să cădem jos, neputând să o suportăm.

Dar atunci am fi părăsit mănăstirile și ne-am fi închis în peșteri.

2. Mirenii și-ar fi părăsit afacerile și grijile familiale și copiii. Pentru aceasta, Dumnezeu, care este dragoste, nu ne umple cu astfel de dragoste și fericire dumnezeiască.

3. Este grea călugăria, Părinte?, a întrebat cineva pe un monah înțelept.

Nu este grea. Vine vremea când uiți de tine, vezi că este cea mai ușoară povară – a zis.

4. A zis un pustnic: Dacă te achiți de cele cu care ești dator în această viață, atunci te mântuiești. Totuși, dacă mănânci și ceva pe deasupra, primești și un franc în plus. Dacă cineva mănâncă bătaie pe nedrept, atunci are plată curată. Adică de multe ori se întâmplă ca oameni cu o viață foarte bună să-i găsească cele mai mari rele. Dacă Dumnezeu îngăduie, de ce îngăduie?

Să dau un exemplu bun!

Este o familie foarte bună. și bărbatul este foarte bun, și femeia foarte bună, și copilașii foarte buni. Toți merg la biserică, se împărtășesc șamd.

O clipă îi trebuie unui bețiv sau nebun să lovească pe capul familiei și îl orbește.

Din senin. Apoi, oamenii care sunt depărtați de Dumnezeu spun:

Ca s-l vezi! Ați văzut? Merge cu crucea în mână și de aceea a pățit-o.

Aceasta este obrăznicie. Dumnezeu îngăduie să pătimească și oameni fără să fi greșit deloc ca să le dea prilej celor cu totul obraznici să spună ce a zis și tâlharul cel bun.

Ce vedem la cei doi tâlhari? Unul a ocărât pe Hristos: Dacă ești Dumnezeu, coboară-te jos șcl., iar celălalt a spus: Nu te temi de Dumnezeu? Noi suntem în necaz pe drept. Omul acesta nu a făcut nimic. Nu te temi de Dumnezeu?

Adică să dea Dumnezeu prilej celor obraznici să-și revină îngăduie să pătimească unii fără să greșească.

În timp ce aceia care suferă pot să fie cei mai iubiți copii ai lui Dumnezeu!

În rai Dumnezeu cred că nu le va spune: Ședeți în locul acesta! Ci: Alegeți cel mai bun loc! Ați înțeles? Asta este. Prin faptul de a ne cere dreptul le pierdem pe toate.

Ne pierdem și pacea. Ne pierdem și plata.

5. A întrebat cineva pe un bătrân câți ani are în Sfântul Munte și i-a răspuns:

Am mulți ani, procopseală nu am. Și șacalii trăiesc în pustie, dar rămân șacali.

6. A zis un bătrân: Cu cât este un om mai duhovnicesc, cu atât mai puține drepturi cere de la viața asta.

7. Sfătuia un monah luminat: Să ai dragoste către toți, dar relații aparte cu nimeni.

8. A spus Gheron Iosif Isihastul:

Scopul cel mai principal al diavolului este să lovească credința și astfel să-l compromită pe om ca trădător și lepădat.

9. Mi-a zis cu câțiva ani mai înainte cinstitul Bătrân Gherasim imnograful: Sfântul Grigorie Palama spune că singurul lucru pe care nu poate Dumnezeu cel atotputernic să-l facă este să Se unească cu omul necurat. Aceasta nu poate.

10. A spus nouă Bătrânul Modest de la Constamonitu: Să aveți orbire de bună voie! Nu vă uitați la greșelile altora!

11. A zis un bătrân: Subiectul mântuirii noastre nu este subiect de vreme prielnică sau de întâmplare, ci subiect de lucrare și silință. «Silitorii răpesc împărăția cerurilor.»

Traducere după sursa online: Βημα ορθοδοξιας.

Sfaturi înțelepte „românești”

“L-am rugat pe Dumnezeu să ia mândria de la mine, și Dumnezeu mi-a răspuns: Nu. Mândria nu se ia. De ea trebuie să te lepezi.

L-am rugat pe Dumnezeu să-mi dea răbdare și El mi-a răspuns: Nu. Răbdarea este cununa încercărilor. Ea nu se dă, ea se dobândește.

L-am rugat pe Dumnezeu să-mi dăruiască fericirea și Dumnezeu mi-a răspuns: Nu. Eu îți dau binecuvântarea, dar depinde de tine să fii fericit.

L-am rugat pe Dumnezeu să mă ferească de durere și Dumnezeu mi-a raspuns: Nu. Suferințele îl îndepartează pe om de grijile lumești și îl apropie de Mine.

I-am cerut lui Dumnezeu creștere duhovnicească și Dumnezeu mi-a răspuns: Nu. Duhul trebuie să crească singur. Eu doar îl altoiesc, ca să aducă roade.

L-am rugat pe Dumnezeu să mă ajute să-mi iubesc aproapele așa cum mă iubește El și Dumnezeu mi-a spus: În sfirșit, ai înțeles ce trebuie să ceri.

I-am cerut lui Dumnezeu putere și El mi-a dat încercări ca să devin puternic.”

Pr. Irodion – Sf. Mănăstire Lainici

Aflarea și înălțarea Sfintei Cruci este o sărbătoare care se prăznuiește cu post și cu smerenie

Încă se cuvine a pomeni şi că cinstitul şi de viaţă făcătorul lemnul Crucii Domnului a fost luat oarecînd de Perşi (602-610) şi iar s-a întors în Ierusalim, spre mîngîierea credincioşilor; pe vremea împăratului grec Foca, Chosroe II (590-628), împăratul perşilor, biruind Egiptul, Africa şi Palestina, a luat Ierusalimul şi pe mulţi creştini i-a ucis şi luînd cu de-a sila vistieriile cele bisericeşti şi podoabele, între altele a luat şi vistieria cea de mult preţ, lemnul crucii Domnului celei de viaţă făcătoare, şi l-a dus în Persia. Peste puţin, murind Foca împăratul, a fost ales Eraclie (610-641); în locul lui, el încearcă să biruiască pe Chosroe II, dar de multe ori nebiruind a cerut pace, însă nu a cîştigat-o de la vrăjmaşul cel mîndru. Atunci, fiind în mîhnire mare, a început a căuta ajutor la Dumnezeu, şi a poruncit tuturor credincioşilor să facă rugăciuni, priveghieri şi postiri ca să-i scape Domnul de acela ce se lăuda, în mîndria sa, că va pierde pe toţi creştinii; de acela ce hulea numele lui Iisus Hristos, ca să nu zică vrăjmaşii că mîna lor este înaltă şi idolii lor puternici, ci să cunoască neamurile că unul este Dumnezeul cel adevărat, Căruia cine poate să-I stea împotriva puterii şi tăriei? Şi chiar împăratul se ruga singur cu lacrimi şi cu post înde-lungat. Apoi, adunîndu-şi toţi ostaşii şi în nădejdea ajutorului lui Dumnezeu înarmîndu-se cu puterea crucii, a mers asupra perşilor şi lovindu-se cu Chosroe II, l-a biruit şi l-a pus pe fugă. Şi a fost cu oştile în pămîntul Persiei şapte ani, luînd cetăţile, robind satele şi biruind multe prigoniri ale lui Chosroe. Iar mai pe urmă Chosroe, neputînd să se împotrivească puterii greceşti, a fugit din pămîntul său şi, trecînd peste rîul Tigru, cu cel mai tînăr fiu al său, Medars, a împărţit el împărăţia sa. De acest lucru s-a mîniat Siroes, fiul lui cel mai în vîrstă, şi a gîndit ca şi pe tată şi pe frate împreună să-i ucidă; lucru pe care l-a şi făcut degrab. Iar după uciderea acelora, Siroes a fost moştenitor împărăţiei Persiei şi a trimis cu rugăminte şi cu multe daruri la Heraclie, împăratul grec, smerindu-se lui şi poftindu-l să înceteze a prăda pămîntul lui.

Atunci Heraclie, făcînd pace cu împăratul Persiei, a luat de la perşi făcătorul de viaţă lemnul Crucii Domnului, cel luat de Chosroe din Ierusalim, care fusese patrusprezece ani la perşi, şi l-a adus împreună cu multe daruri la locul său, bucurîndu-se şi slăvind pe Dumnezeu pentru ajutorul Lui cel mare. Iar cînd a ajuns la Ierusalim, a luat împăratul cinstitul lemn pe umerile sale, ca să-l ducă la locul lui cel mai dinainte. Însă era îmbrăcat în porfira cea împărătească, cu aur şi cu pietre scumpe împodobit, avînd în cap coroana cea împărătească. Atunci se făcu o minune înspăimîntătoare, pentru că deodată a stat în uşile acelea, prin care se intra la locul căpăţînei, şi nu putea să păşească mai departe cu cinstitul lemnul Crucii, oprit fiind de puterea cea Dum-nezeiască; şi toţi se minunau de un lucru ca acesta. Iar Zaharia, patriarhul Ierusalimului (609-631), care a mers cu toată mulţimea Ierusalimului în întîmpinarea împăratului, avînd ramuri de finic în mîini şi ieşind pînă la muntele Eleonului, mergea cu împăratul alături şi, căutînd cu ochii, a văzut pe îngerul lui Dumnezeu ca un fulger în poartă stînd, oprindu-le intrarea, şi zicînd: “Nu cu astfel de chip Făcătorul nostru a purtat aici acest lemn al Crucii, cu care voi îl duceţi pe el”. Aceasta văzînd-o şi auzind-o patriarhul, s-a înspăimîntat şi, întorcîndu-se spre împăratul, i-a zis: “Să ştii, împărate, că cu neputinţă îţi este ţie ca în haine bogate îmbrăcat şi cu podoabele împărăteşti înfrumuseţat să duci lemnul acesta sfînt, pe care, săracul Hristos, Cel ce a sărăcit pentru mîntuirea noastră, l-a dus. Drept aceea, de voieşti ca să duci Crucea Lui, să urmezi sărăciei Lui”. Atunci, împăratul a dezbrăcat de pe sine porfira şi coroana şi s-a îmbrăcat în haine sărăcăcioase şi proaste şi a dus cinstitul lemn al Sfintei Cruci fără de nici o împiedicare, mergînd cu picioarele desculţe. Şi l-a dus în biserică, la locul de la care îl luase Chosroe al Perşilor. Acolo, binecredinciosul împărat Heraclie a pus iar lemnul Sfintei Cruci şi a fost mare bucurie şi veselie credincioşilor pentru întoarcerea Crucii Domnului, şi dănţuiau precum oarecînd israilitenii pentru întoarcerea chivotului legii de la filisteni, lăudînd pe Cel răstignit pe Cruce, Hristos Împăratul slavei, şi închinîndu-se aşternutului picioarelor Lui, Crucii celei sfinte. Căreia şi de la noi să fie cinste, slavă şi închinăciune, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin. (Viețile Sfinților pe luna Septembrie)

Harul Preasfântului Duh: etape, transformări și căderi

Hristos, izvorul apei vii a harului, și femeia samarineancă

Dobândirea harului Duhului Sfânt reprezintă esența vieții creștine. Legătura cu Dumnezeu prin sălășluirea Lui în inimă este garanția că suntem pe calea cea bună a mântuirii, după cum spune Sf. Ioan Evanghelistul: «Din aceasta cunoaştem că rămânem în El şi El întru noi, fiindcă ne-a dat din Duhul Său» (1In. 3,24 și 4,13). Prezența harului este foarte puternică și indubitabilă, încât ea este o dovadă indispensabilă a stării de sănătate duhovnicească interioară și a legăturii reale cu Dumnezeu. Însă foarte adesea este confundată lucrarea de sus, a luminii harice, cu alte energii firești sau pătimașe și chiar demonice. De aceea Sfinții Părinți au lăsat unele indicii clare prin care să fie deosebit harul de înșelăciune și recomandă atenție și precauție în a primi orice simțământ lăuntric ca fiind insuflare de la Dumnezeu.

În general, semnul cel mai elocvent al harului sunt roadele. Venirea Duhului aduce în suflet o altă dispoziție, o transformare prin care iubirea de Dumnezeu și de aproapele nu mai este străină, ci limpede și dorită, clară ca lumina zilei și la îndemână. Sf. Siluan Athonitul a insistat foarte mult pe un semn aparte: dragostea de vrăjmași. Nimeni nu poate iubi pe dușmanii săi decât dacă are în sine pe Dumnezeul dragostei și izvorul a tot binele. În orice caz, sălășluirea Duhului Sfânt în suflet nu este un fapt foarte simplu și la îndemână, ci presupune ispitire și prefaceri interioare ample.

Citim și vorbim adesea despre fapte ale oamenilor sfinți și ne minunăm de ele, dar de foarte multe ori nu înțelegem cum să tragem un folos personal din acestea, care este tâlcul lor și cum acționează Hristos. Ori ni se par inaccesibile, ori prea la îndemână. Există o serie de trei prezentări foarte interesante și ample ale modului cum lucrează harul în sufletul omului în cartea Sfântul Teofan Zăvorâtul, Învățături și scrisori despre viața creștină, trad. de Elena Dulgheru și Richard Sârbu, Ed. Sofia, 2001. Acestea sunt folositoare și pentru începători, dar și pentru cei mai sporiți. Aducem în atenție mai jos ultima dintre ele.


Că umblă cu el cu faţa ascunsă şi-l încearcă la început cu ispite şi-l înfricoşează şi-l strâmtorează; şi-l chinuieşte cu în­văţătura sa, până ce va prinde încredere în el şi-l va ispiti în­tru îndreptările sale. Şi iarăşi se va întoarce drept la el şi-l va veseli şi îi va descoperi lui cele ascunse ale sale. Iar de va ră­tăci, îl va părăsi şi-l va da în mâinile căderii lui (Sir. 4,18-21).

Există în Sfânta Scriptură a Vechiului Testament multe locuri în care se zugrăveşte viu şi precis starea lăuntrică a membrilor Bisericii harice neotestamentare. Printre cele mai bune dintre ele se numără, fără îndoială, cel transcris mai sus, în care sub numele de înţelepciune putem înţelege lucrarea harului Preasfântului Duh, Care chiverniseşte cu înţelepciune mântuirea fiecărui suflet.

Idei generale despre obiectul acestor versete

Ce anume se spune aici despre harul Duhului Sfânt, care îl călăuzeşte pe om spre mântuire?

Se spune că acest har, când se sălăşluieşte în sufletul care i s-a deschis, la început lucrează în el mai mult sau mai puţin în ascuns şi – de cele mai multe ori, de altfel – cu asprime şi oa­recum poruncitor. Apoi, dacă în aceste condiţii cineva îi ră­mâne credincios şi nu încetează să caute sfinţirea lui deplina, harul se îndreaptă spre acela direct, începe să lucreze asupra sufletului în mod deschis, îl înveseleşte şi îi vesteşte tainele sale. Dimpotrivă, dacă cineva îi nesocoteşte insuflările şi se rătăceşte, atunci şi harul îl părăseşte, lăsându-l pierzării, pe care singur şi-a căutat-o.

Ca să nu părem arbitrari în astfel de gânduri, referitoare tocmai la lucrările harului, prezentăm părerea despre această chestiune a celui mai mare dintre asceţi.

„Harul – spune Sfântul Macarie cel Mare – este prezent necontenit în om (în creştin) şi, unindu-se şi înrădăcinându-se în inima lui încă din fragedă copilărie, ca ceva natural şi de nedespărţit, se contopeşte cu el, devenind ca o singură fiinţă cu el: însă îl influenţează pe om în moduri diferite, după bunul său plac şi ţinând seama de folosul urmărit”.

Această putere a harului lui Dumnezeu, care se află în om şi este darul Sfântului Duh, pe care sufletul credincios cu mare trudă se învredniceşte să îl primească, se dobândeşte cu multă aşteptare, cu îndelungă răbdare, prin ispite şi prin încercări”; „cu multă şi îndelungă răbdare, cu înţelepciune şi prin tainică încercare a minţii începe să lucreze în omul care s-a nevoit deja vreme îndelungată în diferite încercări. Şi numai atunci lucrarea harului se va arăta în el desăvârşită, când, după multe încercări, voinţa lui se va înfăţişa bine-plăcută Sfântului Duh şi se va arăta vreme îndelungata răbdătoare şi de neclintit în această lucrare”; „când sufletul nu va mânia cu nimic Duhul, ci va fi de acord cu harul în toate poruncile, atunci el se va învrednici să se elibereze de toate patimile şi va fi cu totul înfiat de Duhul”. Aceste cuvinte ale marelui ascet slu­jesc ca deplină perifrază a citatului de mai sus.

De ce harul Sfântului Duh lucrează astfel ? De ce nu îşi re­varsă din primele clipe mângâierile asupra sufletului care îl caută pe Domnul, mai ales că aceste ispitiri servesc uneori ca piatră de încercare pentru un suflet neexperimentat şi slab?

În general vorbind, la aceasta există un singur răspuns. Desigur că nu se poate lucra altfel pentru convertirea şi îndreptarea păcătosului, dacă înţeleptul har dumnezeiesc alege această cale, şi nu o alta. Înţelepciunea lui Dumnezeu şi-a pus parcă drept lege neabătută să nu împlinească imediat făgăduințele făcute, ci după o încercare destul de îndelungată şi uneori deosebit de anevoioasă. Lui Avraam i s-a făgăduit înmulțirea urmaşilor ca stelele cerului şi ca nisipul de la marginea mării, dar apoi i s-a poruncit ca însăşi sămânţa făgăduinţei să o adu­că jertfă Celui Care i-a dat făgăduinţa. Lui Iosif, visele îi ves­teau slava şi înălţarea deasupra fraţilor săi, dar până atunci el suferă chinuri, este vândut în ţară străină şi e aruncat în tem­niţă. David este uns pentru împărăţie încă din tinereţe, dar câtă ocară, câtă prigoană şi câte primejdii nu a îndurat până la dobândirea coroanei împărăteşti! Aceeaşi lege, a încetinirii întru ispitire, o respectă şi preaînţeleptul har, chivernisind mântuirea sufletului păcătos. Mari sunt făgăduinţele harului, dar pentru dobândirea lor trebuie să te aşezi sub greutatea crucii.

De altfel, întrucât Dumnezeu, preaînţelept în lucrarea Sa asupra făpturii, ia în considerare şi însuşirile făpturii, atunci, bazându-ne pe noţiunea de stare păcătoasă a sufletului, putem ajunge la unele temeiuri lămuritoare de ce harul lui Dumne­zeu, chivernisind mântuirea omului, lucrează la început în ascuns şi cu asprime. O astfel de lucrare a harului este necesară, date fiind: însuşirea inimii păcătoase, care este curăţită de har; principala condiţie de mântuire şi de transfigurare harică şi cu precădere, în scopuri morale.

Între convertire şi sfinţire, locul de mijloc trebuie să-l ocu­pe îndreptarea sau curăţirea: altminteri, ce părtăşie are lumina cu întunericul? Această curăţire poate fi mai mult sau mai puţin îndelungată, mai mult sau mai puţin anevoioasă. în funcţie de starea morală a celui adus la cuvenita desăvârşire creştină; în orice caz, ea este chinuitoare. Păcatul a pătruns în adâncul cel mai intim al fiinţei omeneşti, de acolo s-a ramificat în diferite porniri, obiceiuri şi patimi şi, străbătând întrea­ga fiinţă a omului, s-a răspândit în afara lui şi l-a legat de lu­crurile sensibile cu legături aproape tot atât de solide ca şi legăturile existenţei. Cu oricâtă grijă vei curăţi de păcat fiinţa molipsită de el, nu poţi să nu-i pricinuieşti durere, după cum nu poţi să nu pricinuieşti durere când scoţi un ghimpe din carne vie. Inima, împătimită de ceva, pătrunde parcă singură în obiectul patimii; rupând inima de obiectul patimii, ori rupând obiectul de ea, desprindem parcă o parte chiar din ini­mă. Îndreptarea este chinuitoare: de aceea, sufletul nu vede mângâierile harului, care săvârşeşte această îndreptare.

„Celor ce încep să iubească cucernicia, drumul virtuţii li se pare aspru şi plictisitor nu pentru că ar fi aşa în realitate, ci pentru că omul trăieşte în voia patimilor încă din pântecele maicii sale”.

Mântuirea noastră este săvârşită de Domnul Iisus Hristos prin suferinţele şi moartea Lui. Acestea sunt cele care au dărâ­mat zidul despărţitor dintre om şi Dumnezeu şi au deschis porţile tuturor binecuvântărilor cereşti peste neamul omenesc. Crucea este temelia împărăţiei harice a lui Hristos. Şi fiecare om, ca să se învrednicească de făgăduinţele acestei împărăţii, trebuie să se facă negreşit părtaş suferinţelor lui Hristos – nu cu gândul, ci cu fapta. O astfel de împărtăşire pogoară har din plin în sufletul omului (vezi: 1Pet. 4, 13-14). De aceea se poate spune că harul mântuitor este cel ce produce în sufletul omului tristeţea, amărăciunea, frica, chinurile lăuntrice, pen­tru ca, înălţându-l pe cruce (vezi Gal. 5, 24; 6, 14) şi împărtăşindu-l astfel cu patimile lui Hristos, să-şi deschidă drum cât mai larg în sufletul omului şi să-l sfinţească.

„Dumnezeu nu-l poate milui altfel pe omul care şi-a dorit să fie cu El decât supunându-l la ispite pentru adevăr. Căci din veac şi din neam în neam, calea către El se ţine prin cruce şi prin moarte. De aici putem afla că Dumnezeu Se îngrijeşte de om atunci când îi trimite necontenit întristări”.

Dar, în principal, harul lui Dumnezeu îngăduie tristeţile şi îşi ascunde mângâierile şi ajutorul vădit, lăsând omul parcă de unul singur, pentru formarea şi întărirea în el a caracterului moral-creştin, şi anume:

a) Pentru a dezrădăcina încrederea în sine şi pentru a în­rădăcina smerita nădăjduire în Dumnezeu. Omul firesc este încredinţat, de obicei, că are destule calităţi şi forţe. Acesta este sentimentul lui permanent, care se întăreşte zi de zi prin succese în diferite treburi neduhovniceşti. O asemenea dis­poziţie se poate naşte în el chiar şi atunci când păşeşte deja în împărăţia harului şi începe viaţa duhovnicească. Întrucât ea îl pune pe om într-o situaţie primejdioasă, apropiată de căderea decisivă, harul lui Dumnezeu se îngrijeşte să o stârpească de la început; de aceea, ori îşi ascunde de om orice mângâiere, ori îl lasă fără nici un ajutor vădit, atunci când inima i se tul­bură, când se ridică cugetele şi patimile şi când toată necurăţia i se arată în faţa conştiinţei, amintindu-i de cele trecute şi cerându-i noi satisfacţii.

Acum este momentul când se dezvăluie pe deplin ce în­seamnă omul în sine! El se grăbeşte cu râvnă să-şi resta­bilească pacea lăuntrică; dar nici prin cea mai puternică încor­dare a voinţei, nici prin cea mai severă convingere a minţii, el nu poate stinge vreo patimă, nu poate curma vreun gând păcă­tos. Numai chemarea cu nădejde a lui Dumnezeu astâmpără furtuna lăuntrică a gândurilor pătimaşe şi, totodată, îi arată omului unde să caute ajutor, de unde vine ajutorul şi prin ce poate fi el, omul, puternic. Repetată de câteva ori, o astfel de experienţă înrădăcinează în om convingerea profundă că omul în sine este jalnic şi sărac: şi sărac şi orb şi gol (Apoc. 3,17) şi că, dacă a făcut ceva bun, dacă a biruit vreo patimă, dacă a rezistat vreunei ispite – toate acestea i-au fost dăruite de Dum­nezeu, în Care, de aceea, şi trebuie să-şi caute mângâierea.

„Retragerea pilduitoare a harului – spune Diadoh – aduce sufletului o mare mâhnire, o înjosire şi chiar o deznădejde mă­surată, pentru ca, după cum se cuvine, să-i fie umilite iubirea de sine şi mândria; de altfel, în acelaşi timp harul îi acordă şi ajutor – dar în mod tainic”. Harul îşi ascunde „de minte prezenţa şi, parcă cu bună ştiinţă, apropie sufletul de răutatea demonilor, astfel încât, cunoscând câte puţin răutatea vrăjmașului său, «sufletul» să caute cu mare frică şi cu profundă smerenie ajutorul lui Dumnezeu – tot aşa cum mama îşi lasă pentru scurtă vreme din braţe pruncul, care nu vrea să sugă cum trebuie la sân, pentru ca acesta, speriindu-se de oarecare oameni urâţi ori de animalele din preajmă, să se întoarcă cu strigăt, cu temere şi cu lacrimi la sânul ei”.

b) Pentru a nu viola libertatea. Nu încape îndoială că în­dreptarea de sine trebuie să fie o problemă de libertate, care este doar înlesnită de har. Dar dacă harul, deschizându-se de prima dată cu toată puterea, nu şi-ar micşora niciodată lumina şi nu şi-ar ascunde lucrarea de ochii sufletului, atunci sufletul s-ar lega, ca să zicem aşa, de har şi ar deveni oarecum obligat să trăiască numai după insuflările lui: căci sufletul nu poate să nu se supună puterii divine a harului, cel care dăruieşte fericirea.

„La început, în cei botezaţi – spune Diadoh – harul îşi tăi­nuieşte prezenţa, aşteptând iniţiativa sufletului, dar de îndată ce omul se îndreaptă cu totul spre Domnul, el îi dezvăluie su­fletului prezenţa sa printr-un fel de senzaţie de nedescris; şi iarăşi aşteaptă mişcarea sufletului, îngăduind în acelaşi timp săgeţilor diavoleşti să-l atingă până în adâncul simţirii, pentru ca sufletul, cu voinţă râvnitoare şi cu dispoziţie smerită, să Îl caute pe Dumnezeu, pentru ca astfel libertatea noastră să nu fie cu totul înlănţuită de legăturile harului”.

c) Pentru ca să pună la încercare sau, mai bine zis, să pună în siguranţă credinţa sufletului. Sufletul, în starea lui actuală, este foarte schimbător. Nu ne putem bizui pe el în nici un fel. De aceea, harul nu se încredinţează sufletului dintr-o dată şi în întregime, nu îi dăruieşte totul dintr-o dată, temându-se ca su­fletul să nu cadă în uitare de sine şi, prin nesocotirea darului, să nu se prăpădească, îl mângâie aşadar doar în parte, îi în­tinde în mod vădit mâna de ajutor numai în cazuri rare şi din­tre cele mai primejdioase. Prin astfel de vizite ale harului, în suflet se formează o dispoziţie constantă de a recurge în nevoi numai la harul lui Dumnezeu şi, totodată – pentru a se învred­nici de ajutorul şi de bunăvoinţa harului – se formează în el o grijă permanentă şi veghetoare de a-i fi credincios, de a dori şi de a face numai ceea ce îi este plăcut harului şi ceea ce acesta îi cere. Printr-o dorinţă îndelungată de acest fel, în suflet prin­de rădăcini un astfel de devotament faţă de harul dumneze­iesc, prin care să nu se îngăduie nici măcar în gând ceva ofen­sator la adresa Duhului lui Dumnezeu. Ce mai poate împie­dica, după aceasta, Duhul Sfânt să lumineze sufletul cu toată lumina Sa? Căci putem deja nădăjdui că sufletul nu va între­buinţa darul cu rele intenţii. În general, ceea ce se obţine cu osteneală se preţuieşte mult şi se păzeşte cu grijă. De aceea, sufletul ajunge la pace abia după ce trece prin foc şi prin apă (Ps.65, 12).

d) În sfârşit, pentru a distruge slava deşartă cea visătoare. Există, după observaţiile marilor asceţi, un fel de forţă de neînfrânt, care îndreaptă sufletul asupra «contemplării» lui însuşi, asupra demnităţii şi a desăvârşirii lui. Căci nu numai fapta bună, ci şi o simplă idee onorabilă – mai ales la vederea unor neajunsuri la alţii – stârnesc sufletul să se laude faţă de el însuşi şi să viseze la propriile eroisme şi fapte duhovniceşti. Tuturor le este cunoscută primejdia unei astfel de îngâmfări. De aceea, harul lui Dumnezeu, călăuzind sufletul spre mân­tuire, prin frecventa lui lăsare de unul singur, se străduieşte să-i sugereze că şi el are aceleaşi neajunsuri pe care le vede şi la alţii, că şi el este încă departe de desăvârşirea pe care o caută şi pe care şi-o atribuie acum, pe nedrept.

„Preasfântul Duh, deşi la începutul desăvârşirii dă sufletu­lui să guste din dulceaţa lui Dumnezeu cu toată simţirea şi pe îndestulate, pentru ca mintea să cunoască precis răsplata fi­nală pentru strădaniile bine-plăcute lui Dumnezeu, apoi însă ascunde pentru multă vreme acest nepreţuit dar dătător de viaţă, pentru ca, deşi am împlini toate celelalte virtuţi, să ne considerăm de nimic pentru că nu am dobândit încă sfânta iubire ca pe o necesitate”.

În general, toate lucrările harului Sfântului Duh, de curățire și de îndreptare – mâhnirile, îngăduirea căderilor, ispitele, îndepărtările și mângâierile – au ca scop să formeze și să întărească omul lăuntric, să-l aducă la starea de sfințenie și, în acest fel, să îl facă templu imaterial al lui Dumnezeu.

Lămurirea amănunțită a acestor versete

Această idee generală despre prezența – la început ascunsă, începătoare și apoi, în cele din urmă, vădită – a harului în sufletele credincioșilor ni se va dezvălui mai limpede, dacă vom pătrunde mai detaliat și mai în particular în sensul cuvintelor înțeleptului Sirah.

Versetul 18: Că umblă cu el cu fața ascunsă și-l încearcă la început cu ispite.

Harul Sfântului Duh, dăruit prin botez sau restabilit prin pocăință, îi este propriu sufletului în permanență: umblă cu el pe toate drumurile lui, ca un prieten, îl păzește ca o dădacă, se îngrijește de binele lui ca o mamă de liniștea pruncului ei. Dar tocmai această grijă educativă îl obligă, parcă, să umble la început cu el cu fața ascunsă, adică indirect, nu față către față, ci în ascuns, imperceptibil chiar pentru suflet, sau aspru, sever, cu un fel de neiubire. (Prima idee se confirmă prin opoziția dintre cuvintele umblă cu fața ascunsă și se va întoarce drept la el, iar ultima idee prin cuvintele care urmează: îl înfricoșează și-l strâmtorează și-l chinuiește).

Și-l înfricoșează și-l strâmtorează. Iată prima descoperire în suflet a lucrării harului purificator. În sufletul păcătos există un fel de insensibilitate, un fel de răceală față de lucrurile duhovnicești. Înrobindu-se și încântându-e de succesele și de desăvârşirile văzute, sufletul nu se lasă impresionat de nimic nevăzut. El meditează sau citeşte despre starea jalnică a păcă­tosului, despre dreapta judecată a lui Dumnezeu, despre moar­te, despre înfricoşătoarea Judecată, despre chinurile veşnice – dar toate acestea sunt pentru el lucruri străine, care parcă nu îl privesc. Astfel de gânduri – oaspeţi mântuitori ai sufletului – i se menţin uneori oarece vreme în minte, pentru interesele cunoaşterii, dar apoi sunt înlăturate de alte gânduri mai plă­cute, nelăsând nici o urmă a influenţei lor asupra sufletului. Inima neînmuiată de har este de piatră. Tot ce este sfânt ori păleşte în ea, ori este respins înapoi, lăsându-o la fel de rece ca mai înainte. Păcătosul care se îndreaptă simte acut această împietrire şi, de aceea, mai înainte de toate Îl roagă pe Dom­nul ca să-l izbăvească de insensibilitatea cea împietrită şi să-i dăruiască lacrimi sincere de pocăinţă.

Harul mântuitor, în prima sa acţiune asupra inimii, resta­bileşte şi curăţeşte simţul duhovnicesc. Acum sufletul, venindu-și în fire, îşi vede totala neorânduială şi se gândeşte să facă ba una, ba alta pentru îndreptarea sa; dar nu găseşte în sine nici forţa şi nici dorinţa de fapte bune. De aici, în mod firesc, se naşte în el gândul: oare nu a depăşit, cumva, limita dincolo de care nu mai există întoarcere la Dumnezeu? Nu s-a depra­vat oare într-atât, încât nici puterea lui Dumnezeu nu poate să facă din el ceva bun? Un astfel de gând frânge sufletul. În această tulburare, el se îndreaptă către milostivul Dumnezeu, dar conştiinţa muşcătoare i-L prezintă mai viu pe Dumnezeu ca pe Dreptul Judecător, ca pe asprul pedepsitor al nelegiuiţi­lor. El îşi derulează toată viaţa şi nu găseşte nici o faptă bună, pentru care să se poată socoti vrednic de preţuirea lui Dumne­zeu. Pe Dumnezeu, deasupra Căruia nu mai este nimeni, o făptură atât de măruntă dintr-o lume atât de mare a cutezat să-L insulte, împotrivindu-se faţă de voinţa Lui atotputernică! Apoi groaza morţii, a Judecăţii, a chinurilor veşnice, închipu­irea că toate acestea îl pot ajunge peste câteva clipe sau chiar acum – îi desăvârşesc înfrângerea. Frica şi cutremurul se abat asupra lui şi întunericul îl acoperă (vezi Ps. 54, 6). În acest timp, sufletul se atinge într-un fel de chinurile veşnice. Harul, care a adus sufletul în această stare apăsătoare, îl păzeşte, to­todată, de deznădejde şi, când cutremurul îşi produce efectul, îl ridică până la cruce şi astfel revarsă în inimă nădejdea feri­cită a mântuirii. De altfel, această frică mântuitoare nu mai părăseşte apoi sufletul pe tot parcursul îndreptării lui: numai la început ea conlucrează obligatoriu la zdruncinarea din te­melii a bolii păcatului, iar după aceea rămâne în suflet ca paznic împotriva căderilor, amintindu-i încotro duce păcatul. De aceea, când află vreo ispită, când în inima necurăţită se mai naşte vreo aprindere pentru păcatele obişnuite, sufletul se îndreaptă cu teamă şi cu frică spre Domnul, rugându-L să nu-l lase să cadă şi să-l izbăvească de focul cel veşnic. În acest fel, harul abate asu­pra sufletului frica mântuitoare pe tot parcursul îndreptării şi chiar până la capătul vieţii, dacă sufletul nu reuşeşte să se înalţe până la acea stare în care frica dispare în iubire.

„Când sufletul începe, cu multă luare aminte, să se curăţească – spune Diadoh – atunci el simte frica de Dumnezeu ca pe un fel de leac dătător de viaţă, care, prin dezvăluirile con­ştiinţei, îl arde în focul nepătimirii. Apoi, curăţindu-se puţin câte puţin, el ajunge la purificarea deplină, sporind în iubire pe măsura micşorării fricii şi, in acest fel, dobândeşte iubirea desăvârşită”.

Versetul 19. Şi-l chinuieşte cu învăţătura sa.

Adică, prin modul său de conducere şi de educare(παιδεια), prin îngăduirea ispitelor, a nenorocirilor, a ademeniri­lor, a mişcărilor păcătoase, harul îl încearcă pe om şi îi dez­văluie conştiinţei lui ce este el de fapt, care îi este starea, cât de sus se află în viaţa duhovnicească, cât de mult a reuşit în îndreptarea sa (βασανιζω de la βασανος – piatră prin care σε determină calitatea aurului). Pentru aceasta este de ajuns îngăduirea mişcării gândurilor. Acum se dezvăluie complet ce se ascunde în străfundurile cele mai adânci ale inimii; căci gândurile izvorăsc din adâncul ei. Apreciindu-și calitatea gân­durilor, omul află limpede cine este şi ce îi rămâne de făcut. De altfel, oricum ar face harul aceasta, principalul fel, ca să spunem aşa, al călăuzirii lui constă în a-l face pe om în per­manenţă pe deplin conştient de neputinţele sale.

Sau, mai direct: îl chinuieşte cu învăţătura sa – adică prin modul său de călăuzire, prin faptul că nu-i dezvăluie sufletului dintr-o dată toată lumina sa şi toată puterea mângâierii lui, ci îl va ţine multă vreme într-o stare de oarecare amărăciune şi tristeţe (βασανιζω, adficio quocunque modo – a înfrânge, a răni (prin orice mijloc)).

Omul îndreptat poartă în mintea sa conturul desăvârşirii creştine şi al fericirii date de viaţa în Hristos. Pe de altă parte, chiar la începutul drumului desăvârşirii, însuşi Preasfântul Duh – cum conchide Diadoh – lasă sufletul să se înfrupte din dulceaţa lui Dumnezeu, cu toată simţirea şi pe îndestulate. Apoi, când pentru multă vreme harul ascunde de suflet acest dar nepreţuit, acesta este silit să se întristeze, amintindu-şi de iubirea duhovnicească ce l-a vizitat, dar pe care acum nu o mai simte, şi este mâhnit, neavând puterea să renască în sine aceeaşi desfătare, pare-se din neajunsul faptelor ascetice desă­vârşite. Astfel se pot explica marile strădanii, neobişnuitele privegheri, posturile ieşite din comun ale sfinţilor asceţi. Ei caută cu lacrimi în ochi comoara nepreţuită, pe care au avut-o, dar pe care nu o mai au. Acesta este marele dor după împărăţia cerească!

Până ce va prinde încredere în el (în suflet) şi-l va ispiti întru îndreptările sale: până când va putea avea încredere în su­flet şi îl va face iscusit şi încercat în toate drumurile lui, cele prin care harul aduce în suflet îndreptare; sau, altfel spus, până când trezeşte în suflet credinţa în el sau încrederea în el, astfel încât sufletul să aibă evlavie faţă de îndemnurile lui ca faţă de tot ce e mai sfânt şi dumnezeiesc; sau cât timp îl va călăuzi pe toate căile lui, acelea prin care sufletul poate să-şi însuşească îndreptăţirea. Iată hotarul acţiunilor de ispitire ale harului, iată limita de educare a sufletului, în urma căreia pu­tem spune că ajunge la starea barbarului desăvârşit, la măsu­ra vârstei plinirii lui Hristos (Ef. 4, 13).

Însuşi harul deţine un fel de schiţă a educaţiei (fără îndo­ială, schimbătoare, în funcţie de persoanele educate), după care el nu îi arată deschis sufletului faţa sa până când nu îm­plineşte tot ce-i de trebuinţă pentru acesta; iar pe de altă parte, şj fiecare suflet are o limită a lui, doar prin atingerea căreia se face vrednic de instaurarea deplină a harului. Acestea sunt, după cum se vede, încrederea în suflet din partea harului şi credinţa în har din partea sufletului. Într-adevăr, după o ase­menea stare a sufletului, nu-şi mai are locul îndoiala că sufle­tul va rămâne credincios pentru totdeauna insuflărilor harului.

Această mobilitate a sufletului la semnul harului este pri­mul lucru pe care se străduieşte să-l formeze Duhul, Care edu­că sufletul, sau, altfel spus, în împărăţia harului, mobilitatea sufletului reprezintă însuşirea cea mai importantă pe care tre­buie să-o aibă sufletul transfigurat de har.

„Omul care Îl caută pe Domnul îşi supune mintea la as­cultare faţă de Hristos şi se învredniceşte de un acelaşi duh cu Domnul, pentru că niciodată nu Îl mâhnește pe Duhul Domnului”.

„Dumnezeu Însuşi Se încredinţează inimii, când omul Îi dedică sufletul şi gândurile sale.”

De altfel, pentru noi, un astfel de hotar este slab definit. Mai precis îl explică Apostolul Pavel. El spune: o urmăresc că doar o voi prinde (Fil. 3, 12). Ce anume? Ca pe Hristos să dobândesc, ca să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi să fiu primit părtaş la patimile Lui (Fil. 3, 8, 10). Ce face el pen­tru aceasta? Pe toate le socotesc că sunt pagubă… m-am lipsit de toate şi le privesc drept gunoaie ca… să mă aflu întru El (Hristos), nu având dreptatea mea cea din Lege (Fil. 3, 8,9).

Calea spre comuniunea vie cu Hristos este respingerea tu­turor celor personale, o anumită uitare de sine şi o totală în­străinare de sine. În Iisus Hristos nu te poţi afla cu ceva al tău, personal. De aceea, Diadoh spune:

„Când omul va dobândi toate virtuţile, dar mai cu seamă totala neagonisire, atunci harul îi va lumina întreaga făptură cu o anumită simţire deosebit de profundă”. Aşa se pare că trebuie să fie.

Căci ce înseamnă neagonisirea? Sau ce se întâmplă în su­flet când apare în el neagonisirea? Duhul omenesc, prin firea sa, nu este lacom. El devine lacom atunci când este dominat de suflet şi de trebuinţele trupeşti. Apoi, când, prin îndelun­gate strădanii şi eroisme, cu ajutorul harului, duhul îşi supune complet şi sufletul, şi trupul şi, primindu-le în sine, înăbuşă în el mișcările şi astfel îl înduhovniceşte pe om în întregime – atunci în el nu trebuie să mai rămână nici urmă de agonisire, dar totodată dispare şi orice piedică din calea instaurării depline a harului în el.

De aceea, Diadoh spune: „Dacă cineva, încă trăind, va muri în urma strădaniilor ascetice, acela va deveni întru totul lăcaş al Sfântului Duh: întrucât acesta, încă înainte de a muri, a înviat”. Aşadar neagonisirea poate fi socotită drept limită a curăţirii sufletului.

Versetul 20. Şi iarăşi se va întoarce drept la el…

Adică, cu cuvintele lui Macarie cel Mare: „după curăţirea omului, lucrarea harului se arată în el cu desăvârşire şi el primeşte deplina înfiere a Duhului”; sau, cu cuvintele lui Diadoh: „Harul îi luminează întreaga făptură, într-o anumită simţire deosebit de profundă, şi el se face întru totul lăcaş al Sfântului Duh”. Şi, odată cu aceasta, după făgăduinţa Sa, Domnul nostru Iisus Hristos şi Dumnezeu Tatăl vin la el şi Îşi fac lăcaş în fiinţa lui sfinţită (vezi In. 14, 23). Şi se va însem­na peste om lumina feţei lui Dumnezeu (vezi Ps. 4, 6).

Şi-l va veseli Şi-l va întâmpina ca o mama şi ca femeia tinereţilor îl va primi. Îl va hrăni cu pâinea înţelegerii şi cu apa înţelepciunii îl va adăpa; și… desfătare şi cunună de bu­curie și nume veşnic va moşteni (Sir. 4, 20; 15, 2-3, 6).

A săltat fătul Ioan in pântecele mamei sale când a simţit apropierea Domnului. Se bucură şi saltă duhul nostru când harul Sfântului Duh îl face părtaş la dumnezeire. Dumnezeul nostru este Dumnezeul fericirii. De aceea toţi cei care I se fac părtaşi se umplu de o desfătare de negrăit. Sfinţii asceţi care s-au împărtăşit de această fericire nu găsesc cuvinte pentru a o exprima.

„Uneori, lumina ce străluceşte în inima omului – spune Macarie cel Mare – îl pătrunde pe dinăuntru atât de puternic, încât, cufundându-se pe de-a-ntregul în această dulceaţă şi în această plăcută simţire, el iese afară din sine, din preaplinul iubirii şi de atâtea taine ascunse, pe care le contemplă în el”.

„Sufletul se înflăcărează în această stare – spune Diadoh – și, cu o bucurie şi o iubire de negrăit, năzuieşte atunci să iasă din trup şi să se ducă la Domnul şi să nu mai cunoască această viaţă trecătoare.”

Versetul 21. Şi îi va descoperi lui cele ascunse ale sale – Ce taine are harul? Tainele harului sau ale lucrării harice a Sfântului Duh asupra omului. Harul îi dezvăluie discipolului Său:

a) Taina întrupării, a suferinţei, a morţii şi a învierii lui Iisus Hristos. Apostolul Pavel pune acest lucru drept ţel al năzuinţelor creştinului (Fil. 3, 10), care fără îndoială că este atins de cei desăvârşiţi, ajunşi la măsura vârstei plinirii lui Hristos Nu se poate ca Domnul să nu-i învrednicească a li Se dezvălui în toată plinătatea Lui, a Se dezvălui şi inimii, şi în­ţelegerii, care stă toată în Domnul (vezi Evr. 3, 16-19). Şi ce este aici cu neputinţă, când Însuşi Domnul sălăşluieşte în această inimă?

b) Taina îndreptăţirii sau a însuşirii de către suflet a meri­telor lui Hristos, după care acestea se socotesc a fi ale lui. Apostolul Pavel pune drept mijloc de comuniune cu suferințele lui Hristos asemănarea cu El în moartea Lui (vezi Fil. 3, 10), iar această asemănare s-a săvârşit deja în cel sfinţit, aşa cum am văzut mai sus. Acelaşi Apostol consideră îndreptăţi­rea drept o urmare a sfinţirii: Dar v-aţi spălat – spune el dar v-aţi sfinţit, dar v-aţi îndreptat în numele Domnului Iisus Hristos şi în Duhul Dumnezeului nostru (1Cor. 6, 11). Iar cel îndreptăţit trebuie să simtă comuniunea cu suferinţele Dom­nului, comuniune care l-a îndreptat;

c) Taina vieţii harice: iubirea şi, prin iubire, smerenia.

Dumnezeu este iubire; de aceea numai cel ce s-a îm­părtăşit de El are iubire şi ajunge la ea.

„Mintea – spune Diadoh – cu toate că primeşte toate vir­tuţile prin simţire, desăvârşindu-se cu o anumită ritmicitate şi cu o armonie inexplicabilă, totuşi nu poate dobândi iubirea duhovnicească dacă nu va fi pe deplin luminată de Sfântul Duh… Harul divin, zugrăvindu-l pe om după asemănarea lui Dumnezeu, arată prin iluminarea iubirii că chipul a primit întru totul frumuseţea asemănării”.

„După arătarea crucii – vorbeşte Macarie cel Mare despre viziunea sa – harul lucrează şi împacă toate mădularele şi inima, astfel încât sufletul, de mare bucurie, se arată ca un copil lipsit de răutate şi omul nu mai osândeşte pe elin sau pe iudeu sau pe păcătos ori pe cel dedat lumii; ci omul lăuntric vede totul cu ochi curat şi se bucură de întreaga lume şi doreşte să-i cinstească în orice fel şi să-i iubească şi pe elini, şi pe iudei”. Totodată el uită de sine datorită prearevărsatei iu­biri faţă de Dumnezeul cel sfinţitor.

„Eu cunosc un asemenea om – spune Diadoh – care într-atâta Îl iubeşte pe Dumnezeu, încât nu ştie ce este el însuși. El își ascunde parcă în iubirea de Dumnezeu meritele dobândite de la aceasta şi întotdeauna se consideră pe sine ca rob netrebnic.”

„Când mintea se luminează vizibil şi mulţumitor de sfântul har – spune el într-alt loc – atunci sufletul are o smerenie parcă firească. Întrucât, fiind hrănit de harul dumnezeiesc, el nu se mai poate înfumura de slavă deşartă, chiar dacă ar împlini necontenit poruncile Domnului, ci se consideră mai prejos decât toţi: căci s-a împărtăşit din blândeţea lui Dumnezeu.”

Cât priveşte credinţa şi nădejdea, acestea se desăvârşesc și chiar sunt înghiţite de iubire, care este mai mare decât ele. Diadoh, explicând înalta putere a iubirii, adaugă: „Cel în care Dumnezeu produce o astfel de iubire, acela se află în timpul acesta mai presus decât însăşi credinţa, întrucât, prin înalta iubire, el Îl cuprinde deja în simţirea inimii sale pe Cel venerat de credinţă”. Când Domnul Se află în inimă, atunci şi nădejdea îşi atinge sfârşitul: cum ar nădăjdui cineva ceea ce vede? (Rom. 8,24).

Astfel de taine ajung parcă firesc în orice suflet, copleşit în întregime de har. Dar nu încape îndoială că harul, uneori în viziuni sau în extaze, îi dezvăluie sufletului şi alte taine cereşti, ca unei persoane care, prin desăvârşirile sale, este vred­nică să le vadă aşa cum sunt. Despre aceste dezvăluiri, Macarie cel Mare vorbeşte astfel:

„Unora li s-a arătat prin lumină semnul Crucii şi s-a pe­cetluit în omul lăuntric. Altădată, stând cineva iarăşi la rugăciune, a fost parcă răpit în extaz şi s-a pomenit stând în biseri­că înaintea altarului, unde i s-au adus trei pâini, care păreau frământate cu mir; şi, cu cât mânca mai mult din ele, cu atât mai mult se înmulţeau şi creşteau. Altora li s-a arătat un fel de veşmânt luminos cum nu se află pe pământ în veacul acesta şi care nu poate fi făcut de mâini omeneşti. Căci, aşa cum Domnul, urcând pe munte cu Ioan şi cu Petru, Şi-a prefăcut veșmântul şi l-a făcut strălucitor asemenea fulgerului – aşa era și acel veşmânt, încât s-a minunat şi s-a înspăimântat acel om, scoţându-şi-l de pe el”.

„Uneori el, fiind ca un fiu de împărat, într-atât nădăjduieşte în Fiul lui Dumnezeu, ca şi în Tatăl, că i se deschid porţile şi intră în multe lăcaşuri. Şi, cu cât intră mai departe, tot mai multe uşi i se deschid, de la o sută de lăcaşuri la altă sută de lăcaşuri; şi se îmbogăţeşte şi, cu cât se îmbogăţeşte mai mult, cu atât mai mult i se arată în depărtare alte noi descoperiri mi­nunate. Şi i se încredinţează, ca unui fiu şi moştenitor, aseme­nea lucruri, pe care buzele şi limba omenească nu le pot po­vesti şi descrie.”

De altfel, chiar dacă această înălţime poate fi atinsă de omul care s-a dăruit cu totul lui Dumnezeu, să se menţină în permanenţă la nivelul ei îi este cu neputinţă. Acest lucru nu poate fi suportat de firea omenească. Un sfânt bărbat L-a rugat pe Domnul: „Doamne! Slăbeşte-mi valurile harului Tău, căci altfel mor de plinătatea fericirii”.

Şi Macarie cel Mare, căruia Dumnezeu i-a dezvăluit atâtea taine (putem crede că dezvăluirile despre care vorbeşte i-au fost arătate chiar lui), consideră că o astfel de înălţare are loc numai din când în când.

„Dacă acele semne minunate care i se arată acum omului și pe care le-a văzut din proprie experienţă s-ar afla tot timpul cu el, el nu ar mai putea nici să primească cuvântul slujbei, nici să împlinească anumite munci, nici să audă ceva, nici să se în­grijească de sine în caz de nevoie şi nici de ziua de mâine, ci doar ar sta într-un colţ, extaziat şi parcă îmbătat. De aceea nu îi este dată omului treapta desăvârşirii.”

Versetul 22. Iar de va rătăci, îl va părăsi şi-l va da în mâinile căderii lui.

De va rătăci – dacă va îngădui să se lase ademenit. Chiar şi după primirea (prin botez) sau întoarcerea (prin pocăinţa a darului harului, din inimă se nasc multe şi felurite cugete păcătoase, întrucât potolirea lor completă nu se săvârşeşte dintr-o dată ci, putem spune, abia după sfinţire. Dar, in acelaşi timp, din partea harului, prin intermediul conştiinţei capătă libertate şi trebuinţele legitime, care de obicei, la prima încer­care a ispitei, sunt mai puternice decât mişcările vicioase sau cel mult egale cu acestea – dacă omul îşi va îndrepta întregul suflet către îndemnurile harului. Atunci, de regulă, gândul vicios este izgonit din suflet, mai devreme sau mai târziu, şi în suflet se întronează liniştea.

Dar, dacă a îngăduit obiectului ispitei să zăbovească în su­flet – la început, poate numai ca să se amuze sau pentru dis­tracţia minţii (acesta este primul pas spre cădere) – atunci la scurtă vreme i se alătură inima, care naşte o mişcare pătimaşă (este al doilea pas); slaba voinţă, pe care inima s-a obişnuit să o conducă, începe să dorească (este al treilea pas); între timp, glasul conştiinţei, trezită la început de har, se stinge tot mai mult; apare raţiunea, care, sub acoperirea inimii, ticluieşte jus­tificări sofiste; glasul conştiinţei amuţeşte; toată făptura s-a aprins de dorinţă; voinţa s-a hotărât şi taina fărădelegii lăun­trice s-a înfăptuit (este al patrulea pas). După aceasta, fireşte, urmează şi fapta însăşi (este al cincilea pas). Omul şi-a îngă­duit să se lase ademenit si a căzut.

Cu mult mai uşor se înfăptuieşte cea de-a doua cădere şi cu atât mai lesne a treia; şi, cu cât mai des se repetă căderea, cu atât mai mult păcatul se înrudeşte iarăşi cu sufletul şi, în cele din urmă, se cuibăreşte în el şi îl cuprinde în întregime. Bolovanul aruncat de pe povârnişul unei prăpăstii nu se opreşte până când nu ajunge la fundul ei. Sufletul depravat nu mai este în stare să se umple de har, la fel cum burduful vechi nu poale primi vinul nou şi atunci harul îl părăseşte.

De va rătăci, îl va părăsi şi-l va da în mâinile căderii lui. Păcătosul îşi pierde libertatea. Sclav al păcatului, el i se supune în toate, ca un animal instinctului. Întunericul i-a orbit ochii, iar el nu mai vede încotro merge, nu îşi vede pierzania. În sfârșit, precum ochiul lumina, un alt suflet va cere iarăşi lumina harică. În iad i se preface viaţa trăită în păcat! Înflăcărându-se de râvnă, el intră din nou în rândul adevăraţilor fii, după duh şi după viaţă, ai Bisericii. Dar un alt suflet cade iarăși și iarăşi se ridică; de câteva ori cade şi de câteva ori se ridică.            În acest timp, simţul îi amuţeşte din ce în ce mai mult, se înăspreşte, se pietrifică şi, prin urmare, devine tot mai puţin capabil să perceapă insultările harului şi să simtă starea în care se află. Pentru un alt suflet este posibilă căderea defini­tivă în deznădejde, în urma căreia nu mai există restabilire şi putinţă de înnoire prin pocăinţă. Atunci harul îl lasă pentru totdeauna în mâinile căderii lui.

Atât de grijuliu este harul, atât de anevoioasă este îndrep­tarea, atât de bogate şi de înalte sunt făgăduinţele harului, atât de primejdioasă este căderea, şi mai cu seamă căderea repe­tată! Nu putem să încheiem mai bine cercetarea noastră decât cu cuvintele lui Macarie cel Mare:

„Cu adevărat, minunat este atunci când sufletul, afierosindu-se întru totul Domnului, alipindu-se numai de El, Unicul, şi vieţuind fără prihană în poruncile Lui şi cinstind cu evlavie Duhul lui Hristos, Care l-a găsit şi l-a acoperit – se va învred­nici să fie de un singur duh şi de o singură alcătuire cu El, aşa cum spune Apostolul: Cel ce se alipeşte de Domnul este un duh cu El (1Cor. 6, 17).

Dacă însă cineva se lasă pradă grijilor sau slavei deşarte ori dorinţei de putere ori se agită în căutare de onoruri omeneşti şi dacă sufletul acestuia se alipeşte şi se amestecă cu cugetele lumii ori se face robul vreunor lucruri ale acestei lumi şi se îngrijeşte de dobândirea acestora – un asemenea suflet nu poate în nici un chip să evite, să îndepărteze şi să alunge droa­ia de patimi, în care este ţinut prizonier de căpeteniile viclene; pentru că iubeşte şi împlineşte voia căpeteniei întunericului şi nu se scârbeşte de începuturile cele rele.

Să ne sârguim, aşadar, cu tot sufletul şi cu toată gândirea a ne alătura Domnului şi a fi urmaşii lui Hristos, ca astfel să ne arătăm vrednici de împărăţia cea veşnică şi să ne facem păr­taşi cereştilor bunătăţi, proslăvind pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfân­tul Duh în vecii vecilor!”

Părintele Arsenie, „acuzatul ZEK” (2): principii de viață

Chipul reconstituit al Părintelui Arsenie

După ce am prezentat observațiile Părintelui Arsenie despre transformările adânci din societate și din sufletele oamenilor în rău, în articolul de față sunt înfățișate principiile pe care și le-a stabilit cu mult zbucium în viața de preot și călăuzire duhovnicească. Acestea sunt valoroase în sine, dar constituie și un îndemn la citirea cărții cu mărturiile ucenicilor, în care este dezvoltată practic tema lucrării lui Dumnezeu în sufletul fiecăruia.

Vreau acum să vă povestesc câteva fragmente din viaţa mea, care au fost pricina formării concep­ţiilor mele duhovniceşti, care au determinat calea mea de mai departe spre cunoaşterea lui Dumnezeu şi spre ocârmuirea turmei încredinţate mie de Dumnezeu.

Am trăit o viaţă lungă, din care mai mult de ju­mătate din ea am fost înconjurat de oameni purtători de lumină şi bucurie duhovnicească.

Prima a fost mama mea, Maria Alexandrovna, om înzestrat, inteligent, pătruns de o adâncă credinţă în Dumnezeu. Conştientă că sunt trup şi suflet, ea s-a purtat faţă de mine în două feluri; ca şi către un fiu adevărat şi ca şi către o creatură cuvântătoare a lui Dumnezeu, obligată să mă educe în adânca credinţă a Creatorului.

Ea se socotea pe sine cu totul responsabilă în faţa lui Dumnezeu, căci El i-a încredinţat un suflet omenesc.

Eu am fost al treilea copil în familie. Fratele meu a murit când avea doi ani, iar sora mea a murit când avea patru ani.

Când m-am născut, mama a făcut o făgăduinţă înaintea lui Dumnezeu, că va depune în mine credin­ţi sinceritate şi dragoste către oameni. Şi aşa, cu ade­vărat, m-a educat mama.

La vârsta de 16 ani, fiind pasionat de arta veche rusă, deja năzuiam spre monahism.

A urmat pentru mine apoi pustia Optinei. Era greu să ajungi sub conducerea Stareţilor de acolo, dar din mila lui Dumnezeu am fost primit. Doi ani am trăit în Mănăstirea Pustiul Optinei sub povăţuirea Stareţilor Nectarie şi Anatolie. De ce doi Stareţi? Pe mulţi acest lucru îi nedumerea. Probabil după înţe­lepciunea Stareţilor mei asta intra în sistemul meu de formare duhovnicească. […]

Venind la Stareţ, zdrobit şi asuprit, doream să-i povestesc totul, dar el ştia deja. Da, ştia totul. După caracterul atitudinii tale, faţă de ceea ce s-a petrecut, determina nivelul tău de cădere sau de desăvârşire duhovnicească. Te învăţa apoi a primi întâmplarea cu rugăciune, ca pe voia lui Dumnezeu.

Comentariile tale, necinstirile primire, supără­rile tale nu se iau în considerare. Se iau în considerare în faţa lui Dumnezeu doar smerenia şi înţelepciunea duhovnicească. Celui neînţelept şi nedesăvârşit duhovniceşte, cele întâmplate cu el, ca urmare a păcăto­şeniei sale, le vede ca nedreptate.

Când am primit de la părintele Nectarie şi de la Părintele Anatolie binecuvântarea de a pleca să slujesc în lume în biserică de enorie (aceasta era ceva cu totul neobişnuit în acele timpuri), eu am rămas profund uimit şi dezorientat.

Nu ştiu ce i-au vorbit stareţii mei despre mine Prea Fericitului Patriarh Tihon, dar am fost invitat el.

Primindu-mă Sfinţia Sa, mi-a dat voie să slujesc ca al treilea preot într-o biserică de enorie unde protoiereu era părintele Pavel, om duhovnicesc.

Cam zece minute a vorbit cu mine Patriarhul Tihon. M-a binecuvântat şi cu cuvinte prooroceşti mi-a spus despre soarta mea de păstor, adică despre ceea ce avea să se întâmple cu mine în viitor. Să vă spun acele cuvinte nu pot. Pentru mine ele sunt foarte preţioase. Vă spun doar că aflându-mă în exiluri, prin mai mul­te lagăre, scos pentru a fi împuşcat, bătut în timpul anchetelor şi aproape mort în marşurile făcute pe tim­puri geroase, în toate aceste împrejurări eu credeam în cuvintele marelui Preasfinţit al pământului rusesc, Patriarhul Tihon, că se vor împlini, adică voi veni din nou la fiii mei duhovniceşti. Credeam cuîndrăzneală, deoarece acestea erau cuvintele Patriarhului. […]

Eu, ieromonahul Arsenie, am simţit cu duhul şi am văzut două căi diferite, dar care duc la aceeaşi ţintă. Am căzut pe gânduri şi am cerut de la Domnul să mă călăuzească pe care cale duhovniceas­că să merg, pe care trebuie să o aleg.

Am stat mult pe gânduri, rugându-mă stă­ruitor ca Domnul să mă ajute să iau o alegere dreaptă. Am plecat la Optina ca să iau un sfat de la stareţ.

Am stat trei zile acolo. Părintele Anatolie m-a ascultat şi mi-a zis: „Te binecuvântez! Mila Domnului să fie cu tine. Îndrăzneşte!”.

Părintele Nectarie m-a primit în a treia zi înainte de a pleca. Ascultându-mă, a tăcut apoi înde­lung. Se pare că se ruga. Mi-a spus: „În Moscova sunt preoţi care îi călăuzesc pe enoriaşii lor după pravila de la Optina. Iată de la cine trebuie să luăm exemplu. Mergi pe la biserici, vezi, cercetează, sfătuieşte-te! Domnul să te povăţuiască! Mergi, îţi vei găsi calea ta”.

Întorcându-mă la Moscova, am trecut pe la mulţi preoţi care conduceau comunităţi religioase. Fiecare avea părerea sa. Sfaturile pe care le primeam erau diferite, se deosebeau unul de altul, dar binecu­vântarea părintelui Anatilie era pentru mine ca o stea călăuzitoare. Am văzut, Guvernul făcea tot posibilul pentru distrugerea Bisericii, şi am înţeles că pe viitor va fi şi mai rău. Clerul bisericesc era supus presiuni­lor, unele biserici le închideau, pe altele le dărâmau. Mintea mea era mereu frământată de aceasta: cum să-i învăţ pe oameni să creadă în Dumnezeu până la infinit şi să-l iubească pe aproapele lor?

Socoteam şi iarăşi socoteam că credinţa creşti­nă se bazează pe două porunci: a iubi pe Dumnezeu şi a iubi pe aproapele. Cuvintele acestea de multe ori vi le-am spus vouă.

Domnul a fost milostiv cu mine, mi-a arătat o mare minune mie, nevrednicului. Fiind ceasul în ju­rul orei două, după terminarea Sfintei Liturghii, într-o adâncă îngândurare, am plecat pe străzile oraşului. Gândindu-mă la slujirea mea preoţească, pe neașteptate am văzut că mă aflu în ulicioara Goncear. Acum mi se pare că se numeşte strada Volodarsk, aproape de Piaţa Taganska. Uitându-mă la ceas, am văzut că era dena ora cinci. Însemna că trei ore am mers îngândurat. Oare ce m-a adus pe mine aici? Amintiri din copilărie sau altceva?

Am văzut că eram aproape de casa prietenului meu, prieten cu care nu mă întâlnisem de câţiva ani. Despre viața lui acum nu mai ştiu multe. Am vrut să trec mai departe, dar o putere de neînţeles m-a împins să intru. Am sunat la uşă. Uşa mi-a deschis-o chiar Kostea, bucurându-se foarte mult şi zicându-mi: „Petru! Acum la mine este Preasfinţitul Ilarion, epi­scopul Vereiei. Voi avea o discuţie importantă şi înde­lungată. Aşteaptă în camera vecină”.

Eu am simţit că voi încurca discuţiile lor. Spunându-i câteva cuvinte, am început să-mi iau rămas bun. Deja deschisesem uşa de la intrare ca să ies, când aud o uşă din casă deschizându-se şi o voce poruncitoare zicându-mi: „Ieromonah Arsenie! Eu vă aştept!”. Am tresărit. Aceasta era o minune mare. Am intrat în cameră. Preasfinţitul Ilarion m-a binecu­vântat şi mi-a propus să iau loc. Cu toate că auzisem multe lucruri despre el, totuşi, îl vedeam acum pentru prima oară. Se ştia că el era foarte apropiat de Patriar­hul Tihon.

Cu episcopii nu prea eram în legătură, aşa că de unde putea să mă ştie pe mine, al treilea preot dintr-o biserică nu prea mare din Moscova, aflată departe de şoseaua „Sadovoekoliţa” în cartierul Kupecesk?

– Spuneţi-mi de îndoielile dumneavoastră, zise Prea Sfinţitul.

De unde putea să ştie Vlădica Ilarion de îndoielile şi cugetările care mă chinuiau?

Stânjenit, am început să povestesc. Vlădica, întrerupându-mă, mi-a zis:

– Timp la dispoziţie am. Aruncaţi-vă toată ruşinea şi vorbiţi cuvânt cu cuvânt, aşa cum ați fi la mănăstire.

Am luat îndrăzneală şi, netemându-mă că aş putea spune ceva împotriva pravilei obişnuite, am început destăinuirea mea încurcată, plină de îndoială, în căutarea căii mele de păstor. I-am vorbit despre do­rinţa mea de a organiza o comunitate şi cum aş vrea să-mi desfăşor lucrul duhovnicesc şi să-i povăţuiesc pe enoriaşi. Am vorbit despre multe.

Vlădica m-a ascultat cu atenţie neîntrerupându-mă. Eu am evidenţiat poruncile Domnului, spu­nând că vreau să sădesc în sufletele fiilor duhovniceşti credinţă în Dumnezeu şi dragoste faţă de aproapele, pentru ca acestea să-i dea omului posibilitatea şi pu­terea de a merge pe calea credinţei şi a dragostei, mai ales în timpurile de față, când răutatea, fărădelegea şi prigoana împotriva Ortodoxiei au început să crească.

Fiind format duhovniceşte la Optina și fiind legat de ea cu tot sufletul, înţelegeam măreția Stareţilor duhovniceşti şi gândeam că această cale este cea mai bună dintre căile pe care ți le poate oferi Biserica pentru a duce sufletul omenesc spre mântuire. Dar pot eu, oare, un preot de enorie, să conduc zeci sau poate sute de fii duhovniceşti de-ai mei pe o aşa cale, dându-le sfaturi şi conducând fi­ecare enoriaş? Nu pot. Slujind în Biserică şi fiind în legătură cu enoriaşii, mărturisindu-i, am întâlnit în mijlocul lor suflete care puteau să primească măreaţa şi adevărata cale a slujirii potrivit Optinei, dar erau şi alți credincioşi cu alt caracter, nefiind în stare să pri­mească.

Cum să procedez? Eu trebuie să-i învăţ pe toţi a crede în Dumnezeu, să-i învăţ să iubească pe cei din jurul lor şi să pun în inimile lor gând de împotrivire faţă de răutăţile, fărădelegile ateismului, „să forţez” pe oameni cu dragostea şi credinţa mea în Dumnezeu pentru a înlătura tot răul, pentru a se putea orienta în zăpăcelile lumii şi ale răului.

Calea pe care mergea superiorul bisericii, protoiereul Pavel, era tradiţională pentru preoţii din oraş şi, după părerea mea, astfel de cale nu dădea statorni­cie în viaţa duhovnicească lăuntrică.

Toate cele ce le gândeam şi le râvneam le-am expus pe faţă Vlădicii Ilarion.

Ascultându-mă atent, Vlădica Ilarion a început să vorbească cu mine ca şi când el ar fi ştiut toată viaţa mea.

Mi-a amintit de mama mea, de arta de care în tinereţe eram preocupat, mi-a amintit despre viaţa în Optina şi foarte călduros a vorbit despre părintele Pavel.

Ridicându-se apoi în picioare, cu faţa către icoane, a zis pronunţat: „Domnului să ne rugăm”. După terminarea rugăciunii, Vlădica s-a așezat, iar eu am rămas în picioare. Atunci mi-a zis.

– Dumneavoastră vreţi să uniţi două căi într-una: Optina şi ceea ce se trăieşte în parohiile noastre, la superiorul dumneavoastră, părintele Pavel.

– Da, i-am răspuns eu.

– Dumneavoastră vreţi să puneţi iubire infinită de Dumnezeu şi iubire către aproapele, ca şi cum v-ați iubi pe dumneavoastră înşivă şi cu acestea să înteme­iaţi în sufletele oamenilor puterea de rezistenţă împo­triva păcatelor, prigoanelor, tulburărilor, ateismului şi căderilor. Întâlnirea noastră s-a petrecut din pro­nia lui Dumnezeu, fiind necesară pentru noi amân­doi. Eu, Episcopul Ilarion, vă binecuvântez pe Sfinţia Voastră să mergeţi pe drumul pe care l-aţi ales, unind două căi într-una. Despre convorbirea noastră îl voi anunţa şi pe Prea Fericitul Patriarh. Vă binecuvântez să mergeţi pe calea aleasă. Dumnezeu să vă păzească de toate nenorocirile şi năpastele.

Din ziua aceea am început să slujesc în biserică acţionând conform hotărârii luate. În fiecare zi slujieam Liturghia de dimineaţă, străduindu-mă să fac totul clar, pe înţelesul credincioşilor, ca să participe şi ei duhovniceşte la Liturghie. Cu părintele diacon Lev m-am înțeles ca fiecare cuvânt al ecteniei să fie pronunțat cu voce tare și clar. Acelaşi lucru l-am discutat cu cântăreţii din corul bisericesc, care erau trei femei. La Liturghia de dimineață veneau 8-10 oameni care trăiau în apropierea bisericii. La mărturisire, către mine nu venea nimeni. La Liturghia a doua era mulțime de oameni. Slujea Părintele Pavel. Eu eram doar preot ajutător.

La părintele Pavel la mărturisire era întotdeau­na rând. Eu stăteam cu crucea în mână şi cu Sfânta Evanghelie pe analog, dar enoriaşii nu veneau la mine.

Apoi părintele Pavel a început să trimită și la mine dintre enoriaşii care veneau la spovedit. Se apro­piau fără tragere de inimă, iar când se spovedeau îi țineam mult, vorbindu-le despre importanţa spoveda­niei şi despre necesitatea de a ne ruga în toatăclipa şi de a citi zilnic câte un capitol din Sfânta Evanghelie.

Ascultau cu răceală, câteodată intrau chiar in contrazicere, dar treptat, puţin câte puţin, 10-15 persoane au început să vină regulat la mine. […]

Acum vă voi vorbi despre anii fizic grei, dar, din punct de vedere duhovnicesc, cei mai luminoși, pentru că și în exiluri, și în lagăre eu am întâlnit oameni de o statură duhovnicească foarte înaltă, nevoitori ai credinței, pătimitori ce ajutau oamenilor. Voi știți, eu am întâlnit oameni a căror credință era atât de mare și de desăvârșită, încât mie mi se părea că, dacă apropiai de ei o lumânare, acea lumânare se va aprinde îndată de o lumină cerească.

Iată, despre acești drepți vă voi destăinui vouă fiindcă învățam și învățam de la ei.

Mă întorc către mama mea, Maria Alexandrova. Eu am mai vorbit despre ea. Mama a fost un om neobișnuit. A crescut într-o familie intelectuală de profesori, unde credința era socotită un obiecei necesar pentru poporul rus, ceva asemănător cu folclorul popular.

În astfel de împrejurări, ea singură a venit la credință, aducându-i apoi la cunoașterea credinței pe mama și pe tatăl ei, bunicii mei.

Credința mamei în Dumnezeu era atât de mare, iar cunoașterea Sfinților Părinți și a literaturii duhovnicești atât de largă, încât minuna și pe filosofii duhovnicești contemporani. De ce să vorbesc despre mama? Pentru că anume mama mea a sădit în sufletul meu boabele credinței, le-a crescut, iar eu am ieșit în viață stând pe o temelie tare de pe care nimic nu putea să mă miște.

Mănăstirea Optina, primirea preoției, înființarea comunității, drumul greu al lagărelor și al exilurilor, toate au fost zidite pe credința ce m-a fost dată de mama.

Acum vă voi vorbi despre a treia parte a vieţii mele, pe care am petrecut-o în lagăre şi exiluri, însă nu despre greutăţile fizice pe care le-am suferit, ci despre oamenii minunaţi pe care i-am întâlnit acolo, care m-au învăţat multe şi care mi-au transmis expe­rienţele lor duhovniceşti.

Primul dintre aceste făclii duhovniceşti a fost preotul Ilarion, în călugărie Ioan, care a slujit în satul Troiţa, regiunea Arhanghelsk. Despre el sunt scrise frumoasele amintiri ale Xeniei Vladimirovna. În acele amintiri este redată cu amănuntul influenţa pe care preotul Ioan a avut-o asupra mea.

Al doilea a fost ieromonahul Serafim din Mănăstirea Hila – Ktolobensk.

Amintirile despre el le-a scris Alexandra Sergheievici. Cu al treilea m-am întâlnit pe neaştepta­te chiar în baraca mea din lagăr. Acesta este monahul Mihail.

Fiecare din ei mi-a transmis, chiar neştiind ei, o adâncă înţelepciune duhovnicească care m-a îmbogă­ţit foarte mult.

Din punct de vedere fizic, lagărul era peste pu­teri şi groaznic, însă nenumăratele întâlniri şi mărtu­risiri ale deţinuţilor mi-au descoperit mie, preotului, o nemăsurată (înaltă) duhovnicie a oamenilor.

Să nu vă gândiţi că toţi aceşti oameni au fost episcopi, preoţi sau monahi. Printre acei nevoitori ai credinţei se aflau simpli mireni care primiseră o astfel de plinătate a credinţei în Hristos încât eu, ieromona­hul, eram departe de ei. Mărturisirile lor erau pentru mine o descoperire dumnezeiască.

Îmi amintesc de simplul țăran Ivan Sergheievici.

Întotdeauna tăcut, liniştit. El s-a mărturisit cu trei zile înainte de moarte. Eu am ascultat mărturisirea lui, povestirea vieţii sale. La urmă, el mi-a spus următoa­rele cuvinte: „Părinte, eu peste trei zile voi muri. Mă trimit în mină”. El vorbea adâncit în sine, cu o adâncă credinţă în Domnul. Eu ascultam şi plângeam.

Îmi amintesc de un inginer în vârstă. I-am ţinut numai numele de botez: Viaceslav. Îl vedeam în baracă în fiecare zi. Odată, seara, s-a apropiat de mine şi mi-a zis: „Părinte, eu sunt un credincios rău. Mâine va fi curăţirea lagărului. Pe mine mă vor împuşca, primiţi-mi spovedania şi dezlegaţi-mi păcatele”.

Acest „credincios rău” era atât de înalt duhovniceşte, încât eu îl ascultam pe el cu cutremur. În ziua următoare l-au împuşcat.

Dar câte au fost aceste întâlniri şi cât de mult am câştigat!

Tot acolo în lagăr se afla ierodiaconul Ioan din

Mănăstirea Peciora. Era mic de statură, tuns ca şi ceilalţi, cu fața tristă în toată vremea. Când vorbea, vocea îi răsuna. Muzicanţii dintre deţinuţi vorbeau că Ioan posedă un bas profund – lucru foarte rar – şi cu acest glas trebuia să cânte numai la Opera „La Scala” din Milano.

Părintele Ioan a venit la mine în baracă să se mărturisească în şoaptă, dar fiecare cuvânt al lui era auzit la cel puţin cinci metri. Mărturisirea nu a putut decurge. Ne-am înţeles să-i ascult mărturisirea la pădure, la tăierea copacilor. În acel an, pe mine mă scoteau la tăiat pădurea.

Ceea ce am auzit la acea spovedanie m-a adus într-un cutremur duhovnicesc. În faţa mea stătea un mare drept. Eu m-am îmbogăţit atunci cu o comoară duhovnicească nemăsurată. Tot ce a vorbit el despre viaţa sa, purtări, au fost pentru mine o adevărată des­coperire şi o învăţătură pentru întreaga mea viaţă.

Dar pe toţi drepţii pe care i-am întâlnit în lagăr este cu neputinţă a-i număra.

Aş dori să vă vorbesc încă de problemele lega­te de mărturisire. Dacă cel ce venea la mărturisire era plin de dorinţa de a-şi deschide sufletul său Domnului şi cu nădejdea în lucrarea harului dat preotului dorea să-şi cureţe sufletul prin iertarea păcatelor, atunci aceasta întotdeauna era pentru mine o bucurie şi un pas spre desăvârşire. Pe omul ce venea la mine cu un mare necaz: moartea copilului, a soţiei, a bărba­tului sau cu alte nenorociri, eu îi primeam, mă rugam împreună cu ei şi primeam suferinţa lor ca pe a mea. Pătimeam împreună cu ei şi retrăiam starea lor ca şi cum m-aş fi unit cu ei în durerile lor.

Dacă omul acesta pleca liniştit după mărtu­risire, înţelegând că în toate scârbele este vorba lui Dumnezeu pentru noi, atunci eu eram duhovniceşte fericit. După mărturisire mă rugam cu sârguinţă pentru cei ce se mărturiseau.

Odată am povestit unui episcop K. şi unui protoiereu din Nijnii Novgorod despre trăirile mele in­terioare atunci când primesc mărturisirea celui ce se spovedește. Ei mi-au răspuns: „Este periculos să vă implicați sufletește așa fierbinte în mărturisirea celui venit. Vă veți arde sufletul dumneavoastră. Nu vor putea încăpea toate scârbele străine”.

Eu nu m fost de acord. V-am mai povestit cândva, dar voi repeta. Am mărturisit sute, poate chiar mii de oameni. De la fiecare dintre ei m-am îmbogățit cu câte o părticică de lumină duhovnicească. Aceste bogății le-am dat mai departe altor oameni nefericiți și pătimitori.

Pe când slujeam în biserică, am întâlnit enoriași care veneau o singură dată pe an ca „să le dezleg păcatele”, în Postul Mare. Venirea lor la mărturisire, o dată pe an, era un obicei formal. Cuvintele mele către aceștia cădeau în deșert, nu erau primite. Eu mă mâhneam cu adevărat.

Din cartea Părintele Arsenie, acuzatul «ZEK-18376». Un sfânt în lagărele comuniste, Editura Egumenița, 2009.

Părintele Arsenie, „acuzatul ZEK” (1): Transformarea „ecumenistă” a lumii și a Bisericii

Cuvintele de mai jos constituie finalul relatării experiențelor Părintelui Arsenie din decursul vieții sale și sunt, cumva, o concluzie și un diagnostic amar asupra stării în care se găsește societatea. Dar am ales să fie prezentate primele pentru că rezonează cel mai tare cu situația noastră de astăzi. Ca și Starețul Sampson, a fost un preot monah deosebit, care a trecut prin vremuri tulburi atât pentru lume, cât și pentru Biserică în Rusia comunistă.

În decursul multor ani de trăire în „lagărul morții” (așa numeam noi, deținuții, lagărul cu regim strict, unde ne trimiteau nu pentru ispășirea pedepsei, ci cu siguranță pentru a fi omorâți), am înțeles că oamenii care se aflau acolo nu mai sperau la nimic. Așteptau numai moartea, de aceea definiția binelui și a răului era cu totul alta la majoritatea deținuților. Alta faţă de cea din libertate. De aceea şi raportul lor faţa de viața personală şi faţă de cea a aproapelui era altul: aspru, brutal fără îngăduinţă. Însăşi definiţia „binelui şi a răului” era înţeleasă în chip demonic: „bine” când aproapelui îi era rău şi „rău” când aproapelui îi este bine. Din acest punct de vedere erau analizate acţiu­nile tale şi erau înţeleşi străinii.

În această împrejurare de iad, când omul din lagăre venea la pocăinţă, la mărturisire, el era încărcat cu o astfel de povară de păcate, încât preotul se pier­dea cu firea. Preotul nu mai ştia: Oare are dreptul de a-i ierta lui toate acele păcate cumplite?

Cel venit la mărturisire nu mai avea timp pentru a-şi schimba şi îndrepta viaţa. Mâine îl pot omorî tocmai prietenii lui criminali sau îl pot împuş­ca paznicii, în mină îl poate îngropa minereul sau să-l strivească copacul ce se taie în pădure. Dacă eu îi refuz mărturisirea, acest om va pleca din această viaţă nepocăit şi neîmpăcat cu Dumnezeu. Oricât de păcă­tos ar fi, el a venit să se căiască şi să primească iertare de păcate, după măsura conştiinţei sale.

Stând în faţa celui ce se mărturisea, ascultând sincera lui spovedanie, uneori mă îngrozeam de cele auzite. Sufletul meu îngheţa, însă ascultam, luam aminte şi, dacă înţelegeam că era sincer, atunci îi dez­legam păcatele. Se întâmpla ca, ascultând mărturisi­rea, să-l rog pe deţinut să aştepte până seara următoa­re. Eu mă rugam toată noaptea aceea ca Domnul să-mi dea puteri de a dezlega păcatele celui ce s-a mărturi­sit. Deseori se întâmpla ca în zilele următoare de­ţinutul ce s-a mărturisit să moară. În aceasta se arăta Pronia lui Dumnezeu. Dacă vedeam nesinceritate în căința celui venit, atunci îi vorbeam despre necesitatea sincerității căinței, iar dezlegarea de păcate nu i-o săvârșeam.

Au  fost câțiva deținuți la care nu am putut să le dezleg păcatele. Pe deasupra, atât de mari erau răutățile săvârșite de acești oameni, încât conștiința mea duhovnicească a fost chinuită și mai mult. Din această cauză, de două sau de trei ori au încercat chiar să mă omoare. Această intenție a lor confirma încă o dată dreptatea hotărârii mele. Mai înainte de a fi exilat, am citit multe cărți bune și duhovnicești despre mărturisire, scrise de Sfinții Părinți ai Bisericii și de autori contemporani. Aceste cărți s-au întipărit în sufletul și în conștiința mea ca un adevăr neschimbat.

În comuniunea cu fiii mei duhovnicești mă conduceam după aceste adevăruri. Am împrumutat și experiența preoților ce erau duhovnicește cu mult mai înalți și mai îmbogățiți de îndelungata lor slujire în Biserică. Acești preoți m-au pregătit să pot ajuta și în aceste cazuri neașteptate din lagă pe oameni sortiți morții, îngreuiați cu cele mai groaznice păcate: crime nenumărate, violențe, jafuri, tâlhării.

Stăteam uneori în îndoială în privința binelui duhovnicesc făcut cu acești deținuți din lagăr. În 1961, întâlnindu-mă cu Episcopul Atanasie, i-am povestit amănunțit despre aceste cazuri și l-am întrebat dacă am procedat bine. Vlădica Atanasie mi-a răspuns că aceste cazuri le-a întâlnit și Sfinția Sa și că a procedat la fel.

Vă aduceţi aminte? Biserica noastră nu era prea mare. Intrând în ea, te cuprindea imediat umilinţa şi împăcarea. }n Moscova nu se auzea despre biserica noastră.

Enoriaşii, în majoritate, erau oameni intelectu­ali şi mulţi tineri între 18 şi 30 de ani. Oameni înstăriţi erau destui. Ceilalţi enoriaşi erau din împrejurimile bisericii. Numărul persoanelor din comunitate era în medie de 90-95, dar venea şi mult norod din diferi­te părţi ale Moscovei. Biserica întotdeauna era plină. Noi toţi, care suntem de faţă acum, noi am întemeiat obştea noastră. Pentru aceasta vreau să-mi împart gândurile mele cu voi, fiii mei duhovniceşti.

Sunt şaisprezece ani de când mă aflu din nou în mijlocul vostru. Timp de 18 ani, cât am fost închis în lagăr, s-a schimbat pacea şi mentalitatea oamenilor, chiar şi voi, iubiţii mei fii duhovniceşti, v-aţi schimbat.

Credinţa a devenit la mulţi diferită, perceperea lui Dumnezeu a luat o „nuanţă manierată”. Desigur, Dumnezeu în Treime, Maica Domnului, Sfinţii şi ca­noanele, într-un cuvânt Biserica, sunt şi vor fi aceiaşi, dar peste toate aceste adevăruri s-a pus un val de cea­ţă: „progresul contemporan”.

Dumnezeu există şi îndoieli în privinţa Sa nu sunt, dar auzi adesea aceste cuvinte: „ieşite din practi­că”, „cosmice”, „ieşite din sfera lumească”. Şi acestea le rostesc oamenii credincioşi. Ei cugetă aşa: „Desigur, este Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi sunt şi Sfinţii. Această tradiţie bună, bisericească, învie cre­dinţa şi îi dă continuitate apostolică, în duhul din ve­chime. Biserica este necesară, dar voi gândiţi-vă: două mii de ani ne despart pe noi de vremea înfiinţării ei. În acest timp de două mii de ani omul a devenit altul, intelectual. A sporit ştiinţa şi în jurul omului totul s-a reînnoit şi s-a schimbat, dar Biserica a rămas în cercul ei”.

Cuvântul „ecumenism” în înţelesul său e bun, dar pentru Ortodoxie este vătămător. Aşa gândesc eu și părerea mea nu o impun nimănui.

Credinţa în Dumnezeu curată de la începutul lumii, numită şi „copilărească”, ce exista la mulţi oameni ruşi, se mai găseşte acum doar la puţini cre­dincioşi.

Cunoaşterea cea materială, „raţionalismul”, a intrat prea adânc în sufletele oamenilor.

Spun toate acestea cu amărăciune şi cu tristeţe, dar cred că Domnul Dumnezeu, până la urma urmei, Îşi va deschide înţelepciunea Sa oamenilor.

Eu mă întâlnesc cu mulţi oameni. Fiecare îşi deschide sufletul său în mod deosebit, unul într-un fel, altul în alt fel. Dar pot eu oare să-i numesc fii du­hovniceşti pe toţi cei care vin la mine? Cu părere de rău, nu. La unii din ei în cugetarea inimii lor a apărut independenţa. Pentru ei, eu nu sunt un părinte duhovnicesc, călăuzitor al vieţii lor, aşa cum era în obștea noastră, ci pur şi simplu un preot chemat pentru a-i mărturisi, a le ierta păcatele şi pentru a-i împărtăşi. Sfaturile şi îndemnurile mele ei le ascultă, dar procedează și trăiesc după cum gândesc ei şi cu aceasta mă socotesc pe mine părintele lor duhovnicesc, amăgindu-se că trăiesc sub povăţuirea mea duhovnicească.

Discutând cu preoţii şi ierarhii veniţi la mine, aud de la ei tot felul de evenimente. Părinţi duhovni­ceşti, fii şi fiice duhovniceşti, care să-şi poată conduce viaţa lor duhovnicească în înţelesul deplin al cuvân­tului, devin din ce în ce tot mai puţini. Aceasta e o mare tragedie duhovnicească pentru omul credincios contemporan, dar cred că starea aceasta va trece şi din nou se vor reînnoi mănăstirile, bisericile şi comunită­ţile creştine. Bisericii îi va aparţine rolul de conducere în viaţa comunităţilor creştine.

Din cartea Părintele Arsenie, acuzatul «ZEK-18376». Un sfânt în lagărele comuniste, Editura Egumenița, 2009.

Observații: Cuvintele acestea au fost rostite de Părintele Arsenie în vremea bolșevică. De atunci Biserica s-a ridicat, mai ales în Rusia, nu mai este prigonită atât de virulent. Totuși remarcile lui rămân actuale pentru că decadența duhovnicească, împietrirea și întunecarea oamenilor, crește mereu. Comunismul a fost o etapă violentă în acest proces de degradare, dar asistăm acum la unul de o violență subtilă, mascată, antihristică. Nu doar de pecetea formală trebuie să fugim și de erezii, ci prima dată de duhul inuman care se înstăpânește la nivel individual, dar și colectiv, instituționalizat. Lumea nu mai reacționează la ororile erorilor care îi sunt impuse pentru că îi lipsește duhul de pocăință, de credință, simțul acut al normalului. Chiar și credința a devenit rigidă sau formală.

Este imperioasă acum revenirea la umilința și smerenia și la valorile pe care le-a sădit Dumnezeu în sufletul omenesc. Vorbim de un adevărat zbucium de a scăpa de ghearele nepocăinței.