ADORMIREA STAREŢULUI SAMPSON (cuvinte de pe urmă)

Unele cuvinte de pe urmă ale Starețului Sampson Sievers către fiii săi duhovniceşti adunaţi la el:

Slăbesc tot mai tare… Să nu-i judecaţi niciodată [pe eterodocşi]. Ei nu cunosc această bogăţie pe care voi şi eu o cunoaştem, această bogăţie nesfârşită… pe care ni s-a dăruit s-o cunoaştem – a fi ortodox, şi nu eretic… Îi cer iertare Patriarhului pentru tot ce am făcut necugetat şi din voie proprie… vreau să fiu cinstit… acestei despărţiri de trup… pe durata perioadei de până la A Doua Venire şi a celei de a treia perioade – veşnicia. După veşnicie, ce este viaţa pământească? Nimeni nu poate să ajungă la deplinătatea veşniciei.

… este cuviincioasă înfăţişarea mea? Sunteţi trişti că v-am ţinut aşa de mult? Nu v-am smintit?

Nu, suntem fericiţi…

Sunt ceea ce sunt!

Nu avem nevoie de altul, nici de un sfânt, nici de un păcătos. Sunteţi ceea ce sunteţi. Sunteţi tocmai ceea ce avem nevoie!

N-am fost niciodată un sfânt.

Avem nevoie chiar de ceea ce sunteţi, Părinte, n-avem nevoie de nimic altceva!

Mi-e greu să respir…

Slava noastră e veşnicia!

Umilinţa! Nimic nu e mai important ca umilinţa şi lacrimile. Înveţi – eşti monah.

Să vă ducem trupul la Zhirnovitry, dacă ne primesc?

Pentru ce?

Ce vreţi să spuneţi, Părinte?

Înmormântează-mă lângă părinţii tăi.

Părinte, ce ziceţi de Peşterile din Pskov*?

Prea multă cinste… prea multă cinste…

Oriunde sunteţi… la muncă sau oriunde, totdeauna să vă aduceţi aminte că cea mai mare garanţie a mântuirii noastre suntem noi înşine. Viaţa altuia nu e treaba noastră. Să-i lăsăm să facă ce vor! Să-i dezvinovăţim, să-i îndreptăţim, să ne aducem aminte totdeauna… că sunt oameni sărmani, că nu i-a învăţat nimeni, nimeni, aşa-i?

Spuneţi lui ___ că ne vom vedea unul cu altul la Judecata din urmă. Să se uite la mine fără frică, pentru că mi-a provocat o mare suferinţã, o mare răbdare, o mare umilinţã şi toate spre mântuirea mea veşnică. Dacă m-am plâns cuiva de ea din lipsă de răbdare, din milă de sine, îi cer iertare ei…

*             *           *

La 4:20 după-amiaza, pe 24 august 1979 Stareţului Sampson i s-a dăruit cea mai mare dorinţã a sa – o adormire creştină.

O fiică duhovnicească de-a sa ţinea totdeauna mese de pomenire pentru Părintele în oraşul ei, adunând laolaltă pe toţi prietenii ei. Părintele i-a apărut în vis şi i-a dat următoarele indicaţii:

1. Să nu iroseşti timpul de la ceilalţi oameni şi să nu-ţi pierzi timpul tău propriu. Fiecare minut ar trebui să fie dedicat slujirii Domnului pentru că acest timp este cel care a dobândit veşnicia.

2. Să mă asculţi fără deosebire, să slujeşti oamenilor şi în mintea ta să fii totdeauna cu Domnul. Eu sunt o pildă a voii lui Dumnezeu.

3. Tu crezi că vei câştiga mila mea prin mese de pomenire – gândeşti greşit. Eu cer o strictă împlinire a tuturor rânduielilor şi făgăduinţelor pe care le-ai dat.

4. Tu eşti cu inima deschisă. Ai nevoie să-ţi ascunzi toate mişcările emoţionale de toţi. Să ai luare aminte şi să-ţi curăţi inima de toată necurăţia, aşa ca să poţi agonisi Duhul Sfânt în inima ta.

5. Nu există întoarcere înapoi. Fii tare în orice problemă duhovnicească, să slujeşti numai Domnului în fiecare minut în gând, cuvânt şi faptă! Biografia Stareţului Sampson se încheie cu culegere de cuvinte de neuitat spuse către fiii săi duhovniceşti: „Pot să vă descopăr doar a opta parte din taina vieţii duhovniceşti. Nu puteţi auzi mai mult decât atât”.


* Adică să fie înmormântat în peşterile de la Mănăstirea Peşterile Pskov, unde trăise înainte Stareţul Sampson.

Convorbiri & învăţături pătrunzătoare la suflet ale Stareţului Sampson (3) – Milostenia adevărată și despătimirea

Continuare la partea 1 și 2.

MILOSTENIA (DESPRE PROTOIEREUL IOAN KONONOV)

Cui ar trebui să fie date milosteniile şi cui n-ar trebui să se dea milostenii? Cum putem proba oamenii cine are şi cine nu are într-adevăr nevoie?

E foarte greu să-i probezi. Noi avem ştiinţã deja de o regulă: a nu da celor ce cerşesc pe treptele bisericii. În vremea noastră toţi aceşti oameni îşi cheltuie banii ca să-şi cumpere băutură, tutun, pastile etc. Sunt clienţi constanţi ai farmaciilor. Sunt oameni bolnavi. Vieţile lor sunt atât de încâlcite, încât li se pare cel mai uşor mod de a trăi şi au devenit de netămăduit. Un astfel de om nu simte nici frigul, nici ploaia; simte nevoia doar să-şi răsfeţe patima: ori vin, ori bani. Chiar ştim că sunt mulţi cerşetori care au conturi în bancă şi sunt foarte sănătoşi. Cu scopul de a nu ajuta o persoană la păcatul acesta, nu-i vom da nimic, nu-i aşa? Nu trebuie să ne facem vinovaţi de a-l fi ajutat să se scufunde în păcatul acesta ucigător. Apoi, Domnul vede că am crezut pe cerşetor şi i-am dat o rublă, aşa-i? Şi cerşetorul ia rubla aia şi cumpără nişte vin sau se duce şi o pune în contul său de la bancă. Drept aceea, suntem preveniţi dinainte să nu schilodim un om bolnav. Aceştia sunt oameni bolnavi. Ci trebuie să cauţi pe cel cu adevărat nevoiaş, care-ţi cere cu adevărat ajutorul pentru Domnul Iisus Hristos şi aşteaptă, dar nu este nimeni care să i-l dea. Suntem vinovaţi de a nu fi căutat pe aceşti oameni şi să fi purtat grijă de ei.

Dar este şi altceva, ca milostenia duhovnicească. Putem ajuta nu doar cu bani şi material, ci şi într-un alt fel oarecare?

Bineînţeles că putem. Putem da un sfat, o compătimire, lacrimi, lacrimile noastre sau putem să ne bucurăm cu bucurie. Putem da, de asemenea, lucruri de-ale noastre de care avem nevoie noi înşine. Regula este: să nu refuzăm ceva cuiva. Câteodată nu avem nimic. Dă batista ta, dacă-i curată. Dă-o! Spune: „Am o cârjă” şi dă cârja ta. Apoi mergi acasă fără cârja ta.

Ţi-am spus odată cum mergeam pe stradă cu Părintele Ioan Kononov şi cum a spus unui cerşetor: „Aşteaptă o clipă să trec colţul şi-ţi voi da ceva chiar acum”. Cum s-a întors, a mers după colţ, şi-a scos reverenda şi apoi şi-a scos ultima sa şi singura cămaşã şi a adus-o cerşetorului: „Poftim, ia-o, dacă vrei!” Şi a rămas doar cu reverenda pe pielea goală. În final n-a rămas cu nici o haină pe dedesubt. Începuse să poarte bluzele nevestei sale şi apoi a dat, de asemenea, şi bluzele acestea săracilor. În ultima vreme, nevasta sa plângea că nu mai avea nimic ce să poarte. Dar a murit în curând. S-a rugat pentru moartea ei. Era o persoană dificilă şi-l mustra totdeauna. În simplitatea inimii lui, a început să se roage în timpul Liturghiei: „Să lucreze bunătatea Ta cea iubitoare asupra mea, scapă-mă de soţia mea”. S-a simţit bolnavă, i-a făcut Sfântul Maslu, i-a dat Sfânta Împărtăşanie şi a plecat în pace. A slujit la înmormântarea ei, a îngropat-o şi a mers cu ea întru veselie.

Ei bine, iubea să dea totul. Ascundeau de el zahărul, sarea, cerealele. Era imposibil la drept vorbind – dădea totul. Dădea cărţi, icoane. Avea o aşa dragoste! „Ei bine, cum să nu-l mângâi, să nu-i aduc bucurie”, spunea.

Părintele Ioan era plin de o grămadă de înţelepciune deosebită, absolvind Academia Teologică din Kazan. Am fost în închisoare împreună. Am slujit de multe ori împreună cu el în biserica de parohie, unde venea să slujească cu mine. Eram prieteni. Ne-au băgat în închisoare pe noi, doi porumbei împreună, la început în celule separate şi apoi s-au hotărât să ne unească. Noi doi am fost împreună aproape un an. Nu ştiau că eram prieteni şi nimeni nu le-a spus că ne cunoşteam de mult timp şi că eram de un gând. Apoi ne-au despărţit oricum. Am rămas singur şi el a fost luat. I-au dat drumul mai târziu, dar nu pentru mult timp. L-au eliberat în aparenţã din supravegherea lor ca să-l poată prinde din nou. Era un predicator remarcabil şi un duhovnic remarcabil, remarcabil. Era un psiholog şi a vindecat demonizaţi şi bolnavi. Am slujit privegheri împreună, care durau şase ore. „Hai să cântăm din nou”, spunea. Cântase deja de doisprezece ori „Doamne, strigat-am…”, dar voia s-o facă din nou. Spunea: „Ce frumos, ce bine, să cântăm!”. Cântau oamenii din biserică pentru că nu aveam cor. „Părinte Simeon, putem să mai cântăm o dată?”

Bineînţeles, l-au luat pe el, porumbelul, şi m-au luat şi pe mine, aşijderea. Înţelegi, era un om uimitor. Şi în asemenea împrejurări, după cum ai pomenit, în privinţa cerşetorilor, nu le dădea bani. Le arăta întâi ospitalitate, îi încălzea şi-i hrănea. „Vino oricând şi-ţi vom da ceai şi supă de varză ori borş şi pâine”. Dar nu lua niciodată nimic [bani] cu el. Toată casa sa era plină de cerşetori. Cerşetorii îşi petreceau noaptea în casa lui şi venea câteodată poliţia. Erau scandaluri fără sfârşit etc. Era un sfânt adevărat. Da, dacă arăţi fotografia lui unui demonizat, demonul se va scutura.

Numai la fotografie?

Da, de la o fotografie, de la fotografia lui. Vestitul Kononov, Protoiereul Kononov. A slujit în sudul Stavropolului. Fiica lui este încă în viaţã, o cunosc – Olga. A fost exilat la Borisoglebsk, unde eram şi eu exilat. Acolo am devenit cunoscuţi. A fost închis de doisprezece ori. Dar nu era niciodată vreun motiv real pentru că nu se implica niciodată în politică şi nu se angaja niciodată în discuţii anti-sovietice. Era un om foarte înţelept, sensibil. Era, cum se spune, „Păstorul cel bun”. Ştia Evangheliile pe de rost, din scoarţã în scoarţã. Ştii despre ce a fost dizertaţia lui de doctorat? Despre Fraţii Karamazov. A analizat valoarea Fraţilor Karamazov şi a Stareţului Zosima din punctul de vedere creştin. Pentru aceasta şi-a primit doctoratul.

LUPTA CU PĂCATUL

Părinte, cum putem începe războiul cu păcatele şi cu patimile noastre?

Ia-ţi păcatul tău preferat, mica ta rădăcină: un nărav, cum îl numim, sau, cum îl numesc Sfinţii Părinţi, o patimă. Dacă nu ne dezicem de el, nu vom moşteni împărăţia lui Dumnezeu. Şi ce va fi dacă avem vreo câteva sau şi mai multe? Suntem copleşiţi, aşa-i? Episcopul Teofan Zăvorâtul scria: „Ia cea mai rea patimă a ta, nărav sau păcat şi mergi de lucrează asupra lui. Vei avea de-a face prin aceasta şi cu toate celelalte păcate ale tale şi în final le vei clarifica. Dar roagă-te totodată pentru ajutor din cer – să nu crezi că poţi să lucrezi asupra lor singur”. Episcopul Teofan remarcă: „dacă ai o pocăinţã sinceră şi o umilinţã sinceră, care urmează din ea, atunci cere celor care locuiesc cu tine să te ajute. De dragul unei astfel de umilinţe – prin care te-ai umilit pe tine însuţi în faţa celor apropiaţi ai tăi şi, după cum s-a întâmplat, te-ai pocăit în mod public – Domnul te va scăpa repede de acest păcat şi patimă statornicită. Te va mântui pentru singură pocăinţa ta, pentru că te-ai pocăit nu doar înaintea unui preot, ci chiar şi înaintea celor apropiaţi şi a rudelor”. Nu mă refer, oricum, la vicii ca beţia, ci la aşa fel de păcate ca trândăvia, lenea, mânia, un temperament înfocat, lăcomia, ambiţia, preocuparea de sine, măgulirea de sine, toate cele pe care trebuie să le dezrădăcinăm fără greşeală.

Ce trebuie să fac – cum să fiu slobozit de patima care dă război împotriva mea? N-am nici o putere să lupt cu ea şi asta mă duce la disperare.

Dacă ai pocăinţã sinceră, atunci Domnul, în chip nevăzut şi fără greş, într-un mod de neînţeles pentru cel ce se pocăieşte, Îşi va trimite harul Său să te ajute şi vei ajunge să urăşti acea patimă. Tu însuţi nu-ţi vei da seama cum se va întâmpla aceasta. Numai că Domnul cere sinceritate, tărie şi perseverenţã. E uşor pentru noi, călugări şi preoţi, să vărsăm lacrimi pentru aceste lucruri când ne pregătim pentru slujirea şi primirea Sfintei Împărtăşanii, când plângem în chip stăruitor, insistent, cutezător pentru ele şi ne rugăm la Liturghie ca să fim vindecaţi, curăţiţi şi eliberaţi. Toată puterea noastră este în credinţa noastră, nu-i aşa? Şi tăria, statornicia şi umilinţa, toate sunt din credinţã.

Neglijând aceasta şi sperând să facem faţã cumva [păcatului] înseamnă o uşurătate de minte de neiertat. Şi, desigur, nu vei găsi niciodată slobozire de păcatele tale printr-o credinţã ne-ortodoxă, aşa-zicând vagă. Trebuie să te lipseşti pe tine însuţi de slavă, să te necinsteşti, dând în vileag cu răbdare… cum a fost săvârşit păcatul şi nu doar numele păcatului. Apoi primim ajutor nevăzut din partea harului şi păcatul este şters din inimile noastre… până la punctul de a avea oroare faţã de el. Acesta este indiciul că păcatul a fost iertat. Dar, atâta timp cât simţim doar părere de rău că am păcătuit şi că n-am ajuns încă să-l urâm, n-a apărut nici un semn că păcatul a fost iertat.

Ar fi nimerit să cer unui frate să-mi atragă atenţia asupra tuturor faptelor mele greşite, a păcatelor şi a păcătoşeniei în cuvânt şi fapte şi să mă mustre?

Nu poţi să te adresezi chiar către orice frate pentru un asemenea ajutor. Trebuie să-ţi aminteşti cum ai putea să faci rău acelei persoane prin faptul că trebuie să te mustre în timp ce el însuşi îşi pierde mântuirea. Nu pentru că va fi ispitit să păcătuiască în acelaşi fel ca tine, nu. Ci pentru că s-ar putea să fie rănit de părerea de sine, care este în principiu mândrie sau ar putea deveni vanitos. Unui începător n-ar trebui să i se dea o asemenea însărcinare, nu contează cât de mult îl iubeşti. În asemenea cazuri, în mănăstiri, merge în felul acesta: du-te la Părintele duhovnic, plânge-te [de tine însuţi] şi spune: „Părinte, arată-mi către care din fraţii bătrâni m-aş putea adresa pentru ajutor spre a fi slobozit de patima asta şi asta”. S-ar putea să-ţi dea pe unul din fraţi pentru ajutor.

Harul lui Dumnezeu! Nu este nici un păcat, nici un nărav, chiar înnăscut de la părinţi, care să nu poată fi tămăduit de harul lui Dumnezeu. Totul este vindecabil, în măsura credinţei fiecăruia. De aceea noi, prin harul lui Dumnezeu, am plecat pentru un „spital”, care se numeşte mănăstire, aşa încât putem tămădui cu precizie păcatele noastre ascunse. Aceasta este motivaţia pentru monahism. Nu perfecţionarea sinelui – nu!!! – ci pocăinţã!!!

Dar câteodată sunt convorbiri printre fraţi despre desăvârşirea duhovnicească.

În general, orice discuţie despre plecarea la mănăstire pentru a se desăvârşi cineva este foarte îndrăzneaţã. Descoperă un stadiu avansat de mândrie. Înţelegi? Arată că este un om plin de părere de sine, un om grav bolnav! Trebuie dată alarma că n-ar trebui nici să gândească un asemenea lucru, cu atât mai mult să-l spună tare.

CONŞTIINŢA

Trebuie să înţelegem că unealta pe care o numim conştiinţã este o unealtă deosebit de delicată. Este, cum se spune adesea, mai delicată decât un ceas de damă. N-ai să tai lemne cu un ceas de damă, nu-i aşa? S-ar opri, aşa-i? Nici n-ai să crăpi lemne cu el, aşa-i? Mecanismul s-ar dezmembra. La fel este cu conştiinţa noastră. Cea mai fină greşeală se reflectă în conştiinţa noastră, în oglinda noastră. Este glasul Duhului Sfânt. Aceasta este pricina pentru care, înţelegi, cea mai mică constrângere a voinţei sau a conştiinţei noastre devine un păcat de moarte pentru noi. Ne silim pe noi înşine, nu-i aşa? Ştim că se întâmplă aşa ceva. Ne forţãm să păcătuim, ne obligăm pe noi înşine, vorbim cu noi înşine înăuntrul ei. Şi, deşi voinţa şi glasul nostru interior – ceea ce numim noi conştiinţã – se împotriveşte, totuşi o facem. Ce viaţã minunată ar fi fost dacă oamenii ar fi înţeles şi ar fi băgat în seamă conştiinţa lor! N-ar fi fost nevoie de poliţie, judecători sau închisori – de nimic. Oamenii ar fi avut grijă unii de alţii, nu-i aşa? S-ar fi temut de păcat, va să zică de a batjocori pe Dumnezeu. Aceasta-i dragostea de Dumnezeu.

Au conştiinţã chiar şi oamenii necredincioşi?

Cu siguranţã. Este, peste toate, o calitate naturală dată de Dumnezeu din naştere. La necredincioşi, oricum, este foarte slabă şi crudă (necoaptă). Dar conştiinţa, luminată de Sfântul Botez, ba chiar mai mult decât atât, de Sfintele Taine, este foarte simţitoare, delicată şi subtilă. Şi, pe măsură ce ne curăţim conştiinţa noastră prin pocăinţã şi prin taina pocăinţei, adică prin despătimire, devine tot mai sensibilă. De aceea Sfinţii plăcuţi lui Dumnezeu erau aşa de uimitor de sensibili în privinţa dragostei şi a păcatului. Asta va să zică desăvârşire.

Părinte, dacă conştiinţa unui om este întunecată, de unde ar trebui să înceapă? E cu putinţã să o curăţească?

Cu siguranţã. Trebuie să încerce să strice rădăcinile o dată pentru totdeauna prin taina pocăinţei, nu doar mergând la preot şi mărturisindu-se. Asta nu-i de ajuns. Trebuie să postească vreo câteva săptămâni, să citească şi canoanele de pocăinţã sau către Iisus – asta-i regula pocăinţei. Dar îndeosebi trebuie să verse lacrimi pentru păcatul său şi să ceară ajutor aşa ca să nu mai repete păcatul. Dacă-l săvârşeşte din nou, trebuie să meargă la preot şi să se mărturisească din nou. Această luminate prin taina [pocăinţei] va ajunge să se sălăşluiască în om şi păcatul sau năravul se va face în cele din urmă uitat cu totul de la sine şi nu va mai fi repetat.

ÎNFRÂNAREA

Părinte, de ce nu are un loc de frunte postul în timpurile noastre, ci este cel mai adesea trecut cu vederea sau ţinut în mod formal?

Din cauza neînţelegerii dragostei lui Dumnezeu, a neînţelegerii mântuirii cuiva şi veşnicia devine din ce în ce mai puţin văzută în fiecare din noi.

Părinte, dar se spune că postul este maica tuturor virtuţilor.

Înfrânarea.

Postul nu trebuie neglijat?

Imposibil. Imposibil! Este cu totul neavenit! Ştim ce fel de spovedanie ne-ortodoxă fac oamenii care nu ţin posturile. Nu sunt niciodată înnoiţi. Sunt neînstare de a-şi părăsi păcatul lor iubit. Asta pentru că o pocăinţã fără de înfrânare nu poate fi adusă înaintea lui Dumnezeu. Orice spovedanie, orice faptă de pocăinţã este legată fără drept de apel de înfrânare. Imaginează-ţi pentru o clipă că ai să mănânci până la săturare şi apoi te vei sili pe tine să te pocăieşti. Va ieşi ceva din aceasta? Nu va ieşi nimic din ea. Vei cădea în păcat pentru că demonii te vor înfrânge cu mila ta de sine: „Fie-ţi milă de tine însuţi! De ce ai nevoie să faci asta? Ia o gură de mâncare, păstrează-ţi energia, întinde-te, odihneşte-te!” Pentru că demonii nu vor să te pocăieşti şi te supui lor datorită milei de sine.

Poate un diavol să împiedice pe cineva de la pocăinţã? De vreme ce un om se hotărăşte să se pocăiască, să înceapă de a pune în faptă înfrânarea, să postească, aude din toate părţile: Du-te de te odihneşte, posteşti prea mult, păstrează-ţi sănătatea, ai nevoie, peste toate, de putere şamd.

Asta pentru că-şi zice în sine din mândrie: „Mă voi pocăi, mă voi pune la punct”. E vorba de acel blestemat „eu” – mândria – care-l împiedică.

Şi din această pricină nu poate face faţã îndemnului.

Ei, desigur. Dar umilinţa pune început într-un cu totul alt fel: „Doamne, ajută-mă, ajută-mă!” Omul începe cu rugăciunea, aşa-i? Cerşeşte ajutor şi oroare de păcat. Această oroare şi pocăinţã, această cerşire: „Iartă-mă şi ajută-mă!” sau „dăruieşte-mi-o!” va întoarce pe orice criminal pe dos. În experienţa mea pastorală am avut prostituate care nu-şi puteau imagina cum ar putea să trăiască fără patima lor de căpătâi, fără plăcerea lor de căpătâi. Dar, fiind rănite de conştiinţã şi având, până la urmă, credinţã, au venit la mine prin mila lui Dumnezeu. Ei bine, au trebuit să se silească la început să vină la mine, dar pe parcurs s-au obişnuit cu mine şi au început să vină foarte des şi după un an sau mai puţin s-au dezbărat de patima lor de căpătâi. Şi îşi aduceau aminte de ea doar cu o cumplită oroare şi lacrimi. Nu faptele în sine, ci că le-au făcut vreodată cumva. Una dintre aceste persoane este acum călugăriţã, şi încă o călugăriţã puternică. Eu am tuns-o – este o călugăriţã minunată. Şi nimeni n-ar fi putut ghici, văzând-o acum, că a fost cum a fost. Se întâmplă aşa pentru că pocăinţa nu doar tămăduieşte oameni, ci-i şi înnoieşte. Dar diavolii te ponegresc, spunând că nu vei putea să te întorci vreodată de la păcat. Asta e o sugestie drăcească.

Am avut un cleptoman. Nu se putea abţine şi fura. Dar prin pocăinţã a devenit un om curat. A înapoiat tot ceea ce furase şi s-a pocăit. Vezi, asta e o dovadă de cum se poate pocăi cineva sincer, aşa-i? Prin hotărâre, neabatere şi nădejde. Dumnezeu îl va ierta. Acum este un om fericit, un om încântător. Nu-şi aminteşte niciodată ce a fost pentru că oroarea l-a vindecat de frica că Dumnezeu nu-l va ierta. Domnul i-a iertat totul din clipa în care a început să urască dorinţa de a lua ceea ce nu aparţinea lui. Ei bine, bineînţeles că s-a luptat mult timp, era cu mine adesea sau în orice vreme din zi şi din noapte. Şi, bineînţeles, dracii l-au atacat: începuse să mă urască, să mă ponegrească, dar mi se supunea. Împlinea orice ceream de la el, adică întâi se ruga, apoi întorcea tot ceea ce furase.

Îndelungarea vine din neabaterea lacrimilor şi a pocăinţei sau din tăria lacrimilor, din plânsul pentru păcat. Când vorbesc de lacrimi nu mă refer la apa din ochi. Vorbesc de inimă, când inima plânge şi nu când curge apă din ochi. Apa din ochi este adesea emotivă şi nu trebuie crezută niciodată. Apa din ochi poate veni, de asemenea, din ambiţie, din mila de sine, din admirarea de sine. Câteodată este numai apă ceea ce numim lacrimi. Dar, când inima e curăţită de mândrie, atunci începe să verse lacrimi adevărate şi apa iese din inimă. Oamenii mari au asemenea apă. Vorbeam odată de cineva pentru care nu erau suficiente patru batiste pe durata Liturghiei.

Am cunoscut un episcop căruia îi dădeau prosoape. Asta arată ce inimă delicată, sfinţită avea. Şi cum iubea oamenii, cum era în stare să se bucure cu bucurie sfântă şi să plângă pentru întristările altora. Nu avea, desigur, viaţã proprie. Aparţinea în întregime oamenilor. Dar a trăit până la adânci bătrâneţi, ajungând să orbească de lacrimi, dar, orb fiind, avea darul străvederii. Deşi orb, striga pe oamenii care veneau la el pe nume şi putea să le citească gândurile. Când se termina Liturghia, se aşeza pe un scaun. Preotul slujitor stătea în picioare cu crucea. Oamenii se închinau crucii şi apoi se întorceau spre el şi spunea ceva fiecăruia, ceva ce aveau nevoie să audă: ori un gând, ori un necaz, ori o bucurie. Ipodiaconii erau, bineînţeles, epuizaţi; biserica nu se închidea până ce nu termina vlădica. Liturghia se termina pe la 11 sau 12, dar Vlădica stătea în biserică până ce şirul acela enorm de oameni venea pe la el. Dar era imposibil să nu te duci pe la el. Asta e puterea harului Duhului Sfânt.

Părinte, care-i era numele lui?

Serafim. Odihneşte aici, în Zagorsk [Serghiev Posad, unde se află Lavra Sfânta Treime a Sf. Serghie].

Este îngropat în Lavră?

Nu, în cimitirul public. A avut un secretar care a avut grijă de afacerea asta şi ciocănea foarte tare. Vlădica nu l-a dojenit niciodată. „Prea Cucernicia Voastră, iertaţi-mă, am întârziat puţin. Iertaţi-mă că v-am răpit din timpul vostru preţios”, obişnuia să spună Vlădica. Apoi bătrânul se umilea, dându-şi seama că tocmai ciocănise foarte rău. Când a murit pe neaşteptate, Vlădica a plâns trei zile ca un copil. O aşa dragoste! A murit cu o moarte neaşteptată, subită. Era preotul mai mare al bisericii, cancelarul diocezan şi secretarul lui. L-am cunoscut bine. Eram în subordinea lui. Ei bine, nu poţi decât să te minunezi de cum se umilea pe sine însuşi acest plăcut al lui Dumnezeu înaintea unui asemenea om, da. Aceasta este o caracteristică a sfinţeniei. Ştia prin Duhul Sfânt toate jocurile murdare pe care i le făcea acest vechi protoprezbiter. Dar aşa-l dojenea: „Ei bine, de ce ai făcut asta, Părinte Protoprezbiter, de ce? Hai să nu mai faci aşa din nou!” Şi nimic mai mult.

Convorbiri & învăţături pătrunzătoare la suflet ale Stareţului Sampson (2) – Inima creștină

Spiritualitatea ortodoxă este strâns legată de dreapta credință. Lupta cu patimile, ceea ce este cunoscut drept viață duhovnicească, este fundalul pe care se dezvoltă și este păzită învățătura dreaptă despre Dumnezeu, Biserică, mântuire = Ortodoxie. Fără duh autentic, dogma este doar fanatism, după cum și spiritualitatea care nu se fundamentează pe corectitudinea credinței este neroditoare. Învățăturile Starețului Sampson, pe care le continuăm aici, scot în evidență faptul că păzirea credinței trebuie să meargă mână în mână cu lupta autentică cu patimile, amândouă ducând la viața cea adevărată în Hristos.

MAI MULT DESPRE INIMA CREŞTINĂ

…Întâi se pune întrebarea ce este o inimă creştină? Prima dată, inimă necreştină este aceea care nu iartă şi nu poate să ierte şi să cruţe. Nu poate şi nu va ierta! De aceea o astfel de inimă este în vrăjmăşie cu Dumnezeu, nu poate spune rugăciunea domnească, n-are nici un drept să spună rugăciunea „Cuvine-se cu adevărat” şi nu are nici o nădejde de veşnică mântuire dacă nu îndreptăţeşte, cruţã şi se roagă cumva pentru o persoană, pentru oameni pe care nu-i poate suferi, nu-i poate ierta. Mărturisim că hoţul şi preacurvarul, cârciumarul s-au mântuit, aşa-i? Dar fariseul a fost lipsit de mântuire, cel ce a ţinut doar o formă exterioară a credinţei. Se preţuia pe sine şi nu putea să ierte.

Părinte, nu ne puteţi spune cum să facem inimile noastre să ierte?

Problema este că mustrările noastre, atenţionările directe şi probabil aspre nu lucrează asupra inimii unei asemenea persoane. Omul mândru nu e în stare să ierte. Un om mândru nu vrea să ierte şi întreabă „De ce pot ceilalţi să ierte şi să se roage totuşi şi să primească Sfintele Taine – de ce stărui ca eu să iert şi numai după aceea pot să mă spovedesc şi să primesc Împărtăşania?” Aceasta e iubire de sine mândră, şi nu creştină, când cineva nu vrea şi nu intenţionează să ierte şi să iubească. Cum poate Domnul Dumnezeu să audă un astfel de suflet şi să-i ierte ceva, dacă inima lui nu are nici o intenţie să ierte?!

Părinte, ei bine, oamenii primesc Împărtăşania oricum. Se poate întâmpla să sporească în alte virtuţi [în ciuda nevolniciei de a ierta]?

Nu, nici o virtute nu poate ţine locul lipsei de iertare, a lipsei de dragoste pe care o au aceşti oameni. Nici o nevoinţã, nici o milostenie nu poate ţine locul refuzului de a ierta. Milostenia unui preacurvar este o grozăvie înaintea lui Dumnezeu pentru că este dată de mâini murdare. Dă milostenii, dar, în acelaşi timp, plănuieşte să se scalde în păcate animalice. Milosteniile lui nu-l pot îndreptăţi de nu se pocăieşte şi nu cere ajutor ca să poată renunţa la păcatul său şi la patima sa. Şi omul nemilostiv este lipsit chiar şi de dreptul de a fi auzit şi de a dobândi dreptul de a da milostenii. Este cumplit! «Şi ne iartă nouă greşalele noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri!». Aceasta este singura condiţie de a fi auzit pentru mântuire. Nu-L poţi cumpăra pe Dumnezeu prin nici o formalitate. Legea lui Dumnezeu este o lege absolută (strictă). De aceea este aşa de dureros şi de greu pentru noi când întâlnim suflete care nu sunt creştine, adică suflete care nu au nici o intenţie, sau măcar dorinţa, nu numai putinţa de a ierta. „Şi de ce”, îl întrebi, „nu poţi să ierţi?” „Pentru că nu sunt iubit”, spune persoana, „de aceea nu voi iubi!”

Părinte, le daţi voie să se apropie de Potir?

Nu.

Acelaşi lucru s-a întâmplat cu mine şi cu o soră. Inima mea nu o iertase.

Aceasta e o funcţie a invidiei femeieşti.

Nu, nu-i.

Dacă-i aşa, trebuie să lucrezi asupra ta aşa încât să poţi să dezvinovăţeşti acea persoană şi să te osândeşti pe tine însuţi înaintea lui Dumnezeu. Totul e aşa de prostesc şi de nesăbuit. Problema e că asta e creştinismul.

Părinte, mi-aţi spus înainte că nu mă sfătuiţi să mă întâlnesc cu ea.

Aşa-i. Nu te sfătuiesc să iriţi acea persoană sau pe tine însăţi. Dacă eşti liniştită şi paşnică în tine însăţi, asta înseamnă că eşti în deplină pace cu cerul şi că eşti pregătită să înduri şicanele de la acea persoană. Persoana aceea ar putea să te asuprească, să ţi se opună în public, să-ţi facă jocuri murdare, să te înşele şi vei zâmbi. Nu vei râde, ci vei zâmbi! Pentru că vei fi aşa de luminată de mila cea binecuvântată şi de o asemenea dreptate înaintea lui Dumnezeu şi a Maicii Domnului, încât toate aceste biciuiri răutăcioase vor fi o bucurie pentru tine.

Ei bine, Părinte, merită să fie binecuvântat cineva în asemenea cazuri.

Ştii ce?! Creştinismul ortodox deţine în sine harul Sfântului Duh. Şi sensul Ortodoxiei este în legătură cu Duhul Sfânt şi cu a-L purta cu tine. Poate face totul! Tocmai acesta e semnul de a fi ortodox.

Am avut unele izbucniri, dar mă voi duce la ea chiar acum.

Da.

Dar mi-aţi spus că nu mă sfătuiţi.

Nu te sfătuiesc asta pentru că cunosc slăbiciunea ei şi slăbiciunea ta. Te vei duce la ea cu mânie, cu cuvinte batjocoritoare, cu aducerea aminte a greşelilor şi îndeosebi cu un fel de răfuieli vechi care au fost îngropate şi putrezite şi care vor fi înviate.

Şi voi fi lipsită de pace după ce o voi vedea?

Învinovăţeşte-te pe tine însuţi, numai n-o învinovăţi pe ea şi nu pentru că ţi-a greşit ţie. Aceasta e o fiinţã omenească slabă, aşa că să te iei pe tine însăţi în mâini şi să fii aspră doar cu tine. Creştinismul cu asta se ocupă.

În toate împrejurările să fii aspru doar cu tine însuţi?

Numai cu tine însuţi. Chiar şi călăii pot fi dezvinovăţiţi şi îndreptăţiţi. ‘Îşi împlinea datoriile sale – cum i s-a ordonat, aşa face’. Nu m-am simţit niciodată jignit de ei. [Stareţul Sampson a fost împuşcat înainte de un călău, dar a supravieţuit].

Aceasta este soarta Domnului Însuşi. L-au răstignit pe Domnul, dar El a zis: „Doamne, iartă-i!”

Pentru că nu ştiu ce fac. N-au avut curajul să spună: „Nu, nu voi face asta!” Asta-i singura lor vină. Dar Domnul le va şterge vina acesta pentru că nimeni nu i-a învăţat vreodată.

Părinte, dacă mă duc la ea, voi avea nevoie de curaj ca să pot să-i zâmbesc.

Dacă vii la ea în Domnul, cu rugăciunea lui Iisus în buzunar şi cu ‘Atotmilostiva’, vei zâmbi în mod sincer. Şiragul de metanii va fi în buzunar. Foarte sincer. Îi vei spune: „Cum te simţi? Ce bucuroasă sunt că arăţi aşa de bine!” Este tocmai această dragoste creştină cea care va fi sinceră şi nu una de circumstanţã!!

Mă gândesc la ea tot timpul. Ar trebui să mă duc la ea, dar mi-e frică.

E vorba de păcatul micimii de suflet şi al lipsei de dragoste, a dragostei frăţeşti. Da, este lipsă de dragoste. Resimt o cruntă nelinişte şi tristeţe pentru că nici unul dintre noi nu vrea să se ducă până la urmă la K. Fiecare îşi găseşte o scuză. „Va fi fără folos, nepotrivit – pentru care scop mă voi jertfi pe mine însumi?” Dar… biata aceea fată, singură între patru pereţi.

Dar şi noi suntem singuri!

Voi sunteţi oameni sănătoşi, ar trebui să fiţi mulţumiţi că sunteţi singuri şi nu vine nimeni să vă deranjeze rugăciunea şi vi se permite să fiţi liniştiţi. Mai de preţ ca aurul! Şi tu fugi de liniştea aceasta! Liniştea aceea e un chin pentru tine. Dar cel ce fuge de linişte, care nu iubeşte liniştea va avea o mare greutate când va trece prin vămi. Demonii s-ar putea să-l înşface pe cel ce n-a iubit liniştea şi singurătatea. Pentru că sufletul e neajutorat după ce a părăsit trupul… Închipuieşte-ţi pentru o clipă că ţi-ai părăsit trupul, „cutia”, bine? Eşti singură. E bine dacă îngerul păzitor este de faţã. Dar ce se întâmplă dacă nu-i? Şi demonii te supără primprejur? Şi asta se va întâmpla!!!

Părinte, nu spune lucruri aşa de înspăimântătoare!

Asta e pentru că nu am deprins creştinismul cât am fost aici, pe pământ, ci l-am înlocuit cu o paradă şi cu formalităţi. Ca să vorbesc adevărat, nu ştim cum să ne fie milă de noi înşine. Dacă am fi avut într-adevăr părere de rău pentru noi înşine, ne-am fi gândit la moartea noastră de neocolit, la clipa, la ziua despărţirii noastre de trup. Nu ştim cum să avem milă de noi înşine pentru că nu ştim cum să ne înfuriem pe noi înşine şi să ne pedepsim. Sfântul Teofan Zăvorâtul sfătuieşte adesea în scrisorile sale: „Să te mânii tare pe tine însuţi, ia-te în mână, ai milă de tine!”

Cel mai rău lucru este să nu ierţi şi să nu iubeşti şi să ai duşmănie în inimă. Acestea sunt cele trei motive principale. Domnul va ierta pe cel preadesfrânat, pe tâlhar, pe hoţ, pe fariseu. Dar nu va ierta un astfel de suflet.

Ei bine, nu sunt atât de crudă încât să nu iert.

Ai grijă de tine. Toate citirile noastre din Psaltire, acatistele şi canoanele noastre, Evangheliile – toate sunt goale dacă nu ne fac moi, delicaţi, iubitori, plângători. Toată acea citire va fi doar spre osânda noastră.

Un duh zdrobit şi umilit nu ştie cum să ţină vrăjmăşie. Iartă până la sfârşit, cruţã până la sfârşit şi se judecă doar pe sine însuși, căutând fără încetare totdeauna vina în sine însuși. Va ierta şi va dezvinovăţi pe orice om, chiar dacă a fost călău sau torţionar. Am avut multe cumpene grozave în viaţa mea, dar totul era într-un anume fel uşor de iertat.

Părinte, chiar aţi iertat totul într-o clipă?

Nu trebuie decât să te rogi la Maica Domnului şi jignirea este înlăturată. E înlăturată dacă te rogi numai către Maica Domnului. E de ajuns pentru tine să ai un fel de legătură directă cu Maica Domnului şi acea cruzime, jignire şi rană, întristare şi ponegrire va fi înlăturată.

Părinte, poate că e doar uitată, dar, când îţi aduci aminte, iese la iveală.

Nu. Nu se poate. Dacă inima a iertat şi a dezvinovăţit, atunci nu va reveni în amintire. Revine în amintire doar în cap, în memorie, fără implicarea inimii. De asta trebuie să facă distincţia între aceste două lucruri: inima şi raţiunea. Rememorarea poate fi a inimii sau a creierului. Dacă inima a iertat, atunci nu-şi va aminti niciodată pentru că nu mai are ţinere de minte. Creierul, sistemul nervos s-ar putea să nu uite şi să-şi aducă aminte, dar inima se va împotrivi şi va sili creierul să tacă.

Părinte, am avut o astfel de experienţã. În inimă eram în pace, dar raţiunea mea îşi amintea, cu toate acestea.

Aşa cum suntem aici, inimile noastre nu s-au întors către Maica Domnului. Când spui „Atotmilostiva”: „Nu te scârbi de mine, nu te întoarce de la mine, nu mă părăsi, nu mă lăsa”, vine o răceală, linişte şi orice stare de fapt în care îi ceri ajutorul este iertată. Aceeaşi persoană umbroasă, putredă, haină, murdară, care vine în contact cu ea pe moment suferă o schimbare a inimii şi inima devine moale şi cu mustrare de conştiinţã. Vine duhul zdrobit şi umilit, care este singurul semn al creştinismului – trebuie să fie duh zdrobit şi umilit. În afară de acesta nu este alt semn. Nu ţinerea posturilor, nu mersul la biserică, nu citirea acatistelor şi a canoanelor – nu! Doar un duh care este zdrobit şi umilit nu poate să nu ierte – nu poate! Asta e o stare a inimii, a unei inimi dumnezeieşti (a lui Dumnezeu)…

Părinte, zicerile populare merg pe ideea că timpul vindecă toate.

Nu! Aceasta-i categoric înţelepciune omenească. Ascuţimea durerii inimii sau impresia sistemului nervos s-ar putea să se diminueze. Dar, în această privinţã, vorbim din punct de vedere al condiţiilor exterioare, şi nu de o stare duhovnicească sau morală.

Starea lăuntrică?

Da, cea morală, duhovnicească. Aşa se întâmplă că, dacă inima nu poate ierta sau dezvinovăţi, chiar şi după trei ani îşi aduce aminte întocmai la fel de clar totul.

Nu, Părinte, nu pot să zic că starea mea este de aşa natură. Aşa s-a întâmplat cu mine: când îmi aduceam aminte, mă simţeam rău. Nici nu mă puteam gândi la ea, îmi era rău. Dar acum nu mai am aceeaşi reacţie.

Asta înseamnă că inima ta în timpul acela se căznea să o dezvinovăţească şi s-o ierte. Înţelegi? Totul depinde de inimă. Altfel nu e posibil. În plus, nu creierul este cel ce primeşte harul sfânt al Duhului Sfânt, ci inima. Sfântul Serafim de Sarov vorbea totdeauna mult despre asta tuturor.

Ce poate face o persoană supărată (înfuriată)?

Trebuie să se roage şi să se roage pentru vindecare. De dragul credinţei sale, de dragul insistenţei, Domnul îi va schimba inima. În al doilea rând, orice manifestare a răului trebuie întotdeauna răscumpărată prin milostenie. Milosteniile trebuie să fie ceva propriu, ceva de care ai nevoie şi nu ceva care zace primprejur nefolosit.

*       *       *

Continuarea în partea a treia.

Convorbiri & învăţături pătrunzătoare la suflet ale Stareţului Sampson (1) – Valoarea spiritualității ortodoxe

Unii dintre fiii duhovniceşti ai Stareţului Sampson au făcut notiţe pe larg ale convorbirilor lor cu el şi au pătrat multe scrisori scrise de el. Aceste notiţe au fost strânse în câteva volume sub titlul Comori ale cunoaşterii lui Dumnezeu. Ele constituie o amintire şi o mângâiere pentru cei ce l-au cunoscut şi un izvor de înţelepciune duhovnicească pentru toţi căutătorii contemporani ai Adevărului şi ai modului de viaţă ortodox.

Aici sunt prezentate câteva fragmente din volumul ce conţine convorbirile sale duhovniceşti. (traducere din THE ORTHODOX WORD, nr. 4 (177), iulie-august/1994, pp. 193-236).

CREDINŢA

Părinte, cum v-a oblăduit Dumnezeu?

Cu o mare luptă şi cu multe greutăţi, nevăzute celorlalţi oameni. Pe lângă asta, prin păcate. Pentru că, chiar dacă au fost păcate, ele au fost îngăduite de Dumnezeu din dragostea Lui pentru mine, aşa-i? Pentru veşnica mea mântuire, aşa-i? Ştiind că ispitirea era peste puterea mea, încât, chiar dacă au fost căderi, mi-a fost spre folosul meu. Pentru că păcatele m-au dus la lacrimi şi lacrimile m-au dus la stăruinţã. Lacrimile ne conduc spre taina pocăinţei şi, treptat, omul se întoarce la starea sa dinainte şi la stăruinţã. Dar vai omului care nu are nici o credinţã – aceasta-i cel mai rău! Dacă un credincios întărit îşi pierde râvna, asta nu-i aşa de rău. Dar, dacă un om de credinţã slabă sau puţină îşi pierde râvna, este foarte rău pentru că-i va fi greu să se îndrepte.

Dacă nu crede, se poate să nu se mai ridice?

Dacă nu crede cu inima lui, atunci este de credinţã puţină, de credinţã slabă. Şi-a pierdut râvna pentru Domnul în inima sa. Chiar se bucură că a fost slobozit de obligaţiile netrebuincioase – ceea ce este o lipsă de credinţã. De asta trebuie ca oricine să fie foarte grijuliu. Când avem de-a face cu un om de credinţã puţină, nu-l putem apăra prin ostenelile mari ale rugăciunii şi nu îndrăznim. Tot secretul stă în stăruinţã. Stăruinţã. Asta e care mântuieşte, şi nu falsa împlinire a rânduielilor de rugăciune şi ale regulilor de vieţuire. Vreau să spun că tocmai cu cei de puţină sau slabă credinţă trebuie să fim cu grijă, încât să nu-i supraîncărcăm. Apoi trebuie să ştim cum să-l mângâiem când o ia aiurea, aşa încât să nu-şi piardă puţina credinţã pe care o are. Se naşte întrebarea: cum putem insufla credinţã în cei de puţină credinţã? Acesta e un lucru foarte complicat. Întâi de toate, trebuie să fie cerută. E un dar al lui Dumnezeu, o lucrare a Duhului Sfânt. Credinţa nu poate fi predată sau câştigată din cărţi. Ar putea ca cei de puțină credință să fie siliți să se roage, să ceară: „Dă-mi credinţã!”. Şi, când se roagă cu stăruinţã pentru acest dar, darul va veni pe măsura insistenţei lui. De asta e foarte greu de lucrat cu cei de puţină credinţã… Sunt surzi la toate faptele preotului. Este greu în special pentru preot. Aceştia [necredincioșii] nu sunt interesaţi de alcătuirea credinţei, de lucrarea mântuirii, de veşnicie – pur şi simplu nu sunt interesaţi. Sunt interesaţi doar de tehnică, de ştiinţã, vreun fel de calcul, de haine, patimi. Îi numim „oameni bolnavi” pentru că sunt bolnavi. E nevoie de o mare trudă şi putere a harului în vederea întăririi lor în credinţã.

IERTAREA

Sfinţii Părinţi sunt fiii harului Duhului Sfânt. Rezultatul acestei lucrări a harului este când inima dezvinovăţeşte, iubeşte, poate să vorbească de bine de cineva şi să se roage pentru el. Nu-şi aminteşte necăjirea sau răul.

De aceea e imposibil să nu ierte şi să nu dezvinovăţească. Este o stare psihologică. Inima este făcută aşa. Nu creierul, nu sistemul nervos – după cum încearcă să înveţe ştiinţa şi în special psihiatrii –, ci inima e cea care a fost făcută aşa de Dumnezeu. E numită inimă creştină. Dezvinovăţeşte, face tot posibilul să îndreptăţească şi să dezvinovăţească. Nu-i aşa?! Aceasta e o caracteristică creştină.

Păgânii sau musulmanii nu ştiu despre această … lucrare a harului Duhului Sfânt… Încearcă să spui unui musulman să îndreptăţească şi să dezvinovăţească, să-şi iubească vrăjmaşul. Te va omorî.

Odată am vrut să te întreb de ce nu te gândeşti niciodată să mă întrebi: „Ce te mânie? Ce te face aşa de trist? Ce te mâhneşte aşa de tare?”.

Totdeauna este acelaşi lucru: inima necreştină. O inimă răutăcioasă, care nu e în stare să ierte. O inimă care e în vrăjmăşie cu Dumnezeu pentru că nu vrea să ierte, nu intenţionează să ierte, dar îşi aduce amine să zică rugăciunea domnească: …«şi ne iartă nouă greşalele noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri»… în vreme ce, în acelaşi timp, inima şi mintea sunt în duşmănie cu vreun om.

Mă mânii aşa de tare pentru aceasta… pentru că forma exterioară nu e de folos nimănui, cu atât mai mult pentru Dumnezeu.

Cred… totdeauna am tras concluzia: asta înseamnă că nu au priceput esenţialul, că tot secretul, că toată sarea creştinismului stă în aceasta: să ierţi, să dezvinovăţeşti, să îndreptăţeşti, să nu ştii, să nu-ţi aduci aminte răul. Nu păcatul, ci răul.

Beţivul, preadesfrânatul, mândrul – vor primi mila lui Dumnezeu. Dar cel ce nu vrea să ierte, să dezvinovăţească, să îndreptăţească conştient, voit … acea persoană se închide pe sine faţã de viaţa veşnică înaintea lui Dumnezeu şi chiar mai mult în viaţa de faţã. E întors înapoi şi nu e auzit [de Dumnezeu].

DUHUL ŞI SUFLETUL ŞI ROLUL MATERNITĂŢII

Poate să se nască cineva cu această caracteristică creştină sau trebuie s-o atingă prin trudă?

Trebuie să fie atinsă nu doar prin trudă. E primită de la Duhul Sfânt. Semnele de caracter ale părinţilor pot fi înnăscute, dar caracteristicile creştine sunt caracteristici ale Duhului, şi nu ale sufletului.

Deci nu pot fi deloc înnăscute?

Nu. Aceasta e o înrâurire a Duhului Sfânt prin Taine, prin rugăciunile părinţilor, în special ale mamei. De asta mama îşi educă copilul de la sine. Îl împărtăşeşte adesea, îl ia adesea la biserică, îl duce la icoane, face adesea semnul crucii peste el, îl hrăneşte în timp ce se roagă. E interzis a hrăni un copil fără rugăciune pentru că mama îi transmite propria ei „stare în faţa lui Dumnezeu” copilului. Prin aceasta copilul e sfinţit, consacrat, prin hrănirea mamei. În aceasta se află taina maternităţii. Este un lucru foarte important, de care, din păcate, preoţii noştri nu se preocupă şi oamenii cred că sănătatea trupească e lucrul de bază.

Oricine trebuie să-şi amintească de diferenţa dintre planul emoţional, cel duhovnicesc şi cel trupesc: viaţa duhului, viaţa sufletului (adică simţirile şi emoţiile) şi viaţa trupului. Aici este atât de multă confuzie. Apropo, denominaţiunile [creștine] occidentale … toate au tocmai această confuzie între duh şi suflet. Mama poate transmite copilului trăsături minunate de caracter, de suflet, aşa-i? Dar nu şi calităţi ale duhului: credinţa şi dragostea faţã de oameni [care sunt date de Duhul Sfânt].

De aceea [pentru că Ortodoxia face deosebirea între darurile Sfântului Duh şi emoţiile banale] satana s-a sculat asupra noastră… împotriva poporului ortodox. Noi trecem totdeauna în mod deschis prin sfera lui de influenţã duhovnicească, a puterilor lui rele, a influenţei lui rele.

CĂLUGĂRII

Vezi, pentru aceasta ei [călugării] sunt războinici, războinici duhovniceşti. Ei dau război cu diavolul şi cu îngerii săi drăceşti, demonii, omorându-şi deja patimile lor sufleteşti. Patimile ar trebuie să fie terminate înainte de tundere. Acesta e motivul pentru care, când este tuns un monah, este tuns deja matur – nu cunoaşte ambiţia, nu cunoaşte preacurvia, nu cunoaşte cinstea.

SLĂBICIUNEA OMENEASCĂ E MARCATĂ PE CHIP [FAŢÃ]

Ce diferenţã este între răutate şi slăbiciune omenească?

Răutatea este o calitate a inimii, în timp ce slăbiciunea omenească poate fi o slăbiciune a voinţei, o infirmitate trupească sau o slăbiciune a sistemului nervos. Trebuie făcută deosebirea între calităţile emoţionale şi duhovniceşti.

Ce fel de slăbiciune a voinţei?

Slăbiciunea voinţei se vede când un om nu e în stare să-şi controleze expresiile feţei, ochii. Dar virtutea curăţã şi înnoieşte înfăţişarea feţei şi ochilor. O pată, o umbră, rămâne pe inimă şi pe faţã un semn al păcatului. Rămâne pe faţã şi în ochi fără greşeală în special un viciu – adică un păcat cronic [constant]. Oamenii evlavioşi şi insuflaţi pot citi din expresiile feţei şi ale ochilor de care patimi este molipsit un om, ce păcat domneşte în el, ce patimi sau patimă are putere asupra unui om.

Un preadesfrânat are propria sa mimică. Încă şi ce fel de preadesfrânat, unul firesc sau nefiresc. Lăcomia, avariţia, cruzimea, ambiţia – totul este scris pe faţã.

Ar avea nevoie să fie psiholog, Părinte! Şi ce se întâmplă dacă toate păcatele sunt amestecate pe faţã?

Unul dinte ele va fi redat mai puternic.

S-a întâmplat să întâlnesc oameni foarte interesanţi. Un chip cu deosebire interesant a fost acela al unui gardian de închisoare din închisoarea din Baku, un fel de ofiţer, care era peste mine. O faţã grozav de interesantă: un cap enorm, enorm! Şi nişte ochi mititei, mititei şi o labă mare înspăimântătoare. A omorât mulţi oameni la timpul său. Ei bine, acea expresie de cruzime, sete de sânge şi nepătrunsa … luciditate, înaintea căreia stătea iadul. Disperarea putea fi ucisă doar cu vodkă sau morfină. Acesta era permanent asupra mea. Avea ceva cu mine.

Şi cum se împăca cu Sfinţia Voastră, Părinte?

Se ferea să se uite la mine.

Părinte, asta înseamnă că era un credincios, de vreme ce avea iadul cel veşnic în faţa sa. Nu-i aşa că un necredincios nu are nici un iad?

N-a vorbit cu mine niciodată despre asta. Avea doar permanent o luciditate a ororilor comise şi asta era tot. Această nebunie îl urma peste tot. Toţi oamenii aceia omorâţi, torturaţi, executaţi – îl chinuiau zi şi noapte. Şi singura lui mângâiere erau fie doi litri de vin deodată, fie morfină de două ori pe zi.

*       *       *

Continuarea în partea a doua.