Dobândirea Duhului Sfânt – scopul vieţii creştine (Sf. Serafim din Sarov)

de Ierom. Lavrentie | 2 ian. 2021 | Cuvinte duhovnicești | 12 comentarii

Unul din cele mai însemnate texte despre spiritualitatea ortodoxă este cel de mai jos, în care Sf. Serafim dă învățătura de căpetenie, anume că scopul faptelor noastre este să dobândim harul Duhului Sfânt. Aceasta nu este o învățătură nouă sau exprimată diferit, ci în continuitate perfectă cu toată tradiția ascetică a Bisericii. Însă minunea săvârșită de Sfânt și puterea cuvintelor lui care provine din lucrare sunt uimitoare și elocvente. Descoperirea lui Dumnezeu rămâne punctul de demarcație între formalismul exterior și trăirea autentică a cuvintelor Evangheliei, pe care ar trebui să insistăm de fiecare dată. De aceea aceasta este o mărturie la care ar trebui revenit de nenumărate ori și care este necesar să fie înțeleasă corect.

Această învăţătură a fost dată lui N. A. Motovilov, unul dintre marii săi admiratori, pe care l-a vindecat de o foarte grea suferinţă. Motovilov a scris mai apoi cele auzite de la Părintele Serafim, dar însemnările lui N. Alexandrovici Motovilov au stat în Mănăstirea Diveevsk mai mult de 70 de ani. În anul 1902, S. A. Nilus le-a primit de la bătrâna Elena Nicolaevna, văduva lui Motovilov şi, cu încuviinţarea egumenei Maria, le-a publicat în anul 1903 în Buletinul Moscovei, luna iulie, sub titlul „Duhul Sfânt care a umbrit în mod vădit pe Părintele Serafim de la Sarov în convorbirea lui despre scopul vieţii creştine”.

Mai apoi aceste însemnări au fost copiate de I. Denisov în lucrarea sa: Viaţa Preacuviosului Serafim de la Sarov. Tot de acest text al lui Nilus s-a folosit şi Părintele P. Florensky în lucrarea sa Stâlpul şi întărirea adevărului (Moscova 1914, scrisoarea a V-a, Iliin, p. 104).

Iată textul însemnării lui S. A. Nilus:

Amin, Amin, zic vouă,
cel ce crede întru Mine
lucrurile pe care le fac Eu
şi acela le va face şi încă
mai mari decât acestea va face
(Ioan 14, 12)

I

„Odată, scrie Motovilov în însemnările sale, eram în Mănăstirea Sarovului, nu mult după vindecarea mea, într-o marţi, pe la sfârşitul lui noiembrie, anul 1831, şi stăteam de ascultam slujba Vecerniei în biserica de iarnă a «Izvorului Tămădu­irii» la locul meu obişnuit, ca întotdeauna după aceea, drept în faţa icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului. Aici a venit la mine o soră din Mănăstirea Diveevsk, din obştea «cea de la moară». Despre numele şi existenţa acestei obşti, despărţită de cealaltă obşte mănăstirească, tot Diveevsk numită, eu nu aveam pe atunci nici o cunoştinţă.

Această soră mi-a spus: «Nu cumva dumnea­voastră sunteţi domnul acela olog pe care l-a vindecat nu demult Părintele Serafim?» Eu i-am răspuns că «Da, eu sunt». «Bine, a reluat ea, veniţi la părintele. El mi-a spus să vă chem la dânsul. Acum el este în chilia lui de aici din mănăstire şi a zis că vă aşteaptă».

Lumea care a fost cel puţin o dată în Mănăstirea Sarovului în timpul vieţii marelui Părinte Serafim sau cel puţin a auzit de el poate să înţeleagă ce bucurie negrăită a cuprins inima mea la această chemare neaşteptată a Părintelui de la Sarov. Lăsând ascultarea dumnezeieştii slujbe, eu am alergat la chilia lui fără întârziere. Părintele Serafim m-a întâmpinat la uşa sălii şi mi-a zis: «Bucuria mea, te aşteptam şi iată mai îngăduie puţin până am să vorbesc ceva cu „orfanele mele”. Eu am de vorbit multe şi cu tine. Iată, şezi ΄colea».

La aceste cuvinte, mi-a arătat o scăriţă cu câteva trepte, făcută probabil pentru închiderea uşiţelor de la sobe, care la Sarov sunt zidite cu corpul în sală pentru ca să încălzească deodată două chilii vecine.

Eu m-am aşezat pe treapta de jos, dar el mi-a zis: «Nu, stai pe cea de sus». Eu m-am mutat pe cea de-a două treaptă, dar el mi-a zis din nou: «Nu, bucuria mea, binevoieşte să stai pe treapta cea mai de sus». Şi aşezându-mă el singur, a adăugat: «Iată aşa, şezi aici şi aşteaptă, iar eu, după ce voi termina de vorbit cu orfanele mele, voi ieşi la tine». Apoi părintele a chemat la el în chilie pe două surori, dintre care una era fiică de nobil, sora lui Montorov, moşierul din Nijegorodsk, anume Elena Vasilievna, cum mi-au spus celelalte surori care au rămas cu mine în sală.

Mult am aşteptat eu pe sală până ce marele părinte a deschis uşa chiliei şi pentru mine. Asta s-a întâmplat după ce a vorbit cu orfanele sale ca la două ceasuri, când, petrecându-le, mi-a zis: «Te-am reţinut cam mult, bucuria mea, te rog să nu mă osândeşti. Iată, orfanele mele au avut multe nevoi şi eu, sărmanul, le-am mai mângâiat».

În chilie a vorbit el multe cu mine despre diferite lucruri privitoare la mântuirea sufletului şi la viaţa lumească şi apoi mi-a poruncit ca a doua zi să merg cu părintele Gurie, arhondarul Mănăstirii Sarovului, la chilia lui din apropiere, de la „Izvorul Bogoslovului”.

II

Toată noaptea am vorbit cu părintele Gurie despre părintele Serafim, nedormind aproape deloc de bucurie, iar a doua zi ne-am dus la dânsul, la chilia cea din apropierea mănăstirii, fără să gustăm ceva şi toată ziua am aşteptat la uşa chiliei lui, nemâncând şi nebând nimic. Mii de credincioşi veneau la marele părinte duhovnicesc şi toţi plecau fără binecuvântare de la el. De aceea, stând puţin în sală, se întorceau înapoi. Numai vreo şapte-opt oameni au rămas împreună cu noi să aştepte sfârşitul acestei zile şi ieşirea Părintelui Serafim din chilia lui sihăstrească. Printre aceştia era şi soţia casierului prefecturii din oraşul Nijegorodsk, gubernia Balahna, şi o închinătoare credincioasă, care se sârguise mult pentru descoperirea moaştelor Sfântului Pafnutie, care odihneşte fără putrezire, se pare, chiar în Balahna. Acestea s-au hotărât să aştepte împreună cu noi deschiderea uşii chiliei părintelui. Dar, până la urmă şi ei s-au tulburat cu duhul şi chiar însuși părintele Gurie, lăsându-se de acum seara târziu și pierzându-şi răbdarea, mi-a spus: «De acum s-a întunecat şi calul a îngheţat de frig şi sărmanul copil, vizitiul, o fi flămânzit. Şi nu cumva, dacă vom pleca prea târziu, să ne iasă şi fiarele înainte». Iar eu am zis: «Nu, părinte Gurie, întoarce-te dumneata singur înapoi, dacă te temi de ceva, iar pe mine pot să mă sfâşie chiar şi fiarele, nu mă depărtez de uşa chiliei părintelui Serafim, chiar dacă mi s-ar întâmpla să și mor de foame, ci voi sta cu toate acestea să-l aştept până ce-mi va deschide uşa sfintei sale chilii».

Şi, într-adevăr, mai zăbovind puţin, Părintele Serafim a deschis uşa chiliei sale şi, uitându-se la mine, mi-a zis: «Bucuria mea, eu te-am chemat, dar te rog să nu mă osândeşti că nu ţi-am deschis uşa toată ziua. Astăzi e miercuri, zi în care eu nu vorbesc. Dar, iată, mâine fii bine venit. Voi sta de vorbă cu tine din tot sufletul. Dar să nu vii aşa de dimineaţă, căci atunci, negustând nimic toată ziua, vei slăbi peste măsură. Ci aşa, cam pe la a doua Liturghie (în jurul orei nouă dimineaţa) după ce te vei întări cu destulă hrană, pofteşte cu părintele Gurie la mine. Acum mergi de gustă ceva, căci ai slăbit». Apoi ne-a binecuvântat începând de la mine, iar părintelui Gurie i-a zis: «Aşa, prietene, aşa bucuria mea, poftiţi mâine cu domnul acesta la mine, iar acum mergeţi cu pace. Cu bine, bucuria mea». Zicând aceste cuvinte, părintele s-a închis din nou în chilie.

Nici un cuvânt nu poate să exprime acea bucurie pe care am simţit-o eu în inima mea; pluteam de fericire. Fără să ţin seama de îndelungata răbdare cea de toată ziua, gândul că măcar la sfârşit o să mă învrednicesc, totuşi, nu numai să văd faţa Părintelui Serafim, dar să şi aud binecuvântarea cuvintelor lui de Dumnezeu insuflate, mă mângâia nespus.

Da, eram în culmea unei fericiri care nu-şi poate găsi asemănare în lumea pământească şi, fără să ţin seama că n-am mâncat şi n-am băut nimic toată ziua, am devenit deodată aşa de sătul, ca şi cum aş fi mâncat şi aş fi băut ceva până la îndestulare. Mărturisesc adevărul, cu toate că pentru unii, care nu sunt obişnuiţi cu o astfel de îndulcire, de sfinţenie şi de bucurie, cu care se umple sufletul omului în momentul pogorârii Duhului lui Dumnezeu, atât cuvintele mele se vor părea exagerate, cât şi istorisirea din cale afară de însufleţită. Încredinţez însă pe conştiinţa mea de creştin ortodox că nu fac nici o exagerare, că toate cele spuse de mine nu numai că sunt adevăr curat, dar este încă o expunere cu totul slabă despre ceea ce am simţit eu atunci cu adevărat în inima mea. Dar cine-mi va da cuvânt vrednic să grăiesc măcar câtuşi de puţin, măcar în parte, despre cele ce am simţit în sufletul meu în ziua următoare?

III

Era într-o joi. Ziua era posomorâtă. Zăpada se înălţa ca de o palmă deasupra pământului, iar deasupra fulgii se cerneau destul de des. Aşa era în momentul când părintele Serafim a început să stea de vorbă cu mine, în grădiniţa lui singuratică de lângă chilia de pe malul râului Sarovka, sub colina ce se înclină spre malul apei. M-a aşezat mai întâi pe rădăcina unui copac pe care nu demult îl tăiase, iar el a stat în faţa mea.

«Domnul mi-a descoperit, a început marele Părinte Serafim, că încă de când erai copil ai dorit cu multă osârdie să afli care este anume scopul vieţii noastre creştine, lucru pentru care în repetate rân­duri ai întrebat pe mulţi duhovnici şi oameni învăţaţi».

Şi, într-adevăr, trebuie să mărturisesc aici că, încă de la vârsta de doisprezece ani, acest gând mi-a frământat necontenit sufletul şi eu, ce-i drept, m-am îndreptat către multe feţe bisericeşti cu această întrebare, însă răspunsurile lor nu m-au mulţumit. Dar acest lucru eu nu l-am spus niciodată Părintelui Serafim.

«Însă nimeni, a continuat el, nu ţi-a dat un răs­puns potrivit şi hotărât la această întrebare. Ei ţi-au spus: cercetează biserica, roagă-te lui Dumnezeu, îndeplineşte poruncile Lui, fă binele; iată scopul vieţii creştine. Ba unii chiar s-au supărat pe tine că te îndeletniceşti cu asemenea curiozităţi neplăcute lui Dumnezeu şi ţi-au spus: „Nu căuta cele mai presus de tine”. Dar ei n-au vorbit aşa cum s-ar fi cuvenit. Şi de aceea, iată, eu, sărmanul Serafim, am să-ţi lămuresc acum în ce anume stă scopul vieţii noastre creştine:

Rugăciunea, postul, privegherea şi orice alte fapte creştineşti, oricât ar fi de bune prin ele însele, totuşi scopul vieţii noastre creştine nu poate sta numai în îndeplinirea acestora, cu toate că ele pot servi ca mijloace absolut trebuitoare la ajungerea acestui scop. Adevăratul scop al vieţii creştine constă în dobândirea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu. Iar postul şi rugăciunea, privegherea şi milostenia, precum şi orice altă faptă bună săvârşită pentru Hristos sunt numai mijloace pentru dobândirea Duhului Sfânt. Ţine minte, frăţia ta, că orice faptă bună, numai atunci ne poate procura roadele Duhului Sfânt, când este făcută pentru Hristos. Iar tot ce nu este făcut pentru Hristos, deşi este bun, nu ne procură nici o răsplătire în viaţa veşnică şi nici în această viaţă pământească nu ne câştigă harul Duhului Sfânt. Iată pentru care motiv şi Domnul nostru Iisus Hristos a spus: Tot cel ce nu adună cu Mine risipeşte. Fapta cea bună nu poate fi numită altfel decât adunare, agoniseală, fiindcă ea, chiar dacă nu se face pentru Hristos, totuşi rămâne în sinea ei bună, fără însă ca ea să fie valorificată în acest înţeles.

În Sfânta Scriptură se spune: În orice neam, cel ce face dreptate şi se teme de Domnul îi este Lui plăcut. Şi, după cum vedem în continuarea acestor cuvinte din Sfânta Scriptură, acest cel ce face dreptate este un prieten atât de plăcut lui Dumnezeu, încât lui Cornelie Sutaşul, care se temea de Dumnezeu şi făcea dreptate, i s-a arătat îngerul Domnului în timpul rugăciunii şi i-a zis: Trimite la Iope, la Simon Curelarul şi acolo vei găsi pe Petru, care-ţi va descoperi cuvintele vieţii veşnice; în ele te vei mântui tu şi toată casa ta. Şi astfel Dumnezeu foloseşte toate mijloacele Sale dumnezeieşti ca să procure unui astfel de om posibilitatea de a nu se lipsi de răsplătire în viaţa renaşterii (celei din apă şi din duh). Însă pentru aceasta trebuie să punem început de aici, prin dreaptă credinţă în Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care a venit în lume să mântuiască pe cei păcătoşi, precum şi prin osârdie întru dobândirea harului Duhului Sfânt, care aduce în inimile noastre împărăţia lui Dumnezeu și ne înlesneşte calea spre dobândirea fericirii în viața viitoare. Dar acest lucru nu-L face pe Dumnezeu să înceteze a iubi faptele cele bune care sunt făcute pentru Hristos. Ziditorul ne dă mijloace pentru înfăptuirea lor, omului rămânându-i numai hotărârea de a le săvârşi sau nu. Iată pentru ce Dumnezeu a spus iudeilor: Dacă aţi fi orbi, păcat nu aţi avea; acum însă ziceţi: noi vedem, de aceea păcatul vostru rămâne asupra voastră.

Aşa că, de se va folosi omul, ca şi Cornelie Sutaşul, de dragostea pe care o are Dumnezeu faţă de fapta cea bună, chiar nefăcută pentru Hristos, şi va crede în Fiul Său, atunci şi fapta bună a unui astfel de om i se va socoti ca făcută pentru Hristos, dar numai în schimbul credinţei în El. Astfel, omul nu va avea dreptul să se plângă că lucrul lui bun nu s-a schimbat în faptă bună. Acest lucru nu se întâmplă niciodată la săvârşirea unei fapte bune pentru Hristos, deoarece fapta bună pentru El nu numai că procură cununa dreptăţii în viaţa viitoare, dar şi în această viaţă umple pe om de darul Duhului Sfânt şi aceasta, după cum s-a spus: Dumnezeu nu dă Duhul Sfânt cu măsură, căci Tatăl iubeşte pe Fiul şi dă totul în mâinile Lui.

Aşa stau lucrurile, bucuria mea! În dobândirea Acestui Duh al lui Dumnezeu se cuprinde adevăratul scop al vieţii noastre creştine, iar rugăciunea, postul, privegherea, milostenia şi toate celelalte fapte bune săvârşite pentru Hristos sunt numai mijloace pentru dobândirea Duhului Sfânt».

«Dar cum este această dobândire, am întrebat eu pe Părintele Serafim, că nu înţeleg ce va să zică asta?»

«Dobândire este tot una cu agonisire sau câştigare, mi-a răspuns el. Pricepi tu oare, bucuria mea, ce înseamnă în înţeles obştesc „dobândire”? Scopul vieţii lumeşti pentru oamenii de rând este dobândirea sau câştigarea de bani, iar la un om de viţă nobilă mai presus de aceasta este câştigarea onorurilor, a cinstei şi a altor răsplătiri pentru slujbele aduse ţării sale. Dobândirea Duhului Sfânt este de asemeni o agonisită, numai că aceasta este o „agonisită” binecuvântată şi veşnică, dar şi ea, întocmai ca agonisitele lumeşti, se dobândeşte pe aceleaşi căi. Domnul nostru, Dumnezeu-Omul Iisus Hristos aseamănă viaţa noastră cu un bâlci (târg, piaţă) şi fapta vieţii noastre pe pământ o numeşte negustorie, spunându-ne tuturor: Cumpăraţi până voi veni, răscumpăraţi vremea, că zilele rele sunt. Câştigaţi adică timpul pentru dobândirea bunurilor cereşti, cu ajutorul lucrurilor pământeşti. Şi mărfurile pământeşti sunt faptele bune săvârşite pentru dragostea lui Hristos şi care ne procură harul întru tot Sfântului Duh.

În pilda celor cinci fecioare înţelepte şi a celor cinci nebune, când celor nebune nu le-a ajuns untdelemnul, s-a spus: Mergeţi la cei ce vând şi vă cumpăraţi. Dar până să cumpere ele, uşile cămării de nuntă s-au închis şi ele n-au mai putut să intre înăuntru. Unii, tălmăcind acest loc din Sfânta Scriptură, spun că lipsa untdelemnului la fecioarele cele nebune înseamnă lipsa faptelor bune din timpul vieţii. Dar o asemenea tălmăcire nu este dreaptă. Căci în ce fel a fost această lipsă a lor de fapte bune când ele, deşi neînţelepte, totuşi sunt numite toate fecioare? Şi desigur, fecioria este cea mai înaltă faptă bună, ca una ce imită starea îngerilor şi ar putea să înlocuiască prin sine toate faptele bune.

Eu, sărmanul, socot însă că ele n-au fost lipsite de fapte bune, ci de harul întru tot Sfântului Duh al lui Dumnezeu. Săvârşind faptele cele bune, aceste fecioare au socotit în simplitatea inimii lor că numai în aceasta constă şi fapta creştină, ca să săvârşească doar fapte bune. Am făcut, zice, fapta bună şi prin aceasta am făcut lucrul lui Dumnezeu. Dar prin aceasta au dobândit ele oare harul Duhului Sfânt? Căci în caz că n-au dobândit o astfel de vieţuire, cei ce se bizuiesc numai pe săvârşirea faptelor bune, fără o cercetare mai amănunţită, primesc ei oare harul Duhului lui Dumnezeu? În caz că-L primesc, atunci în ce măsură?

În Sfânta Scriptură se spune: Unele căi par drepte în ochii omului, dar sfârşitul lor sunt căile morţii (Pilde 14, 12). Sfântul Antonie cel Mare, în scrierile lui către monahi, spune despre astfel de fecioare: „Mulţi monahi şi fecioare nu au nici o cunoştinţă despre deosebitele voiri care lucrează în om şi nu ştiu că în el lucrează trei voiri deodată: cea dintâi este voia lui Dumnezeu, cu totul desăvârşită şi atotmântuitoare; a doua este cea omenească, a noastră proprie, care, dacă nu este pierzătoare, în orice caz, nu este nici mântuitoare; iar a treia este voia satanei, cu totul pierzătoare. Această din urmă voire, cea vrăjmaşă, este aceea care-l învaţă pe om fie să nu facă nici o faptă bună, fie să le facă din îngâmfare, fie să le facă numai aşa, pentru binele în sine (ca un imperativ categoric), dar nu pentru dragostea lui Hristos.

Voirea cea de-a doua, a noastră proprie, ne povăţuieşte să facem totul pentru împlinirea poftelor noastre, lucru care este întocmai cum învaţă şi vameşul, adică a face binele pentru bine, fără să dea vreo atenţie harului care se poate dobândi prin acest bine. Cea dintâi însă este voia dumnezeiască atotmântuitoare, care tocmai în aceasta constă: în a face binele pentru Dumnezeu, cu scopul de a dobândi harul Duhului Sfânt, comoara cea veşnică, neîmpuţinată şi care cu nimic nu poate fi preţuită pe deplin şi după vrednicie.

Ea, această dobândire a Duhului Sfânt, se şi numeşte în chip propriu acel untdelemn, de care erau lipsite fecioarele cele neînţelepte, căci au uitat de roada cea lăuntrică a faptelor bune care este neapărat trebuitoare, anume de Harul Duhului Sfânt, fără de care nimeni nu se poate mântui, deoarece: „Prin Sfântul Duh tot sufletul viază şi prin curăţie se înalţă, se luminează prin unimea Treimii cu sfinţenie de taină”. Însuşi Duhul Sfânt Se sălăşluieşte în sufletele noastre şi însăşi această sălăşluire a Sa, a Atotţiitorului, în sufletele noastre şi locuirea împreună a unităţii Sale treimice cu duhul nostru se dă nouă numai prin dobândirea, pe orice cale din partea noastră, a Duhului Sfânt, Care şi pregăteşte în sufletul şi trupul nostru un altar viu pentru împreună petrecerea lui Dumnezeu Atotcreatorul cu duhul nostru după neschimbatul Său cuvânt: Mă voi sălăşlui întru ei şi voi veni şi voi fi lor Dumnezeu și ei vor fi poporul Meu.

Iată acesta este untdelemnul din candelele fecioarelor celor înţelepte, care a putut să ardă luminat vreme îndelungată, aşa că ele au putut să aştepte cu candele aprinse Mirele, Care a venit la miezul nopţii şi să intre împreună cu El în cămara cea cu bucurie. Iar cele neînţelepte, văzând că se sting candelele lor, deşi au mers în piaţă să cumpere untdelemn, n-au reuşit să se întoarcă la vreme şi, când au venit, uşile (cămării de nuntă) erau închise. Piaţa este viaţa noastră. Uşile cămării de nuntă închi­se, care nu le-au îngăduit să intre la Mire, închipuiesc moartea trupească. Fecioarele înţelepte şi neînţelepte sunt sufletele creştinilor. Untdelemnul nu închipuieşte faptele bune, ci harul Duhului Sfânt primit înlăuntrul fiinţei noastre prin mijlocirea faptelor bune şi prin a cărui lucrare fiinţa noastră se transfor­mă din aceasta în aceea, adică din stricăcioasă în nestricăcioasă, din întuneric în lumină, din moarte sufletească în viaţă duhovnicească, din peşteră pustie, unde patimile mişună ca jivine şi fiare sălbatice, în Biserica lui Dumnezeu, în camera prealuminată a veşnicei bucurii cu Hristos Iisus, Domnul nostru, Ziditorul şi Mântuitorul şi veşnicul Mire al sufletelor noastre.

Cât este de mare îndurarea lui Dumnezeu faţă de sărăcia noastră, adică faţă de nebăgarea de seamă pe care o avem faţă de purtarea Lui de grijă cea către noi, când Dumnezeu spune: Iată, Eu stau la uşă şi bat, înţelegând prin uşă cursul vieţii noastre încă neînchis de moarte.

O, cât aş dori eu, bucuria mea, ca şi tu să fii în această viaţă umbrit întotdeauna de Duhul lui Dumnezeu! Căci în ce te vei afla în aceea te voi judeca, zice Domnul. De aceea, vai, grozavă nenorocire de ne va afla robiţi de grijile şi de plăcerile acestei vieţi trecătoare, pentru că cine va putea să stea împotriva mâniei Lui? Iată de ce s-a zis: Privegheaţi şi vă rugaţi ca să nu cădeţi în ispită, adică să nu vă lipsiţi de harul Duhului lui Dumnezeu, fiindcă privegherea şi rugăciunea aduc îndeosebi acest dar al Său. Desigur, orice faptă bună făcută pentru Hristos este aducătoare a harului Duhului Sfânt; dar mai mult decât oricare faptă foloseşte la aceasta rugăciunea, deoarece ea totdeauna este în mâinile noastre, întocmai ca o armă pentru dobândirea Duhului Sfânt.

Ai vrea, de exemplu, să mergi la biserică şi, fie că nu este nici o biserică prin apropiere, fie că este, dar s-a terminat slujba; ai vrea să miluieşti pe săraci şi nu-i nici unul în cale, sau, dacă este, nu ai ce să-i dai; ai vrea să-ţi păzeşti fecioria, dar din cauza firii tale slabe sau din cauza încordării împotrivirilor vrăjmaşe, cărora, din pricina neputinţelor omeneşti, nu-i poţi sta împotrivă, te vezi lipsit de puterea trebuitoare pentru îndeplinirea acestei dorinţe; ai vrea să faci şi altă faptă bună oarecare pentru Hristos şi de asemeni te vezi lipsit de putere sau nu poţi găsi vreme prielnică. Dar toate aceste piedici nu se potrivesc nicidecum pentru rugăciune. Căci pentru îndeplinirea ei oricine şi oriunde are posibilitatea, şi bogatul, şi săracul, şi cel înălţat şi cel simplu, şi cel tare în putere ca şi cel slab, şi cel sănătos şi cel bolnav, şi cel drept şi cel păcătos. Aşa, bucuria mea, rugăciunea o poate face oricine şi puterea ei este aşa de mare, încât cel ce o îndeplineşte cu sârguinţă dobândeşte mai mult decât prin oricare faptă bună Darul Duhului Sfânt.

Fericiţi vom fi dacă Domnul Dumnezeu ne va găsi priveghind, adică rugându-ne în plinătatea darurilor Duhului Sfânt. Atunci vom putea cu bună îndrăzneală să nădăjduim că vom fi răpiţi în nori întru întâmpinarea Domnului în văzduh, Care va veni cu slavă şi cu putere multă să judece viii şi morţii şi să dea fiecăruia după faptele lui. Prin rugăciune, noi ne învrednicim a sta de vorbă cu El Însuşi, cu întru tot Bunul şi Dătătorul de viaţă Dumnezeu şi Mântuitorul nostru. Însă şi aici trebuie să ne rugăm numai până atunci, până când Dumnezeu-Duhul Sfânt revarsă în sufletul nostru, după măsura ştiută numai de El, harul Său ceresc. Şi când El binevoieşte să ne cerceteze, atunci trebuie să încetăm cu rugăciunea, căci de ce să mai continuăm a zice: „Vino şi Te sălăşluieşte întru noi”, când El deja a venit să ne mântuiască pe noi, care am nădăjduit în El şi am chemat întru adevăr numele cel sfânt al Lui, ca să vină înlăuntrul cămării sufletului nostru însetat şi flămând de puterea Lui. Eu am să explic aceasta dragostei tale printr-un exemplu.

Iată, să presupunem că tu m-ai poftit să vin la tine ca oaspete şi eu, după această poftire, am venit şi am voit să stau de vorbă cu tine. Iar tu, cu toate acestea, ai continua să mă pofteşti mereu, zicând: „Poftiţi, poftiţi la mine”. Atunci chiar şi nevrând ar trebui să zic: „Oare ce-i cu el? Iată eu am venit deja la dânsul şi, cu toate acestea, el continuă să mă cheme”.

Aşa stau lucrurile şi în privinţa Domnului Dumnezeu-Duhul Sfânt. De aceea s-a şi spus: Părăsiţi-vă, (opriţi-vă) şi înţelegeţi că Eu sunt Dumnezeu, care M-am înălţat pe pământ…, adică Acela care Mă arăt şi Mă voi arăta oricui crede în Mine şi Mă cheamă şi voi vorbi cu el cum am vorbit oarecând cu Adam în Rai, cu Avraam şi cu Isaac şi cu ceilalţi robi ai Mei, cu Moise, cu Iov şi cu cei asemenea lor.

Mulţi, tălmăcind acest loc, spun că prin această „părăsire” se înţelege numai lepădarea lucrurilor lumeşti, adică în timpul rugăciunii trebuie să ne debarasăm, să ne eliberăm de cugetarea la lucrurile lumeşti. Eu însă îţi spun după Dumnezeu, că, deşi se cuvine ca şi de acestea să ne eliberăm în timpul rugăciunii, dar în momentul când, prin puterea cea atotbiruitoare a credinţei şi a rugăciunii, Domnul Dumnezeu Duhul Sfânt binevoieşte să ne cerceteze şi vine la noi în deplinătatea negrăitului Său har, atunci trebuie să ne eliberăm chiar şi de rugăciune: trebuie să încetăm a ne mai ruga.

Sufletul vorbeşte şi se află în grai când săvâr­şeşte rugăciunea, iar în momentul venirii Duhului Sfânt trebuie să fie deplină tăcere, să asculte lămurit şi cu înţelegere toate cuvintele vieţii veşnice pe care El atunci binevoieşte să i le vestească. Trebuie să fii în acel moment în deplină trezvie a sufletului şi a duhului şi în deplină curăţie a trupului. Aşa s-a întâmplat în timpul călătoriei prin pustie, când li s-a spus israeliţilor că, până la arătarea Domnului pe Muntele Sinai, timp de trei zile să nu se atingă de femei, fiindcă Dumnezeul nostru este foc arzător, mistuitor a toată necurăţia şi în legătură cu El nu poate să intre nimeni, fiind întinat cu trupul sau cu sufletul».

IV

«Ei, dar cum este, părinte, cu celelalte fapte bune făcute pentru Hristos, cu scopul de a dobândi harul Duhului Sfânt? Căci ai binevoit să-mi vorbeşti numai despre rugăciune».

«Dobândeşte-ţi harul Duhului Sfânt şi prin celelalte fapte făcute pentru Hristos; neguţătoreşte şi cu acelea dintre ele care-ţi aduc un câştig mai mare. Strânge agoniseala binecuvântatei bogăţii a bunătăţii lui Dumnezeu, depozitează pe muntele credincioşiei Sale celei veşnice şi nu pe 4 sau 6 %, ci pe o sută de arginţi duhovniceşti la unul singur sau chiar de un număr nesfârşit mai mare decât acesta. De exemplu: simţi că te învredniceşti de mai mult har dumnezeiesc prin rugăciune şi priveghere: priveghează şi te roagă. Aduce mai mult Duh dumnezeiesc postul: posteşte. Aduce încă şi mai mult milostenia: fă milostenie. Şi tot aşa socoteşte despre fiecare faptă bună făcută pentru Hristos.

Iată, ca să înţelegi mai bine, am să-ţi spun chiar despre mine, sărmanul Serafim. Eu mă trag dintr-o familie de comercianţi din Kursk şi mai înainte de a pleca eu la mănăstire am văzut că părinţii mei făceau comerţ cu acea marfă care aducea mai mult câştig.

Aşa fă şi tu. Şi, întocmai ca în afacerile acestea negustoreşti, să nu-ţi pui toată grija numai în aceea, ca să faci comerţ şi atâta tot; ci să urmăreşti aceea ca să câştigi cât mai mult. Tot aşa, şi în lucrurile vieţii noastre creştine: nu trebuie să-ţi pui toată grija numai în aceea ca să te rogi sau să faci o altă faptă bună oarecare. Căci, deşi Apostolul spune rugaţi-vă neîncetat, dar după aceea adaugă: Vreau mai bine cinci cuvinte să spun cu mintea decât mii cu limba. Şi Domnul grăieşte: Nu tot cel ce-Mi zice Mie, Doamne, Doamne, se va mântui, ci cel ce face voia Tatălui Meu, adică cel ce face lucrul lui Dumnezeu cu bună chibzuinţă, ştiind că: Tot cel ce face lucrul Domnului cu nebăgare de seamă este blestemat.

Iar lucrul Domnului acesta este: Ca să credeţi în Dumnezeu şi în Iisus Hristos, pe care El L-a trimis. Aşa că, dacă vom cugeta bine asupra poruncilor Mântuitorului Hristos şi ale Apostolilor, vom vedea că datoria noastră creştină este nu numai de a spori oricum numărul faptelor celor bune, care servesc drept mijloace în ajungerea scopului nostru creştin, ci mai ales în a scoate din ele cel mai mare folos, adică urmărind cea mai bogată câştigare a celor mai înalte daruri ale Duhului Sfânt.

Aşa aş dori eu, bucuria mea, ca şi tu însuţi să dobândeşti de-a pururea acest nesecat izvor al harului lui Dumnezeu şi întotdeauna să te cercetezi pe tine însuţi şi să vezi dacă te afli în Duhul lui Dumnezeu sau nu. Şi, dacă vei fi în Duhul lui Dumnezeu, atunci, binecuvântat fie El, nu vei avea de ce să te întristezi la înfricoşata Judecată a lui Hristos. Căci în ce te voi afla în acea te voi judeca.

Iar dacă nu, atunci este de neapărată nevoie a cerceta din ce cauză şi pentru care pricină Domnul Dumnezeu Duhul Sfânt a socotit să te părăsească. Și din nou să te osteneşti să-L descoperi şi să nu te lași până ce Domnul Dumnezeu Duhul Sfânt cel căutat nu va fi aflat din nou şi va petrece iarăşi împreună cu noi prin harul Său. Iar asupra vrăjmaşilor noştri, care ne îndepărtează de El, trebuie să ne năpustim şi să ne luptăm în aşa fel, încât până şi praful lor se va spulbera, cum a zis proorocul: Voi secera pe vrăjmaşii mei şi-i voi apuca şi nu mă voi întoarce până ce nu se vor sfârşi; îi voi înfrunta şi nu vor putea să stea, vor cădea sub picioare mele.

Aşa stau lucrurile, bucuria mea, aşa stau şi vezi, binevoieşte a neguţători cum se cuvine duhovniceşte fapta cea bună. Împarte din darurile Duhului Sfânt și altor doritori, după exemplul făcliei aprinse, care însăşi luminează, arzând cu o flacără materială, fi aprinde spre luminarea tuturor şi pe alte făclii aprinse, fără să-şi împuţineze prin aceasta propria sa lumină. Şi, dacă aşa stau lucrurile cu lumina pământească, atunci oare ce vom spune despre lumina harului întru tot Sfântului Duh al lui Dumnezeu? Fiindcă bogăţia pământească a harului lui Dumnezeu, cu cât mai mult se împarte, cu atât mai mult se înmulţeşte la cel ce o împarte. Aşa şi Însuşi Domnul a binevoit să spună femeii samarinence: Cel ce bea din apa aceasta va înseta iarăşi, iar apa pe care Eu i-o voi da se va face în el izvor pururea curgător în viaţa veşnică».

V

«Părinte, iată – am zis eu -, tu ai binevoit să-mi spui totul despre dobândirea harului Duhului Sfânt ca scop al vieţii creştine. Dar cum şi unde aş putea să văd eu acest har? Faptele bune se pot vedea; dar oare Duhul Sfânt poate fi văzut? Şi cum aş putea eu să ştiu dacă El este cu mine sau nu?»

«Noi, în timpul de faţă – aşa mi-a răspuns bătrânul -, din cauza nepăsării noastre faţă de sfânta credinţă în Domnul nostru Iisus Hristos şi din cauza neatenţiei noastre faţă de lucrarea dumnezeieştii Sale providenţe cea pentru noi şi a legăturii omului cu Dumnezeu, am ajuns până acolo, încât se poate spune că ne-am îndepărtat aproape cu totul de adevărata viaţă creştină. Nouă ni se par ciudate acum acele cuvinte ale Sfintei Scripturi, când Duhul lui Dumnezeu spune prin gura lui Moise: Şi a văzut Adam pe Dumnezeu umblând prin rai. Sau când citim la Sfântul Apostol Pavel: Am mers în Ahaia şi Duhul lui Dumnezeu nu era cu noi; apoi ne-am întors în Macedonia şi Duhul lui Dumnezeu mergea cu noi. De asemenea, de nenumărate ori se vorbeşte şi în alte locuri din Sfânta Scriptură despre arătarea lui Dumnezeu oamenilor. Unii spun chiar: «Aceste locuri sunt neînţelese: oare oamenii pot să vadă pe Dumnezeu?» Dar aici nu este nimic greu de înţeles. Această părută neînţelegere vine de acolo că noi ne-am îndepărtat de duhul acelei cunoaşteri creştine care era la început şi, sub motiv că suntem oameni tare învăţaţi, am intrat într-un aşa întuneric de necunoaştere, încât ni se par cu totul de neînţeles acele locuri pe care cei dinaintea noastră, care au trăit în vremurile de demult, le înţelegeau aşa de bine, încât în cuvintele lor zilnice, ideea despre arătarea lui Dumnezeu oamenilor nu li se părea niciodată ciudată, ci ca ceva foarte obişnuit. Aşa de pildă Iov, când cei trei prieteni ai lui îl mustrau, zicând că huleşte pe Dumnezeu, el le-a răspuns: Cum poate să fie adevărat acest lucru când eu simt suflarea Atotţiitorului în nările mele? Adică zice: „cum pot să hulesc pe Dumnezeu, când Duhul Lui cel Sfânt petrece cu mine? Dacă eu aş huli pe Dumnezeu, atunci Duhul Lui S-ar îndepărta de la mine. Dar iată că eu şi suflarea Lui o simt în nările mele!” Şi întocmai în acest înţeles se vorbeşte şi despre Avraam şi despre Iacov, că ei au văzut pe Domnul şi au vorbit cu El. Moise a văzut pe Domnul şi tot poporul cu dânsul, când el s-a învrednicit să primească din mâinile Creatorului tablele legii pe muntele Sinai. Stâlpul cel de nor şi de foc sau, ceea ce este tot una, harul vădit al Duhului Sfânt, a slujit drept călăuză poporului celui ales de Dumnezeu în pustie.

Pe Dumnezeu şi harul Duhului Său cel Sfânt ei nu l-au văzut în somn ori în vis ori în vreo răpire duhovnicească sau într-o închipuire bolnăvicioasă a minţii, ci în înfăţişare adevărată. Noi am devenit acum lipsiţi cu totul de atenţie faţă de lucrurile mântuirii noastre, de unde rezultă că şi alte multe cuvinte ale Sfintei Scripturi nu le primim în acelaşi înţeles adevărat în care s-ar cuveni. Iar toate acestea ni se întâmplă pentru că nu căutăm harul lui Dumnezeu şi pentru că din cauza îngâmfării minţii noastre nu-I îngăduim să se sălăşluiască în sufletele noastre, pentru care motiv nici nu avem adevărata iluminare de la Dumnezeu, trimisă în sufletele oamenilor care flămânzesc şi însetoşează din toată inima după adevărul dumnezeiesc.

Iată, mulţi tălmăcesc cum că acolo unde spune Biblia: Şi a suflat Dumnezeu duh de viaţă în faţa lui Adam celui întâi zidit şi plăsmuit de El din ţărâna pământului, ar însemna că până în acel moment al insuflării, în fiinţa lui Adam n-a existat suflu şi duh omenesc, ci că ar fi fost numai simplu trup alcătuit din ţărâna pământului. Această explicaţie însă nu poate fi adevărată deoarece Domnul Dumnezeu a zidit pe Adam din ţărâna pământului în acea stare cum mărturiseşte Sfântul Apostol Pavel: Ca să fie păzit cu totul fără prihană şi duhul şi sufletul şi trupul vostru la venirea Domnului nostru Iisus Hristos. Şi toate aceste trei părţi ale fiinţei noastre au fost create din ţărâna pământului, căci doar Adam n-a fost făcut doar cu trup mort, ci fiinţă vie, lucrătoare, asemenea celorlalte creaturi zidite şi însufleţite de Dumnezeu care trăiesc pe pământ.

Însă, iată care este deosebirea între unele şi altele, că, dacă Domnul Dumnezeu n-ar fi suflat după aceea în faţa lui Adam suflare de viaţă, adică harul Sfântului Duh, Care de la Tatăl purcede şi în Fiul odihneşte şi prin Fiul a fost trimis în lume, atunci Adam, oricât de desăvârşit de minunat ar fi fost plăsmuit faţă de celelalte creaturi, ca o coroană a tuturor făpturilor pământeşti, totuşi ar fi rămas lipsit înlăuntrul său de Duhul Sfânt, Care l-a înălţat la vrednicia de asemănare cu Dumnezeu şi ar fi fost la fel cu toate celelalte creaturi, care deşi au trup și suflet şi duh, părţi care sunt deosebite la fiecare din ele după neamul lor, totuşi nu au înlăuntrul lor Duhul Sfânt. Când însă Domnul Dumnezeu a suflat în fața lui Adam duh de viaţă, atunci, după mărturisirea la Moise, Adam a devenit un suflet viu, adică un suflet întru totul şi desăvârşit asemenea lui Dumnezeu şi cu putinţa de a fi tot aşa de nemuritor ca şi El în veci.

Adam a fost făcut atât de liber de lucrarea stihiilor create de Dumnezeu, încât nici apa nu-l putea îneca, nici focul nu-l putea arde, nici pământul nu-l putea înghiţi în adâncurile sale, nici văzduhul nu-l putea vătăma cu o lucrare a lui oarecare. Totul era supus lui ca unei creaturi alese a lui Dumnezeu, ca unui împărat şi stăpân al făpturii şi toate îl admirau ca pe o cunună cu totul desăvârşită a creaturilor lui Dumnezeu. Acest duh de viaţă i s-a insuflat atunci în faţa lui Adam din gura cea atotcreatoare a Ziditorului a toate, Dumnezeu. Iar Adam întru atâta de mult s-a înţelepţit, încât din veac n-a existat vreodată şi te miră de va mai exista cândva pe pământ un om mai înţelept ca el şi mai însemnat decât el.

Când i-a poruncit Dumnezeu să dea nume celorlalte creaturi, atunci el a dat fiecăreia în parte un aşa nume, încât acesta cuprindea deplin toate însuşirile, toată puterea şi zestrea naturală deosebită, pe care o are fiecare după darul lui Dumnezeu, primită de la El în momentul când a creat-o. Iată, datorită acestui dar mai presus de fire al harului lui Dumnezeu, dăruit lui prin suflarea cea de viaţă, a putut Adam să vadă şi să înţeleagă pe Domnul, Care umbla prin rai, să priceapă cuvintele Lui şi să poată grăi cu sfinţii îngeri, să înţeleagă graiul tuturor animalelor, al păsărilor şi al târâtoarelor, care trăiau pe pământ. Tot ceea ce este ascuns acum pentru noi, din cauza păcătoşeniei, care ne-a adus căderea din har; pentru Adam, până la căderea lui, era cu totul limpede.

Aceeaşi înţelepciune, aceeaşi tărie şi atotputer­nicie împreună cu toate celelalte bunuri şi însuşiri sfinte a dăruit bunul Dumnezeu şi Evei, pe care a zidit-o nu din ţărâna pământului, ci din coasta lui Adam, în raiul desfătării cel sădit de El în mijlocul pământului. Şi, pentru ca ei să poată păstra nestin­gherit şi pentru totdeauna în firea lor nemurirea, precum şi toate însuşirile cele pline de dar dumne­zeiesc ale acestei suflări de viaţă, Dumnezeu a sădit în mijlocul raiului pomul vieţii, în rodurile căruia se cuprindea toată esenţa şi deplinătatea darurilor acestei insuflări dumnezeieşti.

Dacă Adam şi Eva n-ar fi greşit, atunci atât ei înşişi, cât şi toţi urmaşii lor, ar fi putut de-a pururi să se folosească din gustarea pomului vieţii, să păstreze în ei veşnic puterea cea viu făcătoare a harului lui Dumnezeu şi deplinătatea nemuririi, ca şi puterea veşnic tânără a trupului, a sufletului şi a duhului, precum şi continua neîmbătrânire a fericitei lor stări nemuritoare şi fără de sfârşit. Când însă, prin gustarea pomului cunoştinţei binelui şi răului, mai înainte de vreme, în chip potrivnic voinţei şi poruncii lui Dumnezeu, au cunoscut deosebirea dintre bine şi rău şi au căzut în primejdia tuturor nenorocirilor care au urmat pentru nesocotirea poruncii lui Dumnezeu, atunci s-au lipsit de acest nepreţuit dar al Duhului Sfânt al lui Dumnezeu, aşa încât, până la însăși venirea în lume a lui Dumnezeu Omul Iisus Hristos, Duhul lui Dumnezeu „prin urmare n-a fost proslăvit”. Totuşi asta nu înseamnă că Duhul lui Dumnezeu a lipsit cu totul din lume, ci numai că prezenţa Lui nu a fost într-o aşa deplină măsură cum a fost în Adam şi în noi, creştinii ortodocşi, ci se arăta numai din afară şi semnele prezenţei Lui în lume erau ascunse neamului omenesc. Aşa, de exemplu, chiar lui Adam după cădere şi de asemeni Evei, le-au fost descoperite multe taine cu privire la mântuirea viitoare a neamului omenesc. Şi chiar lui Cain, fără a ţine seama de nelegiuirea şi crima lui, i-a fost cu putinţă să recunoască glasul binecuvântatei, deşi mustrătoarei, grăiri a lui Dumnezeu cu el.

Noe a vorbit cu Dumnezeu, Avraam a văzut pe Dumnezeu şi ziua Lui şi s-a bucurat. Harul Sfântului Duh, care lucra din afară, îşi revărsa lumina sa şi în toţi proorocii Vechiului Testament şi în sfinţii lui Israel. Mai târziu au fost înfiinţate la evrei nişte şcoli anume prooroceşti, unde tinerii învăţau cum se pot recunoaşte semnele arătării lui Dumnezeu sau a îngerilor Lui şi a deosebi lucrările Duhului Sfânt de lucrările şi arătările obişnuite, care aveau loc în firea lipsită de har a vieţii pământeşti. Dreptul Simeon, primitorul de Dumnezeu, dumnezeieştii părinţi Ioachim şi Ana şi alţi nenumăraţi robi ai lui Dumnezeu aveau continui şi felurite arătări dumnezeieşti în vis, glasuri de descoperire, care se dovedeau ca vădite întâmplări minunate.

Duhul lui Dumnezeu Îşi arăta de-asemeni lucrarea Sa şi între păgâni, care nu cunoşteau pe Domnul cel adevărat, deşi nu cu aceeaşi putere cum se arăta în mijlocul poporului lui Dumnezeu, căci şi în mijlocul lor Dumnezeu Și-a găsit oameni aleşi. Astfel au fost de exemplu, tinerele proorocițe sibile care-şi afieroseau fecioria lor, deşi unui Dumnezeu necunoscut, dar totuşi pentru Dumnezeu Ziditorul întregii făpturi, Atotţiitorul şi Conducătorul lumii cum Îl recunoşteau şi păgânii. De asemenea şi filozofii păgâni, care, deşi rătăceau în întunericul necunoaşterii de Dumnezeu, dar căutând adevărul care este plăcut lui Dumnezeu, au putut pentru această singură căutare a Sa, să nu rămână cu totul neîmpărtăşiţi de Duhul lui Dumnezeu, pentru că s-a spus: păgânii care nu cunosc pe Dumnezeu (din lege, ca iudeii) din fire fac ale legii şi săvârşesc cele plăcute lui Dumnezeu. Iar Domnul, atât de mult laudă şi preţuieşte adevărul, încât El însuşi prin Sfântul Duh vesteşte despre El: Adevărul din pământ a răsărit şi dreptatea din cer a privit.

Aşa că, iată, bucuria mea, după cum vezi, prezenţa Duhului Sfânt atât în mijlocul poporului celui ales şi iubit al lui Dumnezeu, cât şi în mijlocul popoarelor păgâne care nu cunoşteau pe Dumnezeu, adică nu aveau o închipuire clară şi bine judecată despre modul cum Domnul Dumnezeu Duhul Sfânt lucrează în om şi cum anume şi după care semne din afară se poate încredinţa că un anumit fapt este lucrarea Duhului Sfânt şi nu a vreunei năluciri vrăjmaşe oarecare. Aşa au fost lucrurile de la căderea lui Adam şi până la venirea trupească în lume a Domnului nostru Iisus Hristos. Fără această idee bine înţeleasă despre lucrările Duhului Sfânt în lume, idee care s-a păstrat întotdeauna în mijlocul neamului omenesc, lumea n-ar fi putut cu nici un chip să afle adevărat dacă a venit în lume sau încă nu acel rod făgăduit din sămânţa femeii, care fusese făgăduit lui Adam, şi care avea să sfarme capul şarpelui.

Iată însă că Simeon, primitorul de Dumnezeu, care a trăit cu darul întru tot Sfântului Duh trei sute de ani, după prevestirea tainei zămislirii şi naşterii lui Iisus Hristos din Preacurata şi Pururea Fecioara Maria, prevestire care i s-a făcut la vârsta de 65 de ani ai vieţii sale, când a ajuns la 365 de ani a avut fericitul prilej să spună deschis în biserica Domnului că acum a cunoscut în mod simţit prin darul Sfântului Duh, că acest prunc este El însuşi acel Hristos, Mântuitorul lumii, despre a Cărui zămislire mai presus de fire şi naştere feciorelnică de la Duhul Sfânt se prevestise de înger cu trei sute de ani mai înainte. De asemenea Sfânta Ana Proorociţa, fata lui Fanuil, care slujise Domnului Dumnezeu 80 de ani din văduvia sa, o adevărată văduvă sfântă şi roabă curată a lui Dumnezeu, a vestit că Acesta este cu adevărat El, Mesia cel făgăduit lumii, Adevăratul Hristos, Dumnezeu şi Om, Împăratul lui Israel, Care a venit să mântuiască pe Adam şi tot neamul omenesc.

Când însă El, Domnul nostru Iisus Hristos, a binevoit a săvârşi tot lucrul mântuirii noastre, atunci, după Învierea Sa din morţi, a suflat asupra Sfinţilor Apostoli, reînnoind astfel suflarea cea de viaţă pierdută de Adam, şi le-a dat din nou acel har al întru tot Sfântului Duh, care fusese dat lui Adam dintru început. Dar aceasta încă e puţin; căci doar El le-a spus că de folos este lor ca El să meargă la Tatăl, căci dacă va merge El, Hristos, la Tatăl, atunci Îl va trimite din nou în lume, pe El, Mângâietorul, Care îi va învăţa, pe ei ca şi pe toţi cei ce vor urma învăţăturii lor, adevărul şi va aminti lor din nou toate câte le-a vorbit lor încă fiind cu ei în lume. Asta înseamnă că deja le-a fost promis har peste har. Şi iată că, în ziua Cincizecimii, El le-a trimis în chip arătat pe Sfântul Duh în suflare de vânt sub înfăţişare de limbi de foc care au stat pe fiecare din ei, a intrat în ei şi i-a umplut de puterea dumnezeiescului har care a fost văzut sub închipuirea focului ce suflă, aducând pe Dumnezeu, şi lucrează în sufletele oamenilor, producând bucurie celor ce se fac părtaşi de puterea şi lucrurile Lui.

Şi iată că însuşi acest dar al Sfântului Duh se dă şi nouă, tuturor celor ce credem în Hristos, la Taina Sfântului Botez, în momentul când în chip sfânt ni se pecetluiesc prin ungerea cu Sfântul Mir părţile cele mai însemnate ale trupului, ca unul ce devine de aici înainte păstrător veşnic al acestui har, zicându-se în acel moment: pecetea darului Duhului Sfânt.

Şi pe ce anume, iubitul meu frate, punem noi, sărmanii, peceţile Sale, dacă nu pe aceste vase ale trupurilor noastre care sunt păstrătoare ale unui odor atât de scump? Ce poate fi însă mai înalt pe lume şi mai de preţ decât darurile Duhului Sfânt trimise de sus în Taina Sfântului Botez, fiindcă acest har al Botezului este atât de mare şi atât de trebuitor, atât de dătător de viaţă pentru om, încât chiar de omul eretic nu se înstrăinează până la moartea sa, adică până la vremea hotărâtă de sus, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, pentru încercarea omului în timpul vieţii sale pământeşti, ca să vadă ce este anume în stare să facă cu ajutorul harului primit de sus şi ce anume va face în acest soroc dăruit lui de Dumnezeu.

Şi dacă noi n-am păcătui niciodată după primi­rea Botezului, atunci am rămâne pentru totdeauna în stare de sfinţenie, neprihăniţi şi plăcuţi lui Dumne­zeu, feriţi de toată întinăciunea trupului şi a sufletu­lui. Dar, iată că tocmai în aceasta constă şi nenoro­cirea, că noi, pe măsură ce sporim cu vârsta, nu sporim cu harul şi înţelepciunea lui Dumnezeu, cum sporea Domnul nostru Iisus Hristos, ci dimpotrivă, corupându-ne puţin câte puţin, ne lipsim de lucrarea harului întru tot Sfântului Duh şi devenim oameni păcătoşi, mai mult sau mai puţin slăbănogi în cele duhovniceşti.

Dar, când cineva, fiind mişcat de înţelepciunea lui Dumnezeu, Care caută mântuirea noastră, trecând cu vederea toate, aleargă către Dumnezeu şi depune osteneală pentru dobândirea veşnicei lui mântuiri, săvârşind fapte bune, contrare celor rele pe care le-a făcut până atunci, poate să ajungă din nou la dobândirea deplinătăţii harului Duhului Sfânt, care lucrează şi întemeiază împărăţia lui Dumnezeu înlăuntrul nostru. Căci nu degeaba vorbeşte cuvântul Scripturii: Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru şi ea se răpeşte şi silitorii o răpesc pe ea. Adică a acelor oameni care, fără să se deznădăjduiască de legăturile păcatelor ce i-au cuprins – care prin puterea ce o au asupra lor şi prin aţâţarea la alte păcate noi, nu le îngăduie să vină la El, la Mântui­torul nostru, să se mărturisească cu desăvârşită pocăinţă înaintea Lui totuşi dispreţuiesc toată răutatea acestor încătuşări păcătoase şi se silesc să rupă legăturile lor. Asemenea oameni se arată apoi în faţa lui Dumnezeu cu drept cuvânt mai curaţi decât zăpada prin harul Său. Veniţi să ne judecăm, zice Domnul, şi de vor fi păcatele voastre ca mohorâciunea, ca zăpada le voi albi.

Aşa oarecând Sfântul Ioan Evanghelistul, văzătorul de taine, a văzut pe nişte astfel de oameni în veşminte albe, adică în veşmintele pocăinţei şi ale desăvârşirii şi cu stâlpări în mâinile lor, ca semn al biruinţei, şi cântau lui Dumnezeu acea minunată cântare: Aliluia, iar frumuseţea cântării lor nimeni nu putea să o spună. Şi îngerul Domnului a zis despre ei: Aceştia sunt cei ce au venit de la întristare, cei care şi-au reînnoit hainele lor şi le-au albit cu Sângele Mielului, reînnoindu-le prin suferinţă şi înălbindu-le prin împărtăşirea cu Preacuratele şi de viaţă făcătoarele Taine ale Trupului şi Sângelui Mielului Celui neprihănit şi preacurat, Hristos, Care S-a jertfit din propria Sa voie pentru păcatele lumii.

El din veac şi până în veac Se jertfeşte şi Se sfărâmă, dar niciodată nu Se sfârşeşte, ci Se dă nouă pururea ca veşnică şi nepreţuită mântuire. Această Jertfă ne este nouă veşnică, răspuns bine primit la înfricoşata Lui Judecată şi cel mai scump şi neajuns de nici o minte preţ de răscumpărare al acelui fruct al pomului vieţii, de care vrăjmaşul oamenilor, luceafă­rul cel ce a căzut, a vrut să lipsească pe întreg neamul omenesc. Şi cu toate că a înşelat pe Eva şi împreună cu dânsa a căzut şi Adam, dar Domnul nu numai că le-a dat lor în rodul seminţei femeii pe Răscumpără­torul, Care a călcat cu moartea pe moarte, ci şi nouă, tuturor, ne-a dat în chipul femeii, al Pururea Fecioarei Maria – care a sfărâmat în ea însăşi mai întâi şi după aceea în tot neamul omenesc sfarmă capul şarpelui – , o neîncetată rugătoare şi mijlocitoare către Fiul ei şi Dumnezeul nostru. Ea este pentru toţi neamăgitoare şi neînvinsă chezaşă, chiar şi pentru cei mai deznădăjduiţi păcătoşi. Pentru acest motiv se şi numeşte Maica Domnului, „rana dracilor”, fiindcă nu poate satana să piardă pe om fără numai dacă omul însuşi ar fi nebăgător de seamă faţă de acest preţios ajutor al Maicii Domnului…

VI

Trebuie ca eu, nevrednicul Serafim, să-ţi mai explic, bucuria mea, şi aceea în ce anume constă deosebirea între lucrările Duhului Sfânt – Care prin mijlocirea Sfintelor Taine Se sălăşluieşte în inimile celor ce cred în Domnul Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos -, şi lucrările întunericului păcatului – care lucrează hoţeşte prin îmboldirea şi aţâţarea satanicească.

Duhul lui Dumnezeu ne aminteşte de cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos şi lucrează una cu El, totdeauna la fel, umplând de bucurie inimile noastre şi îndreptând paşii noştri pe calea păcii; iar duhul cel viclean, satanic, totdeauna unelteşte împotriva lui Hristos şi lucrările lui în noi sunt răzvrătitoare, aspre şi pline de poftă trupească, de pofta ochilor şi de trufia vieţii pământeşti. – Amin, amin zic vouă, tot cel viu şi credincios Mie, nu va muri în veac! – cel ce a câştigat harul Sfântului Duh pentru dreapta sa credinţă în Hristos, chiar dacă s-ar întâmpla să şi moară sufleteşte, din cauza vreunui păcat oarecare, săvârşit din neputinţa firii omeneşti, totuşi nu va muri pentru veşnicie, ci va fi înviat cu harul Domnului nostru Iisus Hristos, Cel ce ridică păcatul lumii şi dăruieşte har peste har. Despre acest har care a fost arătat întregii lumi şi neamului nostru omenesc în Dumnezeu-Omul Iisus Hristos, s-a şi spus în Evanghelie: în Acela era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor şi adaugă: Şi lumina întru întuneric luminează şi întunericul n-a cuprins-o. Asta însemnă că harul Sfântului Duh, dăruit nouă la Botez în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, fără să ţină seama de căderea oamenilor în păcate şi nici de întunericul din jurul sufletului nostru, luminează în inimă cu lumina dumnezeiască a nepreţuitelor merite ale Domnului Hristos. Şi această lumină a lui Hristos, când păcătosul este încă nepocăit, strigă către Tatăl: „Avva, Părinte, nu Te mânia până în sfârşit asupra acestei neîntoarceri”, iar mai pe urmă, după întoarcerea păcătosului în calea pocăinţei, şterge cu desăvârşire din amintire, chiar şi urmele călcărilor de poruncă săvârşite, îmbrăcând pe cel ce era mai înainte păcătos din nou în haina nestricăciunii, ţesută din firele harului Duhului Sfânt, despre a cărui dobândire, ca scop al vieţii creştine, vorbesc eu de atâta vreme dragostei tale. Şi pentru ca să fii şi mai bine lămurit, îţi voi spune ce trebuie să înţelegi sub această denumire de „har” al lui Dumnezeu, cum să-l recunoşti şi prin ce se face arătat, îndeosebi lucrarea sa în sufletele oamenilor luminaţi prin puterea lui.

Harul Duhului Sfânt este lumină care luminează pe om. Despre aceasta vorbeşte toată Sfânta Scriptură. Aşa dumnezeiescul Părinte David a spus: Făclie picioarelor mele este legea Ta şi lumină cărărilor mele şi de n-ar fi fost legea Ta gândirea mea, atunci aş fi pierit întru smerenia mea. Adică harul Duhului Sfânt, care a grăit în Lege prin cuvintele poruncilor Domnului, este făclia şi lumina mea şi dacă acest har al Duhului Sfânt, pe care eu îl capăt cu atâta nevoinţă şi osârdie, încât de şapte ori în zi Te-am lăudat pentru judecăţile dreptăţii Tale, nu m-ar fi luminat în întunericul grijilor legate de răspunderea cea mare a rangului meu împărătesc, atunci de unde aş fi luat această scânteie de viaţă binevoitoare, trăind în mijlocul neprietenilor mei, așa de rău voitori? Şi chiar în faptă Domnul a făcut arătat de nenumărate ori, în faţa multor martori, lucrarea harului Sfântului Duh asupra acelor oameni, pe care El i-a sfinţit şi i-a luminat prin arătările Sale măreţe, Lumea n-a putut să privească la El, aşa de tare strălucea cu o neobişnuită lumină care înconjura chipul Său. El a vrut chiar să se arate poporului nu altfel decât sub o formă tăinuită, luând chipul unul om de rând. Îţi aminteşti de Schimbarea la Faţă a Domnului pe muntele Tabor. O mare lumină L a învăluit şi s-au făcut hainele Lui albe ca zăpada, iar ucenicii de spaimă au căzut cu feţele la pământ. Iar când Moise şi Ilie s-au arătat în aceeaşi lumină, atunci, ca să acopere strălucirea dumnezeiescului har, care orbise ochii ucenicilor, un nor luminos, zice, i-a acoperit pe ei. Şi astfel întru tot Sfântul Duh al lui Dumnezeu se arată într-o lumină negrăită tuturor acelora care Dumnezeu vrea să le arate lumina Sa».

VII

«Dar în ce fel, am întrebat eu, aş putea să fiu încredinţat că mă aflu în harul Sfântului Duh?»

«Asta-i foarte simplu, bucuria mea, a răspuns Părintele. Pentru aceasta şi Domnul zice: Toate sunt uşoare celor ce află înţelepciunea. Dar paguba noastră mare vine tocmai de acolo că noi înşine nu căutăm acea dumnezeiască înţelepciune care, nefiind din lumea aceasta, nu se făleşte. Această înţelepciune este plină de dragoste către Dumnezeu şi către aproapele şi zideşte pe orice om în calea mântuirii.

Despre această înţelepciune a zis Domnul: Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină. Iar Apostolilor Săi le-a spus cu privire la neajunsurile acestei înţelep­ciuni: Oare sunteţi nepricepuţi şi oare n-aţi citit Scripturile şi nu înţelegeţi aceste pilde? Şi iarăşi se vorbeşte în Evanghelie despre înţelepciune cu privire la Apostoli, că Domnul le-a deschis mintea ca să înţeleagă Scripturile.

Aflându-se în lumina acestei înţelepciuni, Apostolii au cunoscut întotdeauna dacă este cu ei Duhul Domnului sau nu şi fiind pătrunşi de El şi văzând împreună petrecerea Duhului lui Dumnezeu cu ei, propovăduiau cu încredinţare că lucrul lor este sfânt şi cu desăvârşire plăcut lui Dumnezeu. Aşa se şi explică de ce au scris ei în Epistolele lor: Părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă şi numai pe aceste temelii încredinţându-se au dat creştinătăţii Epistolele lor ca pe un adevăr neschimbat, spre folosinţa tuturor cre­dincioşilor. În felul acesta, Sfinţii Apostoli în mod simţit au cunoscut în ei prezenţa Duhului lui Dumnezeu. Iată, vezi, bucuria mea, cât este de uşor să te încredinţezi despre acest lucru?»

Eu am răspuns: «Totuşi eu nu înţeleg după ce semne pot să fiu bine încredinţat că mă aflu în Duhul lui Dumnezeu! Şi cum pot să recunosc înlăuntrul meu adevărata Lui prezenţă?»

Părintele Serafim a răspuns: «Eu deja ţi-am spus cum se află oamenii în Duhul lui Dumnezeu şi cum trebuie să înţelegem prezenţa Lui înlăuntrul nostru. Ce-ţi mai trebuieşte?»

«Îmi trebuieşte, am spus eu, ca să înţeleg bine acest lucru». Atunci, Părintele Serafim m-a apucat strâns de umeri şi privindu-mă drept în faţă, a zis: «Noi amândoi, în acest moment suntem în Duhul lui Dumnezeu. De ce nu te uiţi la mine?»

Eu am răspuns: «Nu pot să mă uit, Părinte, pentru că din ochii tăi se răspândesc nişte fulgere ca de foc. Faţa ta s-a făcut mai strălucitoare decât soarele şi mi se vatămă ochii de durere». Părintele Serafim a zis: «Nu te speria, bucuria mea; şi tu în acest moment eşti tot aşa de luminos ca şi mine. Tu însuţi acum eşti în deplinătatea Duhului Sfânt, căci altfel nici n-ai putea să mă vezi pe mine în această stare (comp. 1In. 3:2)».

Şi, plecându-şi capul spre mine, mi-a spus încet la ureche: «Dă slavă Domnului Dumnezeu, pentru negrăita Lui milostivire cea către tine. Ai văzut că eu nici nu mi-am făcut măcar semnul Sfintei Cruci pe chipul meu, ci numai în inima mea m-am rugat cu gândul Domnului Dumnezeu şi am zis înlăuntrul meu: „Doamne, învredniceşte-l şi pe el să vadă lămurit şi cu ochii trupeşti acea pogorâre a Duhului Tău, de care Tu învredniceşti pe robii Tăi, când binevoieşti să Te arăţi în lumina negrăitei Tale slave!” Şi iată, bucuria mea, că Domnul a şi împlinit îndată smerita rugăciune a sărmanului Serafim. Cum dar să nu-I mulţumim pentru această negrăită milostivire a Lui arătată către noi amândoi? În acest fel, ca acum, să ştii frăţia ta că nu arată Domnul Dumnezeu mila Sa nici chiar pustnicilor mari. Acest har al lui Dumnezeu a binevoit să mângâie inima ta întristată, întocmai ca o mamă iubitoare de fii, prin mijlocirea Maicii Domnului. Dar de ce, frăţia ta, nu te uiţi în ochii mei? Uită-te la mine în mod obişnuit şi nu te teme; Domnul este cu noi».

După aceste cuvinte, eu m-am uitat în faţa lui şi m-a cuprins o cucernică groază şi mai mare. Închipuiţi-vă că faţa omului care vă vorbeşte ar fi în mijlocul soarelui, în cea mai sclipitoare strălucire a razelor sale de amiază. Vedeţi mişcarea buzelor lui, înfăţişarea schimbătoare a ochilor săi, auziţi glasul lui, simţiţi că vă ţine cineva cu mâinile de umeri, şi nu numai că nu vedeţi aceste mâini, dar nu te vezi nici pe tine însuţi, nici faţa lui, ci numai o singură lumină orbitoare, răspândindu-se până departe, la mai mulţi stânjeni împrejur şi luminând cu lumina ei strălucitoare până şi pânza de zăpadă care acoperă poiana şi chiar fulgul de zăpadă care se cerne din văzduh şi, în mijlocul acestei privelişti m-ai vedea pe mine şi pe marele Părinte duhovnicesc Serafim… Este oare cu putinţă să-şi închipuiască cineva în mintea lui acea stare în care mă aflam eu atunci?

«Ce simţi acum?», m-a întrebat după aceea Părintele Serafim. «Mă simt neobişnuit de bine», am răspuns eu. «Dar ce fel de bine? Ce anume simţi?» Eu am răspuns: «Simt o astfel de linişte şi pace în sufle­tul meu, încât nu pot spune prin cuvinte». «Aceasta este, bucuria mea, a reluat Părintele Serafim, acea pace despre care a spus Domnul ucenicilor Săi: Pacea Mea dau vouă; nu cum vă dă lumea, vă dau Eu. Căci dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi pe al său. Dar pentru că Eu v-am ales din lume, de aceea vă urăşte pe voi lumea. Dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea.

Iată, acestor oameni urâţi de toată lumea, dar aleşi de Domnul, le şi dă El acea pace, pe care tu o simţi acum: pacea care covârşeşte mintea, cum spune Apostolul. Aşa o numeşte Apostolul, fiindcă prin nici un cuvânt nu se poate cuprinde acea fericire sufletească pe care o produce ea înlăuntrul acelor oameni, în inimile cărora Domnul Dumnezeu binevo­ieşte să o insufle. Mântuitorul Hristos o numeşte pace izvorâtă din propriile Sale îndurări, şi nu din lumea aceasta, pentru că nici o fericire pământească, vremelnică, nu este în stare s-o procure inimii omeneşti. Această pace se dă de sus, de la însuşi Domnul Dumnezeu, pentru care se şi numeşte „pace dumnezeiască”. Dar ce altceva mai simţi?» – m-a întrebat iarăşi Părintele Serafim.

«O desfătare neobişnuită!» – am răspuns eu şi el a continuat: «Aceasta este desfătarea aceea despre care se vorbeşte în Sfânta Scriptură: Din grăsimea casei Tale se vor îndestula şi cu râul desfătării Tale îi vei adăpa. Iată, acea desfătare umple acum inimile noastre şi se revarsă afară prin tot cuprinsul trupului nostru, producându-ne o negrăită voioşie. De această desfătare sufletele noastre se topesc, oarecum, în această clipă şi noi amândoi suntem plini de o fericire care nu poate să fie grăită de nici o limbă omenească… Ce altceva mai simţi?»

«O bucurie neobişnuită în toată inima mea!» Şi Părintele Serafim a adăugat: «Când Duhul lui Dumnezeu Se pogoară la om şi-l luminează cu deplinătatea luminii Sale, atunci inima omului se umple de o negrăită bucurie, fiindcă Duhul lui Dumnezeu înveseleşte totul, cu orice ar veni în atingere. Aceasta este însăşi acea bucurie, despre care Domnul vorbeşte în Evanghelia Sa: Femeia când naşte are întristare, pentru că i-a sosit vremea ei; dar după ce a născut pruncul nu-şi mai aminteşte de acea întristare, pentru bucuria ce o are că s-a născut om în lume. Şi iarăşi, alt cuvânt care zice: în lume, scârbe veţi avea … dar când vă voi vedea, se vor bucura inimile voastre şi bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi.

Însă, oricât de mângâietoare ar fi această bucurie, pe care o simţi acum tu în inima ta, totuşi ea nu este nimic faţă de acea bucurie, despre care Însuşi Domnul a spus prin gura Apostolului Său, zicând că: bucuria aceea nici ochiul n-a văzut-o, nici urechea n-a auzit-o, nici la inima omului nu s-a suit, bucuria pe care a gătit-o Domnul celor ce-L iubesc pe El. Arvunele acestei bucurii ni se dau acum nouă şi dacă numai din aceste arvune ne simţim noi aşa de fericiţi, aşa de bine şi aşa de veseli în sufletele noastre, atunci oare ce să zicem despre însăşi acea bucurie care este pregătită acolo, în cer, pentru cei ce au plâns pe pământ? Şi tu, bucuria mea, care ai plâns mult în viaţa ta pământească, vezi cu ce bucurie te mângâie Domnul, chiar în această lume. Acum lucrul nostru este ca să adăugăm osteneli la osteneli, să ne înălţăm din putere în putere şi să ajungem la măsura deplinătăţii lui Iisus Hristos, întru bărbat desăvârşii, ca să se plinească şi asupra noastră cuvintele Domnului: Iar cei ce rabdă pentru Domnul îşi vor reînnoi puterea, se vor întraripa ca vulturii, vor merge şi nu vor obosi, vor merge şi nu vor înseta, vor merge din putere în putere şi li se va arăta lor Dumnezeul Dumnezeilor în Sionul înţelegerii şi al vederilor cereşti.

Bucuria aceasta pe care o simţim noi acum şi care ni s-a arătat numai într-o mică măsură şi pentru puţină vreme, atunci ni se va arăta în toată deplinătatea ei şi nimeni nu o va lua de la noi, ci vom rămâne pentru totdeauna copleşiţi de o bucurie netâlcuită. Dar ce altceva mai simţi, bucuria mea?»

Am răspuns: «O căldură neobişnuită!» «Cum căldură, tăicuţule? Doar ne aflăm în pădure, afară este acum vreme de iarnă şi zăpadă destulă sub picioarele noastre, zăpada pe noi de o palmă şi din văzduh fulgii se cern mereu? Ce fel de căldură poate să fie aici?» Eu am răspuns: «O căldură ca în baie; însă după lucrarea ei cu totul altfel decât aceea, căci nu este la fel cu cea din baie, când pun apă peste piatră fierbinte şi se înalţă din coloana de aburi, ci o căldură deosebită care încălzeşte toate simţurile, toate încheieturile şi umple tot sufletul de bucurie».

«Dar mirosul, a întrebat el, este la fel cu cel din baie?» «Nu – i-am răspuns eu – pe pământ nu cred că se află nimic asemănător cu această plăcută mireasmă. Pe când trăia încă mama mea şi eu eram tânăr, îmi plăcea să mă distrez şi să umblu pe la baluri şi serate cu dans. Atunci ea mă stropea cu parfumuri pe care le cumpăra de la cele mai bune magazine de mode din Kazan; dar nici unul din acele parfumuri nu răspândeau o asemenea bună-mireasmă».

Şi Părintele Serafim, zâmbind uşor, a zis prieteneşte: «Şi eu însumi, bucuria mea, ştiu întocmai ca şi tine acest lucru, şi de aceea te întreb înadins: oare aşa simţi şi tu ceea ce se petrece acum? Adevăr curat, frăţia ta. Nici o plăcere a mirodeniilor pământeşti nu poate să fie asemănată cu această bună mireasmă pe care o simţim noi acum, fiindcă pe noi ne înconjoară în acest moment mireasma cea bună a Duhului Sfânt al lui Dumnezeu. Şi ce lucru pământesc ar putea să fie asemănat cu lucrarea Duhului Sfânt? Însă bagă de seamă, frăţia ta, doar mi-ai spus că în jurul nostru este cald ca-n baie şi cu toate acestea, nici pe tine, nici pe mine şi nici sub picioarele noastre nu se topeşte zăpada. Ceea ce înseamnă că această căldură nu s-a făcut în văzduh, ci numai înlăuntrul nostru. Aceasta este însăşi acea căldură, pentru care Duhul Sfânt ne sileşte să strigăm către Domnul prin cuvintele rugăciunii: „Încălzeşte-mă cu căldura Duhului Tău cel Sfânt”. Cu aceasta încălzindu-se pustnicii cei de demult, nu purtau grijă de frigul pământesc, fiind îmbrăcaţi întocmai ca şi cu nişte veşminte călduroase, în haina cerescului har, ţesută de Duhul Sfânt. Şi aşa doar se şi cuvine să fie de fapt, deoarece harul lui Dumnezeu trebuie să locuiască înlăuntrul nostru, în inima noastră, cum a zis Domnul: împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru. Şi prin această «împărăţie a lui Dumnezeu», Domnul înţelege harul Duhului Sfânt. Iată, prin urmare, că împărăţia lui Dumnezeu se găseşte acum înlăuntrul nostru, iar harul Duhului Sfânt şi din lăuntrul nostru ne luminează şi ne încălzeşte și, umplând de bune miresme văzduhul ce ne înconjoară, desfătează sufletele noastre cu o desfătare mai presus de ceruri, îmbătându-ne inimile cu o bucurie negrăită. Starea noastră din această clipă este întocmai cu aceea, despre care zice Apostolul: Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt. Credinţa noastră nu se cuprinde în cuvintele măgulitoare ale înţelepciunii pământeşti, ci în arătarea puterii şi a Duhului. Iată, în această stare a zis Domnul: Sunt unii dintre cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea, până când nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere.

Iată, frate dragă, de ce bucurie negrăită ne-a învrednicit astăzi Domnul Dumnezeu. Iată ce însemnează a fi în deplinătatea Duhului Sfânt, despre care Sfântul Macarie Egipteanul scrie: „Eu însumi am fost în deplinătatea Duhului Sfânt”. De această deplinătate a Duhului Sfânt ne-a umplut acum Domnul şi pe noi, sărmanii. Aşa că, după cât se pare, acum nu mai ai nimic de întrebat, bucuria mea, despre felul cum se face că oamenii sunt în Duhul lui Dumnezeu. Dar oare vei ţine tu minte această arătare a negrăitei milostiviri a lui Dumnezeu, Care ne-a cercetat acum?»

«Nu ştiu Părinte, am răspuns eu, dacă mă va învrednici Dumnezeu să reţin pentru totdeauna aşa de viu şi clar în mintea mea, cum simt acum, această milostivire a Lui către noi».

«Eu cred însă, a zis Părintele Serafim, că Domnul îţi va ajuta să reţii pentru totdeauna în mintea ta acest fapt dumnezeiesc, pentru că altfel harul Lui nu s-ar fi plecat aşa de îndată smeritei mele rugăciuni şi n-ar fi luat înainte să asculte aşa de repede pe sărmanul Serafim; cu atât mai mult, că nu s-a dat ca numai tu singur să înţelegi acest lucru, ci prin tine a fost dat la toată lumea, ca întărindu-te mai întâi pe tine însuţi în lucrul lui Dumnezeu, să poţi fi de folos după aceea şi altora. Iar cât priveşte faptul că eu sunt monah, iar tu un simplu mirean, nu are nici o însemnătate; la Dumnezeu se caută numai credinţa dreaptă în El, în Unul Născut Fiul Său, căci pentru aceasta se dă din belşug harul Duhului Sfânt. Domnul caută numai o inimă plină de dragoste către Dumnezeu şi către aproapele; acesta este tronul pe care îi place să împărăţească şi pe care Se arată în deplina Lui slavă, cea mai presus de ceruri. Dă-mi, fiule, inima ta, zice El, iar pe celelalte toate Eu însumi ţi le voi adăuga, fiindcă în inima omului poate să încapă împărăţia lui Dumnezeu.

Domnul porunceşte ucenicilor Săi: Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate celelalte vi se vor adăuga vouă. – Ştie însă Tatăl vostru cel din ceruri că trebuinţă aveţi de toate acestea. Nu mustră Domnul Dumnezeu nici pentru folosinţa bunurilor pământeşti, deoarece şi El însuşi zice, că din cauza firii noastre cu care petrecem în viaţa pământească, avem trebuinţă de toate acestea, adică de tot ceea ce îndestulează pe pământ viaţii noastră omenească şi face plăcută şi uşoară cale» către împărăţia cerurilor. La aceasta gândindu-se Sfântul Apostol Petru a spus că, după părerea lui, nu este nimic mai bun pe lume decât evlavia unită cu mulţumirea.

Şi Sfânta Biserică se roagă ca Domnul Dumnezeu să ne dea aceste lucruri şi cu toate că viaţa noastră pământească este împletită cu multe întristări, nenorociri şi felurite nevoi, totuşi Domnul Dumnezeu n-a vrut şi nu vrea ca noi să fim numai în scârbe şi năpaste, pentru care ne şi porunceşte prin Sfinţii Apostoli să purtăm sarcina unul altuia, ca să plinim legea (dragostei) lui Hristos. Însuşi Domnul Iisus ne dă această poruncă de a ne iubi unul pe altul şi aşa, mângâindu-ne între noi prin această dragoste frăţească, să ne uşurăm calea cea strâmtă şi cu chinuri a călătoriei noastre către împărăţia cerului. Căci, pentru ce S-a pogorât El din cer la noi, dacă nu ca să ia asupra Lui sărăcia noastră, să ne îmbogă­ţească cu bogăţia harului Său şi cu îndurările Sale negrăite? Căci doar nu de aceea a venit, ca alţii să slujească Lui, ci ca El să slujească altora şi să-şi dea viaţa Sa ca preţ de răscumpărare pentru mulţi. Aşa să faci şi tu, bucuria mea, şi văzând lămurit mila lui Dumnezeu care ţi s-a arătat acum, istoriseşte despre aceasta oricui va dori să se mântuiască. Căci secerişul este mult, dar secerătorii sunt puţini, zice Domnul.

Iată, şi pe noi ne-a chemat Domnul la lucru şi ne-a dat darurile harului Său, ca secerând spicele mântuirii aproapelui nostru, printr-un număr cât mai mare al celor aduşi de noi în împărăţia lui Dumnezeu, să-I aducem roduri vrednice, fie treizeci, fie şaizeci, fie chiar o sută. Să ne păzim însă, frate, ca să nu fim pedepsiţi împreună cu sluga cea vicleană şi leneşă, care a îngropat talantul Domnului în pământ, ci să ne sârguim a face ca slugile cele bune şi credincioase, care au adus stăpânului lor, unul – patru în loc de doi, iar altul – zece în loc de cinci.

Iar cât priveşte milostivirea lui Dumnezeu, întru nimic să nu ne îndoim, căci vezi tu singur că s-au împlinit chiar cu noi înşine cuvintele Domnului pe care le-a spus prin gura Proorocului: Eu sunt Dumnezeu, Care nu stau departe, ci aproape şi pe buzele tale este mântuirea ta. Căci n-am apucat eu, sărmanul, nici semnul Sfintei Cruci să-mi fac, ci numai în inima mea m-am rugat ca Domnul să te învrednicească a vedea bunătatea Lui în toată plină­tatea ei şi El a binevoit şi în faptă a Se grăbi, fără în­târziere, cu îndeplinirea cererii mele. Nu lăudându-mă spun acest lucru, şi nu de aceea, ca să-ţi arăt vrednicia mea şi să te pornesc spre invidie şi nici pentru aceea ca să te fac atent să ţii seamă că eu sunt monah, iar tu un credincios de rând. Nu! Bucuria mea, nu! Căci Domnul este aproape de toţi cei ce-L cheamă pe El întru adevăr şi nu caută la faţa omului. Tatăl însă iubeşte pe Fiul şi totul a dat în mâinile Lui, numai dacă noi L-am iubi pe El, pe Părintele nostru ceresc, întocmai ca nişte fii adevăraţi. Domnul ascultă la fel şi pe credinciosul de rând, ca şi pe monah, numai să fie amândoi creştini ortodocşi, să iubească pe Dumnezeu din adâncul sufletului lor, şi să aibă credinţă tare în El, măcar cât un grăunte de muştar. Căci însuşi Domnul zice: Toate sunt cu putinţă celui credincios; iar Sfântul Apostol Pavel strigă cu mare glas: Toate le pot în Hristos, Care mă întăreşte.

Şi încă şi mai minunat decât aceasta este ceea ce spune Domnul nostru Iisus Hristos despre cei ce cred întru El: Cel ce crede întru Mine, lucrurile pe care le fac Eu, şi acela le va face, ba încă şi mai mari decât acelea va face. Căci Eu mă duc la Tatăl şi-L voi ruga pentru voi ca bucuria voastră să fie deplină. Până acum n-aţi cerut nimic în numele Meu; acuma însă cereţi şi veţi primi.

Aşa, bucuria mea, totul, orice ai cere de la Domnul Dumnezeu vei primi, numai să fie spre slava Lui, sau spre folosul aproapelui, deoarece şi folosul aproapelui El tot spre slava Lui îl socoteşte, pentru care şi zice: Orice aţi făcut unuia din aceşti fraţi ai Mei mai mici, Mie aţi făcut. Aşa că, nu este nici un motiv ca Domnul Dumnezeu să nu îndeplinească cererile noastre, numai ca ele să fie îndreptate, cum am spus, fie spre slava lui Dumnezeu, fie spre folosul şi întărirea sufletească a aproapelui nostru. Şi, chiar dacă ar fi spre folosul sau nevoia ta proprie sau ai avea vreo nevoie şi lipsă oarecare, chiar şi pentru aceasta, tot aşa de repede ascultător este Domnul Dumnezeu şi binevoieşte să-ţi îndeplinească cererea, numai să fie pornită cu adevărat din cea mai mare lipsă şi trebuinţă, fiindcă Domnul iubeşte pe cei ce-L iubesc pe El şi de aceea, Bun este Domnul întru toate, Se îndură şi dă tuturor celor ce cheamă numele Lui şi îndurările Lui întru toate lucrurile Lui; voia celor ce se tem de Dânsul o va face şi rugăciunea lor va auzi şi orice sfat va împlini.

Va împlini Domnul orice rugăciune a ta, însă numai de un lucru să te păzeşti, bucuria mea, ca să nu ceri de la Dumnezeu ceva de care nu ai neapărată nevoie. Nu te va lăsa pe tine Domnul nici întru aceasta, pentru credinţa ta cea dreaptă în Mântuito­rul Hristos, pentru că nu va lăsa Domnul toiagul păcătoşilor peste soarta drepţilor şi voia robului Său David o va face curând…, dar, cu toate acestea, va întreba pentru ce supără el pe Dumnezeu, fără o nevoie deosebită? A cerut de la El aceea de care s-ar fi putut lipsi cu destulă uşurinţă?

Iată, aşa, bucuria mea, ţi-am spus acum şi ţi-am arătat în faptă totul, ceea ce Domnul şi Maica Dom­nului au binevoit să-ţi spună şi să-ţi arate prin mine, sărmanul Serafim. Mergi de-acum în pace. Domnul şi Maica Domnului să fie cu tine totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin. Mergi cu pace».

Şi în tot timpul cât am grăit noi împreună aceste lucruri duhovniceşti, din momentul când faţa Părin­telui s-a luminat, vedenia aceasta nu s-a sfârşit; şi toate cele spuse de la începutul istorisirii până acum mi le-a vorbit aflându-se în una şi aceeaşi stare. Iar acea negrăită strălucire de lumină care se răspândea de la el, am văzut-o eu însumi, cu proprii mei ochi, lucru pentru care sunt gata a întări şi cu jurământ…”.

Şi S. A. Nilus, care a dat pentru prima dată la lumina tiparului această convorbire, încheie aşa: „În acest loc se termină manuscrisul lui Motovilov. Iar adâncimea însemnătăţii acestui act al triumfului Ortodoxiei nu este dat peniţei mele să încep a-l explica şi sublinia, căci el nici nu are nevoie de mărturie, deoarece singur mărturiseşte pentru sine cu o aşa de neînvinsă putere, încât însemnătatea lui nu se poate micşora în faţa vorbelor deşarte ale acestui lumi. Nu este greu să-şi închipuie cineva bucuria negrăită pe care am avut-o eu la aflarea acestei nepreţuite comori şi cât de importante mi s-au părut mie îndeosebi aceste cuvinte ale manuscrisului: «Eu însă cred, mi-a răspuns Părintele Serafim, că Domnul îţi va ajuta să reţii pentru totdeauna în minte această întâmplare, fiindcă harul Său nu s-ar fi plecat aşa de neîntârziat smeritei mele rugăciuni şi n-ar fi luat înainte să asculte aşa de repede pe sărmanul Serafim, cu atât mai mult, că nu numai ţie ţi s-a dat să înţelegi acest lucru, ci prin tine s-a dat la toată lumea».

Timp de şaptezeci de ani a zăcut aceasta comoară, manuscrisul lui N. A. Motovilov, ascunsă în pod, printre diferite vechituri uitate. Dar a trebuit ca el să nimerească odată sub presa tiparului şi anume, când? Chiar acum, în preajma proslăvirii cinstitelor moaşte ale aceluia, pe care Sfânta Biserică Ortodoxă, începea să-l cheme, zicând: «Preacuvioase Părinte Serafime, roagă-te pentru noi!»”

(Din cartea Arhimandrit Ddosoftei Murariu, Sfântul Serafim de Sarov, 2002)