Mă simt nevoit să fac notă discordantă în blogosfera ortodoxă şi naţionalistă prin aceea că nu cred că scrutinul din 18 mai a fost fraudat substanţial, într-o măsură care să fi alterat rezultatul final.
Eu nu am văzut suficiente elemente probatorii care să-mi producă bănuiala că GS ar fi primit mai multe voturi decât ND, că am fi avut parte de un scrutin substanţial diferit decât cele precedente, iar din percepţia mea directă, atâta câtă e, senzaţia este că ND a fost votat pe bune. Ceea ce nu îl legitimează ca preşedinte, dar asta e o discuţie distinctă.
Sunt convins că scrutinul poate fi fraudat, că sunt procente care pot fi adăugate sau substrase, dar nu am văzut încănimic cert care să fi putut depăşi semnificativ piedicile procedurale existente.
Este adevărat că alegerile prezidenţiale din 2024 au fost anulate pentru mult mai puţin decât ceea ce am văzut acum şi că, dacă s-ar judeca cu aceeaşi măsură, acest scrutin ar trebui de asemenea anulat. Dar aceasta nu ne-ar aduce niciun beneficiu, nu s-ar constitui într-un gest politic de revenire la standardul democratic minimal ci am continua pe calea minciunii politice generalizate.
Există un criteriu esenţial de folosit în filtrarea propagandei de stat care afirmă că statul român este stat de drept, democratic, unde voinţa cetăţenilor generează voinţă de stat. Mă refer la criteriul pedepsirii efective a celor care au încălcat legea (civilă, penală, constituţională).
Cât timp statul înaintează pe calea minciunii „ingerinţei străine”, sau a combaterii pandemiei, a combaterii extremismului, sau a protejării idealurilor Revoluţiei şamd, lovitura de stat în formă continuată dată împotriva puterii, drepturilor şi libertăţilor cetăţeanului se va menţine şi îşi va produce efectele.
Pedepsirea reală, efectivă, a celor responsabili nu poate fi contrafăcută. Pedepsirea nu trebuie să fie neapărat judiciară, pentru a fi considerată reală şi efectivă.
Fără pedepsire, nu putem avea o restituire şi o refondare a puterii, drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor români. Fără pedepsire nu poate exista emanciparea cetăţenilor şi reinstituţionalizarea statului.
Acum suntem şi continuăm pe drumul unui regim hibrid, unde puterea cetăţeanului a fost recalibrată la nivelul unor simple prerogative civile sau politice tutelate, acordate, restrânse sau retrase după voinţa neîngrădită (de cetăţeni) a regimului oligarhic de putere.
Pe de altă parte, consider că nu am avut parte de alegeri prezidenţiale, ci de o procedură electorală falsificatoare menită să producă aparenţa de legitimitate pentru regimul hibrid care l-a desemnat pe ND în funcţia de preşedinte al României. Insist asupra acestui aspect: legitimarea regimului hibrid presupune atât legitimarea funcţiei prezidenţiale cât şi (separat) legitimarea opoziţiei.
Am fi avut alegeri prezidenţiale autentice dacă exista libertatea candidaturilor, libertatea campaniei electorale şi libertatea emulaţiei electorale. Dar nu am avut alegeri prezidenţiale ci am primit în schimb o procedură electorală naţională care a falsificat prin preselecţie nelegală, prin cenzură selectivă, prin participarea de masă şi prin spaima incertitudinii politice şi economice, alegerea Preşedintelui României.
Teatrul democratic al statului de drept nu poate funcţiona fără fricţiuni decât atunci când atât puterea, dar (necesar!) şi opoziţia, apar în ochii cetăţenilor ca ocupând un loc legitim, funcţionând corect şi sincer.
Nu am văzut încă nimic substanţial din partea „opoziţiei” sau a frontului naţionalist sau suveranist care să-mi aducă încrederea că suntem angajaţi într-o luptă de recâştigare a drepturilor şi liberăţilor cetăţeneşti (a drepturilor electorale între altele) şi că nu ne aflăm în interiorul unui scenariu de stabilizare politică prin deturnarea şi epuizarea tensiunilor şi nemulţumirilor sociale.
Mie îmi pare că, aşa cum scrutinul din mai a creat aparenţa de legitimitate pentru Nicuşor Dan în funcţia de Preşedinte, demersurile de acum încearcă să creeze aparenţa de legitimitate pentru George Simion în poziţia de şef al opoziţiei. După încheierea scrutinului, pare că am intrat înetapa a 2-a a scenariului de stabilizare a regimului hibrid.
Esenţial de reţinut este că zbuciumul opoziţiei se produce în interiorul regimului hibrid, nu în afara lui, nu îl ameninţă cu nimic notabil.
În acest moment nu avem o luptă autentică a Opoziţiei cu sistemul hibrid ilegal şi ilegitim instalat la putere, ci avem o largă participare la viaţa politică a statului, inclusiv din poziţia ornamentală de Opozant (gălăgios). Gradul de vehemenţă şi de zgomot al Opoziţiei de sistem are puţină relevanţă în lupta efectivă pentru emanciparea cetăţenilor şi pentru recâştigarea statului.
Gălăgia este ieftină când până şi subversivitatea poate fi falsificată.
Există instrumente de acţiune politică prin care Opoziţia Falsă poate fi preschimbată în Opoziţie Capturată, în Opoziţie Aliniată şi, finalmente, în Opoziţie Autentică. Demersul este însă de maximă dificultate.
Părintele Claudiu Buză publică o lămurire mai mult decât necesară, acum după epuizarea zbuciumului electoral, despre semnificaţia sănătoasă şi folositoare a conceptului atât de vehiculat de Trezire în conştiinţă.
Pentru credincioşii trezvii, este limpede că rămânerea la nivelul sensurilor superficiale face din ideea de Trezire în conştiinţă un mare pericol sufletesc.
Textul părintelui Claudiu Buză problematizează în direcţia cea bună, astfel încât acest pericol să fie conştientizat şi chiar evitat.
Sintagma „trezirea în conștiință”, atât de folosită astăzi de către suveraniști, face referire la un moment de clarificare interioară profundă, în care o persoană devine conștientă de starea sa morală, existențială sau spirituală. Este o redescoperire a adevărului despre sine și despre lume, în lumina unei realități mai înalte – fie ea morală, rațională sau divină.
Astfel, din punct de vedere moral, „trezirea în conștiință” poate semnifica momentul în care cineva își dă seama că a greșit, că trăiește în contradicție cu valorile profunde ale binelui și adevărului. Este o „trezire” din indiferență, superficialitate sau păcat.
Din punct de vedere existențial, „trezirea în conștiință” poate însemna o conștientizare a unui adevăr esențial despre propria viață, o ieșire din autoamăgire sau pasivitate sau chiar o descoperire a importanței locului și responsabilităților pe care le avem în societatea în care ființăm.
Duhovnicește, „trezirea în conștiință” înseamnă trezirea sufletului din somnul păcatului, recunoașterea propriei depărtări de Dumnezeu și începutul unei pocăințe autentice. Este lucrarea harului în om, care îl determină să-și întoarcă privirea spre Hristos. Sfântul Isaac Sirul spunea că începutul mântuirii este „simțirea păcatului”, iar aceasta este o formă de trezire în conștiință. În termeni patristici, este adesea asociată cu ideea de „nepsis” (trezvie), starea de veghe duhovnicească, în care mintea este atentă la sine și la Dumnezeu.
Rămânând la înțelegerea duhovnicească, spunem că această „simțire” nu este doar o remușcare, ci o trezire a inimii, o luminare a conștiinței care îl face pe om să înțeleagă adâncimea rănilor sale duhovnicești și nevoia de întoarcere la Dumnezeu. Este o rupere a iluziei propriei dreptăți.
Sfântul Grigorie Palama spune că „trezvia este o stare a minții neatinsă de amăgire. Este ochiul sufletului care privește neîncetat către Dumnezeu.”
În acestă lumină a sensului duhovnicesc autentic, „trezirea în conștiință” este începutul lucrării trezviei – o stare de atenție interioară permanentă, de pază a gândurilor și de rugăciune. Astfel, omul se deșteaptă din somnul provocat de amagirile lumii și începe să vadă realitatea duhovnicească, descoperind sensul cel mai înalt al existenței sale.
Ori, ceea ce lumea înțelege astăzi prin „trezirea în conștiință” este cu totul altfel experiat și prezentat în mediul suveranist, departe de sensul autentic și de destinul hristic al omului. Cum ar putea cineva să fie „trezit în conștiință” dacă nu urmează Evangheliei lui Hristos, sau nu împlinește poruncile lui Dumnezeu și nu trăiește viața Bisericii? Oare este suficient să spui, constrâns de degradarea politică, economică și socială, că-ți iubești țara și pe Dumnezeu (la modul declarativ) pentru a ajunge la înțelegerea modului de existență autentic și a merita un lider care să întrupează valorile autentice a unui popor? Am făcut noi dovada practică, prin viața noastră, în cei 35 de ani de presupusă libertate, că prețuim mai mult Cerul decât pământul căruia îi facem umbră cu nevrednicie, și că dăm valoare vieții noastre prin raportarea corectă, întru Adevăr, la Dumnezeu?
Nicidecum! Atunci de ce avem pretenția să dobândim ceva mai bun decât merităm?! Iată că Dumnezeu ne-a dat o șansă unică să ne vedem așa cum suntem prin cei care ne conduc, iar nu așa cum ne închipuim noi că suntem, fără a ne schimba cu adevărat în conștiința noastră, prin pocăință și prin urmarea lui Hristos în toate aspectele vieții noastre! Cei „aleși” reflectă starea unei națiuni, chiar dacă s-au fraudat alegeri. Prin ei ne vedem cum suntem, înțelegem ce ne lipsește și suntem încredințați că și noi Îl „fraudăm” adeseori pe Dumnezeu prin păcatele noastre și urmăm „vițelului de aur” care promite să ne ducă în țara făgăduită, departe de tărâmul veșniciei!
,,Un om, ca și un popor, atâta prețuiește, cât a înțeles din Evanghelie și cât poate să urmeze învățăturii lui Iisus” (Simion Mehedinți).
Totodată, pentru adâncirea semnificaţiilor ortodoxe sănătoase ale acestor idei vă îndemn pe toţi cei credincioşi să ascultaţi şi predica părintelui Mihail Deliorga din Duminica Sfântului Grigorie Palama:
Campania electorală care tocmai s-a încheiat (formal) nu diferă de prototipul agitaţiilor politice care de obicei ocultează sau denaturează temele cruciale ale comunităţilor naţionale.
Acest prototip sau format de comunicare politică multi-canal generează partizanate punctuale pe care le reuneşte sub umbrela categorială generalistă-ideologică, aceea care este cea mai favorabilă schimbărilor sociale dorite de Putere.
Mai limpede: modalitatea în care noi „înţelegem şi descriem” categoriile ideologice şi clienţii lor politici reprezintă cel mai important instrument de control şi dirijare a societăţilor. Modul/modalitatea în care „descriem şi înţelegem” poate lumina şi limpezi sau, după cum arată Iurie Roşca, ne poate închide în veritabile cuşti şi capcane mentale, în ţarcuri cognitive şi intelectuale decuplate de Adevăr şi de Realitate.
Şi în România, campania electorală nu corespunde unui demers democratic de transfer autentic de Putere, ci unui proces de dirijare a percepţiilor şi atitudinilor în scopul sancţionarii simbolice (prin retragerea simpatiei) a reprezentanţilor unor partizanate. Puterea, nu poporul, este cea care aplică sancţiunile autentice, înăuntrul şi în afara cadrului electoral, de aceea, adesea, persoane damnate popular sunt „sancţionate” prin promovare sau re-valorizare, indiferent de gradul de simpatie publică. Totodată, singură, simpatia populară te poate transforma în ţintă şi victimă a Puterii.
Alegerile sunt un format de extracţie a legitimităţii sociale pentru un curs al schimbării despre care ni se spune că este implacabil, dar jalonat de mize şi de evenimente mărunte. Este important ca mizele mărunte, precum competiţia electorală, să fie recunoscute ca atare şi puse în valoare fără a plăti un preţ prea mare.
Din acest motiv, distincţia suveranist-europenist rămâne la periferia utilităţii intelectuale, reprezentând simple etichete electorale de uz limitat care ajung să compromită însăşi ideea primară care le animă. Prin urmare, riscul ca „suveranismul” să ducă în derizoriu ideea de „suveranitate” este unul mare, după cum tradiţionalistul, progresistul, naţionalistul şamd.
Cu toate acestea, este important de reţinut că, de unii singuri, nu ne putem extrage din acest joc prin neparticipare sau prin decuplare civică ori politică, deoarece neparticiparea însăşi este valorificată în interiorul sistemului social.
Neparticiparea individuală poate avea utilitate momentană ca prim pas de re-aşezare sufletească, de dumirire, de deschidere a altor perspective de înţelegere, de imaginare a unor alte căi de acţiune individuală sau colectivă. Neparticiparea individuală pe termen lung la viaţa cetăţii poate conduce la o veritabilă îngropare a talantului.
Neparticiparea colectivă este altceva decât suma neparticipărilor individuale, chiar opusă acestora. Mai mult, la neparticipare colectivă cu sens şi rost nu se poate ajunge prin decuplări individuale, ci prin participare, efort susţinut şi lucrare individuală intenţionată. Altfel, vorbim despre abandon, resemnare şi chiar deznădejde.
Tot ceea ce este bun şi folositor la nivel colectiv presupune participare intenţionată, efort şi sacrificiu; nimic durabil nu este rodul întâmplării.
Miza politică reală rămâne eliberarea din cadrul ideologic care fixează modul în care descriem şi înţelegem Realitatea şi Puterea, după care urmează recâştigarea capacităţii de Decizie şi de Acţiune.
În acest punct, reamintesc importanta distincţie între Realitate (suma percepţiilor individuale şi colective) şi Adevăr, care pentru credincioşi este Unul singur.
Miza războiului mediatic şi cultural este Realitatea, este reprezentată de modificarea şi transformarea percepţiilor, de îndepărtarea individuală şi colectivă de ceea ce este obiectiv, material şi factual în existenţa noastră, de ancora noastră către Creaţie ca instrument de (re)cunoaştere a Creatorului, motiv pentru care massmedia abuzează de instrumentul minciunii, în toate formele sale.
Prin războiul mediatic dus împotriva noastră pe tărâmul matrix-ului electoral se urmăreşte o veritabilă substituire de realitate şi un transfer, o transportare într-o lume virtuală, ancorată sau nu în sfera digitală, antihristică.
Centrul focal al războiului împotriva Realităţii este împiedicarea numirii cu claritate a vrăjmaşului, duşmanului, inamicului, adversarului. Cunoaşterea duşmanului şi numirea lui este decisivă. Cât timp nu pot numi vrăjmaşul, nu pot iubi vrăjmaşul. Numai iubirea vrăjmaşului este mântuitoare, în vreme ce numirea vrăjmaşului, singură, este primejdioasă.
Miza vieţii duhovniceşti este despătimirea şi unirea cu Adevărul, cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos, în interiorul acestei lumi cangrenate de minciună, de false Realităţi şi de Puteri văzute şi oculte, fără să fim sau să devenim fii ai ei. Miza este să ştim să îl alegem şi să rămânem cu Hristos în mijlocul tuturor ispitelor lumii căzute. Aceasta corespunde unui angajament conştient, unei lucrări în lume, fără a fi părtaş lumii.
În tot acest context, miza electorală rămâne una importantă pe moment, dar măruntă în ansamblul străduinţelor noastre pentru mântuire. Miza electorală arată înspre o direcţie mai sănătoasă decât cealaltă, deşi destinaţia s-ar putea să fie identică. Chiar şi aşa, o alegere mai puţin greşită nu este fără valoare, chiar dacă nu e hotărâtoare pentru mântuire.
Absenţa unor teme şi dezbateri esenţiale trădează caracterul superficial, dacă nu butaforic, falsificat, al competiţiei electorale.
Un exemplu grăitor, între altele, ar fi neluarea în discuţie, deloc, a subiectului bancar faţă de care statul a cedat cea mai importantă componentă a suveranităţii sale. Banii sunt o resursă instrumentală primară, alături de populaţie, de tehnologie, de hrană, apă şi energie. Or, banii sunt creaţi de bănci, nu de stat, nu de Guvern, de Ministerul de Finanţe, nu de Băncile Naţionale ale ţărilor şi imperiilor actuale.
Cartelul bancar în componenta sa văzută şi nevăzută domină în raport de putere toate celelate dependenţe, inclusiv cele de natură geopolitică. Faţă de Cartelul Bancar a fost edificată o situaţie de subjugare individuală şi colectivă care este incomparabilă în amploare cu cea admisă, concedată Uniunii Europene, Partenerului Strategic sau organismelor internaţionale.
Minciuna care protejează integritatea puterii financiar-bancare este absolut inchestionabilă, atât din pricina complexităţii subiectului cât şi a repercusiunilor aferente.
Or, cum arată Iurie Roşca în prelegerile sale: financiarul domină economicul, economicul domină politicul, politicul domină statul, iar statul subjugă. Tot Iurie Roşca insistă şi convinge că, la vârf, şi financiarul, şi economicul, şi politicul sunt dominate de satanic, în multiplele sale variante. Personal, nu am dubiu că aşa este.
Să admitem însă că, în acest moment, ameninţarea războiului scuză abordarea şi aprofundarea temelor electorale colaterale. Dar această împrejurare nu scuză orbirea noastră auto-indusă pe subiectele arzătoare, decisive pentru libertatea noastră.
Acesta este contextul în care suntem chemaţi să comitem un gest electoral care se aseamănă mai degrabă cu o aruncare a zarului la iarmarocul duminical decât cu o în-sărcinare cu îndatoriri vitale şi o în-semnare cu Putere.
Dar, după cum am spus, alegerea mai puţin greşită nu este deloc fără valoare!
Hristos alungă pe schimbătorii de bani din templu, care fac locul de rugăciune peșteră de tâlhari (Imagine: Ziarul Lumina)
Faptele de homosexualitate în rândul ierarhiei superioare a Patriarhiei noastre nu doar că ies la suprafață în ultima vreme, ci sunt chiar și dovedite în tribunal. Însă cangrena aceasta este mai întinsă și greu de vindecat din cauza lipsei de pocăință dovedită a celor în cauză și din pricina șocului credincioșilor care le descoperă. Consider că trecerea de la acoperirea prin tăcere a păcatelor nedovedite la înfruntarea celor documentate în mare măsură necesită abordare diferită.
Păcatele vădite trebuie combătute
Elocvent pentru situația actuală este un cuvânt al Sf. Marcu al Efesului despre păcatele ascunse ale clericilor. Deși acesta nu se ocupă direct decât de situația în care păcatele unor clerici sunt nedivulgate public, găsim unele indicații preoțioase și pentru ce ne interesează pe noi.
Prima dată, Sf. Marcu găsește de cuviință că acuzatorii ar trebui să-și asume răspunderea și să confrunte pe față pe cei știuți că au păcate mari: „dacă cineva i-a învinuit în particular și a spus că i-a văzut păcătuind, dator e să meargă la episcop sau la preotul întâistătător sau al sinaxa preoților și să-i dovedească pe față, nu să-i învinuiască în particular”.
Apoi, în cazul păcatelor publice, datori sunt credincioșii, clerici și mireni, să se despartă de cei ce păcătuiesc astfel: „în privința persoanelor învinuite: dacă au fost învinuite pe față și au fost aduși martori ai vinei lor, datori sunt toți – și clericii, și mirenii – să se despartă de ei. La fel e și dacă păcătuiesc pe față”.
Doar păcatele nedovedite trebuie acoperite, potrivit normelor bisericești: „a trâmbița păcatele atunci când nu sunt cunoscuți sau nu e sigură vinovăția lor și n-au vreun învinuitor pe față este lucru străin cu totul chiar și de acrivia canonică”. Chiar și în aceste situații, cei ce află în taină despre astfel de căderi au datoria să-i îndrume spre pocăință și îndreptare pe cei aflați în greșeală: „numai acest lucru e dator duhovnicul ce primește mărturisirea: să-i amintească în particular celui ce se mărturisește să se depărteze de înfricoșata vrednicie a preoției și să se dea la o parte, dar să nu-l mustre pe față și să nu trâmbițeze păcatele”.
Această atitudine se desprinde și din sfaturile Sf. Ap. Pavel către comunitatea celor din Corint, când îi mustră că nu au îndreptat păcatul învederat și smintitor al cuiva. Chiar îi acuză că astfel s-au comportat cu trufie: „voi v-aţi semeţit, în loc mai degrabă să vă fi întristat, ca să fie scos din mijlocul vostru cel ce a săvârşit această faptă. … Semeția voastră nu e bună. Oare nu știți că puțin aluat dospește toată frământătura?” (1Cor. 5: 2, 6).
Homosexualitatea protejată până dincolo de sminteală
În ce privește situația episcopului Corneliu de la Huși, se constată că, deși a fost dovedit de instanțele civile de infracțiuni sexuale grave, nu a fost emisă vreo pedeapsă bisericească aferentă. Deși aceasta se impunea încă din momentul când faptele sale erau dovedite prin filmări compromițătoare, după condamnarea judecătorească, Episcopia de Huși nici măcar nu-și asumă vinovăția la nivelul real al faptelor, nu mai vorbid de o caterisire de la sine înțeleasă.
Din nefericire, dezvinovățirile comunicate public: „această hotărâre nu reflectă o culpă morală sau instituțională a Episcopiei Hușilor… fără a presupune implicarea, acceptarea sau cunoașterea prealabilă a faptelor săvârșite de cei doi condamnați” nu reflectă realitatea. Se știe destul de clar faptul că au existat sesizări către forurile superioare bisericești despre situația din Huși, dar nu au fost luate măsuri.
Cea care ar fi trebuit să-și asume culpa ar fi trebuit să fie Patriarhia dimpreună cu Episcopia Hușilor din subordine. Dar se observă o fugă de răspundere reală și chiar o mușamalizare pe cât posibil a cazului.
Complicitatea și vulnerabilitatea ierarhiei superioare este mult mai profundă
Intangibilitatea de până acum a episcopului Corneliu este uimitoare. Nu doar că nu a fost caterisit, dar nici măcar nu s-a dispus o cercetare canonică, ba chiar i-a fost acordat domiciliu și toată întreținerea din cheltuiala Bisericii. Iar acest lucru nu poate să stârnească decât nedumeriri și întrebări serioase.
Dacă e să coroborăm atitudinea sinodalilor de complăcere față de delictele de la Huși cu acuzațiile pertinente aduse de pr. Ciprian Mega Episcopului Sofronie de Oradea de homosexualitate și nu doar lui, se descoperă un tablou tulburător. Mai sunt ierarhi care cochetează cu acest păcat și ei dau tonul în Sinod. Ba chiar criteriile de promovare în administrația bisericească sunt adesea și în multe locuri tocmai cele contrare total principiilor evanghelice.
În felul acesta, se răstoarnă și se desfigurează misiunea Bisericii. În loc de a promova sfințenia, devine o camuflare și acoperire a fărădelegii, o instituționalizare a ei. Și mulți clerici cunosc foarte bine situația aceasta.
Spune-l Bisericii!
Deja obișnuiți cu faptul că păcatele și smintelile sunt în ascuns, nedovedite, ne-am cantonat în a le trece sub tăcere, ba chiar a le nega. Dar acum trebuie să conștientizăm că sminteala nu mai poate fi acoperită și trebuie să dovedim maturitate duhovnicească și morală și să condamnăm toate devierile înfricoșătoare.
Însuși Mântuitorul ne cere să fim drastici cu păcatul și să ne depărtăm de cei care stăruie cu știință și fără pocăință în fărădelegi (Mt. 18: 17). După prima certare între patru ochi și în prezența martorilor, trebuie spus Bisericii cel neîndreptat. Apoi trebuie depărtat de el cu totul.
Bineînțeles că trebuie să avem milă și îngăduință față de cei ce greșesc și să facem tot posibilul să căutăm îndreptarea lor. Dar, în cazul păcatelor fățișe și sfidătoare, trebuie dezicere pe măsură. Altfel, ne facem părtași la rău, nicidecum la sfințenie, transformăm albul în negru și negrul în alb. Cuvintele Sf. Marcu de la început și ale Sf. Ap. Pavel sunt clare în această privință.
Drept urmare, orice credincios viu are datoria să se delimiteze categoric de devierile smintitoare care bântuie Biserica noastră. Nu prin scandaluri publice, ci prin a aștepta și a cere o îndreptare cuviincioasă.
Din păcate, îndârjirea în a acoperi și a promova mai departe răul din partea Sinodului și a organismelor bisericești competente (și complice) poate duce la o confruntare rușinoasă și publică a situației, fapt de neocolit. Totuși trebuie mare atenție să străbată dragostea pentru dreptate și sfințenie și ura față de păcate, nu vreo vrajbă personală. Pe de altă parte, mustrarea și delimitarea în mod firesc trebuie să fie ponderate de conștiința că toți suntem supuși păcatelor, dar ne și luptăm cu ele.
Indiciul cel mai evident al devierii de la Hristos este erezia. De aceea, conștiințele sănătoase au mustrat rătăcirea ecumenistă parafată la Sinodul din Creta prin întreruperea pomenirii ierarhilor noștri. Aceeași atitudine de delimitare se impune și acum, cu diferența că presiunea trebuie exercitată prin doleanțe și presiuni corecte de curățare a mizeriei, oricât de sus s-ar fi cuibărit, fără a opri comuniunea cu arhiereii până la condamnarea lor.
La adăpostul freamătului electoral suntem martorii unui asalt frontal împotriva afirmației că în România s-a produs o lovitură de stat.
Comunicarea strategică a regimului oligarhic interpretează prezența mare la vot (și a diasporei) ca pe o (cică!) legitimare a scrutinului de azi și (cică!) o recunoaștere a caracterului de alegeri prezidențiale libere.
De asemenea, situl antinaționalist G4media preia la încheierea campaniei electorale două produse media „servite”. Mă refer la acele articole scrise în presa din străinătate pentru a influența opinia publică națională, valorificând ascendentul pe care societatea românească a fost dresată să îl recunoască occidentului.
Manevra a fost folosită intens în perioada acelui băsescu, Cotidianul descoperind o întreagă rețea de jurnaliști străini stipendiați prin Institutul Cultural Român pentru a scrie despre România în termeni utili regimului de atunci.
Așadar, G4Media reia efortul de a circumscrie post factumlovitura de stat din decembrie 2024 unui demers (cică!) excepțional și legitim de a contracara o ingerință rusească.
La fel de important, ideea că regimul oligarhic românesc ar fi dat o veritabilă lovitură de stateste atribuită , de asemenea, ingerințelor rusești care urmăresc (cică!) șubrezirea încrederii românilor în democrație. De la G4media, suprapunerea „loviturii de stat” peste trădătorii putiniști este dispersată pe numeroase canale antinaționaliste.
Pe Facebook abundau până ieri mesajele care cer pedepsirea celor care vorbesc sau scriu despre lovitura de stat.
Este invocată periclitarea securității naționale, sunt lăudate descinderile mascaților și arestările deja dispuse, și sunt deplânse isteric rarele aparente concesii (precum eliberarea lui bogpr sau înlocuirea arestului cu măsura controlului judiciar).
Au fost șterse materiale sau eliminate cu totul conturi social-media aparținând unor personalități precum Adrian Severin, Ion Cristoiu, Marius Tucă, Mirel Curea șa care au făcut vorbire despre lovitura de stat aplicată de oligarhia românească (și nu doar) împotriva suveranității poporului.
Această din urmă chestiune a fost reținută și în singura hotărâre judecătorească, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, care a avut curajul să analizeze fondul chestiunilor colportate de materiale precum cele din G4Media, hotărâre judecătorească ce a reținut în considerentele sale împrejurarea că voința electorală populară a fost nelegal și netemeinic anulată de un organism fără competență și apoi înlocuită cu o persoană desemnată și nealeasă.
Această hotărâre a fost la rândul său anulată ostentativ prin una dintre cele mai scandaloase abuzuri procedurale comise vreodată (dintre multe altele) de ÎCCJ, înainte de expirarea termenului de declarare a căilor de atac, fără ca dosarul să fi fost transmis de la instanța de fond, partea fiind citată fără a i se comunica recursurile parchetului și pârâtei, cu doar 28 de minute întainte de strigarea cauzei, deși locuiește la zeci de km distanță.
Despre faptul că în România s-a dat o lovitură de stat au vorbit explicit și repetat finaliștii turului 2, principalii conducători și reprezentanți ai partidelor de opoziție, parlamentare și neparlamentare, numeroși activiști civici și sindicali.
Cu toate acestea se observă un efort de sugrumare mediatică și reputațională a vocilor care mențin în atenția publicului această problematică, mai ales a acelor voci care leagă indisolubil chestiunea loviturii de stat de legitimitatea unor alegeri organizate chiar de către puciști, precum și acelor voci subsumate curentului „Turul 2, înapoi!” care militează pentru pedepsirea severă și extinsă până la complicitățile de ordin secundar a puciștilor.
Acest efort de sugrumare mediatică și reputațională se manifestă prin campanii de etichetare și defăimare (extremiști, putiniști) care se desfășoară în tandem cu o campanie de represiune judiciară abuzivă față de personalități afiliate curentului naționalist.
Descinderile cu mascații, perchezițiile, internările la psihiatrie, amenzile contravenționale înzecite, reținerile, tracasările în public și la domiciliu de către poliție și jandarmerie, conducerea la secție pentru avertizarea vizând mesajele politice, hărțuirea angajatorului sau de către angajatorul sesizat de forțele represive, arestările la domiciliu și în centrele de arest pentru infractori de drept comun, toate acestea s-au aplicat în raport de încadrări juridice care sancționează discursul politic, convingeri naționaliste sau opinii despre istoria românilor, nu infracțiuni de drept comun.
Opțiunile politice indezirabile sunt tratate cu pușcăria, deși pluralismul politic este principiu constituțional. La fel sunt și interzicerea oricărui tip de cenzură precum și interzicerea suprimării publicațiilor. Interzicerea colonizării cu populații străine, asemenea.
Potrivit Constituției, în ipoteza conflictului sau concurenței între norma constituțională și legislația europeană/tratatele internaționale, vor prevala dispozițiile cele mai favorabile drepturilor și libertăților cetățenești.
Statul român este, în viziunea constituantului, stat de drept, național, independent, suveran.
Aceste repere constituționale trebuie apărate și operaționalizate de instituțiile statului român, în mod exclusiv, sancționând orice intenție de a exercita suveranitatea în nume propriu sau de a deturna instrumentele puterii publice de către organizații a căror activitate are caracter secret.
Cunoaștem din lucrările constituantei și din interviurile constituționalistului Antonie Iorgovan că această prevedere vizează organizațiile francmasonice care au ajuns să opereze la vedere și în profunzime în serviciile de informații, armată, justiție, politică, economie, media și cultură.
Parchetele militare cu competență exclusivă asigură impunitatea de facto pentru serviciile secrete militarizate, coloana vertebrală a regimului oligarhic din România.
În țara unde prim-miniștri, miniștri, șefi de partide, descendenți ai familiei regale, prefecți și președinți de consilii județene au fost citați cu mandate de aducere executate de jandarmi și târâți prin ghenele justiției ordinare , orice securist (sau colaborator acoperit cu grad și legitimație militară) este salvgardat și pus sub pavăza impunității justiției militare.
La adăpostul impunității securiștilor s-au dezvoltat alte subculturi ale impunității masonice sau politice, ori judiciare, tutelate din exteriorul țării.
Îndoielile sau afirmațiile vizând manifestarea puterii occidentului sau a puterii evreiești produc decăderea din drepturile electorale și eliminarea/împiedicarea ocupării funcțiilor publice sau de demnitate publică, chiar fără hotărâre judecătorească. Răspunderea politică este imprescriptibilă și, pentru cazul interesului evreiesc, actuală în veac, pentru multiple generații.
Afirmația că în România a fost dată o lovitură de stat urmează a deveni următorul motiv de declasare politică, de decădere extrajudiciară din drepturile electorale.
Securiștii domină CSAT prin formalismul activităților și prin cutuma ascendentului instituțiilor de forță. CSAT uzurpă deodată și funcția parlamentară și pe cea guvernamentală într-un sistem complicat și fluid de subordonări, dependențe, frici și datorii.
Lovitura de stat din decembrie a folosit pe deplin acest instrumentar instituțional și para-instituțional, neconstituțional în literă sau în spirit.
Astăzi, massmedia antinațională și triburile culturale emanate din regimul oligarhic mutilează prin violență, minciună și amenințare realitatea politică (fac deodată gaslighting și bullying ).
Presiunea dă roade; multe voci se repliază: a fost o greșeală, un abuz cumplit dar parcă nu o lovitură de stat; parcă e în linia abuzurilor obișnuite; ce așteptări să avem; să fim realiști!
Inclusiv unii din tabăra noastră, care ar fi preferat anularea votului, forțează concluzii nefondate precum că prezentarea împreună la vot a binomului CG+GS infirmă teoria „loviturii de stat” întrucât prin aceasta s-ar „legitima alegerile”.
În acest caz, și în altele asemănătoare, vorbim însă de adversitatea deschisă provocată de comportamentul neloial și viclean al lui George Simion, adversitate care nu se poate vindeca de la sine, prin simpla trecere a timpului. Cazurile Aurelian Popa, Claudiu Târziu sau Mihail Albișteanu sunt printre cele mai vizibile.
Și pentru intransigenți și pentru temători se ridică întrebarea pașilor viitori, dincolo de procedura electorală de moment care, previzibil, va produce un guvern „de uniune națională” prin care regimul oligarhic pe care noi credem că îl repudiem prin vot ne va dicta condițiile austerității și va continua escaladarea tensiunilor militare și genera prilejurile aruncării în război.
Suveraniștii substituie pe naționaliști într-un act de iluzionism politic de manual. Temele naționale (naționaliste?) sunt refasonate, aduse la zi, parodiate și compromise.
Au lipsit cu totul discuțiile despre invazia imigraționistă cu populații asiatice, arabe, africane deja la limita suportabilității în București și marile orașe.
Aservirea digitală, înrobirea economică și declasarea statutului politic sunt considerate mofturi minore.
Distrugerea intenționată a justiției prin cultivarea spiritului de castă, impunitatea chiar și pentru abuzuri scandaloase, neanentizarea Grefei Judiciare și substituirea autorității grefei cu controlul securist al conducerii instanțelor, sunt considerate ireparabile.
Autoritatea spirituală și datoria călăuzirii morale de către ierarhii Bisericii sunt deflectate intenționat și lipsite de forță umană utilă. În Biserică pur și simplu nu (mai) ai cu cine.
Toate acestea, superficial atinse, reprezintă împrejurările obiective ale Loviturii de stat.
Este crucial să le înțelegem ca atare întrucât, în caz contrar, contralovitura de stat despre care amintea Adrian Severin, între alții, nu se poate produce.
Pentru specificul contextual al loviturii de stat din decembrie, contra-lovitura de stat nu poate surveni decât sub forma unui efort intens de re-constituționalizare a instituțiilor și autorităților publice, de democratizare a societății, de pedepsire severă a vinovaților.
Asaltul împotriva afirmației că s-a dat o lovitură de stat urmărește împiedicarea acestui proiect de țară: re-constituționalizarea instituțiilor, statului, societății.
Se consideră oportună „depășirea momentului anulării alegerilor”; așa cum am trecut de la propaganda Covid la propaganda SlavaUcraina, se dorește trecerea de la propaganda anulării excepționale a alegerilor din pricina ingerinței rusești la propaganda catastrofei economice, austerității și guvernului de uniune națională.
Lovitura de stat și pedepsirea vinovaților jenează translatarea lină către noua paradigmă propagandistică, de aceea asaltul și sugrumarea mediatică și reputațională din aceste zile.
Din păcate, refondarea statului, re-constituționalizarea în interiorul actualei Constituții ori prin revenirea la varianta sa din 1991, impun recunoașterea realității „loviturii de stat” survenită în 1989 și epuizată în decembrie 2024.
Fără această realizare și asumare vom continua să rătăcim în deșert.
Ideea nerecunoaşterii alegerilor prezidenţiale din mai 2025 a răsărit simultan din mai multe medii.
În funcţie de riscul perceput de către regimul aflat la putere în România, pericolul nerecunoaşterii alegerilor de către Statele Unite ale Americii se distinge în mod deosebit. Nu consider că această apreciere este greşită, dimpotrivă. Nerecunoaşterea de către Statele Unite ale Americii a legitimităţii conducătorului statului ne-ar trimite în faliment şi, potrivit unor voci credibile, pe un curs de dezmembrare teritorială.
Apoi, presa progresistă din România dă ca fiind sigură nerecunoaşterea alegerilor prezidenţiale de către Federaţia Rusă, stat care a emis prin reprezentanţi de vârf opinii critice vizând evoluţia vieţii noastre politice din ultimul an. În acelaşi front, sunt alăturate şi unele state care fac parte din BRICS, aliaţii apropiaţi ai Federaţiei Ruse pe scena politică internaţională.
În fine, în linia unor tribalisme europene străvezii, dacă alegerile ar fi câştigate zdrobitor de un reprezentant al naţionalismului românesc, suntem preveniţi că nici Uniunea Europeană nu ar accepta rezultatul votului popular şi că Bruxelul ne-ar plasa într-o carantină izolaţionistă.
Cine mai lipseşte din enumerare?
De observat că problema nerecunoaşterii alegerilor din România este circumscrisă cu insistenţă sferei politicii externe, deşi vocile celor care îndeamnă la boicotarea ciclului electoral, la neparticiparea, nesprijinirea, nevalidarea loviturii de stat sunt îndeosebi numeroase.
Dintre cei despre care se preconizează că nu vor recunoaşte alegerile din România, distinct de cei enumeraţi anterior, lipseşte, în mod evident, poporul român.
Acest lucru nu este întâmplător. Segmentul de electorat care nu doreşte să participe la alegeri este unul activ şi în curs de agregare.
Primul pas
Conferinţa de astăzi, pentru care am pregătit acest text, este unul dintre exemplele de consolidare a unei mişcări politice. Faptul că a fost necesară închirierea succesivă a trei săli de conferinţă, rezervarea fiind anulată deşi au fost semnate contracte şi achitate sumele prestabilite, precum şi faptul că întâlnirea de astăzi a fost necesar să fie organizată în condiţii de semi-clandestinitate, dovedesc voinţa regimului de putere din România de a împiedica vehicularea şi dezvoltarea acelor convingeri care îi contestă legitimitatea şi care cer imperativ pedepsirea severă a celor ce se fac vinovaţi de distrugerea regimului democratic din România (aşa imperfect cum era).
Organizatorii conferinţei au cerut participanţilor să-şi imagineze soluţiile juridice, legislative şi politice necesare pentru refondarea statului de drept, fără a se concentra disproporţionat asupra participării la alegerile de duminică.
În acest scop, au fost dezbătute chestiuni de fond în câteva şedinţe Zoom şi pe mai multe grupuri dedicate organizării răspunsului popular faţă de lovitura de stat şi faţă de instituirea în România a regimului hibrid de guvernare.
Soluţii juridice
Sub fanionul soluţiilor juridice au fost propuse mai multe acţiuni în instanţă care să vizeze anularea actelor subsecvente momentului expirării mandatului prezidenţial.
În fapt, preşedintele Klaus Iohannis a rămas în funcţie după data de 21 decembrie 2024, numind în timpul uzurpării funcţiei prezidenţiale Guvernul şi Prim-ministrul acum aflaţi la Palatul Victoria. Guvernul actual, care a fost numit în funcţie de un uzurpator al funcţiei de Preşedinte a emis actele normative care organizează alegerile din mai, atât sub aspectul candidaturilor cât şi sub cel al campaniei electorale.
Vom vedea mai târziu că nici candidaturile şi nici campania electorală nu sunt libere, caracter obligatoriu din perspectivă constituţională dar şi din perspectiva relaţiilor internaţionale.
Soluţii legislative
În mod evident, se impune modificarea legii de funcţionare şi organizare a Curţii Constituţionale a României, apoi a legii privind alegerea Preşedintelui României, cu scopul de a bloca interferenţa Curţii Constituţionale în afara procedurii electorale explicit prevăzută de lege. A fost propusă inclusiv desfiinţarea Curţii Constituţionale a României, aspect ce ţine de reforma constituţională.
Faţă de compromiterea iremediabilă a sistemului judiciar, printr-o serie de abuzuri de neconceput pentru practicienii dreptului din România, propun reconsiderarea legiferării unui nou statut pentru Grefa Judiciară, care să protejeze pe grefierii care ar fi ales să nu participe la butaforiile dictate din înăuntrul şi din afara sistemului.
Rolul istoric al grefierului a fost de a reprezenta o contramăsură în timp real la abuzurile pe care magistratul cauzei le-ar putea comite profitând de urgenţa cauzei, de efectele ireversibile şi de împrejurări concrete ce nu mai pot fi reparate în calea de atac. Lipsa contrasemnăturii grefierului pe orice act procesual (mai puţin rezultatul deliberării) conduce la nulitatea absolută a actului. Refondarea Grefei Judiciare ar proteja magistraţii corecţi şi ar disipa presiunea din interiorul sistemului şi din afara sa, de pe judecător spre/asupra unui colectiv de profesionişti ai dreptului a căror carieră este gestionată distinct faţă de cea a magistraţilor.
O nouă Constituţie?
Nu în ultimul rând, se apreciază necesară adoptarea unei noi Constituţii, având în vedere că gradul de siluire a prezentului acord constituţional împiedică renaşterea României, chiar şi în condiţiile unor reforme constituţionale parţiale.
Consider că această propunere este cu totul şi totul periculoasă şi inoportună în actualul context politic. O nouă Constituţie adoptată de reprezentanţii regimului care a îngropat-o pe cea actuală nu ar conduce la făurirea unui viitor încurajator, dimpotrivă, ar compromite şi acest instrument esenţial de reconstrucţie statală, poate chiar ar diminua standardul de libertate consfinţit astăzi.
O discuţie separată poate privi revenirea la Constituţia din anul 1991, repudiind modificările din anul 2003 care au aşezat dreptul european deasupra celui intern naţional (inclusiv la nivel constituţional), au permis înstrăinarea fondului funciar, cedarea suveranităţii în chestiuni cheie, nemaipomenind că au servit drept pretext pentru ca CCR să introducă cu de la sine putere un examen de europenism al convingerilor şi opiniilor politice pentru candidaţii la funcţiile publice, însuşindu-şi o prerogativă absolut arbitrară şi incompatibilă cu statul de drept.
Alegeri prezidenţiale sau proceduri electorale?
Într-una din discuţiile avute în grupul de organizare am opinat în sensul că Alegerile din 4-18 mai 2025 nu sunt propriu-zis alegeri prezidenţiale, deşi sunt astfel denumite. Am opinat că avem de-a face cu o categorie de *proceduri electorale* menite să detensioneze societatea și să legitimeze autoritatea noului regim instituit după anularea anti-legală a alegerilor anterioare.
Consider important de înţeles faptul că alegerile prezindenţiale reprezintă un ansamblu de proceduri electorale, precum şi efectele acestora în corpul electoral (asupra poporului cu drept de vot), care conduc la alegerea în funcţia de Preşedinte al României al celui mai popular candidat, liber să se înscrie în competiţie şi liber să-şi comunice mesajul atât direct cât şi indirect.
Comunicarea indirectă vizează emulaţia electorală, entuziasmul şi amorsarea emoţională a majorităţii astfel încât să îşi dorească sau să accepte schimbări de esenţa şi centralitatea politicilor publice, inclusiv la nivel constituţional şi de politică internaţională, nu doar ajustări minore.
Controlul strict al *mesajului electoral*, cenzurarea abundentă, reducerea acestuia la o sumă de propagatori etichetaţi ca fiind „actori politici” şi ameninţarea cu sancţiuni de o mărime însutită contravenţiilor obişnuite inhibă emulaţia electorală şi, finalmente, împiedică exercitarea firească a drepturilor electorale.
Acestea nu se reduc la dreptul de a ştampila un buletin de vot, ci includ şi dreptul de propagandă politică, de contribuţie directă la efortul electoral, de participare partizană sau nepartizană la dezbaterea publică şamd.
Ce sunt procedurile electorale?
În lipsa libertăţii candidaturilor şi în lipsa libertăţii campaniei electorale, avem de-a face cu proceduri electorale (pe scară largă) care constau în esenţă în instituirea şi organizarea unei masive birocraţii electorale care ocultează absenţa elementelor de fond menite să asigure legitimitatea rezultatului electoral.
Subiecte precum: detaliile gestiunii financiare a fondurilor electorale, condiţiile de formă ale materialului electoral, reacţiile faţă de cenzurarea unui mesaj sau altul, centralitatea activităţii BEC în atenţia publică şi în programul massmedia, apeluri repetate la cenzură, eliminare, sancţionarea unor mesaje, idei sau persoane, şi încă altele, colmatează cu furaj informaţional canalele de comunicare, denaturând ierarhia chestiunilor de importanţă pentru corpul electoral.
Scopul acestei imense birocraţii electorale, tarată de păcatele tuturor birocraţiilor însetate să-şi extindă prerogativele şi privilegiile, este menţinerea status quo-ului, exact chestiunea infirmată prin votul surpriză din luna noiembrie.
Procedurile electorale şi masiva birocraţie creată pentru a acoperi goliciunea de legitimitate nu doresc nimic altceva decât a conceda autoritatea funcţiei prezidenţiale către reprezentantul ales de către oligarhia care conduce în mod real România.
Cine conduce România?
Unul dintre candidaţii respinşi nelegal de regimul hibrid din ciclul electoral din luna noiembrie 2024 este preotul Ciprian Romeo Mega, cel care a dezvăluit împrejurarea că în Parlamentul României politica legislativă se stabileşte în Loja masonică „Alexandru Ioan Cuza”, care numără peste 400 de membri, majoritatea parlamentari.
În esenţă, regimul oligarhic din România este circumscris organizaţiilor francmasonice, care integrează atât puterile executivă, legislativă şi judecătorească, dar şi ierarhia forţelor de ordine şi de securitate, puterea economică, mediatică şi culturală.
În interiorul acestui regim oligarhic supra-naţional se desfăşoară competiţii şi lupte de putere care sunt mai relevante pentru competiţia prezidenţială decât votul popular.
Acesta din urmă nu mai are rolul de mandatare, de delegare a suveranităţii personale în scopul reprezentării politice, ci are rol de exprimare a preferinţei faţă de un mit electoral sau faţă de altul, sub multiplele sale forme de manifestare.
Cât mai contează votul?
Valoarea votului este cea recunoscută de oligarhia aflată la putere. La nevoie, aşa cum am văzut, votul nostru poate să nu valoreze nimic.
Dar, deşi votul nu (mai?) reprezintă gestul de desemnare a unui reprezentant de către fiecare cetăţean român care îşi deleagă în cadrul constituţional puterea şi suveranitatea personală, votul continuă să poarte valoarea necesară confirmării alegerilor decise de către oligarhia regimului hibrid.
Cu alte cuvinte, votul nostru nu mai alege Preşedintele României, dar contează pentru cei de la putere ca instrument de recunoaştere a alegerii candidaţilor lor. Acest lucru nu este fără însemnătate, dimpotrivă. Cei care ne-au anulat votul autentic au nevoie de participarea noastră pentru a determina acceptarea rezultatului orchestrat de aceştia abuzând procedura scrutinului prezidenţial.
Cum putem vota în folosul nostru?
Trebuie să facem distincţia între votul prezidenţial şi votul reacţionar. Deşi gestul de a vota este unitar, semnificaţiile sale pot fi multiple. Votul prezidenţial se referă la alegerea liberă a Preşedintelui României; din decembrie anul trecut, votul prezidenţial ne este refuzat.
Votul reacţionar reprezintă un gest electoral de participare la procedurile electorale instituite de puterea de stat, dar în scopul exprimării unei împotriviri faţă de aceasta. Deşi votul reacţionar vizează numele unui candidat, semnificaţia sa este de a confirma un set de idei sau de convingeri care sunt asociate electoratului acelui candidat.
Votul reacţionar este acordat celui care se angajează să lupte împotriva oligarhiei de la putere, nu celui care ar fi cel mai bun Preşedinte al României. Votul reacţionar se acordă doar în condiţiile unui plan cunoscut şi, mai ales, sub coordonarea unui lider recunoscut în tabăra noastră. Fără plan şi fără lider, votul reacţionar va fi folosit de stat ca sursă de legitimare şi îl va califica aşa cum îi va conveni.
Boicot?
După cum spuneam, un număr mare de persoane refuză să voteze deoarece sunt conştiente că gestul lor nu va cântări drept vot pentru prezidenţiale.
În acelaşi timp, mulţi greşim invocând faptul că prin participarea la vot am participa Lovitura de stat, am legitima Lovitura de stat, am valida regimul oligarhic de la putere.
Acest regim oligarhic este integral ilegitim, fiind numit la putere de un preşedinte uzurpator sau acceptând ca preşedintele uzurpator să rămână la putere şi după momentul expirării mandatului său. Pe cale de consicinţă, şi alegerile organizate de acest regim sunt ilegitime şi, prin urmare, s-ar impune boicotul.
În prealabil trebuie spus că dacă nu ne numărăm între cei care au complotat cu Enache, Ciolacu şi Iohannis (secondaţi de securişti) pentru anularea alegerilor, atunci nu putem spune că am participat sau că participăm a lovitura de stat.
De asemenea, nu putem spune că legitimăm o lovitură de stat în lipsa unui gest de afirmare explicită a validităţii şi legitimităţii acestora. Atunci când vorbim despre rău, complicitatea faţă de un rău explicit trebuie să aibă, de asemenea, o natură explicită.
Este până la un punct condamnabilă tăcerea în faţa răului, dar aceasta nu poate fi prezumată spre rău ci, la fel de bine, poate fi considerată o pregătire în săvârşirea binelui, după putere.
Boicot plus vot reacţionar
Trăgând linia, observăm că linia de demarcaţie apare între, pe de o parte, cei care votează considerând că e drept să învestească un candidat în funcţia de Preşedinte al României şi, pe de altă parte, între cei care dau un vot reacţionar alături de cei care aleg boicotul. Grăniţuirea se face pe hotarul acceptării sau respingerii anulării Turului 2.
Reţinem aşadar că în tabăra naţionalistă este prezent un pluralism politic stratificat pe trei paliere:
– Electoratul singurului candidat suveranist admis de regimul oligarhic care dau un vot deplin (cei 14% din turul I care şi-l doresc şi Preşedinte);
– Electoratul care ar prefera un alt candidat interzis în funcţia de Preşedinte, dar care dau un vot reacţionar pentru cel care promite sacrificiu şi luptă pentru alegeri libere anticipate;
– Electoratul care nu participă la vot ci se angajează în alte demersuri de iniţiere sau de sprijinire a unui pol politic şi civic reacţionar.
Cum voi proceda eu?
Aduc în discuţie cazul meu întrucât introduc un criteriu pe care îl consider pertinent pentru lupta noastră.
Sunt adeptul ideii de boicot din pricina faptului că niciunul dintre candidaţii îngăduiţi de regimul oligarhic să participe la alegerile din mai 2025 nu s-ar califica pentru primirea votului reacţionar, necum cel prezidenţial.
Cu toate acestea, voi participa la vot şi voi da votul reacţionar candidatului suveranist sprijinit manifest de câteva persoane cărora le recunosc influenţa morală şi intelectuală asupra mea, până dincolo de voia mea. Pentru mine un astfel de nume este profesorul Corvin Lupu, căruia i se adaugă şi alte personalităţi care au aderat la Grupul pentru România (a se vedea https://geopolitika.ro/articles/grupul-pentru-romania-comunicatul-nr-41/).
Din punctul de vedere al organizării frontului naţionalist, recunoaşterea unei influenţe dincolo de hotărnicia voii proprii este esenţială. Chiar dacă eu unul aş fi ales o altă conduită, apelul public din partea unei persoane căruia îi recunosc un statut deosebit în inima mea are precedenţă faţă de propria mea dorinţă, convingere, hotărâre.
În lipsa recunoaşterii în forul interior de către naţionaliştii români a unui astfel de ascendent, rezistenţa va rămâne pulverizată, fragmentată. Pe de altă parte, destăinuirea numelui personalităţilor cu un astfel de ascendent produce o ierarhizare naturală şi ajută la operaţionalizarea demersurilor de luptă.
Cum învingem pasivitatea şi indiferenţa?
Din nefericire, nu există nicio altă cale în afară de purtarea sarcinilor unii altora. Efortul depus de cei care se angajează în lupta pentru eliberarea de sub jugul oligarhiei ilegitime care s-a înstăpânit pe statul român este datorat disproporţionat de cei cu inimă bună şi cu nădejde în ajutorul lui Dumnezeu.
Scuza des întâlnită că e nevoie mai întâi de agregare a unei mase critice sau chiar a unei majorităţi, este absolut contraproductivă.
Iniţial este vorba despre jertfă în afara oricărei rezonabile raţionalizări omeneşti, jertfă orientată spre folosul şi slujirea semenilor, chiar dacă per ansamblu aceştia o vor respinge, o vor discredita. Un astfel de sacrificiu aduce roade în timp.
Probleme practice pentru nerecunoaşterea alegerilor
Întrucât invariabil discuţiile despre boicot ajung la subiectul nerecunoaşterii rezultatului alegerilor şi se îndrepată către constituirea unor instituţii paralele, chiar în exil, simt nevoia să îi previn pe simpatizanţii acestor convingeri că o astfel de opţiune presupune o determinare care nu este neapărat specifică românilor.
Aceste iniţiative presupun lansarea persoanelor aderente pe un traseu de coliziune cu forţa regimului oligarhic ce controlează statul român şi nu numai. De asemenea, voit ori ba, se produce o auto-marginalizare, o formă de ghetoizare socială şi politică de lungă durată care este foarte dificil de dezvoltat în viitor; rezistenţa se va fi insularizat de viaţa socială şi politică cultivată de către puterea de stat şi va risca să devină rapid irelevantă.
Pentru a se discuta serios despre nerecunoaşterea alegerilor şi despre constituirea alternativelor instituţional politice, juridice şi militare (paramilitare) necesare frontului reacţionar trebuie, cu necesitate, să luăm aminte la rezistenţa din exil faţă de instituirea regimului comunist din România şi la insuccesul deplin al acestora, nu doar în anii 50, ci şi în perioada post-decembristă.
Mai adaug riscul ca nerecunoaşterea alegerilor, de către o facţiune semnificativă dar dezorganizată, să fie instrumentată chiar împotriva intereselor noastre de recuperare şi de refondare a unui stat constituţional.
Chiar şi aşa, paşi concreţi sau măcar simbolici în această direcţie trebuie să fie iniţiaţi, măcar pentru a ne menţine deschise orizonturile de acţiune.
Controlul securist al statului
Motivul pentru care statul constituţional a fost îngropat prin lovitura de stat din decembrie şi înlocuit cu un regim hibrid rezidă în dorinţa de menţinere la putere în formula înrădăcinată şi de perpetuare a controlului securist asupra societăţii.
Reamintim că alegerile din noiembrie au fost organizate după ce au fost excluşi neconstituţional trei candidaţi cu dosare de candidatură valabile (Diana-Iovanovici Şoşoacă, Răzvan Constantinescu şi Ciprian Romeo Mega). Alegerile din noiembrie au fost jalonate de acest abuz iniţial iar rezultatul turului I s-a produs şi ca urmare a perturbărilor create de deciziile iniţiale ale Curţii Constituţionale şi ale Biroului Electoral Central.
Participanţii la turul I din noiembrie 2024 sunt dintre cei faţă de care operase deja filtrul oligarhiei, chiar Călin Georgescu fiind prezentat, prin prisma datelor sale biografice, ca fiind un candidat de sistem.
De ce au fost anulate alegerile câştigate de candidatul de sistem?
Răspunsul pe care îl propun este că motivul anulării alegerilor nu este victoria candidatului Călin Georgescu ci victoria electoratului său, etichetat ca naţionalist, suveranist, izolaţionist, chiar extremist.
Anularea alegerilor a fost provocată de obstinaţia celor ce controlează societatea românească de a ţine la marginea lumii segmentul electoral de care noi aparţinem. Victoria reprezentantului acestui electorat este indezirabilă pentru oligarhie, cu excepţia cazului în care eventualul reprezentant ar accepta detonarea, diluarea sau deturnarea mandatului său (cazul Meloni).
Preşedintele Călin Georgescu
Spre cinstea domnului Călin Georgescu, acesta nu a cedat presiunilor detonării sau deturnării, deşi strategia sa de luptă politică a urmărit menţinerea ordinii publice şi a puterii regimului uzurpator. Călin Georgescu nu a iniţiat o mişcare politică de contestare, de luptă şi, mai ales, de pedepsire a vinovaţilor însă, în apărarea domniei sale trebuie adăugat că o astfel de cale este extrem de dificilă din pricina lipsei bărbaţilor de caracter, lipsei de competenţă, lipsei de resurse media, financiare, reputaţionale.
Călin Georgescu rămâne, în pofida biografiei sale, politicianul care a adus cel mai mult bine societăţii româneşti, inclusiv prin modalitatea în care a ales să evite conflictul politic şi social şi prin recunoaşterea votului reacţionar primit în urma eliminării nelegale a celor trei contracandidaţi sus-menţionaţi, etichetaţi ca fiind rusofili.
Prin votul prezidenţial primit în turul I şi prin votul parţial din turul II, Călin Georgescu este de facto Preşedintele României şi rămâne în continuare învestit în această luptă prin procură, prin sprijinirea candidaturii lui George Simion, cel care şi-a proiectat campania electorală exclusiv în scopul coagulării votului reacţionar. De altfel, sub acest semn a şi refuzat participarea la dezbaterea organizată pentru candidaţii prezidenţiali.
Evoluţii paralele sau indirecte
Organizatorii Conferinţei au plecat de la ideea de „a nu ne pune toate ouăle în acelaşi loc!”
„Turul 2, înapoi!”, deşi apare ca o imposibilitate politico-juridică, rămâne un deziderat legitim şi care poate fi satisfăcut integral doar prin revenirea la statul de drept şi prin pedepsirea vinovaţilor, nu neapărat în această ordine.
„Turul 2, înapoi!” este mai mult decât o lozincă, este un fanion care denunţă simultan producerea unei lovituri de stat în acelaşi timp şi lovitură constituţională dar şi puci militar, prin implicarea serviciilor de informaţii.
„Turul 2, înapoi!” condamnă prigoana judiciară dezlănţuită împotriva unor persoane afiliate curentului naţionalist, injust catalogate ca fiind extremiste.
„Turul 2, înapoi!” nu se referă la organizarea expeditivă a unui ciclu electoral între Elena Lasconi şi Călin Georgescu. Acest deziderat pretinde alegeri libere, corecte şi periodice: libere atât sub aspectul candidaturilor, cât şi al campaniei electorale, dar şi al emulaţiei electorale. În acest moment este greu de crezut că altcineva decât Călin Georgescu ar câştiga orice scrutin prezidenţial în România şi presimt că acest fapt se va perpetua multă vreme.
„Turul 2, înapoi!” acceptă nevoia de a depăşi tărâmul competiţiei electorale de creuzet şi lărgirea conversaţiei către subiectul formelor alternative de guvernare, de regim politic, de organizare, care să răspundă nevoilor de libertate şi demnitate individuală şi colectivă în secolul XXI.
„Turul 2, înapoi!” presupune lansarea unor proiecte mici care să antameze implicarea personală şi colectivă care să covârşească efectele loviturii de stat şi care să cheme angajamentul deplin al unui conducător autentic al naţiunii române şi să îl convingă să accepte această cruce grea.
„Turul 2, înapoi!” afirmă că importantă nu este supravieţuirea, ci Învierea.
*Text pregătit pentru conferinţa din 29.04.2025 la care
nu am putut participa personal din cauza unor piedici de ultim moment
Alegerea papei reprezintă un eveniment de importanţă globală, atât sub aspect religios cât şi geopolitic. Speculaţii vizând decesul papei Francisc au circulat începând cu îmbolnăvirea sa din luna martie, moment în care au şi apărut la suprafaţă indiciile unor pre-poziţionări ale candidaţilor la scaunul papal.
În esenţă, acestea se aliniază ideii de pendul între un papă gras urmat de un papă slab (Seguite sempre un papa grasso con sottile) cu referire la tendinţa istorică a conclavurilor papale de a contrabalansa succesiv orientările doctrinare şi politice ale papilor ridicaţi pe tron.
Astfel, consensul observatorilor descrie cu un grad mare de certitudine faptul că progresistul şi, dacă este permis, globalistul Francisc va fi urmat de un papă mai degrabă conservator, aceasta fiind o tradiţie verificată istoric a Vaticanului. Prin urmare, atenţia analiştilor se îndrepată către lista cardinalilor eligibili care sunt circumscrişi sferei conservatoare, atât prin poziţionările doctrinare anterioare dar, poate chiar mai important, conservatori prin natura sprijinului (geo)politic care le animă candidatura.
Al doilea element de pre-poziţionare a candidaturilor la tronul papal vizează aria geografică şi chiar rasială a candidaţilor, regula fiind şi de această dată a pendulării. În mediul ortodox a pătruns, probabil pe cale greco-catolică, încă de la alegerea papei Francisc ideea că următorul şi ultimul papă va fi un „Papă negru”, fie sub aspect rasial, fie pe criteriul influenţei iezuite (conducătorul ordinului iezuit era denumit informal „Papa Negru”). Este, prin urmare, puţin probabil, dar nu exclus, ca următorul papă să fie „negru” indiferent de semnificaţia acestui atribut.
Totodată, faţă de originea argentiniană a papei Francisc şi studiind lista concretă a papabililor din conclavul anului 2025, se preconizează cu mare probabilitate o revenire pe tron a unui papă european, chiar cu prioritate faţă de cardinalii americani ce ar putea valorifica politic noua orientare pro-creştină a administraţiei Trump. De altfel, zilele acestea doamna Pam Bondi, Procurorul General al Statelor Unite, a anunţat lansarea unui grup de lucru cu scopul de a combate judiciar prejudecăţile creştine reminiscente în sistemul federal tutelat până de curând de politicieni şi funcţionari democraţi. Aceste iniţiative, precum şi intenţia anunţată public de preşedintele Trump de a participa la funeralii, întăresc ideea interesului american în tutelarea alegerii noului papă.
De interes direct pentru România este faptul că în lista papabililor anului 2025 se distinge cardinalul Péter Erdő, cel care este din 2002 arhiepiscop al Arhiepiscopiei de Esztergom-Budapesta și primat al Ungariei. În anul 2003 a fost ridicat la treapta de cardinal, iar între anii 2006-2016 a deținut președinția Consiliului Conferințelor Episcopale din Europa. Mai trebuie adăugat că acesta a fost considerat papabil pentru conclavul din 2013, fiind unul dintre puţinii cardinali papabili (doar 5 din 106) ridicaţi în treaptă de Papa Paul al II-lea, faţă de restul cardinalilor promovaţi de papa Benedicat al XVI-lea şi de papa Francisc.
Deşi numele acestuia nu figurează pe listele propuse de presa care îi enumeră pe principalii candidaţi, trebuie avut în vedere că această discreţie reprezintă un avantaj semnificativ mai degrabă decât un dezavantaj, dată fiind zicala răspândită în mediul catolic că cel ce intră în conclav papă, iese (rămâne) cardinal. Cu alte cuvinte, doar arareori noul papă a fost ales din rândul celor anunţaţi anterior ca favoriţi. Mai trebuie adăugat că în istoria confesiunii catolice au fost cazuri când pe tron au fost ridicaţi inclusiv papi care nu erau „papabili” din perspectiva îndeplinirii condiţiilor formale (link detalii).
Revenind la interesul românilor pentru alegerea noului papă şi faţă de şansa substanţială ca acesta să fie Primatul Ungariei, Péter Erdő, reamintim împrejurarea că statul vecin a adoptat în ultimii ani o politică manifest pro-creştină chiar cu preţul sacrificării relaţiilor cu Bruxelul, politică ce a presupus inclusiv modificări de ordin constituţional în sensul protejării convingerilor religioase şi a condamnării exceselor progresiste.
Dintre toate regimurile politice actuale, conducerea Ungariei se distinge net prin abordarea sa filo-catolică şi pacifistă ceea ce asigură un element de sprijin substanţial în promovarea publică a reputaţiei viitorului papă şi pentru a asigura legitimitatea spirituală a acestuia la nivel global. Amintim că regimul de la Budapesta a făcut presiuni la vedere asupra papei Francisc pentru a împiedica vizita acestuia în România în anul 2019, dovadă că elementul religios al catolicismului este instrumentat politic de Budapesta inclusiv în privinţa relaţiilor de vecinătate.
Nu trebuie ignorate nici relaţiile politice de deosebită apropiere cu regimul Trump, precum şi cu celelalte mari puteri cu influenţă la nivel mondial. Astfel, se poate argumenta că regimul Trump ar putea avea chiar mai multe de câştigat (cu siguranţă mai puţine de pierdut) de pe urma sprijinirii cardinalului maghiar decât dacă ar insista pentru desemnarea primului papă american, discuţia fiind una de profunzime, bine documentată de cartea a cărei copertă ilustrează acest articol.
Dar, nu putem sublinia îndeajuns împrejurarea că, pentru români, cântăreşte foarte greu originea etnică a cardinalului Péter Erdő, dat fiind că acesta se revendică a fi secui din Satu Mare (bunicul său a locuit în Bucureşti) şi, aspect deosebit de important, faptul că originea secuiască este motivul pentru care, la ridicarea sa la rangul de cardinal al Bisericii Romano-Catolice, a adoptat în stema sa de cardinal simbolurile heraldice ale Ținutului Secuiesc: soarele și luna în câmp albastru.
Amintindu-ne şi de episodul ambasadorului american Hans Klemm care s-a afişat în anul 2016 cu steagul secuiesc, împreună cu politicieni UDMR care militează explicit pentru autonomia Ţinutului Secuiesc (cu o miză geografică implicită mai mare), consider că este rezonabil să speculăm că asistăm la o viziune strategică pe termen lung implementată de conducerea statului vecin şi că alegerea viitorului papă va mobiliza întreaga fiinţă a naţiunii maghiare şi totalitatea energiilor disponibile acesteia, fie direct, fie prin sistemul său de alianţe cultivate în timp.
Este inutil de subliniat pericolul geopolitic deosebit ce ar fi reprezentat de alegerea unui papă maghiar a cărui identitate este centrată pe problematica Transilvaniei şi a Ţinutului Secuiesc, mai cu seamă prin prisma mutaţiilor geopolitice care sunt anunţate în anii următori dar şi a transformărilor politice interne pe care le-a suferit România în perioada recentă.
…După ce ne-am botezat în apă întru moartea Domnului, precum am scris, dăm o mărturisire că vom muri păcatului şi lumii şi vom trăi dreptăţii. Şi aşa, după ce ne-am botezat în numele Sfântului Duh, ne-am născut din nou, iar după ce ne-am născut şi ne-am botezat în numele Fiului, ne-am îmbrăcat în Hristos. După ce ne-am îmbrăcat în omul cel nou zidit după Dumnezeu, ne-am botezat în numele Tatălui şi am fost declaraţi fii ai lui Dumnezeu. Este nevoie, deci, de acum ca noi să ne hrănim cu mâncarea vieţii veşnice, pe care ne-a dat-o iarăşi Însuşi Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu cel viu, Cel ce a zis cândva: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot graiul care iese din gura lui Dumnezeu”(Lc. 4: 4). Şi ne-a învăţat cum va fi aceasta când zice: „Mâncarea Mea este ca să fac voia Tatălui Care M-a trimis”(In. 4: 34). Şi iarăşi zice după ce a adăugat un „Amin” a doua oară spre întărirea celor ce urmau şi spre încredinţarea ascultătorilor: „Amin, amin spun vouă că, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi înşivă. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia pe el în ziua cea de apoi. Căci trupul Meu este cu adevărat mâncare şi sângele Meu cu adevărat băutură. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne în Mine şi Eu în el”(In. 6:53-56). Şi după puţin este scris: „Auzind, deci, mulţi dintre ucenicii Lui, au zis: Aspru este cuvântul acesta; cine poate să-l asculte? Dar, ştiind Domnul în Sine că ucenicii Lui murmură pentru aceasta, le-a zis: Aceasta vă sminteşte? Dar dacă veţi vedea pe Fiul Omului suindu-Se unde era întâi? Duhul este cel ce dă viaţă; trupul nu foloseşte la nimic. Graiurile Mele sunt duh şi sunt viaţă. Dar sunt unii dintre voi care nu cred. Căci ştia Iisus de la început cine sunt cei ce cred şi cine este cel ce-L va vinde. Şi a spus: „Pentru aceasta v-am spus că nimeni nu poate veni la Mine de nu-i este dat de la Tatăl Meu. De la aceasta mulţi din ucenicii Lui s-au întors înapoi şi n-au mai umblat cu El. Zis-a, deci, Iisus celor doisprezece: Nu vreţi să vă duceţi şi voi? Răspuns-a Lui Simon Petru: Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieţii veşnice şi noi am crezut şi am cunoscut că Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu cel viu” (In. 6: 60-69).
2. Şi la sfârşitul Evangheliilor este scris: „Luând, deci, Iisus pâine şi mulţumind, a frânt-o şi a dat-o ucenicilor şi a zis: Luaţi, mâncaţi! Acesta este Trupul Meu care pentru voi se frânge. Aceasta să o faceţi spre pomenirea Mea! Şi, luând paharul şi mulţumind, l-a dat lor, spunând: Beţi dintru acesta toţi! Căci acesta este Sângele Meu, al Legământului Nou, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor. Aceasta să o faceţi spre pomenirea Mea!”(Mt. 26: 26-28). Dă mărturie despre acestea şi Apostolul, care spune: „Căci eu am primit de la Domnul ceea ce v-am predat şi vouă, că Domnul Iisus, în noaptea în care a fost vândut, a luat pâine şi, mulţumind, a frânt şi a zis: Acesta este Trupul Meu, care pentru voi se frânge. Aceasta să o faceţi spre pomenirea Mea! Aşijderea şi paharul, după cină, spunând: Acest pahar este Legământul cel Nou întru Sângele Meu. Aceasta să o faceţi spre pomenirea Mea! De câte ori mâncaţi pâinea aceasta şi beţi paharul acesta, moartea Domnului vestiţi până va veni”(1 Cor. 11: 23-26). Deci la ce folosesc cuvintele acestea? Ca să pomenim pururea, când mâncăm şi bem, pe Cel ce a murit şi a înviat pentru noi şi aşa să ne învăţăm să păzim neapărat înaintea lui Dumnezeu şi a Hristosului Lui dogma cea predanisită de Apostolul care zice: „Căci dragostea lui Hristos ne ţine pe noi, care am judecat aceasta, că, dacă a murit Unul pentru toţi, atunci au murit toţi; şi a murit pentru toţi ca cei ce trăiesc să nu mai trăiască lor, ci Celui ce a murit şi a înviat pentru ei”(2 Cor. 5: 14-15). Căci cel ce mănâncă şi bea, adică spre pomenirea neştearsă a Domnului nostru Iisus Hristos, Care a murit şi a înviat pentru noi, dar nu împlineşte rostul pomenirii, ascultarea până la moarte de Domnul, după învăţătura Apostolului, după cum s-a spus înainte, care zice: „Căci dragostea lui Hristos ne ţine pe noi, care am judecat aceasta, că, dacă a murit Unul pentru toţi, atunci au murit toţi (ceea ce mărturisim prin botez); şi a murit pentru toţi ca cei ce trăiesc să nu mai trăiască lor, ci Celui ce a murit şi a înviat pentru ei”; [unul ca acesta] nu are nici un folos, după afirmaţia Domnului, Care zice că „trupul nu foloseşte la nimic”.
3. Iar unul ca acesta îşi adaugă asupra sa judecata Apostolului, care spune: „Cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind Trupul Domnului”(1 Cor. 11: 29). Căci nu numai cel ce se apropie în chip nevrednic cu întinăciune a trupului şi a duhului de cele sfinte are parte de osândă (pentru că se face vinovat de Trupul şi Sângele Domnului prin apropiere), ci şi cel ce mănâncă şi bea în zadar şi fără folos prin faptul că nu păzeşte ceea ce s-a spus, adică spre pomenirea Domnului nostru Iisus Hristos, Cel ce a murit şi a înviat pentru noi, pentru că „dragostea lui Hristos ne ţine pe noi, care am judecat aceasta, că, dacă a murit Unul pentru toţi, atunci au murit toţi” şi cele următoare. Căci, atunci când cineva face nelucrător în mod inconştient şi nefolositor un asemenea bun şi se apropie fără mulţumire de Această Taină, are osânda nelucrării. [Aceasta de vreme ce] Domnul nu a îngăduit să fie fără osândă cei ce scot cuvinte nelucrătoare şi a înfăţişat şi mai bine judecata nelucrării prin cel ce a păzit neatins talantul prin nelucrare, iar Apostolul ne-a predat că şi cel ce spune un cuvânt bun fără să-l iconomisească spre zidirea credinţei întristează pe Duhul Sfânt. Aşa suntem datori să concepem şi osânda celui ce mănâncă şi bea cu nevrednicie. Iar dacă şi cel ce întristează pe fratele pentru mâncare a căzut din dragoste, fără de care nici lucrurile mari lucrate de harisme şi de dreptăţi nu folosesc cu nimic, ce-ar zice cineva despre cel ce cutează să mănânce în zadar şi fără folos Trupul şi să bea Sângele Domnului nostru Iisus Hristos şi care pentru aceasta mai mult întristează pe Duhul Sfânt şi cutează să mănânce şi să bea fără dragostea care să-l determine să judece că nu mai trăieşte lui, ci lui Hristos Iisus, Domnul nostru, Care pentru noi a murit şi a înviat? Trebuie, dar, ca cel ce se apropie de Trupul şi Sângele lui Hristos spre pomenirea Lui, Care a murit şi a înviat pentru noi, să se curăţească nu numai de toată întinăciunea trupului şi a duhului, ca să nu mănânce şi să bea spre osândă, ci să arate şi prin lucrare pomenirea Celui ce a murit şi a înviat pentru noi prin faptul că moare păcatului şi lumii şi sieşi şi trăieşte lui Dumnezeu în Hristos Iisus, Domnul nostru.
[…]
ÎNTREBAREA 3:Dacă e fără primejdie ca cineva care nu s-a curăţit de toată întinăciunea trupului şi a sufletului să mănânce trupul Domnului şi să bea sângele Lui.
RĂSPUNS: Dumnezeu a rânduit în Lege chinul cel mai mare asupra celui ce cutează să se atingă de sfinte, căci este scris cu închipuire pentru aceia, dar spre povăţuirea noastră: „Şi a grăit Domnul către Moise, spunând: Zi-i lui Aaron şi fiilor lui: Să ia aminte de sfintele lui Israel şi să nu pângărească numele Meu cel sfânt cei câţi Se sfinţesc Mie. Eu sunt Domnul. Zi-le: În neamurile voastre tot omul care se va apropia din sămânţa voastră de sfintele care le vor sfinţi Domnului fiii lui Israel şi va fi necurăţia asupra lui, va fi nimicit sufletul acela de la faţa Mea. Eu sunt Domnul”(Lev. 22: 1-3). Dacă este pusă o asemenea ameninţare asupra celor ce se apropie simplu de cele sfinţite de oameni, ce s-ar putea zice despre cel ce îndrăzneşte asupra unor asemenea Taine? Căci, pe cât mai mult este aici, după glasul Domnului, pe atât mai înfricoşătoare este atingerea de Trupul lui Hristos cu întinăciune decât atingerea de ţapi sau de tauri, de vreme ce zice Apostolul: „Aşa încât cel ce va mânca Pâinea sau va bea Paharul Domnului cu nevrednicie va fi vinovat de Trupul şi Sângele Domnului”(1 Cor. 11: 27). Iar când înfăţişează mai tare şi mai înfricoşător judecata prin recapitulare, zice: „Să se cerce fiecare pe sine şi aşa să mănânce din Pâine şi să bea din Pahar! Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie îşi mănâncă şi bea osândă, nesocotind Trupul Domnului”(1 Cor. 11: 28-29). Dacă cel ce are doar necurăţie (caracteristica necurăţiei o învăţăm cu închipuire din Lege) are o aşa înfricoşătoare osândă, cu cât mai mult cel ce se află în păcat şi cutează asupra Trupului Domnului va culege mai cumplită osândă? Să ne curăţim, aşadar, de toată întinarea (iar diferenţa între întinare şi necurăţie este învederată celor ce cugetă bine) şi aşa să ne apropiem de Sfinte ca să scăpăm de osânda ucigaşilor Domnului pentru că „Cel ce va mânca Pâinea sau va bea Paharul Domnului cu nevrednicie va fi vinovat de Trupul şi Sângele Domnului”. Dar avem viaţă veşnică, după cum a făgăduit Domnul şi Dumnezeul nostru cel nemincinos Iisus Hristos, de-L vom pomeni pe El, Care a murit pentru noi, când vom mânca şi vom bea şi vom păzi judecata Apostolului, care zice: „Dragostea lui Hristos ne ţine pe noi, care judecăm aceasta, că, dacă a murit Unul pentru toţi, atunci au murit toţi. Şi a murit pentru toţi ca cei vii să nu mai trăiască lor, ci Celui ce a murit şi a înviat pentru ei” (2 Cor. 5: 14-15), lucru pe care l-am statornicit la botez.
Fragmente din opera Sf. Vasile cel Mare, Despre Botez.
În ședința recentă a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române (27 martie 2025), printre altele, s-a luat act cu „cu speranță și binecuvântare de dorința unor comunități ortodoxe române din Ucraina de revenire la Biserica Ortodoxă Română”. Această încurajare a etnicilor români din Bucovina de peste graniță de a pleca din jurisdicția Bisericii Ucrainene marchează trecerea de la îndemn la materializare. Totuși auspiciile nu sunt clare nici formal, nici sub raport canonic.
Sinodul BOR a mai emis și anul trecut luări de poziție pe această temă de două ori, în primăvară, când a fost susținută constituirea unei structuri religioase românești pe teritoriul Ucrainei, iar în toamnă anunța „cu regret” că statul vecin nu a aprobat înființarea acestei organizații. Contextul este dat de prigonirea ortodocșilor aflați în componența Bisericii Ucrainene canonice de sub conducerea Mitropolitului Onufrie de către statul ucrainean. În felul acesta, s-ar oferi chipurile o soluție pentru etnicii români de a face parte dintr-o structură agreată de puterea politică.
Încă tocmai acest context face ca demersurile acestea să fie mai puțin creștinești și mai mult manevre politice. În locul unui sprijin clar și fățiș, fără ascunzișuri, Patriarhia noastră dorește să înființeze o structură bisericească ce ar submina unitatea ortodocșilor ucraineni și ar șubrezi curajul lor în fața prigonirilor.
Biserica Ucraineană canonică este măcinată cel puțin din 2019 de o altă „Biserică” înființată samavolnic și prin intervenții geo-politice, despre care am mai scris. Aceasta din urmă a apelat la tot felul de atacuri și acaparări prin forță a lăcașelor de cult ale celei dintâi și multe alte persecuții asupra ierarhilor și credincioșilor. Doar acest simplu fapt arată că nu este întemeiată pe dragostea și credința în Hristos, ci pe deziderate ce nu țin de credință. Chiar și acapararea recentă a unor biserici din Cernăuți întărește ideea că este vorba de o persecuție a credinței, nu de o confruntare simplu intra-bisericească. În acest context tulbure intervine și Patriarhia Română, sporind confuzia și conflictul prin manevrele sale cu tentă politică, și nu bisericească.
Din dezbaterile de zilele trecute din Ucraina, reiese că Secretarul nostru de stat pe probleme de religie, Ciprian Olinici, a avut recent întâlniri cu reprezentantul omog din statul vecin, V. Elenski. Doar acest simplu fapt, care nu este la prima ocurență, indică faptul că inițiativele preoților din Cernăuți de a părăsi Biserica Ucraineană nu sunt chiar străine de influențe și jocuri politice. Iar acestea nu par a fi deloc curate dacă avem în vedere că oficialii ucraineni au călcat legea și credința în picioare în ultimii ani prin persecuțiile pe care le-au întreprins.
O poziție statornică și mărturisitoare manifestă Mitropolitul Longhin pe această temă, făcând diferența cuvenită între dragostea de neam și apărarea credinței și între bunăstarea pământească și fuga de cruce:
Cu toate că teritoriul din Bucovina de dincolo de graniță a aparținut bisericește românilor și ar fi o reparație să fie trecut înapoi în componența Patriarhiei noastre, acest subiect ar trebui discutat și analizat teologic, nu prin politica faptului împlinit și nici prin încurajarea trădării de credință. Este acceptabilă apelarea la ajutorul puterii politice, însă nu a uneia persecutoare și nu prin încălcarea normelor canonice, ci pentru respectarea lor.
Nu în ultimul rând, înainte de a-și atrage credincioși din alte spații, Patriarhia noastră ar trebui să păstreze curată dreapta credință mântuitoare ca să poată oferi o lege mântuitoare, nu să alimenteze aspirații pământești, oricât ar fi ele de nobile sau, dimpotrivă, de vătămătoare sufletește.
Ministerul Afacerilor Interne lansează o invitaţie publică la dezbaterea organizată în temeiul legii transparenţei decizionale în data de 26.03.2025, privitor la proiectul Ordonanței de Urgență a Guvernului pentru modificarea și completarea unor acte normative din domeniul evidenței persoanelor și al stării civile.
Se discută modificarea dispoziţiilor OUG nr.97/2005 privind evidența, domiciliul, reședința și actele de identitate ale cetățenilor români ca urmare a pronunţării hotărârii CJUE C-491/21 din data de 22 februarie 2024 (vizând dreptul de a obţine un act de identitate cu valoare de document de călătorie deşi un resortisant şi-a stabilit domiciliul în alt stat membru), precum şi ca urmare a operaţionalizării Sistemului informatic integrat pentru emiterea actelor de stare civilă (SIIEASC).
Dezbaterea publică nu(!)vizează dispoziţiile Legii nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate şi nici eventuale iniţiative ale autorităţilor statului român în scopul modificării Regulamentului (UE) 2019/1.157 al Parlamentului European și al Consiliului din 20 iunie 2019 privind consolidarea securității cărților de identitate ale cetățenilor Uniunii și a documentelor de ședere eliberate cetățenilor Uniunii și membrilor de familie ai acestora care își exercită dreptul la liberă circulație.
Pe cale de consecinţă, proiectul pus în dezbatere nu aduce modificări semnificative cadrului legal existent, cel prin care credincioşilor ortodocşi care refuză primirea actelor electronice le-a fost anulat dreptul constituţional la liberă circulaţie în afara ţării (pentru motive turistice) ca urmare a faptului că nu mai este permisă eliberarea paşapoartelor simple temporare pentru motive turistice, nici adulţilor şi nici minorilor.
Eliminând alternativa non-biometrică, statul lipseşte un contingent numeros de cetăţeni de posibilitatea de a-şi exercita dreptul fundamental prevăzut de Art. 25 din Constituţie: (1) Dreptul la liberă circulaţie, în ţară şi în străinătate, este garantat. Legea stabileşte condiţiile exercitării acestui drept.
Se constată că, pentru acea categorie de cetăţeni care refuză actele biometrice, reglementarea în vigoare stabileşte condiţii care împiedică exercitarea liberă a unui drept constituţional garantat explicit.
Această situaţie nu este întâmplătoare, dimpotrivă!
Statul român a fost sezizat în numeroase ocazii, sub diferite guvernări, despre existenţa unui contingent numeros de români ale căror convingeri nu concordă cu ideologia tehnocrată şi transumanistă ce animă legislaţia vizând actele biometrice şi digitalizarea vieţii umane lato sensu.
Politicile adoptate de statul român în materia evidenţei populaţiei, dar şi a controlului sau supravegherii populaţiei şi facilitării exercitării drepturilor constituţionale, au fost mereu orientate în direcţia restrângerii marjei libertăţilor cetăţeneşti fie prin bariere birocratice şi limite administrative, fie, recent, direct prin legiferare explicită.
Începând cu anul 2009, au fost organizate numerose dezbateri publice similare celei de mâine iar din partea credincioşilor ortodocşi au fost formulate numeroase petiţii cuprinzând majoritatea argumentelor legale şi legitime ce se pot formula pe acest subiect, petiţii însoţite de peste un milion de semnături în susţinere şi, cu toate acestea, statul român nu doar că a refuzat constant recunoaşterea intereselor legitime ale majorităţii cetăţenilor români de religie ortodoxă, ci a şi acţionat în sensul marginalizării şi discriminării la vedere a românilor cu opţiuni neconvenabile.
Titlul pe care l-am dat acestui articol vine să sublinieze crunta realitate şi să adapteze semnificaţia dezbaterii de mâine la contextul politic actual. Credincioşii ortodocşi riscă să eşueze într-o stare de autoamăgire cu privire la semnele vremurilor care se află deja în derulare, dar pe care, din temere sau din naivitate, unii dintre noi refuzăm să le conştientizăm actualitatea, anticipându-le într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat.
Dispoziţia prevăzută în art. 25 din Constituţie nu este nici pe departe singura libertate cetăţenească fundamentală anulată explicit de legislaţia adoptată de statul român sau de Uniunea Europeană, ori de interpretările oficiale ale instituţiilor româneşti, ori de modalitatea imediată de aplicare a acestora în răspăr cu sensul lor primar.
Insistenţa cu care credincioşii ortodocşi continuă rutina gesturilor birocratice fără impact denotă o gravă neînţelegere privitor la stadiul actual de implementare a lagărului biometric şi digital.
Participarea la aşa-zisele dezbateri organizate de instituţii publice reprezintă o simplă supapă de defulare emoţională a unor tensiuni niciodată recunoscute de stat ca legitime şi întemeiate. Experienţa sesiunilor anterioare dovedeşte o atitudine instituţională consecventă în batjocură şi în declasarea participanţilor care au solicitat menţinerea unor alternative non-biometrice, invocând motive de ordin religios.
Îndemnul pe care îl lansez aici este de a înceta orice participare la parodiile organizate de instituţiile statului român, instituţii care, de altfel, cunosc foarte bine atât dezideratele cât şi argumentele noastre, precum şi împrejurarea că acestea sunt întemeiate constituţional şi legitime sub aspect social şi politic.
Împrejurarea că statul român refuză să asigure exercitarea drepturilor constituţionale, după 15 ani de demersuri consecvente, nu poate fi trecută cu vederea de către credincioşii trezvitori şi, mai ales, nu poate fi interpretată ca o inaptitudine instituţională remediabilă prin instrumentele de transparenţă decizională.
Participarea la dezbaterile MAI, văzând şi evenimentele politice recente, reprezintăo fugă de realitate şi o cauţionare per ansamblu a statului român în politica sa explicit discriminatorie şi anti-românească/anti-creştinească. Nu îi condamn pe cei care încă văd oportună participarea, dar îi previn că riscă să se facă părtaşi unei minciuni extrem de costisitoare sufleteşte.
Îi încurajez pe toţi aceştia să îşi reamintească itinerariul acestui eşec (link) şi să privească evenimentul de mâine ca pe ultima şi cea din urmă dezbatere publică despre actele biometrice, forma şi semnificaţia sa instituţională fiind demult stricată de funcţionarea defectuoasă a statului român.
Mă număr printre cei care, recent fiind în nevoie, nu am putut părăsi ţara întrucât copiilor mei minori nu li eliberează paşaport simplu (temporar) şi nici un alt document recunoscut cu valoare de document de călătorie. Inclusiv această împrejurare m-a convins că orice atitudine de continuare a tratării subiectului actelor electronice în cheia acceptării ca autentice a unor gesturi instituţionale făţarnice reprezintă o gravă greşeală.
Este necesar ca această nedreptate să fie recunoscută ca atare, ca un gest de persecuţie religioasă ce prefigurează declanşarea prigoanei ce se întrezăreşte, şi să fie acceptată cu calm, cu demnitate şi cu inimă uşoară. Este cel mai mic dintre paşii făcuţi împotriva noastră şi nu pasul în sine este grăitor cât intenţia sa vădită şi direcţia sa descoperită.
Cei care astăzi nu se simt vătămaţi de atitudinea şi comportamentul statului român pe acest subiect (între altele) este probabil să nu-şi fi însuşit pe deplin şi în profunzime valorile şi drepturile nesocotite, fie ale lor, fie ale fraţilor.
Întrucât statul român s-a compromis grav sub aspect instituţional, îndatorirea creştinului este de a răbda îndelung nedreptatea şi de a continua să caute binele şi deschiderea la acele persoane care manifestă bună credinţă şi care încă se mai află în activitate în interiorul instituţiilor compromise. Chiar dacă expresia instituţională este necinstită, credincioşii ortodocşi trebuie să epuizeze şi căile de a afla înţelegere la acele persoane (funcţionari, experţi, directori etc) care pot influenţa, din interior, minimal sau nu, mersul instituţiilor lor.
Această etapă în străduinţele noastre nu trebuie să fie deloc ignorată sau desconsiderată, căci este sigur să ne pună la încercare atât smerenia cât şi îngăduinţa faţă de neputinţele aproapelui.
În spatele formelor moarte ale dezbaterilor necinstite trebuie căutate conştiinţele vii care încă mai populează respectivele instituţii, trebuie sprijinite şi încurajate pe calea jertfei şi adevărului, căci în mod cert nu mai există alte soluţii (uşoare).
Abia după epuizarea acestui din urmă pas, făcut cu sinceritate şi inimă bună, putem pune cruce statului român.
